Putin might be right on Syria: The actual strategy behind his Middle East push — and why the New York Times keeps obscuring it

In jos

Putin might be right on Syria: The actual strategy behind his Middle East push — and why the New York Times keeps obscuring it

Mesaj Scris de ce e val ca valul trece la data de Vin Oct 16, 2015 7:29 am

There’s actually common sense and historical vision behind the Putin plan. Not that our media covers it honestly.


One sentence in a news report the other day on Russia’s assertive new campaign to subdue Islamic extremists in Syria simply will not leave my mind. It was written by Michael Gordon, the State Department correspondent at the government-supervised New York Times. American officials, Gordon reported, are “confident” that Moscow will fail as it tries to return some semblance of order to what is now the world’s most tragic nation. This failure would be a good thing, we are to understand.

Will you think this through with me, please? We want a big-picture look, from the altitude of, say, a Russian jet now flying sorties against one or another terrorist formation operating against the Assad government in Damascus. And we strip out all the names so our minds are free of the limitless propaganda Washington buries us in by way of clerks and gofers such as Gordon.

What are we looking at? What is the thought buried in that sentence?

Very simply, we have one secular nation helping to defend what remains of another, by invitation, against a radical Islamist insurgency that, were it to succeed, would condemn those Syrians who cannot escape to a tyranny of disorder rooted in sectarian religious animosities. And we have the great power heretofore dominant in the region hoping that the insurgency prevails. Its policy across the region, indeed, appears to rest on leveraging these very animosities.

Now we can add the names back in.

In the past week Russia has further advanced its support of Bashar al-Assad with intensified bombing runs and cruise missiles launched from warships in the Caspian Sea. Not yet but possibly, Russian troops will deploy to back the Syrian army and its assorted allies on the ground. This has enabled government troops to begin an apparently spirited new offensive against the messy stew of Islamist militias arrayed against Damascus.

It was a big week for Washington, too. First it pulled the plug on its $500 million program to train a “moderate opposition” in Syria—admittedly a tough one given that Islamists with guns in their hands tend to be immoderate. Instantly it then begins to send weapons to the militias it failed to train, the CIA having “lightly vetted” them—as it did for a time in 2013, until that proved a self-defeating mistake.

The fiction that moderates lurk somewhere continues. Out of the blue, they are now called “the Syrian Arab Coalition,” a moniker that reeks of the corridors in Langley, Virginia, if you ask me.

In Turkey, meantime, the Pentagon’s new alliance with Recep Tayyip Erdoğan government starts to play out just as the Turkish prime minister intended. All the persuasive signs are that the government was responsible for bombs that killed more than 120 people in Ankara last weekend as they protested Erdoğan’s renewed violence against Turkey’s Kurdish minority. The Middle East’s crisis has just spread into another country.

Since Russia reinvigorated its decades-old support for Damascus last month, the vogue among the Washington story-spinners has been to question Putin’s motives. What does Putin—not “Russia” or even “Moscow,” but Putin—want? This was never an interesting question, since the answer seemed clear, but now we have one that truly does warrant consideration.

What does the U.S. want? Why, after four years of effort on the part of the world’s most powerful military and most extensive intelligence apparatus, is Syria a catastrophe beyond anything one could imagine when anti-Assad protests began in the spring of 2011?

After four years of war—never truly civil and now on the way to proxy—Assad’s Syria is a mangled mess, almost certainly beyond retrieval in its current form. Everyone appears to agree on this point, including Putin and Sergei Lavrov, the Russian leader’s foreign minister. There is no putting this humpty-dumpty back on any wall: The Russians readily acknowledge this, acres of groundless journalism to the contrary notwithstanding.

In the meantime, certain realities are essential to recognize. The Assad government is a sovereign entity. Damascus has the beleaguered bones of a national administration, all the things one does not readily think of as wars unfold: a transport ministry, an education ministry, embassies around the world, a seat at the U.N. In these things are the makings of postwar Syria—which, by definition, means Syria after the threat of Islamic terror is eliminated.

Anyone who doubts this is Russia’s reasoning should consider the Putin-Lavrov proposal for a negotiated transition into a post-Assad national structure. They argue for a federation of autonomous regions representing Sunni, Kurdish and Alawite-Christian populations. Putin made this plain when he met President Obama at the U.N. last month, my sources in Moscow tell me. Lavrov has made it plain during his numerous exchanges with Secretary of State Kerry.

Why would Russia’s president and senior diplomat put this on the table if they were not serious? Their proposed design for post-Assad Syria, incidentally, is a close variant of what Russia and the Europeans favor in Ukraine. In both cases it has the virtue of addressing facts on the ground. These are nations whose internal distinctions and diversity must be accommodated—not denied, not erased, but also not exacerbated—if they are to become truly modern. Russians understand the complexities of becoming truly modern: This has been the Russian project since the 18th century.

In the past week Washington has effectively elected not to support Russia’s new effort to address the Syria crisis decisively. Defense Secretary Ashton Carter’s latest phrase of the moment is “fatally flawed.” If he said it once he said it a dozen times: The Russian strategy is fatally flawed. We heard you the third time, Ash.

As to Obama, he rejects any notion that Washington has effectively ceded leadership on the Syria question—with potentially wider implications—to Moscow. In his much-noted interview with 60 Minutes last weekend, he found Putin foolhardy for risking the lives of Russian soldiers and “spending money he doesn’t have.”

Say what?

Whose strategy in Syria is fatally flawed, Mr. Carter? I assume there is no need to do more than pose the question. (Memo to SecDef: Get a new scriptwriter, someone who allots you more than one assigned phrase a week.)

As to Obama’s remarks, one wishes he were joking. We are $5 trillion into the mess that began with the invasion of Iraq a dozen years ago, and we are counting the fatalities one side or the other of a million. There are roughly 4 million Syrian refugees by the latest count. And Putin’s at fault for risking lives and blowing money? Who puts a smart guy like you up to this, Mr. President?

A lot of interesting people, hailing from unexpected quarters, now come out against the Obama administration’s fateful choice in Syria. One is Lawrence Wilkerson, a retired colonel who served as Colin Powell’s chief of staff when the latter was secretary of state. Earlier this month Wilkerson delivered a speech entitled “The Travails of Empire,” in which he listed all the signs that the U.S. is an imperial power in rapid decline: an insistence on the primacy of military power, overreliance on mercenaries, disproportionate spending on perceived threats, ethical and moral

It is a moment, surely, when someone such as Wilkerson, who now lectures on government at William and Mary, starts to sound like the late and great Chalmers Johnson. Watch the video of Wilkerson’s presentation here.

Tuesday’s Times carried a remarkable piece called “A Road to Damascus, via Moscow” on the opinion page—remarkable, not least, for appearing in the Times. “Moscow’s intervention in Syria may offer the first glimmer of hope for ending the quagmire,” argue Gordon Adams and Stephen Walt, two noted professors of international affairs. “American officials must end their table-thumping about Russian intrusion, recognize that we are passed the Cold War, and get down to the business of statecraft.”

Clear-eyed, rational, devoid of ideology. Read the piece here. I would remind the two professors of Boutros-Ghali’s mot in the memoir he wrote after Washington bullied him out of the secretary-general’s office at the U.N.: Diplomacy is for weak nations, he wrote. The strong have no need of it.

Here is another way to put our question: Why will the views of insiders such as Wilkerson and smart heads such as Adams and Walt go unheeded? As they will, that is. I see two answers.

One, the world has just been advised that any kind of post-Manichean, straight-ahead rapprochement with Russia, as Kerry and a few others at State plainly advocate, is out of the question. We are beyond Bush II’s biblical references to Gog and Magog and the end-times battle with evil, but only by way of vocabulary.

I will resort to the New Testament myself on this point: He is not defiled who is offended by others. It is our offenses of others that defile us. That is Matthew 15:11. Translation: We can demonize Putin, Russia, Iran, Assad or anyone else we like. We lose in the end, because we destroy our capacity to see and think clearly. What we are doing in Syria today is Exhibit A.

Russia and its leader as Beelzebub is an old story. Obama, after his fashion, has simply bought into it. This is now irreducibly so, and the implications refract all over the place: Ukraine and the prospects for a negotiated settlement, Washington’s long-running effort to disrupt Europe’s extensive and complex interdependence with Russia. The unfolding events in the Middle East weigh heavily against any constructive turn in American policy on such questions.

The second explanation as to why Washington holds to a patently destructive course in the Middle East is more sinister than our practice of modeling foreign policy on the plot of a John Wayne movie. The argument here is that turning the Middle East into a violent anarchy of ethnic and religious rivalries renders the nations wherein these occur weak and incapable of serious political action—in effect, no longer nations. The chaos before us is exactly Washington’s intended outcome.

I do not know where I stand on this theory. It is not new but is now emerging into the light, and there is considerable documentation in support of it. Thomas Harrington, a cultural studies professor (Trinity College) and a frequent political commentator, cites policy papers going back to the 1980s. These include this document from 1996, which argues (among much else) the strategic use of deposing Saddam Hussein and destabilizing Syria; Richard Perle and Douglas Feith, intellectual poseurs during the Bush II administration, are among the co-authors.

“The U.S. strategic goal in Syria is not, as your faithful mainstream media servants … might have you believe, to save the Syrian people from the ravages of the longstanding Assad dictatorship,” Harrington wrote in a comment CounterPunch published Monday, “but rather to heighten the level of internecine conflict in that country to the point where it will not be able to serve as a bulwark against Israeli regional hegemony for at least a generation.”

It is a teleological argument to say the strategy worked and is therefore authentic. But Syria is as we have it, and it is impossible to say how long it will be before Damascus is able enough to advance such ordinary things as a foreign policy, or a position on the Palestine question. We do have reports now, it must be noted, that Israel is rushing to fill the Golan Heights with settlers, West Bank-style, to take advantage of Syria’s near-total incapacitation.

This line of thinking causes me to reflect on two other questions arising from the Syria conflict.

One concerns the migration crisis combined with incessant insistence that there is, somewhere and the CIA will find it yet, a moderate opposition in Syria. It is time to reconcile these two phenomena.

Were there refugees in any number before the rise of the Islamist anti-Assad formations? Where are the refugees going now that they number in the millions?

Answers: No. As Gary Leupp, a historian at Tufts, argues in a superb piece of commentary CounterPunch also published recently, “The bulk of peaceful protesters in the Syrian Arab Spring want nothing to do with the U.S.-supported armed opposition but are instead receptive to calls from Damascus, Moscow and Tehran for dialogue towards a power-sharing arrangement…. What pro-democracy student activists and their allies fear most is the radical Islamists who have burgeoned in large part due to foreign intervention since 2011.”

Thank you, professor. Now we know why the flow of refugees runs toward secular, democratic Europe and not areas of the nation Assad has lost to rebel militias. The former represents the refugees’ shared aspirations, while the latter fight not as Syrians but as religious fanatics and/or CIA clients. As a friend wrote the other day, “There are likely moderate Syrian forces, but you will I think find them mostly in the coffee shops of Istanbul.”

This brings us to Turkey, a newly significant factor in the Syrian crisis. I cannot help viewing the eruption of sectarian and communal violence since the Erdoğan government signed a cooperation agreement with the U.S. last July in the light of the above-suggested American strategy: Make a mess and keep it messy.

Erdoğan is heir to a singular tradition in Middle Eastern politics. Ataturk, faced with the same religious, ethnic and historic fractiousness as Syria and much of the region today, countered it with a modern notion of citizenship and belonging. It held for three-quarters of a century and its mark remains, obviously. Erdoğan comes along and sees political advantage exactly where Washington sees strategic advantage: in social, religious and cultural division.

Another dimension to the Middle East’s many-sided tragedy. This is Erdoğan’s Turkey, and he has our blessing. I would say Erdoğan is a strange bedfellow except that he does not seem to be.

I am with Lawrence Wilkerson on the nature of our moment: The veil is pulled back, and we witness decline in progress, real time. What is supposed to be “fatally flawed” is the only “glimmer of hope,” and what is supposed to be considered and humane is reckless and cynical.

We all live through history, always. This is by definition. But there are not many passages as fraught as this one. Our leadership thrashes about in desperation. It is dangerous—this by definition, too.

ce e val ca valul trece

Mesaje : 121
Data de înscriere : 11/07/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Putin might be right on Syria: The actual strategy behind his Middle East push — and why the New York Times keeps obscuring it

Mesaj Scris de ce e val ca valul trece la data de Vin Oct 16, 2015 7:30 am

Există de fapt bun simț și de viziune istorică în spatele planului Putin.Nu că mass-media noastră acoperă sincer.


O propoziție într-o știre raport de altă zi pe campanie nouă asertiv Rusiei de a supune extremiști islamici din Siria, pur și simplu nu vor lăsa mintea mea. Acesta a fost scris de Michael Gordon, corespondentul Departamentul de Stat de la supravegheat de guvern New York Times. Oficialii americani, Gordon a raportat, sunt "încrezători" că Moscova nu va reuși în timp ce încearcă să se întoarcă o aparență de ordine la ceea ce este acum națiune cel mai tragic din lume. Acest eșec ar fi un lucru bun, noi trebuie să înțelegem.

Vei că acest prin cu mine, vă rog? Ne dorim un mare-imagine arata, de la altitudinea de, să zicem, un jet de zbor rus acum ieșiri împotriva unul sau altul formarea teroriste care operează împotriva guvernului Assad la Damasc. Și am benzi toate numele așa mințile noastre sunt libere de propaganda nelimitate Washington ne îngroapă în prin intermediul funcționari și gofers, cum ar fi Gordon.

La ce ne uităm la? Care este gândul îngropat în această teză?

Foarte simplu, avem o națiune seculară ajuta să-și apere ceea ce rămâne dintr-un alt, de invitație, împotriva unui insurgență islamistă radicală că, ar fi pentru a reuși, ar condamna aceste sirieni care nu pot scăpa de o tiranie de tulburare înrădăcinată în animozitati religioase sectare. Și avem marea tehnice cunoscute de putere dominantă în regiune în speranța că insurgența prevalează. Politica sa în regiune, într-adevăr, pare să se bazeze pe mobilizarea acestor animozități chiar.

Acum putem adăuga numele nou.

În ultima săptămână Rusia a avansat în continuare sprijinul lui Bashar al-Assad, cu intensificarea ruleaza de tragere și rachete de croazieră lansate de nave de război în Marea Caspică. Nu încă, dar poate, trupele rusești va implementa să susțină armata siriană și aliații săi asortate pe teren. Acest lucru a permis trupele guvernamentale pentru a începe o nouă ofensivă împotriva aparent spirit tocana murdar milițiilor islamiste aranjate împotriva Damascului.

A fost o săptămână mare pentru Washington, de asemenea. În primul rând, scos din priza privind programul său de 500 milioane $ pentru a instrui un "opoziție moderată" în Siria, desigur, un dur unul, dat fiind că Islamiștii cu arme în mâinile lor tind să fie excesiv.Instantaneu apoi începe să trimită arme pentru a milițiilor nu a reușit să antreneze, CIA au "ușor verificate" le-așa cum a făcut pentru o perioadă în 2013, până la care s-au dovedit o greșeală de auto-înfrângerea.

Ficțiunea că moderează pândesc undeva continuă. Din senin, ele sunt acum numite "Coaliția Arabă Siriană", un porecla care miroase coridoarelor din Langley, Virginia, dacă mă întrebi pe mine.

În Turcia, între timp, noua alianta al Pentagonului cu guvernul Recep Tayyip Erdogan începe să joace pe la fel de prim-ministru turc destinate. Toate semnele convingătoare sunt că guvernul a fost responsabil pentru bombe care au ucis mai mult de 120 de persoane din Ankara weekend-ul trecut, deoarece acestea îi violența reînnoite Erdoğan împotriva minoritatea kurdă din Turcia. Criza Orientul Mijlociu este tocmai sa răspândit în altă țară.

Deoarece Rusia revigorat decenii vechi de suport pentru Damasc luna trecuta, la modă printre Washington poveste-rotative a fost să pună la îndoială motivele lui Putin. Ce Putin-nu "Rusia" sau chiar "Moscova", dar Putin-cautare? Aceasta nu a fost niciodată o întrebare interesantă, deoarece răspunsul părea clar, dar acum avem una care face cu adevărat atenție mandat.

Ce vrea SUA? De ce, după patru ani de eforturi din partea aparatelor cel mai puternic din lume de informații militare și cea mai extinsă, este o catastrofă Siria dincolo de orice s-ar putea imagina, atunci când protestele anti-Assad a început în primăvara anului 2011?

După patru ani de război niciodată cu adevărat civil, iar acum pe cale de a Siria proxy-Assad este o mizerie mangled, aproape sigur dincolo de recuperare în forma sa actuală. Toată lumea pare să fie de acord asupra acestui punct, inclusiv Putin si Serghei Lavrov, ministrul de externe al liderului rus. Nu există nici o pune acest Humpty Dumpty-din nou pe orice perete: Rușii recunosc ușor acest lucru, de acri de jurnalism nefondate contrare în pofida.

În același timp, anumite realități sunt esențiale pentru a recunoaște.Guvernul Assad este o entitate suverană. Damasc are oasele asediate de o administrație națională, toate lucrurile nu se gândește imediat de cum războaie desfășoară: a Ministerul Transporturilor, o lucrare de educație, ambasadele din întreaga lume, un loc la ONU în aceste lucruri sunt makings de postbelice Siria -care, prin definiție, înseamnă Siria după ce a eliminat amenințarea terorii islamice.

Oricine se îndoiește este raționamentul Rusiei ar trebui să ia în considerare propunerea Putin-Lavrov pentru o tranziție negociate într-o structură națională post-Assad. Ei susțin pentru o federație de regiuni autonome care reprezintă populațiile sunniți, kurzi și Alawite-creștine. Putin a făcut această clar atunci când a întâlnit cu președintele Obama la ONU de luna trecută, sursele mele de la Moscova să-mi spui. Lavrov a făcut-o clar în timpul numeroaselor sale schimburile cu secretarul de stat Kerry.

De ce ar președintele Rusiei și diplomat senior a pus aceasta pe masă în cazul în care nu au fost grave? Design-ul lor a propus pentru post-Assad Siria, întâmplător, este o variantă apropiată de ceea ce Rusia și europenii favorizează în Ucraina. În ambele cazuri, are virtutea de a se adresa fapte pe teren. Acestea sunt națiuni ale căror distincții interne și diversitatea trebuie să fie cazați-nu a negat, nu șterse, dar, de asemenea, nu exacerbat-dacă acestea sunt de a deveni cu adevărat modernă. Rușii înțeleagă complexitatea de a deveni cu adevărat moderne: Aceasta a fost proiectul rusesc din secolul al 18-lea.

În ultima săptămână de la Washington a ales în mod eficient nu pentru a sprijini nou efort Rusiei de a aborda criza Siria decisiv. Cele mai recente fraza Secretarul Apararii Ashton Carter a momentului este "fatal greșită." Dacă el a spus odată că a spus-o de zeci de ori: Strategia Rusiei fatal greșită. Am auzit a treia oară, Ash.

În ceea ce privește Obama, el respinge orice noțiune care Washingtonul a cedat în mod eficient de conducere pe Siria problema cu implicatii mai largi-la potential Moscova. În interviul său mult notat cu 60 de minute weekend-ul trecut, el a găsit Putin riscant pentru a risca viețile soldaților ruși și "bani de buzunar nu are."

Spune ce?

A căror în Siria strategie este fatal eronate, dle Carter? Presupun nu este nevoie de a face mai mult decât pun întrebarea. (Memo pentru SecDef: Ia un nou scenarist, cineva care te alocă mai mult de o fraza pe săptămână.)

În ceea ce privește comentariile lui Obama, se dorește a se glumă.Suntem 5000000000000 $ în mizeria pe care a început cu invazia Irakului în urmă o duzină de ani, iar noi suntem de numărare decese o parte sau alta a un milion. Există aproximativ 4 milioane de refugiați sirieni de către cele mai recente numărul. Și lui Putin în culpă pentru a risca viața și suflare bani? Care pune un tip deștept ca tine pana la asta, domnule președinte?

O mulțime de oameni interesanți, de origine din sferturi neasteptate, acum ieși împotriva alegere fatală a administrației Obama în Siria.Una dintre ele este Lawrence Wilkerson, un colonel pensionar care a servit ca șef Colin Powell a personalului atunci când acesta a fost secretar de stat. La inceputul acestei luni Wilkerson a ținut un discurs intitulat "The sufera de Empire", în care a enumerat toate semnele că SUA este o putere imperială în declin rapid: un insistența pe primatul puterii militare, increderea exagerata pe mercenari, cheltuielile disproporționată pe percepute amenințări, etic și moral 
de faliment.

Este un moment, cu siguranță, atunci când cineva cum ar fi Wilkerson, care conferențiază acum asupra guvernului de la William și Mary, începe să sune ca târziu și mare Chalmers Johnson.Urmăriți clipul video de prezentare Wilkerson lui aici.

Marți Times efectuat o piesa remarcabila numita "un drum spre Damasc, via Moscova" de pe pagina-remarcabila opinie, nu în ultimul rând, pentru care apare în Times. "Intervenția Moscovei în Siria ar putea oferi primul licărire de speranță pentru a pune capăt mlaștina," argumentează Gordon Adams și Stephen Walt, două remarcat profesori de afacerile internaționale. "Oficialii americani trebuie să se termine lor de masă uriaș despre intruziune rus, recunosc că am sunt trecute Războiul Rece, și trecem la afaceri de statecraft."

Clar-ochi, rațională, lipsit de ideologie. Citiți piesa aici. Aș aminti cei doi profesori de MOT Boutros-Ghali în memorii a scris, după Washington-l hărțuiți din biroul secretarului general la ONU: Diplomația este de națiuni slabe, a scris el. Cei puternici au nevoie de ea.

Aici este un alt mod de a pune întrebarea noastră: de ce va punctele de vedere ale interior, cum ar fi Wilkerson și capete inteligente, cum ar fi Adams și Walt merge nebăgat în seamă? Deoarece acestea vor, care este. Văd două răspunsuri.

Unul, lumea tocmai a fost informat că orice fel de post-maniheist, apropierea drept înainte cu Rusia, în calitate de Kerry și alte câteva de la stat clar susțin, este iese din discuție. Suntem dincolo de referințe biblice Bush II-lea la Gog și Magog și ori de capăt lupta cu răul, ci numai prin intermediul vocabularului.

Voi recurge la Noul Testament eu asupra acestui punct: El nu este întinat, care este jignit de alții. Este infracțiuni noastre altora, care ne spurcă. Că este Matei 15:11. Traducere: Putem demoniza Putin, Rusia, Iran, Assad sau oricine altcineva ne place. Pierdem în cele din urmă, pentru că ne-am distruge capacitatea de a vedea și de a gândi clar. Ce facem în Siria de astăzi este de expoziție A.

Rusia și liderul ei ca Belzebut este o poveste veche. Obama, după moda lui, a cumpărat pur și simplu în ea. Acest lucru este acum atât de ireductibil, iar implicațiile refractă peste tot: Ucraina și perspectivele pentru o soluție negociată, efort de lunga durata de la Washington de a perturba interdependență extinsă și complexă a Europei cu Rusia. Evenimentele din Orientul Mijlociu cântări greu împotriva rândul său constructiv în politica americană cu privire la aceste întrebări.

A doua explicație de ce Washington deține la un curs evident distructive în Orientul Mijlociu este mai sinistru decât practica noastră de modelare politică externă pe teren a unui film John Wayne. Argumentul este că transformarea din Orientul Mijlociu într-o anarhie violent de rivalități etnice și religioase face națiunile care acestea apar slab și incapabil de acțiune în vigoare, națiunile politice serioase nu mai. Haosul în fața noastră este exact rezultatul destinat Washington.

Nu știu unde mă aflu pe această teorie. Nu este nou, dar este în curs de dezvoltare în prezent în lumină, și nu există o documentație considerabilă în susținerea acestuia. Thomas Harrington, profesor cultural studii (Trinity College) și un comentator politic frecvent, citează documente de politici care merg înapoi la anii 1980. Acestea includ acest document din 1996, care sustine (printre multe altele) utilizarea strategică a depunând Saddam Hussein și destabilizatoare Siria; Richard Perle și Douglas Feith, impostori intelectuale în timpul administrației Bush II, sunt printre co-autori.

"Scopul strategic SUA în Siria nu este, așa cum dumneavoastră credincioși masă funcționarilor media ... ar putea avea te cred, pentru a salva poporul sirian din ravagiile de lungă durată Assad dictatura", Harrington a scris într-un comentariu CounterPunch publicat luni ", ci mai degrabă să spori nivelul de luptelor interne din această țară, până la punctul în care nu va fi în măsură să servească drept bastion împotriva hegemoniei regionale israeliene timp de cel puțin o generație. "

Este un argument teleologică și anume strategia a lucrat și, prin urmare, autentic. Dar Siria este ca o avem, și este imposibil să spun cât timp va fi înainte de Damasc este suficient capabil de a avansa astfel de lucruri obișnuite ca o politică externă, sau o poziție cu privire la problema Palestinei. Avem rapoarte acum, trebuie să se constate, că Israelul se grăbește să umple Înălțimile Golan cu colonisti, West-stil Bank, pentru a profita de aproape totală incapacitate Siriei.

Această linie de gândire face ca mine, pentru a reflecta cu privire la alte două întrebări care decurg din conflictul Siria.

Unul se referă la criza migrației combinat cu insistența neîncetat că nu există, pe undeva și CIA se va găsi încă, o opoziție moderată în Siria. Este timpul de a reconcilia aceste două fenomene.

Au existat refugiați în orice număr înainte de apariția formațiunilor islamiste anti-Assad? În cazul în care sunt refugiații merg acum ca au numar in milioanele?

Răspunsuri: Nu. Ca Gary Leupp, un istoric de la Tufts, susține într-o bucată de superba comentariu CounterPunch de asemenea, publicat recent, "Cea mai mare parte a protestatarilor pașnici, în Primăvara Arabă Siriană vrea nimic de-a face cu opoziția armată SUA-a sprijinit, dar sunt în schimb receptivi la apeluri de la Damasc, Moscova și Teheran pentru dialog spre un acord de impartire a puterii .... Studenților care ceea ce pro-democrație și aliații lor se tem cel mai mult este islamiștii radicali, care au înflorit în mare parte ca urmare a intervenției străine din 2011. "

Mulțumesc, profesor. Acum știm de ce fluxul de refugiați ruleaza spre zone ale Europei și nu seculare, democratice ale națiunii Assad a pierdut cu milițiile rebele. Fosta reprezintă aspirațiile împărtășite refugiaților, în timp ce acesta din urmă lupta nu la fel de sirieni, ci ca fanatici religioși și / sau clienți CIA. Ca un prieten a scris zilele trecute, "Există forțe siriene moderate probabil, dar va cred că le găsesc mai ales în cafenelele din Istanbul."

Aceasta ne aduce la Turcia, un factor nou semnificativ în timpul crizei sirian. Eu nu pot ajuta vizualizarea erupția de violență sectară și comunale, deoarece guvernul Erdoğan a semnat un acord de cooperare cu SUA iulie trecut, în lumina strategiei americane de mai sus-a sugerat: A face o mizerie și păstrați-l murdar.

Erdoğan este moștenitorul unei tradiții singular în politică din Orientul Mijlociu. Ataturk, se confruntă cu aceeași fractiousness religioase, etnice și istorice ca Siria și mai mult din regiune astăzi, contracarat cu o noțiune modernă de cetățenie și care aparțin.Aceasta a avut loc pentru trei sferturi de secol și marca sa rămâne, în mod evident. Erdoğan vine și vede un avantaj politic exact unde Washington vede avantaj strategic: în diviziunea socială, religioasă și culturală.

O altă dimensiune a tragedie multilaterală din Orientul Mijlociu. Acest lucru este Turcia Erdoğan lui, iar el are binecuvântarea noastră. Aș spune Erdoğan este un bedfellow ciudat cu excepția faptului că el nu pare a fi.

Eu sunt cu Lawrence Wilkerson cu privire la natura momentul nostru: Voalul este tras înapoi, și asistăm la declinul în curs de desfășurare, timp real. Ce ar trebui să fie "fatal greșită" este singura "licărire de speranță", și ceea ce se presupune a fi luate în considerare și umane este nechibzuit și cinic.

Noi toți trăim prin istorie, întotdeauna. Acest lucru este prin definiție.Dar nu sunt multe pasaje ca plină ca aceasta. Lider zbate despre in disperare. Este periculos, aceasta prin definiție, de asemenea.

ce e val ca valul trece

Mesaje : 121
Data de înscriere : 11/07/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos


Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum