AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

THE RUSSIAN INTERVENTION IN SYRIA: POLICY OPTIONS AND EXIT STRATEGIES

In jos

THE RUSSIAN INTERVENTION IN SYRIA: POLICY OPTIONS AND EXIT STRATEGIES Empty THE RUSSIAN INTERVENTION IN SYRIA: POLICY OPTIONS AND EXIT STRATEGIES

Mesaj Scris de ILUMINATI Mier Oct 21, 2015 1:47 am


Russia’s air campaign in Syria, along with a ground offensive led by the regime of Bashar al-Assad, are shedding light on Moscow’s military and political objectives. Where earlier there was only room for informed speculation we can now make firmer judgments. In Syria, as in Ukraine, the Western perception of Russia’s approach is often divorced from the course of combat operations. Commentators tend to fixate on Russian President Vladimir Putin’s statements, which rarely convey true motivations, and are more often part and parcel of Russia’s political strategy. There is also a tendency to create a false dichotomy, portraying Russian actions as evidence of either a thought-through strategy or reckless gambling.
In Syria, neither is true. Russia is taking a calculated risk in a military effort, the outcome and length of which is uncertain, but it ties into a political strategy. Putin has framed this as an operation against the Islamic State, a fight against terrorism, but for Russia this is a game with words. Moscow has almost exclusively gone after the other various forces arrayed against the Syrian Army, classifying them all as terrorists and unlawful actors. Russian decision-making is opaque and it is still unclear if Russia has a plan for how this ends. The history of conflict in the Middle East — particularly America’s recent experiences in Iraq and Afghanistan — teaches us that getting mired in the region is far easier than extricating oneself from it.
Watching Russia’s air operations unfold, the prospect that Russia might get stuck in Syria is the only comforting thought resonating in U.S. policy circles right now, while more critical voices call this a debacle for American foreign policy. Though it is far too soon to judge the course of the Russian operation, many Western observers have been quick to pronounce it either an inevitable failure or a fait accompli. When it comes to military analysis of Russia in the West, where you stand often depends on where you sit.
Russia is engaged first and foremost to save Assad’s forces, support a counter-offensive while he still has an army left, and secure a strong hand to determine Syria’s future independent of Assad’s personal fate. Bombing the Islamic State is the officially stated mission used to frame this campaign for international audiences, but saving Assad means reversing losses of territory to various rebel groups in direct proximity to his forces. That entails focusing on the coalition of jihadist groups and more moderate rebels, whatever that may mean in the Syrian context, fighting alongside Jabhat al-Nusra (al-Qaeda in Syria) in its Army of Conquest, along with the various rebel groups supported by Saudi, Turkish, Jordanian, and U.S. intelligence agencies.
War Plans Coming into Focus
In an earlier piece analyzing this gambit, when Russia was just starting to deploy military assets, I argued that Moscow was unlikely to launch a major campaign on Assad’s behalf, due to the risks from MANPADS, infantry combat, and the expense of supporting such operations. Now that Russia has launched what for itself is a major air operation to support a Syrian–Hezbollah–Iranian ground campaign, that thinking looks at best half-right (or half-wrong for pessimists). Russia is risking its helicopter pilots in direct assaults on Syrian rebel positions with tactical aviation providing closer support. The air campaign is still limited to 34 aircraft and a squadron of helicopters, but its operational tempo has spiked sharply, straining maintenance and increasing the chances of mechanical failure. Russia is willing to take risks, on Assad’s behalf. However, this all points to a short and intense war effort, squeezing the Syrian rebel positions in Idlib province and near Homs. That is, Moscow could be planning to have its direct combat role over in weeks as opposed to months.
Syrian attacks in the northeast of Latakia province, near Hama, Homs and around Aleppo appear to be probing effortsahead of the main offensive south of Aleppo. This last ditch effort will be akin to the Ardennes Offensive for Assad’s regime, with Russian air and Iranian ground support: They either win or become a spent force. If Moscow is planning military operations, then as in Ukraine, the objective will be to fix the rebels across a long front line, while concentrating the attack in a few areas to create pockets and surround them. Unfortunately, Syria is a much larger and more complex military problem than anything Russia faced in Ukraine, but it has Iran as an ally on the ground.
Among Russian ground units, only the artillery seems engaged in fighting, while the rest are dedicated to base defense. Russia seems set to build a much larger base in Syria, signaling the intent for a permanent military presence, and perhaps a separate military command to be deployed there. That is an important infrastructure investment by Moscow, demonstrating that no matter what happens to Assad, Russia will have to be reckoned with in Syria and can quickly ramp up its presence. However, much of this campaign will be decided before any large Russian ground force arrives, if such a deployment is even in the cards. Sending ground units would not only be uncharacteristic for Russia, but may be impossible to sustain at this stage. The Russian Navy’s sealift capacity is already creaking from the requirements of this limited deployment.
While Russian air support has clearly gotten Assad back on his feet, fighting on the ground will determine the outcome. Air support has a tremendous impact on infantry morale, but the question today is whether or not the Syrian Army is already a spent force and Moscow has come too late. Alexei Pushkov, head of Russia’s foreign affairs committee in the Duma, suggested that there is always a “risk of getting bogged down, but in Moscow, we are talking about an operation of three to four months.” Despite his optimism that the war could be over in time for Christmas — not the first time such sentiments have been pronounced — it is evident that concerns about time factor heavily into Moscow’s plans. The second question unanswered is what Russia will do if this initial plan fails. How will Moscow adjust?
Russia seeks to make gains before the United States and coalition allies can adjust, throw further support behind their proxies, or apply pressure elsewhere on Moscow to derail its plans. By initiating combat operations so quickly, Russia has seized not only the initiative, but with it the air space over Syria. Unaccustomed to being challenged for the air domain by a near peer competitor, the United States is on the back foot. In the coming weeks, the United States, Turkey, and Saudi Arabia will no doubt adapt, adjust policies, and resupply the fighters they’re sponsoring, but right now, Russia has a window of opportunity. The recent U.S.–Russian deal to establish safety procedures over Syria takes the edge off ambiguities that favored Moscow, but at the price of confirming on paper that these air operations will not be accommodated rather than challenged. However, if Assad’s forces can’t seize the momentum, recapture towns lost this past spring, and solidify their gains quickly, then this offensive will fall victim to attrition and 34 Russian aircraft will hardly make the difference.
The broader political objectives of the intervention are now clearer as well. First, Russia seeks to destroy anti-Assad forces, leaving no alternatives apart from the Syrian Army and jihadists. For the United States, that effectively will make the already dubious notion of supporting moderate forces in Syria impossible. This, in turn, will mean Saudi Arabia and other Sunni states may have to go it alone in this proxy war, a problem more manageable for Russia and Iran. As a result, Russia will accomplish its goal: ensure that the Syrian regime is the only legitimate and viable actor in Syria worth backing. In the process of crafting its own anti-ISIL coalition with Iraq and Iran, Moscow is attempting to legitimate Assad’s forces and in effect rebrand his regime. Assad may be beyond the pale for President Obama, but the next president might prefer such a formulation over the alternative of intervening in Syria.
The days of barrel bombs dropped on Hama may be over, as Russia attempts to normalize Assad’s image. Moscow will then seek to craft a new political process, likely working with European nations first, but with the ultimate goal of forcing the United States to accept the fact that Assad will stay in power for the time being.   That is, beyond President Obama’s time in office. Syrian gains on the ground would need to be codified via a political settlement, because they are otherwise reversible. If Russia can get the United States to agree, and accept Assad staying, that would be quite an accomplishment for Moscow, leaving Turkey and Saudi Arabia isolated. The challenge Russia is grappling with is, first, how to achieve the military success, and second, how to bring the United States on-board without making this appear as an obvious American foreign policy defeat.
Implications for the United States
Russia has already pocketed political gains. By brandishing the threat of an incident over Syrian airspace, Moscow forced Washington to reopen high-level military contacts, and is clawing its way out of Western political isolation, through high profile political coups like the meeting between Presidents Obama and Putin. A cavalcade of leadersfrom the Middle East flew to Moscow for meetings recently. Israel has already established protocols for de-conflicting operations, the United States has followed suit, and Turkey might move in this direction, despite its vocal objections to Russia’s intervention. Although perilously weakened by an economic crisis at home, the image of an isolated Russia crippled by sanctions is rapidly dissipating.
The narrative of Russia being stuck in Ukraine is also breaking down, as its military appears able to sustain the deployment in Eastern Ukraine, conduct its annual military exercise, Center-2015, with thousands of troops, while also launching operations in Syria. Even if Russia remains economically weak, Putin’s personal brand of leadership appears strong to both domestic and international audiences. That being said, Russia didn’t launch this campaign for world power status. Nobody launches an intervention in the Middle East, a graveyard for military power, expecting an easy political victory, certainly not after America’s experiences there. Nor does Moscow need a distraction from Ukraine, where its plans are coming together quite neatly, and a clear alignment is emerging between the German, French and Russian positions on how to close out the conflict. These are all potential bonuses, if Russia can achieve military victory, and stabilize the situation on its terms.
What Russia has done is kicked in the door in a rotten American policy to do something about Syria, while keeping Washington as far as possible from any meaningful role in this conflict. U.S. policy has been rife with contradictions, in part due to the different aims and interests of its “coalition” allies, including and especially Turkey, Saudi Arabia, and Qatar. From sponsoring groups of fighters that had to join al-Qaeda affiliates to survive against the Syrian Army, to supporting Kurds while letting Turkey bomb them, U.S. efforts have lurched from crisis to crisis. Nobody could paint a path forward after Assad’s defeat that did not look like the division of Syria simply into jihadist and Kurdish zones. Assad may be irredeemable in the eyes of the United States, but it is equally clear that a high human price would be paid when the Islamic State or al-Nusra seizes the major population centers in Syria that he still controls.
Russia’s diplomacy early on was a ruse. Moscow has shown Washington that it has no intention of actually cooperating with American aims; rather, it is determined to disrupt whatever vestiges of American strategy are left. Meanwhile, European allies are also disappearing from the field: Both German and Italian leaders indicated they now see Russia as part of the solution in Syria and would be willing to engage in negotiations. Their policies stand in stark contrast to the American position that Russia’s intervention is only bringing instability and prolonging the war, and that Assad must step down as a precondition for political settlement. An international contact group, reminiscent of the Contact Group plan for Bosnia, is a negotiations scheme that Russia supports and Europeans find attractive. If Europeans see Russia as part of the potential solution to the Syrian refugee crisis, the U.S. narrative falls apart right as Moscow strives to derail sanctions renewal discussions in December.
The United States has chosen to invigorate its campaign against the Islamic State by doubling down on airstrikes in support of Kurdish and Arab fighters on the ground. President Obama wants to show that American aircraft will not be pushed out of Syrian airspace, and that while Russia only pays lip service to fighting the Islamic State, he is the one who is willing to do it. While that operation may have a real military objective, it currently appears little more than an effort to “stay in the game.” It also reads like an abandonment of the forces sponsored by the United States against Assad. Russia will attack U.S.-backed forces with relative impunity, while the United States counters by focusing on the Islamic State in other parts of Syria. The end result is complementary operations, even if they are not acknowledged as such. The United States may incidentally help Russia, by occupying the Islamic State elsewhere, who’s forces would otherwise take advantage of this fighting and seize more ground north of Aleppo.
True military coordination between Russia and the United States is politically impossible. Washington can’t join an intelligence-sharing scheme because all information would be passed on to Iran and Syria. Cutting up sectors of operation in Syria would openly abandon American-backed rebels to Russian airstrikes in an outright and public betrayal. Outside of establishing procedures to ensure pilot safety, emergency contacts, and incident management protocols, the United States has few prospects for either creating a joint operation with Russia or stymieing Moscow’s campaign. Thus the battle against the Islamic State is quickly becoming a political football. Joint U.S.–Russian operations would essentially begin to normalize it as an actor internationally, and legitimize this intervention on Assad’s behalf. Meanwhile Russia has nothing to offer to the anti-ISIL fight; that is, there is nothing its less capable air force can add to the over 7,000 sorties the United States has already conducted.
Are there policy options?
Now that Russia’s Su-30SMs have aggravated NATO by violating Turkish airspace and its Su-34s feel free to fly in proximity to American F-16s and drones over Syria, U.S. strategy appears dead. Russia is showing America the door in Syria. No doubt many are willing to take it. Condoleezza Rice and Robert Gates may think that no-fly zones are not “half-baked” ideas, but these are the policy recommendations of the 1990s. The intervention of a near-peer competitor like Russia nullifies them as meaningful options. There is already a no-fly zone over millions of Syrian refugees, called Turkish airspace, and Russia has violated it. What is the legal basis for a U.S.-imposed no-fly zone anywhere over Syria? Would anyone be willing to shoot down a Russian jet in order to enforce it? The answer is there is none, and in this uncertain chapter of U.S.–Russian relations, President Obama is unlikely to risk a direct conflict over Syria, a place he has studiously avoided getting entangled.
Washington seems to have trouble adjusting. The question is does it have to? Fareed Zakaria had a valid point when he wrote, “Washington’s foreign policy elites have developed a mind-set that mistakes activity for achievement.” It is true, Vladimir Putin has yet to achieve anything by intervening. The problem in D.C. goes back to 2011: strategically choosing to avoid this conflict, while at the same time staking a loud and unachievable policy position that Assad must go. From this perspective, Russia is doing the United States a favor, though it comes with bruised ego attached.
As in Ukraine, American policymakers must ask themselves whether it is worth getting into a bidding war with Russia over Syria. By all appearances the answer is no, suggesting that Washington would be better served finding a way to stay relevant and hoping Moscow’s effort runs aground. The natural impulse is to come up with something to do in Syria, or as Rice and Gates suggest, create our own facts on the ground. The recent history of facts on the ground created by U.S. military intervention in the Middle East is not good. Thousands of sorties against the Islamic Statehave accomplished little. Russia may have the will to see this intervention through, but war is uncertain and chaotic, potentially offering the United States plenty of opportunities if all does not go Moscow’s way.
However, the price of continued restraint will not be cheap. For the United States, staying out of Syria came at relatively low cost until now. Doing nothing in response to Russia’s intervention could mean allies in the region become wobbly. The Turkish and Saudi foreign ministers recently held a joint press conference at which they made their anger clear. Turkey must wonder what this means for its future. Despite public rhetoric, NATO may beambivalent about defending Turkey. The United States and Germany are withdrawing their Patriot air defense systems from Turkish soil. Even Saudi Arabia, Assad’s staunchest opponent, may be walking back its expectationsafter discussions in Moscow.
The Russian position is not simply that the United States must accept its operations in Syria, but that regional members of the coalition should come to terms with Moscow on a bilateral basis. That is, if Washington refuses to coordinate its efforts and aims with Moscow, the potential for accidents will present an increasingly hazardous situation not only for American leaders, but also for its allies like Turkey. Iraq, which set up a joint coordination cellwith Russia, Syria and Iran, is clearly pursuing its own interests at the expense of American preferences (as countries in the Middle East and elsewhere are wont to do). An indiscernible response from Washington heightens chances that Russia will fragment the U.S.-led “anti-ISIL” coalition.
In between the foolhardy “do something for the sake of activity” mentality, and the overly convenient “doing nothing is a strategy” approach, the smarter answer in this conflict is that United States should play for the breaks and mitigate the human costs. Whether it fails or achieves something, Russia will need the United States to make any political outcome in Syria stick. The U.S. has leverage here, there is a deal to be made, depending on how the Russian intervention fares. The problem U.S. leaders must consider for the long term is that the arrival of another major power, willing and capable of intervening abroad militarily, is a game changer for its freedom of action, or inaction, in the world. Future planning discussions will stop asking “what will the Russians think?” and begin considering “what will the Russians do?” There is a silver lining in that, however. This may not be the beginning of the end for U.S. leadership in the world, but instead a return to smarter and more considered foreign policy from Washington, D.C.
Russia’s Exit Strategy
Ultimately Moscow will improvise a solution in Syria, which offers it some flexibility. President Obama’s statements that Russia is bound to get itself involved in a quagmire read as a projection of American fears after Iraq and Afghanistan, the same dread that kept the U.S. administration on the sidelines in this conflict. Some in the U.S. national security establishment look on Russia’s intervention in the region with smugness, assuming that where Washington has failed no one else can succeed. Russia’s intervention is an uncomfortable moment for U.S. policy circles, because it tests a premise that many would prefer not to see examined. That is, whether or not the use of all military power in the Middle East translates poorly into desired political outcomes, or just America’s.
With only 34 aircraft and a few thousand personnel on the ground, Russia is unlikely to become trapped, and its military objectives are quite limited. Moscow has much more capable and forward-leaning allies in this conflict — Iran and Syria. Conversely, the U.S. efforts to corral Turkey, the Gulf States, and Kurdish fighters have been fraught with challenges. But Moscow can easily be wounded in Syria. Indeed, this venture carries real political risk. Outside of its aircraft crashing or being shot down, Russia’s greatest fear is no doubt a retaliatory terrorist attack in Moscow.
This may not necessarily come from Islamic State sympathizers in Russia. Putin has dealt a serious blow to Saudi plans, and Riyadh may respond elsewhere on Russia’s periphery by leveraging its extensive network in the world of radical Islamic fighters. The Russian presence is also vulnerable to a bombing akin to the 1983 attack on the U.S. Marine Corps barracks in Beirut. A devastating hit could send its forces packing or force Moscow to double down to save face. To paraphrase Nietzsche, the longer Moscow gazes into the abyss that is Syria, the greater the chance that conflict will inflict costs on Russia.
Russian–Turkish relations may also reach a nadir, as happened between Moscow and Berlin over the war in Ukraine. Having seen that the United States is not the real obstacle, and anticipating a strong Saudi resistance, Russia’s greatest concern is the Turkish response. If successful, the operation may forge an alliance between Russia and Iran, but at great cost to its relationship with Turkey. Having damaged its relations with Germany over Ukraine, Moscow can ill afford destroying another vital economic and security relationship with a major power on its southern flank.
Ultimately, if things go terribly wrong, Moscow’s exit strategy would rest upon the United States and the European Union. All Russia needs to do is agree to push Assad out of power and leverage its UN Security Council position to support both a political settlement and an international military presence. In such a process, Russia could convert its forces into a multinational “peacekeeping” presence or simply exit while still declaring political victory. Removing Assad may not have been a possibility before, but now Moscow and Tehran are truly the sole arbiters of his fate. Since Putin almost completely controls all major media in Russia, winning is frankly as simple as saying you’ve won, handing out a few medals, and then changing the media coverage back to Ukraine. For Putin, the public perception of his brand of leadership is as important as the actual results of his foreign policy.
Russian leaders continue to craft statements with precision that indicate support for the Syrian state, but not for Assad personally. Assad will be the political price of Russia’s retreat if its plans fail. Unlike the war in Ukraine, a Russian withdrawal might not necessarily be seen at home as a Western victory. Now that Moscow has forces in place and more direct influence in Syria, it could orchestrate a political transition together with Iran. A scenario whereby Assad leaves and Russia supports a multinational force in Syria under a UN resolution is one that the United States and regional allies would accept and that European leaders would leap at. Moscow’s likely play is to duplicitously pitch Assad’s departure, in an effort to launch a political process with a long-term transition, if the military effort is successful. However, if the intervention fails to produce gains, Assad is a price Russia is willing to pay to save face.
 
Michael Kofman is a Global Fellow at the Wilson Center’s Kennan Institute and an Analyst at CNA Corporation. Previously he served as Program Manager at National Defense University. The views expressed here are his own.
ILUMINATI
ILUMINATI

Mesaje : 387
Data de înscriere : 16/02/2013

Sus In jos

THE RUSSIAN INTERVENTION IN SYRIA: POLICY OPTIONS AND EXIT STRATEGIES Empty Re: THE RUSSIAN INTERVENTION IN SYRIA: POLICY OPTIONS AND EXIT STRATEGIES

Mesaj Scris de ILUMINATI Mier Oct 21, 2015 1:48 am

Campania aer Rusiei în Siria, împreună cu o ofensivă la sol condus de regimul lui Bashar al-Assad, se arunca lumina asupra obiectivelor militare și politice ale Moscovei. În cazul în care mai devreme nu era loc doar pentru speculații în cunoștință de cauză, putem face acum judecăți ferme. În Siria, la fel ca în Ucraina, percepția occidentală a abordării Rusiei este de multe ori divorțat de pe parcursul operațiunilor de luptă. Comentatorii au tendința de a fixa pe baza declarațiilor președintelui rus Vladimir Putin, care rareori transmit motivațiile reale, și sunt mai des parte integrantă a strategiei politice a Rusiei. Există, de asemenea, o tendință de a crea o dihotomie falsa, înfățișând acțiuni rusești ca dovadă fie o strategie-gând prin intermediul sau jocuri de noroc nesăbuit.
În Siria, nici nu este adevărat. Rusia este de a lua un risc calculat într-un efort militar, rezultatul și lungimea de care este incert, dar leagă într-o strategie politică. Putin a încadrată acest lucru ca pe o operațiune împotriva statului islamic, o luptă împotriva terorismului, dar pentru Rusia acest lucru este un joc de cuvinte. Moscova a dus aproape exclusiv după celelalte forțe diferite aranjate împotriva armatei siriene, clasificându-le toate ca teroriști și actori ilegale. Rusă de luare a deciziilor este opac și este încă neclar dacă Rusia are un plan pentru modul in care aceasta se termină. Istoria conflictului din Orientul Mijlociu - în special experiențele recente Americii în Irak și Afganistan - ne învață că obtinerea împotmolit în regiune este mult mai ușor decât extricating te la ea.
Vizionarea operațiunile aeriene ale Rusiei se desfășoară, perspectiva pe care Rusia ar putea obține blocat în Siria este singurul gând reconfortant rezonanță în cercurile politice din SUA acum, în timp ce vocile critice mai numesc aceasta o  dezastru  pentru politica externă americană. Deși este mult prea devreme pentru a judeca cursul operațiunii ruse, mulți observatori occidentali au fost rapid să-l pronunță fie un eșec inevitabil sau un  fapt împlinit. Când vine vorba de analiza militară a Rusiei în Occident, în cazul în care stai adesea depinde de unde stai.
Rusia este angajat în primul rând pentru a salva forțele lui Assad, susține un contra-ofensivă în timp ce el inca mai are o armată stânga, și să asigure o mână puternică pentru a determina viitorul Siriei independent de soarta personal lui Assad.Bombardarea statul islamic este misiunea declarat oficial, folosită pentru a încadra această campanie pentru publicul internațional, dar de economisire Assad înseamnă inversarea pierderi de teritoriu la diverse grupuri rebele în imediata apropiere a forțelor sale. Care presupune concentrarea asupra coaliției de grupuri jihadiste și rebeli mai moderate, indiferent de care ar putea însemna, în contextul sirian, lupta alături de Jabhat al-Nusra (al-Qaeda în Siria), în Armata sa de cucerire, împreună cu diferite grupuri rebele susținute de agențiile de informații saudite, turci, iordaniene, și SUA.
Planurile de război vin în Focus
În  După o pătrundere mai devreme analiza acest gambit, când Rusia a fost doar incepand de a implementa mijloace militare, am argumentat că Moscova a fost putin probabil de a lansa o campanie majoră din partea lui Assad, din cauza riscurilor de la MANPADS, luptă infanterie, și în detrimentul de a sprijini astfel de operațiuni . Acum, că Rusia a lansat ceea ce de la sine este o operațiune majoră de aer pentru a sprijini o campanie de sol sirian-Hezbollah-iranian, care se uita la cele mai bune gândirea jumătate de dreapta (sau o jumătate de rău pentru pesimiști). Rusia riscă piloții săi elicoptere în atacurile directe asupra pozițiilor rebelilor sirieni în domeniul aviației tactic furnizarea de sprijin mai aproape. Campania de aer este încă limitată la 34 de aeronave și un escadron de elicoptere, dar tempo operațional a ghimpat brusc, strecurat de întreținere și crescând șansele de eșec mecanice. Rusia este dispusă să își asume riscuri, în numele lui Assad. Cu toate acestea, acest toate punctele la un efort scurt si intens război, stoarcere pozițiilor rebelilor sirieni din provincia Idlib și lângă Homs. Asta este, Moscova ar putea fi de planificare pentru a avea rolul de a combate direct asupra în săptămâna, spre deosebire de luni.
Atacuri siriene în nord-est de provincia Latakia, in apropiere de Hama, Homs și în jurul valorii de Alep  par a fi de sondare eforturile înainte de principal sud ofensiva de Alep. Acest ultim efort șanț va fi asemănător cu  Ardennes Ofensiva  pentru regimul lui Assad, cu aer rusă și sprijin la sol iranian: Ei fie câștiga sau deveni o forță a petrecut. Dacă Moscova este de planificare operațiuni militare, apoi la fel ca în Ucraina, obiectivul va fi de a stabili rebelii peste o linie de front lung, în timp ce concentrându-se atacul în câteva zone pentru a crea buzunare și le înconjoară. Din păcate, Siria este o problemă militară mult mai mare și mai complexă decât orice Rusia se confruntă în Ucraina, dar are Iranul ca un aliat pe teren.
Printre unitățile la sol ruse, doar artileria pare angajat în luptă, în timp ce restul sunt dedicate apărare de bază. Rusia pare setat pentru a construi o  bază mult mai mare  în Siria, de semnalizare intentia de o prezență militară permanentă, și, probabil, un comandament militar care urmează a fi desfășurate acolo. Aceasta este o investiție importantă infrastructură de Moscova, demonstrând că, indiferent ce se întâmplă cu Assad, Rusia va trebui să fie socotit cu în Siria și poate rampă rapid prezența. Cu toate acestea, o mare parte din această campanie va fi decis înainte de sosirea forță mare motiv rus, în cazul în care o astfel de implementare este chiar în cărți. Trimiterea unități la sol ar fi nu numai necaracteristică pentru Rusia, dar ar putea fi imposibil de susținut în această etapă. Capacitate Sealift Marinei ruse este deja scârțâind de la cerințele prezentului desfășurare limitată.
În timp ce sprijinul aerian rus a ajuns în mod clar Assad din nou pe picioare, lupta la sol va determina rezultatul. Sprijin aerian are un impact extraordinar asupra moralului infanterie, dar întrebarea este dacă astăzi sau nu armata siriană este deja o forță uzat și Moscova a venit prea târziu. Alexei Pushkov, șeful comisiei pentru afaceri externe a Rusiei în Duma, a sugerat că există întotdeauna o  "risc de a fi împotmolit, dar la Moscova, este vorba despre o operație de trei-patru luni."  În ciuda optimismului său că războiul ar putea fi de peste la timp pentru Crăciun - nu pentru prima dată astfel de sentimente au fost pronunțată - este evident că preocupările legate de factorul timp puternic în planurile Moscovei. Întrebarea a doua nu sa raspuns este ceea ce Rusia va face în cazul în care acest plan initial nu. Cum se va ajusta la Moscova?
Rusia încearcă să facă câștiguri înainte de Statele Unite și aliații coaliției poate ajusta, arunca un sprijin suplimentar în spatele proxy-uri lor, sau se aplică o presiune asupra Moscovei în altă parte să deraieze planurile sale. Prin inițierea operațiunilor de luptă atât de repede, Rusia a confiscat nu numai inițiativa, dar  cu ea spațiul aerian  al Siriei. Neobișnuită de a fi contestat pentru domeniul aerului printr-un apropiat concurent la egal la egal, Statele Unite ale Americii este pe piciorul din spate. În săptămânile următoare, Statele Unite ale Americii, Turcia, și Arabia Saudită va adapta fără îndoială, ajusta politicile, și aprovizioneze luptătorii ei sponsorizări, dar acum, Rusia are o fereastră de oportunitate. Recent SUA-Rusia  acordul pentru a stabili procedurile de securitate al Siriei ia de pe marginea ambiguități care au favorizat Moscova, dar la pretul de a confirma pe hârtie că aceste operațiuni aeriene nu vor fi cazați, mai degrabă decât a contestat. Cu toate acestea, în cazul în care forțele lui Assad nu poate să profite de impulsul, recăpăta orașe pierdut in aceasta primavara trecut, și consolida câștigurile lor rapid, atunci acest lucru ofensive vor cădea victimă uzură și 34 de aeronave rus va face cu greu diferenta.
Obiectivele politice generale ale intervenției sunt acum mai clare, de asemenea. În primul rând, Rusia încearcă să distrugă forțele anti-Assad, fără a lăsa alternative în afară de armata siriană și jihadiști. Pentru Statele Unite ale Americii, care în mod eficient va face noțiunea deja dubioase de a sprijini forțele moderate din Siria imposibil. Acest lucru, la rândul său, va însemna Arabia Saudită și alte state sunnite pot avea să merg singur în acest război proxy, o problemă mai ușor de gestionat pentru Rusia și Iran. Ca urmare, Rusia va atinge scopul său: să se asigure că regimul sirian este singurul actor legitim și viabilă în Siria în valoare de sprijin. În procesul de crafting propria coaliție anti-Isil cu Irakul și Iranul, Moscova încearcă să forțele legitim Assad și în vigoare ReBrand regimului său. Assad ar putea fi dincolo de pal pentru președintele Obama, dar urmatorul presedinte ar putea prefera o astfel de formulare pe alternativa de a interveni în Siria.
Zilele de bombe baril a scazut la Hama poate fi de peste, ca Rusia incearca sa normalizeze imaginea lui Assad. Moscova va căuta apoi la ambarcațiunile de un nou proces politic, probabil de lucru cu națiunile europene în primul rând, dar cu scopul final de a obliga Statele Unite să accepte faptul că Assad va rămâne la putere pentru moment. Aceasta este, dincolo de timp președintelui Obama în birou. Câștigurile siriene pe teren ar trebui să fie codificată printr-un acord politic, pentru că ei sunt altfel reversibile. Dacă Rusia se poate obține în Statele Unite să fie de acord, și să accepte Assad ședere, care ar fi destul de o realizare pentru Moscova, lăsând Turcia și Arabia Saudită izolat. Provocarea Rusia lupta cu este, în primul rând, modul de a realiza succesul militar, și a doua, cum de a aduce în Statele Unite de la bord, fără a face acest apară ca un evident american înfrângere politică externă.
Implicații pentru Statele Unite ale Americii
Rusia a introduse deja câștiguri politice. De flutura amenințarea unui incident de peste spațiul aerian sirian, Moscova forțat Washington de a redeschide  contacte militare la nivel înalt, și se sfâșia cu unghiile drum de izolare politică de Vest, prin lovituri de stat de profil înalt, cum ar fi politice întâlnirea dintre președinții Obama și Putin. O  cavalcadă de lideri din Orientul Mijlociu a zburat la Moscova pentru întâlniri recent. Israelul a stabilit deja protocoale pentru operațiuni de conflict de, Statele Unite ale Americii au urmat, s-ar putea muta și Turcia în această direcție, în ciuda obiecțiilor sale vocale la intervenția Rusiei. Deși slăbit periculos de o criză economică de la domiciliu, imaginea unei Rusia izolat schilodit de sancțiuni este disiparea rapid.
Narațiunea Rusiei fi blocat în Ucraina este, de asemenea de rupere jos, ca militar sa apare în măsură să susțină desfășurarea în Europa de Est Ucraina, efectua exerciții militare anuale,  Centrul 2015, cu mii de trupe, în timp ce lansarea de asemenea, operațiuni în Siria. Chiar dacă Rusia rămâne slabă economic, brand personal lui Putin de conducere pare puternic atât publicul interne și internaționale. Acestea fiind spuse, Rusia nu a lansat această campanie pentru statutul de putere mondială. Nimeni nu lanseaza o intervenție în Orientul Mijlociu, un cimitir de putere militară, aștepta la o victorie politică ușor, cu siguranță, nu după experiențele din America de acolo. Nici Moscova are nevoie de o distragere a atenției de la Ucraina, în cazul în care planurile sale se reunesc destul de frumos, și o aliniere clară este în curs de dezvoltare între pozițiile germană, franceză și rusă cu privire la modul de a închide conflictul. Acestea sunt toate bonusurile potentiale, dacă Rusia se poate realiza victorie militară, și a stabiliza situația de pe termenii săi.
Ce a făcut Rusia este lovit în ușă într-o politică americană putred de a face ceva despre Siria, păstrând în același timp de la Washington, pe cât posibil de orice rol semnificativ în acest conflict. Politica SUA a fost plină de contradicții, în parte datorită diferitelor obiectivele și interesele sale aliați "coaliție", inclusiv și mai ales Turcia, Arabia Saudită, Qatar și. Din sponsorizarea grupuri de luptători care au avut să se alăture afiliate al-Qaeda pentru a supraviețui împotriva armatei siriene, de a sprijini kurzi în timp ce permițându-le bombarda Turcia, eforturile SUA au lurched de criză pentru a crizei. Nimeni nu ar putea picta o cale de înainte după înfrângerea lui Assad care nu arata ca divizia de Siria, pur și simplu în zone jihadiste și kurzi. Assad ar putea fi nerambursabile în ochii Statelor Unite, dar este la fel de clar că un preț ridicat umană ar fi plătit în cazul în care statul islamic sau al-Nusra prinde centrele de populație majore în Siria că încă controleaza.
Diplomația Rusiei devreme a fost un șiretlic. Moscova a arătat că Washington nu are nici o intenție de a efectiv colaborarea cu obiective americane; mai degrabă, aceasta este determinată să perturbe orice vestigii ale strategiei americane sunt lăsate.Între timp, aliații europeni sunt, de asemenea, să dispară din domeniul: Atât  germane  și  italiene  liderii indicat că văd acum Rusia ca parte a soluției în Siria și ar fi dispus să se angajeze în negocieri. Politicile lor stau în contrast evident cu poziția americană că intervenția Rusiei aduce doar instabilitate și prelungirea războiului, și că trebuie să Assad pas în jos ca o condiție prealabilă pentru reglementarea politică. Un grup de contact internațional,  amintind de planul grupului de contact pentruBosnia, este o schemă de negocieri care Rusia susține și europeni găsi atractiv. Dacă europenii văd Rusia ca parte a potențialului soluției la criza refugiaților sirian, narațiunea SUA se prăbușește chiar ca Moscova se straduieste sa deraieze sancțiuni reînnoire  discuții în decembrie.
Statele Unite ale Americii a ales să  înviora campania  împotriva statului islamic prin dublarea jos pe lovituri aeriene în sprijinul luptători kurzi și arabi pe teren. Președintele Obama vrea să arate că aeronavele american nu va fi impins afara spațiului aerian sirian, și că în timp ce Rusia plătește doar vorbe goale pentru a lupta împotriva statului islamic, el este cel care este dispus să facă acest lucru. În timp ce această operațiune poate avea un obiectiv militar adevărat, se pare în prezent puțin mai mult decât un efort de a "rămâne în joc." De asemenea, arată ca o abandonare a forțelor sponsorizate de Statele Unite împotriva lui Assad. Rusia va ataca forțele SUA-susținute cu impunitate relativă, în timp ce Statele Unite ale Americii contoare de concentrându-se pe statul islamic în alte părți ale Siriei. Rezultatul final este operațiuni complementare, chiar dacă acestea nu sunt recunoscute ca atare. Statele Unite ale Americii ar putea ajuta de altfel Rusia, prin ocuparea statul islamic în altă parte, care e forțele ar lua în caz contrar profite de această luptă și  să profite mai mult teren la nord de Alep.
Militară adevărat între Rusia și Statele Unite este imposibil punct de vedere politic. Washingtonul nu se poate alătura unui sistem de schimb de informații, deoarece toate informațiile vor fi transmise Iran și Siria. Tăiere sectoare de activitate în Siria ar abandona deschis rebeli american sprijinite la lovituri aeriene ruse într-o trădare a dreptul și publice. În afara de a stabili proceduri pentru a asigura siguranța pilot, contacte de urgență, și protocoale de gestionare a incidentelor, Statele Unite ale Americii are puține perspective pentru crearea fie o operațiune comună cu Rusia sau stymieing campanie Moscova. Astfel, lupta împotriva statului islamic este de a deveni rapid o minge de fotbal politic. Operațiuni comune americano-ruse ar începe, în esență, să se normalizeze ca un actor internațional, și legitima această intervenție din partea lui Assad. Între timp, Rusia nu are nimic de oferit la lupta anti-Isil; că este, nu este nimic forța său aerian mai puțin capabil să adăugați la cele peste 7.000 de ieșiri Statele Unite au efectuat deja.
Există opțiuni de politică?
Acum, că Rusiei Su-30SMs au agravat NATO de  încălcarea spațiului aerian turc  și ei Su-34s nu ezitați să zboare în apropierea americane F-16 și drone  peste Siria, strategia SUA apare mort. Rusia dă Americii ușa în Siria. Fără îndoială, mulți sunt dispuși să-l ia. Condoleezza Rice și Robert Gates ar putea crede că nu-acoperi zone sunt  nu "semi-coapta" idei, dar acestea sunt recomandările politice din anii 1990. Intervenția unui concurent aproape egal ca Rusia le anulează opțiuni semnificative. Există deja o zonă de interdicție aeriană deasupra milioane de refugiați sirieni, numit spațiul aerian turc, și Rusia a încălcat o. Care este baza legală pentru o zonă de interdicție aeriană impusă-SUA oriunde peste Siria? Ar fi cineva să fie dispuși să trage în jos un avion rusesc, în scopul de a pune în aplicare ea? Răspunsul este nu este nici unul, iar în acest capitol incertă a relațiilor americano-ruse, președintele Obama este puțin probabil să riște un conflict direct peste Siria, un loc el a evitat studios obtinerea încâlcit.
Washington pare a avea probleme de adaptare. Întrebarea este nu-l trebuie să? Fareed Zakaria a avut un valid  punct  când a scris, "elitele politicii externe de la Washington au dezvoltat o activitate care greșeli set-minte pentru realizare." Este adevărat, Vladimir Putin nu a fost încă pentru a realiza ceva intervenind. Problema în DC revine la 2011: alege strategic, pentru a evita acest conflict, în timp ce în același timp, mizând o poziție politică tare și imposibil de realizat că Assad trebuie să plece. Din această perspectivă, Rusia este de a face în Statele Unite o favoare, deși vine cu ego-ul zdrobit atașat.
Ca și în Ucraina, factorii de decizie politica din America trebuie să se întrebe dacă este în valoare de obtinerea într-un război al ofertelor cu Rusia peste Siria. De toate aparențele răspunsul este nu, sugerând că Washingtonul ar fi mai bine servite gasi o modalitate de a rămâne relevant și în speranța de efort Moscovei ruleaza eșuat. Impulsul natural este de a veni cu ceva de făcut în Siria, sau ca sugereaza Rice și Gates, a crea propriile noastre fapte pe teren. Istoria recentă a faptelor pe teren creat de noi intervenția militară în Orientul Mijlociu nu este bun.  Mii de ieșiri împotriva statului islamic au realizat puține. Rusia ar putea avea voința de a vedea această intervenție prin, dar războiul este incert și haotic, potențial oferind Statele Unite o mulțime de oportunități, dacă toate nu merg așa cum Moscova.
Cu toate acestea, prețul de reținere a continuat nu vor fi ieftine. Pentru Statele Unite, stau din Siria a venit la un cost relativ scăzut până în prezent. Nu face nimic, ca răspuns la intervenția Rusiei ar putea însemna aliați din regiune devin nesigure. Cele Miniștrii de externe din Turcia și Arabia a avut loc recent o conferință de presă comună  la care au făcut furia lor clar. Turcia trebuie să întreb ce înseamnă acest lucru pentru viitorul său. În ciuda retoricii publice, NATO poate fi ambivalentă  despre apărarea Turcia. Statele Unite ale Americii și Germania sunt  de retragere  sistemele de apărare aeriană Patriot din teritoriul turc. Chiar Arabia Saudită, vajnici adversarului lui Assad,  poate fi mersul pe jos înapoi asteptarile sale după discuții în Moscova.
Poziția rusă nu este pur și simplu că Statele Unite trebuie să accepte operațiunile sale în Siria, dar că membrii regionale ale coaliției ar trebui să vină la termeni cu Moscova pe o bază bilaterală. Asta este, dacă Washingtonul refuză să-și coordoneze eforturile și își propune cu Moscova, potențialul de accidente va prezenta o situație din ce în ce pericol nu numai pentru liderii americani, dar și pentru aliații săi, cum ar fi Turcia. Irak, care a instituit un  celule de coordonare comun cu Rusia, Siria și Iran, se urmărește în mod clar propriile interese în detrimentul de preferințe americane (ca țările din Orientul Mijlociu și din alte părți sunt obiceiul de a face). Un răspuns imperceptibil la Washington sporește șansele că Rusia va fragmentează conduse de SUA coaliția "anti-Isil".
În între temerar "face ceva de dragul de activitate" mentalitate, și prea convenabil "a nu face nimic este o strategie" abordare, răspunsul inteligent în acest conflict este că Statele Unite ar trebui să joace pentru pauzele și atenua costurile umane. Fie că nu realizează sau ceva, Rusia avea nevoie de Statele Unite ale Americii de a face orice rezultat politic în Siria băț. SUA are efectul de levier aici, există un acord să se facă, în funcție de modul în care tarifele de intervenție ruse. Problema liderii SUA trebuie să ia în considerare pe termen lung este că sosirea unui alt mare putere, dispuși și capabili de a interveni în străinătate militar, este un schimbător de joc pentru libertatea de acțiune, sau inacțiune, în lume. Discuții de planificare viitoare vor opri întreba "ce va crede rușii?" Și să înceapă luând în considerare "ce vor face rușii?" Există o linie de argint în faptul că, cu toate acestea.Acest lucru nu poate fi începutul sfârșitului pentru conducerea SUA în lume, ci o revenire la politica externă inteligentă și mai sunt considerate de Washington, DC
Strategie de iesire din Rusia
În cele din urmă Moscova va improviza o soluție în Siria, care oferă o anumită flexibilitate. Declarațiile președintelui Obama că Rusia este obligat să se implice într-o se  mlaștină  citit ca o proiecție a temerilor americane după Irak și Afganistan, în același spaima care a pastrat administrația SUA pe margine în acest conflict. Unii în unitatea de securitate națională ne uităm la intervenția Rusiei în regiune cu îngâmfare, presupunând că în cazul în care Washingtonul nu nimeni altcineva nu poate avea succes. Intervenția Rusiei este un moment incomod pentru cercurile politice din SUA, deoarece testele o premisă care mulți ar prefera să nu pentru a vedea examinat. Asta este, dacă este sau nu utilizarea tuturor puterii militare din Orientul Mijlociu se traduce prost în rezultatele politice dorite, sau doar de America.
Cu doar 34 de aeronave și câteva mii de personal pe teren, Rusia este puțin probabil să devină prins, și obiectivele sale militare sunt destul de limitate. Moscova a aliați mult mai capabili și mai departe, sprijinindu în acest conflict - Iran și Siria. În schimb, eforturile SUA de a Corral Turcia, statele din Golf, și luptători kurzi au fost plină de provocări. Dar Moscova poate fi ușor rănit în Siria. Într-adevăr, acest risc poartă risc politică reală. În afara de crashing sale aeronave sau de a fi doborât, cea mai mare frica a Rusiei este, fără îndoială, un atac terorist de represalii de la Moscova.
Acest lucru nu poate veni neapărat din  simpatizanți stat islamic în Rusia. Putin a dat o lovitură serioasă pentru planuri saudite, și Riyadh poate răspunde în altă parte la periferia Rusiei prin folosirea rețeaua sa vastă în lumea luptătorilor islamici radicali.Prezența rusă este, de asemenea, vulnerabile la un bombardament asemănător cu  atacul 1983  privind cazarma US Marine Corps în Beirut. Un hit devastator ar putea trimite ambalajul forțe sau forța Moscova să se dubleze până pentru a salva fata.Pentru a parafraza Nietzsche, mai lung Moscova privește în abis care este Siria, cea mai mare sansa ca un conflict va provoca costuri de Rusia.
Relațiile ruso-turc poate ajunge, de asemenea, un nadir, așa cum sa întâmplat între Moscova și Berlin asupra războiului din Ucraina. După ce a văzut că Statele Unite nu este obstacol real și anticipând o rezistență puternică din Arabia, cea mai mare preocupare a Rusiei este răspunsul turc. Daca va avea succes, operațiunea poate crea o alianță între Rusia și Iran, dar cu mari costuri pentru relațiile cu Turcia. După ce a deteriorat relațiile sale cu Germania de peste Ucraina, Moscova își poate permite bolnav distruge o altă relație economică și de securitate vitală cu o mare putere de pe flancul de sud.
În cele din urmă, în cazul în care lucrurile merg teribil de greșit, strategia de ieșire din Moscova ar odihni peste Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Toate Rusia trebuie să facă este de acord de a împinge Assad de la putere și de pârghie poziția Consiliului de Securitate al ONU pentru a sprijini atât unei soluții politice și o prezență militară internațională. Într-un astfel de proces, Rusia ar putea transforma forțele într-o companie multinațională "de menținere a păcii", prezența sau pur și simplu de ieșire în timp ce încă declararea victorie politică. Scoaterea Assad nu poate să fi fost o posibilitate înainte, dar acum Moscova si Teheran sunt cu adevărat singurele arbitrii de soarta lui. Deoarece Putin controlează aproape în totalitate toate mass-media majore din Rusia, câștigătoare este sincer la fel de simplu ca afirmand ai câștigat, impartind cateva medalii, si apoi schimbarea mass-media înapoi în Ucraina. Pentru Putin, percepția publică a marca sale de conducere este la fel de importantă ca și rezultatele reale ale politicii sale externe.
Liderii ruși continuă să ambarcațiunile de declarații cu precizie care indică sprijin pentru statul sirian, dar nu pentru Assad personal. Assad va fi prețul politic al retragere a Rusiei, dacă planurile sale nu. Spre deosebire de războiul din Ucraina, o retragere rusă ar putea să nu neapărat fi vazut la domiciliu ca o victorie de Vest. Acum că Moscova are forțe în loc și mai mult influență directă în Siria, ar putea orchestra o tranziție politică împreună cu Iranul. Un scenariu în care Assad frunze și Rusia susține o forță multinațională în Siria sub o rezoluție ONU este una pe care Statele Unite și aliații regionali ar accepta și că liderii europeni ar salt la. Juca probabil Moscovei este de a pitch-duplicitously plecarea lui Assad, într-un efort de a lansa un proces politic, cu o tranziție pe termen lung, în cazul în care efortul militar este de succes. Cu toate acestea, în cazul în care intervenția nu a produce câștiguri, Assad este un preț Rusia este dispus să plătească pentru a salva fata.
 
Michael Kofman este un Fellow la Global Kennan Institute Wilson Center si un analist de la CNA Corporation. Anterior, el a servit ca director de programe la Universitatea Națională de Apărare. Opiniile exprimate aici sunt propriile lui.
ILUMINATI
ILUMINATI

Mesaje : 387
Data de înscriere : 16/02/2013

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum