„CAII TROIENI" ȘI INTRODUCEREA CENZURII PRIN UȘA DIN DOS!

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

„CAII TROIENI" ȘI INTRODUCEREA CENZURII PRIN UȘA DIN DOS!

Mesaj Scris de Marco_polo2013 la data de Mar Sept 22, 2015 1:05 am

&

Din păcate, prin larga „bunăvoinţă" a unor inşi, care nu au nimic comun cu interesul naţional, cu patriotismul, cu naţionalismul luminat, tradiţional ardelenesc, cu spiritualitatea, cu cultura românească, încetul cu încetul, după 25 de ani de „nouă democraţie", începem să ne trezim cu un fel de cenzură, un DNA ceva mai sofisticat, la uşa existenţei noastre cotidiene. Radu Gyr, poetul condamnat la moarte, „pentru instigare", sub comunişti, pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", pedeapsă comutată la muncă silnică pe viaţă, după un an de aşteptare în celula condamnaţilor la moarte, azi este interzis prin Legea 217/2015! La rândul lor, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Valeriu Gafencu, pentru a aminti doar câţiva, au aceeaşi soartă, prin aceeaşi lege scrierile lor urmând să fie interzise, la fel şi busturile, plăcile lor comemorative. Că aşa vrea un Alexandru Florian, mai-marele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România - „Elie Wiesel", şi ai lui, puşi să condamne, a doua oară, post-mortem, marile personalităţi, adevăratele valori ale culturii interbelice româneşti!
Nemernicie fără margini este lovitura dată memoriei lui Valeriu Gafencu, numit, prin suferinţa lui, „sfântul închisorilor", aşa cum alţi mulţi intelectuali români şi-au câştigat, prin timp, acest drept al denumirii, în urma dramelor, a caznelor, a terorii, a suferinţelor îndurate, de ei, prin închisorile comuniste, sub apăsarea stalinistă, sub acele timpuri de osândă ale „obsedantului deceniu", impuse de tancurile ocupantului sovietic. Un gest strigător la cer! Edilii oraşului Târgu-Ocna, unul din locurile unde el a fost întemniţat, au hotărât, spre cinstea lor, să decerneze, titlul de „Cetăţean de Onoare", post-mortem, martirului Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, „sfântul închisorilor". I s-a decernat acest titlu onorant, „pentru eroismul creştin şi umanitar dovedit faţă de Dumnezeu şi semeni" celui care acolo, la Târgu-Ocna, a fost întemniţat. Un adevărat martir care şi-a petrecut floarea vieţii prin închisorile comuniste. Aşa cum mai scriam, şi altădată, Valeriu Gafencu era întemniţat în acea celulă a închisorii de la Târgu-Ocna, în aceeaşi suferinţă, bătuţi, bolnavi şi umiliţi, cu Richard Würbrand, evreu trecut, în închisoare, la ortodoxie. „Amândoi erau pe ultima sută de metri, în drumul spre Dumnezeu" - cum scrie preacucernicul părinte Ilie Bucur Sărmăşanul în cartea „Reflecţii sufleteşti". Grav bolnav, Grigore Gafencu primeşte o doză de penicilină. O noutate medicală pentru România acelor timpuri, care să-i salveze viaţa. Însă, penicilina salvatoare o dă lui Würbrand, atât de bolnav, şi el, încât şi pâinea trebuia muiată în gură, pentru a o putea înghiţi! „Gafencu a murit! Würbrand a supravieţuit, ajungând, mai apoi, părăsind România, în America, în Senat, unde şi-a arătat, în diverse împrejurări, rănile suferinţei şi ale închisorii".
Ciudat! În anul 2012, o organizaţie pentru monitorizarea antisemitismului, foarte revoltată, nimeni nu ştie din ce motive, reale sau închipuite, cere ca lui Valeriu Gafencu să-i fie retras titlul de „Cetăţean de Onoare", acordat post-mortem, de Consiliul local al oraşului Târgu-Ocna! Însă, şi mai ciudat este faptul că, în anul 1989, întors în România, Richard Würbrand, părăsind ortodoxia la care, nesilit de nimeni, aderase, nu a suflat, nici măcar un cuvânt, despre sacrificiul lui Valeriu Gafencu, n-a întrebat dacă el are măcar un mormânt pe care să pună o floare, ocolind, din păcate, nu doar adevărul, ci şi mormântul celui care şi-a dat, de fapt, viaţa pentru salvarea vieţii lui.
Oare chiar aşa să se scrie istoria azi, în aceste vremuri în care se operează cu două măsuri: unor opresori din acei ani ai „obsedantului deceniu" din „era ticăloşilor" li se ridică statui, într-o istorie din ce în ce mai uitată, iar unor personalităţi marcante ale românismului li se dărâmă busturi, li se interzice opera, într-o tot mai îndepărtată redeşteptare naţională!
Un alt regretabil caz, al unui erou, din rândul celor acum aflaţi dincolo de lume, a cărui memorie azi, din păcate, este la mâna şi la „judecata" unor caracude ale vremurilor noastre. Iată că legea „anti-legionari" face victime, una dupăalta. O dovedeşte şi revoltătorul „Caz Bresno", o ruşine, o ticăloşie greu de închipuit, greu de acceptat. La capetele unui pod, locuitorii slovaci au hotărât să pună câte o placă comemorativă în memoria locotenentului Ion Şugariu, căzut acolo, la doar 25 de ani, pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apărând podul, la retragerea trupelor române. Cine s-a opus? Un funcţionar al ambasadei României din Bratislava, spre marea dezamăgire şi revoltă a locuitorilor slovaci, dar şi a soţiei lui, azi trecută de 90 de ani! Oare pentru ce s-a recurs la stupida interdicţie? Se zice că Ion Şugariu, ardeleanul din Breaza, „ar fi fost simpatizant legionar", deoarece ar fi publicat două-trei articole în „Sfarmă-Piatră". Copil de miner, poetul-erou Ion Şugariu, este autorul cărţilor de poezie „Trecerea prin alba poartă" şi „Paradisul peregrinar" , la 21 de ani, el a fost ales, în 1941, preşedinte al studenţilor din Transilvania. Într-o însemnare, după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, când nordul Ardealului a fost dat, de Hitler şi Mussolini, Ungariei fasciste a lui Horthy Miklos, Ion Şugariu scria: „Nici cimitirele nu fuseseră cruţate. Celor care decedaseră, dar avuseserăşi o adevărată atitudine românească, le fuseseră scoase crucile şi nivelate mormintele, ca să nu se mai cunoască. Numai rămăşiţele de lumânări de la căpătâiele morţilor mai arătau că acolo erau îngropaţi oameni". La aflarea veştii morţii lui Ion Şugariu, prietenul lui, poetul Virgil Carianopol scria: „Când moare un poet adevărat, ar trebui, măcar o clipă, să se întunece soarele, iar luna să nu se mai arate în acea seară". Iar lui, în anul 2015, îi este interzisă, o placă memorială, spre neuitare, pe locul unde a căzut, în luptă, la datorie, ca locotenent, ca erou al Oştirii Române!
În anul 1970, la Editura Militară apărea, consemnând amintirile prietenilor Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca şi Laurenţiu Fulga, cartea „Carnetul unui poet căzut în război". Şi alţi mulţi poeţi români s-au gândit la poezia şi la jertfa lui Ion Şugariu.
Un destin aparte, un poet, locotenentul Ion Şugariu, căruia, prin protestul „dirijat" al unui funcţionar de ambasadă, i s-au interzis cele două plăci memoriale de la capetele podului de Bresno, din Slovacia. Ce ruşine! Oare ce are de spus Ministerul de Externe al României?
Oare aşa să conceapă adepţii Legii 217/2015 liberalismul cultural actual, când adevăraţii intelectuali, cu vocaţie, pot fi număraţi pe degetele de la două mâni, când în cultura românească sunt tot mai mulţi intruşi din 1990 încoace?! Ion Şugariu - un destin, un poet şi un erou, de care nişte nimenea-n drum azi îşi permit să îşi bată joc! Furtunile pot să distrugă monumente. Răutatea oamenilor, la fel, poate dinamita statui, busturi, opere comemorative. Dar nu şi memoria veşnică!
El, poetul-erou Ion Şugariu, a fost un viteaz cu dragoste de ţară, neam şi oameni! Iar tocmai lui, locotenentului Oştirii Române, poetul-erou, aşa considerat de slovacii recunoscători, la umbra anticonstituţionalei Legi 217/2015, memoriei lui i se opune chiar ambasada României din Bratislava, deoarece, se spune că Ion Şugariu „ar fi simpatizat cu legionarii", aşezându-l pe acelaşi plan cu cei care i-au ucis pe Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, I. Gh. Duca, Armand Călinescu! Păcat. Mare păcat!
În timp ce, în cazul locotenentului, poet şi erou, Ion Şugariu, ambasada României protestează împotriva unei hotărâri a recunoscătorilor slovaci, ca în memoria celui căzut în luptă, la capetele podului de la Bresno să fie puse plăci comemorative, la 20 octombrie 2014, la Marghita a fost dezvelit bustul lui Alexandru Sencovici, în acordurile Imnului de Stat al României şi ale Imnului Eroilor! Pentru „merite din trecut", i se ridica statuie celui care „n-a avut alţi Dumnezei decât pe Lenin, Stalin, Marx, Engels", un „veteran din garda staliniştilor care au impus comunismul în România". Lui nu i-a tăiat nimeni capul, dimpotrivă, autorităţile locale i-au ridicat statuie, aducându-i „prinos de recunoştinţă". El, Alexandru Sencovici, „Cetăţean de Onoare", cu o stradă care-i poartă numele, luptător în ilegalitate împotriva Statului Român, membru al Internaţionalei Comuniste, controlată de Moscova, cel care clama, după 1945, că „Ardealul nu trebuie declarat pământ românesc", secretar al Partidului Comunist din Ardeal, care se bucură de onoruri postdecembriste, şi-a ascuns, precum şi Ana Pauker (Hannah Robinson), Elexandru Moghioroş (Balogh Jozsef), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Walter Roman (Ernõ Neulander), Leontin Stălăgean (Szilaghi Leon), Leonid Tismăneanu (Leon Tismeneţki), Teohari Georgescu (Baruch Teskovich), originea evreiască. Aşadar, cominternistului Alexandru Sencovici (Szenkovicz Sandor-Ştrul Mauriciu) i se ridică bust, în România, la Marghita, iar ambasada României din Bratislava protestează ca lui Ion Şugariu să nu-i fie amplasate două plăci comemorative la capetele podului din Bresno (Slovacia), unde locotenentul, poetul-erou a căzut în luptă.
L-aş mai întreba pe „vehementul judecător" al personalităţilor româneşti interbelice, apelând la un paralelism, ce părere are el despre următoarea situaţie. În timp ce busturile, plăcile comemorative ale mareşalului Ion Antonescu, strălucit strateg pe frontul din Moldova, pe timpul Primului Război Mondial, şi în biruitoarea companie împotriva bandelor lui Bela Khun, în august 1919, pe Tisa, au fost demolate, interzise în Bucureşti, la Piatra Neamţ, Târgu-Mureş, Sărmaşu, prin alte localităţi ale României, conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002, criminalului de război - Wass Albert i se înălţau statui, prin Harghita şi Covasna, cea de la Odorheiu Secuiesc se află, încă, la locul ei, i se tipăresc cărţi. Ce să mai spunem despre „isprava" Guvernului Năstase de a reamplasa, la Arad, monumentul Ungariei Mari, simbol al urii şi intoleranţei milenare, cuprinzându-i pe cei 13 generali care, la 1848-1849, prin „tribunalele de sânge" ale lui Kossuth Lajos, au ucis 40.000 de români ardeleni, au ras de pe faţa pământului 300 de sate, biserici şi mănăstiri ortodoxe şi greco-catolice? Iar în tot acest timp al bulgăririi şi maculării culturii şi istoriei românilor, îl întrebăm de câte ori a luat el, Alexandru Florian, atitudine, când a avut vreo replică la obrăznicia unui Raduly Robert, primarul din Miercurea Ciuc, a lui Arpad Antal, edilul din Sfântu Gheorghe, a lui Vona Gabor, mai-marele lui „Jobbik", partid de factură neofascistă, a răspopitului Tõkés László, nenorocitul care, în obsesia lui autonomistă, cerea protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei, a lui Csibi Barna, nenorocitul care şi-a permis să-şi bată joc de eroul nostru naţional Avram Iancu, militanţi pentru autonomia teritorială a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, pentru refacerea cosmetizată a Regiunii Autonome Maghiare, pentru ruperea României, stat naţional unitar? Sau asta nu contează? Asta pe el nu-l priveşte?!
Din nou mă întreb, împreună cu românii: oare în ceţară trăim? Într-o Românie a vânduţilor cai troieni, împingând ţara - corabie spre stânci, prin ura unor inşi care nu au nimic comun cu acest popor, cu această Românie! Că aşa vor nişte neromâni? Nişte alogeni? Păcat! Mare păcat!
P.S. Autorul acestui editorial mulţumeşte preacucernicului părinte protopop onorific, Ilie Bucur Sărmăşanul, şi colegului Dumitru Avram, de la „Flacăra lui Adrian Păunescu", pentru informaţia oferită, deosebit de preţioasă!

Marco_polo2013

Mesaje : 244
Data de înscriere : 20/06/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum