Truth and Fiction in Elie Wiesel’s “Night”

In jos

Truth and Fiction in Elie Wiesel’s “Night” Empty Truth and Fiction in Elie Wiesel’s “Night”

Mesaj Scris de ce e val ca valul trece la data de Vin Noi 27, 2015 11:48 pm

A couple of weeks ago Elie Wiesel, Nobel laureate and self-appointed moral conscience for Holocaust survivors, praised the expulsion of Palestinians from their homes to make way for yet more illegal settlements in Jerusalem. His chilling statement ran in an ad placed in Ha’aretz. Here are Wiesel’s appalling words:
“As Sukkot begins, we are thrilled to bless the tens of new families joining us at this time in the Jewish settlement in the City of David. We salute the Zionist action in Jerusalem of those involved. Strengthening the Jewish presence in Jerusalem is a challenge that we all face and with this act of settlement you are raising our stature. Together with you we will receive the pilgrims, the holiday visitors. We value and cherish you.”
Though Wiesel offers himself as a paragon of moral virtue, the truth is somewhat seamier. As detailed in this myth-shattering piece by Alexander Cockburn from the February 2006 print edition of CounterPunch, Wiesel assiduously campaigned for the Nobel Prize and has for decades tried to pass off his short book “Night” as a true account–a “testimony” in his words– of his experiences at Auschwitz, even though key scenes in the book have been exposed as fiction.
–Jeffrey St. Clair
When in trouble, head for Auschwitz, preferably in the company of Elie Wiesel. It’s as foolproof a character reference as is available today, at least within the Judeo-Christian sphere of moral influence. One can easily see why Oprah Winfrey and her advisers saw an Auschwitz excursion in the company of Wiesel as a sure-fire antidote to salve the wounds sustained by Oprah’s Book Club when it turned out that James Frey had faked significant slabs of his own supposedly autobiographical saga of moral regeneration, A Million Little Pieces.
Published in 2003, Frey’s irksome book swiftly became a cult classic. (The present author was offered it in the summer of 2004 by a young relative, presumably to assist in his moral regeneration, but after glancing through a few pages returned it, on the grounds that it wasn’t his kind of thing.) Winfrey picked it for her Book Club in September 2005, and it rocketed to the top of the bestseller lists.
For Frey the sky fell in when, on January 7, 2006, the Smoking Gun website published documents showing that Frey had fabricated many facts about himself, including a criminal record. There were later charges of plagiarism. Frey ran through a benign gauntlet of trial-by-Larry King on January 11, and Oprah called in to stand by her Pick of the Month. She said that what mattered was not whether Frey’s book was true (the Fundamentalist claim for the Holy Bible) but its value as a therapeutic tool (the modern Anglican position on the Good Book).
But by now every columnist and books page editor in America was wrestling the truth-or-fiction issue to the ground. Oprah turned on Frey. On her show on January 26, he clung to the ropes, offering the excuse that the “demons” that had driven him to drink and drugs had also driven him into claiming that everything he wrote about himself was true. Publishers including Random House, which has made millions off him, had rejected the book when he’d initially offered it as a “fiction novel”. Oprah brushed this aside.
“Say it’s all true” is what demons often whisper in an author’s ear. Ask T.E. Lawrence. Did the Bey of Deraa really rape him? Lawrence suggests it in the Seven Pillars of Wisdom in paragraphs of fervent masochistic reminiscence. This and other adventures in Lawrence’s account of British scheming in Mesopotamia against the Ottomans met with the ecstatic admiration of the Oxford-based equivalent of Oprah’s Book Club back in the early 1920s, after Lawrence had the 350,000-word “memoir” privately printed and circulated. He’d written an earlier version in 1919 but claimed this had been stolen while he was changing trains in Reading, on the way to Oxford from London. (Reading has surely been the site of more supposed thefts and losses of “completed manuscripts” and PhD dissertations — “I didn’t make a copy!” — than any railway station in the world.)
Half a century later it occurred to Colin Simpson and Phillip Knightley of the London Sunday Times to ask the supposed rapist for his side of the story. They hurried off to Turkey and tracked down the town to which the Bey had retired, arriving at his home only to learn he’d died not long before. Relatives told the British reporters that the Bey would not have found Lawrence appetizing prey. The Turk was a noted womanizer, and when in Mesopotamia was always getting the clap from consorting with whores on his excursions to Damascus.
It’s fun to think of Oprah grilling Lawrence about his claims, freshly exposed on Smoking Gun, telling him she felt “really duped” but that, “more importantly, I feel that you betrayed millions of Orientalizing masochists who believed you”.
But hardly had Frey been cast down from the eminence of’s top bestseller before he was replaced at number one by the new pick of Oprah’s Book Club, Elie Wiesel’s Night, which had the good fortune to see republication at this fraught moment in Oprah’s literary affairs. Simultaneous with the Night selection came news that Oprah Winfrey and Elie Wiesel would shortly be visiting Auschwitz together, from which vantage point Oprah, with the lugubrious Wiesel at her side, could emphasize for her ABC-TV audience that there is truth and there is fiction, that Auschwitz is historical truth at its bleakest and most terrifying, that Night is a truthful account and that Wiesel is the human embodiment of truthful witness.
The trouble here is that in its central, most crucial scene, Night isn’t historically true, and at least two other important episodes are almost certainly fiction. Below, I cite views, vigorously expressed to me in recent weeks by a concentration camp survivor, Eli Pfefferkorn, who worked with Wiesel for many years; also by Raul Hilberg. Hilberg is the world’s leading authority on the Nazi Holocaust. An expanded version of his classic three-volume study, The Destruction of the European Jews, was recently reissued by Yale University Press. Wiesel personally enlisted Hilberg to be the historical expert on the United States Holocaust Commission.
If absolute truth to history is the standard, Pfefferkorn says, then Nightdoesn’t make the grade. Wiesel made things up, in a way that his many subsequent detractors could identify as not untypical of his modus operandi: grasping with deft assurance what people important to his future would want to hear and, by the same token, would not want to hear.
The book that became Night was originally a much longer account, published in Yiddish in 1956, under the title Un di Velt Hot Geshvign(And the World Remained Silent). Wiesel was living in Paris at the time. By 1958 he had translated his book from Yiddish into French, publishing it in that year under the title La Nuit. Wiesel says it was severely cut down in length by Jerome Lindon, the chief editor at Editions de Minuit. In 1960 came the English translation, Night, published by Hill & Wang. The 2006 edition of Night is translated from the 1958 French version by Wiesel’s wife, Marion, and in the introduction Wiesel says he has “been able to correct and revise a number of important details”.
In the New York Times for January 17, Michiko Kakutani wrote in her usual plodding prose, with her usual aversion to any unconventional thought, that “Mr. Frey’s embellishments of the truth, his cavalier assertion that the ‘writer of a memoir is retailing a subjective story,’ his casual attitude about how people remember the past — all stand in shocking contrast to the apprehension of memory as a sacred act that is embodied in Oprah Winfrey’s new selection for her book club, announced yesterday:Night, Elie Wiesel’s devastating 1960 account of his experiences in Auschwitz and Buchenwald.” got the message quickly enough. The site had been categorizing the new edition of Night under “fiction and literature” but, under the categorical imperative of Kakutani’s “memory as a sacred act” or a phone call from Wiesel’s publisher, hastily switched it to “biography and memoir”. Within hours it had reached number 3 on Amazon’s bestseller list. That same evening, January 17, Night topped both the “biography” and “fiction” bestseller lists on
Nonetheless, over the next few days there were articles in the Jewish Forward and in the New York Times, also a piece on NPR, saying that Night should not be taken as unvarnished documentary. In the Forwardarticle, published January 20, challengingly titled “Six Million Little Pieces?”, Joshua Cohen reminded Forward readers that in 1996, Naomi Seidman, a Jewish Studies professor at the Graduate Theological Union in Berkeley, California, had compared the original 1956 Yiddish version of the book with the subsequent, drastically edited translation.
“According to Seidman’s account, published in the scholarly journal Jewish Social Studies”, Cohen wrote, “Wiesel substantially rewrote the work between editions — suggesting that the strident and vengeful tone of the Yiddish original was converted into a continental, angst-ridden existentialism more fitting to Wiesel’s emerging role as an ambassador of culture and conscience. Most important, Seidman wrote that Wiesel altered several facts in the later edition, in some cases offering accounts of pivotal moments that conflicted with the earlier version. (For example, in the French, the young Wiesel, having been liberated from Buchenwald, is recuperating in a hospital; he looks into a mirror and writes that he saw a corpse staring back at him. In the earlier Yiddish, Wiesel holds that upon seeing his reflection he smashed the mirror and then passed out, after which ‘my health began to improve.’)”
That said, Cohen emphasized that whereas “Frey, for one, seems to have falsified the facts of his life in order to satisfy ego and the demands of the market, Wiesel’s liberties seem more like reconsiderations, his process less revision than interpretation. ReadingNight, one encounters the birth of thought about the Holocaust – the future of history, concomitant with its study. In both versions, the book’s intent is to engage not the undeniability of the Holocaust, but the man who has undeniably emerged from its horror.”
This reverent tone about Wiesel and his work is customary. People mostly write about him and his work with the muted awe of British tourists reading guidebooks to each other in a French cathedral. In The Jewish Press for February 1, Andrew Silow Carroll was a bit friskier. He cited Wiesel as declaring to the New York Times that Night “is not a novel at all. All the people I describe were with me there. I object angrily if someone mentions it as a novel.” And yet, Silow Carroll went on, “in the past, Wiesel hasn’t helped matters in this regard. In 1972, Hill & Wang packaged Night with two other books, Dawn and Day (previously titled The Accident), which Wiesel clearly identified as novels. The set’s cover refers to the works as ‘Three Tales by Elie Wiesel.’ In a later edition of the same volume, Wiesel refers to all three books as ‘narratives,’ although he calls Night a ‘testimony,’ and the other two ‘commentaries.’”
There are some rather comical instances of Wiesel’s relaxed attitude to autobiographical truth, as excavated in Norman Finkelstein’s book, A Nation on Trial: The Goldhagen Thesis and Historical Truth. Wiesel was one of Goldhagen’s main supporters. In his 1995 memoir, All Rivers Run to the SeaWiesel writes that at the age of 18, recently liberated from Auschwitz, “I read The Critique of Pure Reason ­don’t laugh! ­ in Yiddish.” Finkelstein comments, “Leaving aside Wiesel’s acknowledgement that at the time ‘I was wholly ignorant of Yiddish grammar’ The Critique of Pure Reason was never translated into Yiddish.” Imagine the lacerations Frey would have endured for making that sort of empty boast.
Though sales have now soared, I’m not sure how many people will read Night now, beyond buying the new edition as a gesture of solidarity with Oprah and survivors of the Holocaust. It doesn’t take a background in literary criticism to see that Night is artfully fashioned as a kind of symbolic narrative about the relationship between sons and fathers (there are four such portraits in the short book) and, crucially, between the Christian God (the Father) and his Son. The style seems influenced by Albert Camus, particularly L’Etranger. Camus won the Nobel Prize for literature in 1957, one of the youngest recipients ever. This was the time during which Wiesel was reworking his Yiddish narrative into the far more terse, Camusian work, with its Camusian title.
As a piece of historical witness to the experience of the inmates, the doomed and those who survived inside Auschwitz and Buchenwald, there are books far superior to Night,starting with Primo Levi’s writings, or the late Ella Lingens-Reiner’s extraordinary memoir of Auschwitz,Prisoners of Fear, published in 1948. Night’s focus is extremely narrow, primarily on the main character, Eliezer, and his father. One learns with a certain surprise that though Wiesel’s sister Tzipora died in the camps, two other sisters survived. In the new edition, Wiesel doesn’t mention them.
Night certainly contains none of the context offered by Levi or Lingens-Reiner, or much more recently, by Kenneth Waltzer, professor of Jewish Studies at Michigan State University, who is writing a book called The Rescue of Children at Buchenwaldand whose interesting letter was published in Forward at the end of February:
“The January 20 article on Oprah Winfrey’s selection of Elie Wiesel’sNight for her Book Club was on the mark (‘Six Million Little Pieces?’). Any memoir is a reconstruction shaped by purpose and audience rather than a direct statement of memory — and even Wiesel’s Night is not an exception.
“Night focuses primarily on the relation of father and son in Auschwitz and in Buchenwald. When Wiesel loses his father in January 1945 at Buchenwald, he drifts into a listlessness and fog from which he emerged only after liberation. He recalls in Night only the terrible final days of the camp, in April 1945, when the Nazis sought to evacuate Jewish prisoners and then all prisoners.
“Wiesel writes of his relation with his father, the presence of God, and his own survival and its meaning. He does not describe the social context in which he existed during the final months. The barracks, his place in the camp, his relation to others — other prisoners, Jews, boys — remain murky.
“What is omitted in Night is that the 16-year-old was placed in a special barracks created by the clandestine underground as part of a strategy of saving youth. Block 66 was located in the deepest part of the disease-infested little camp and beyond the normal Nazi S.S. gaze. It was overseen by Czech Communist Antonin Kalina and by his deputy, Gustav Schiller, a Polish Jewish Communist.
“Schiller, who appears briefly in Night, was a rough father figure and mentor, especially for the Polish-Jewish boys and many Czech-Jewish boys; but he was less liked, and even feared, by Hungarian- and Romanian-Jewish boys, especially religious boys, including Wiesel. He appears in Night as a distant figure, armed with a truncheon.
“After January 1945, the underground concentrated all children and youth that could be fit into this windowless barracks — more than 600 in total. Younger children were protected elsewhere. When the U.S. Third Army arrived April 11, 1945, more than 900 children and youth were found among 21,000 remaining prisoners.
“Wiesel since has acknowledged the role played by the clandestine underground but did not attend to it in Night. Fellow barracks members recall being protected from work and getting extra food. They recall efforts by their mentors to raise their horizons. They also recall heroic intervention by Kalina or by Schiller during the final days to protect them.
“Even then, many boys were lined up at the gate, to be led out April 10. However, American planes flew overhead, sirens sounded, the guards ran and Kalina, who was with them, ordered the boys back to the barracks. They were still in the barracks the next day when units of the U.S. Third Army broke through the barbed-wire fences.
“Wiesel’s Night is about becoming alone. But Wiesel was also among hundreds of children and youth aided by a purposeful effort at rescue inside a concentration camp.”
Forward slightly trimmed Waltzer’s contribution, from an article to a letter. In the fuller version, which he has kindly supplied, Professor Waltzer wrote his last paragraph as follows:
“In Night, Wiesel writes about viewing himself in the mirror after liberation and seeing a corpse gazing back at him. But another picture taken after liberation shows Wiesel marching out of the camp, fourth on the left, among a phalanx of youth, moving together, heads high, a group guided by prisoners who had helped save them.”
A photograph accompanying Waltzer’s text, credited to Jack Werber, of Great Neck, New York, shows exactly that. The young Wiesel’s head is high, like the others’. But this parable of a triumph for human solidarity was absolutely contrary to the parable Wiesel was set on rewriting in French from the Yiddish volume. In the late 1950s a man with instincts as finely tuned as Wiesel’s to useful frequencies on the political dial probably would not have thought it advantageous to dwell on the heroic role of Communists in the death camps. All the more is this true in recent years, when Wiesel’s most celebrated moments have come when hunkering down for sessions of amiable moral counsel with Ronald Reagan (who wanted to pretend that the SS should be retrospectively forgiven because, after all, they weren’t Communists and fought the Great Satan) and George Bush, on whom Wiesel urged the war on Iraq as a necessary moral act, declaring that “the world faced a moral crisis similar to 1938″ and “the choice is simple”.
This is not the first time bombing has elicited a positive endorsement from the great moral standard-bearer. In 1999, as NATO’s bombs descended on Yugoslavia, blowing up civilians on train and bus, as well as journalists in their broadcasting studio, Wiesel was questioned by Wolf Blitzer on CNN’s Larry King Live. Declared one government toady to another: “I think it [the bombing] had to be done, because all the other options had been explored.” This balderdash put Wiesel, morally speaking, on a par with Cardinal Spellman, blessing the B-52s as they set off to drop napalm on children in the Vietnam era.
(For a decidedly irreverent assessment of Night’s merits On February 10, 2006, Candian tv viewers were able, in February, to watch and hear the former editor of Harper’s magazine, Lewis Lapham, delivering a lecture at the University of Ottawa, on the invitation of the university’s Graduate Students Association. Lapham’s lecture, entitled “The Politicization of Research,” was carried on C-PAC, Canada’s parliamentary TV channel, several times in the days that followed. In the Q and A session after the lecture, in response to an enquiry about the decline in the quality of education, Lapham replied:
“I have had three children. My youngest is now 25, my eldest is 32. They all went through a very high-end American education, both secondary schools and colleges. The syllabus of books that they were given in the English courses was terrible. I mean, the books were all tracts.
“There was a big fuss about Oprah Winfrey and the James Frey book, and she’s now going to put on [her TV show] Elie Wiesel’s Night. This is really one of the worst books I have ever read, and I’ve had to read it three times to my three children; and it’s junk. But it’s the kind of junk that has become very de rigeur in American universities. It’s a propaganda 
poster. With the kind of books the kids are given to read, I mean, it would turn them off books forever. No wonder! Because they are being given tracts. And, the big subject of course is victimology.”)
One of the perennially fascinating things about Wiesel is the preternatural sensitivity of his antennae for the opportune audience, his sense of what will, so to speak, “play” usefully for him. This brings us, by way of Eli Pfefferkorn, to Francois Mauriac.
These days Eli Pfefferkorn, age 77, lives in Toronto. A man, on the evidence of several phone conversations, of alert intelligence and charm, he too is a concentration camp survivor. Originally from Poland, he spent seven weeks in Maidanek, then in three labor camps, then in Buchenwald, then in Rehmsdorf. Near the end of the war he endured a death march to Theresienstadt in Moravia, where the surviving inmates were liberated by the Red Army on May 8, 1945. Pfefferkorn’s parents perished in other camps, and he tells me he owes his life to his mother, who shook his hand loose from hers when the family was about to be deported, and told the 13-year-old boy to scram.
Pfefferkorn eventually came to the United States, taught, and spent some time working with Wiesel on the conceptual design of the Holocaust museum. Once an uncritical admirer, his present estimate of Wiesel is not favorable, and he sets his views forth at length in a fascinating manuscript he is preparing to submit to publishers. He was kind enough to send me some chapters. By no means short-changing Wiesel on what he regards as his genuine achievements, Pfefferkorn can be unsparing: “He’s become a eulogist of the dead but he doesn’t raise his mellifluous voice against the wrong done to survivors, 35 per cent of them below the poverty line in the US.”
There are piercing passages in Pfefferkorn’s memoir concerning Wiesel’s opportunism and betrayals in the murky battles over the design of the Holocaust Museum, and above all in his artful pursuit of the Nobel Peace Prize, which he was awarded in 1986. “Would Wiesel,” Pfefferkorn asks, “ever have received this prize for his work as a journalist?” Pfefferkorn answers his question, “It’s hard to imagine. No. Wiesel got the prize because he elevated himself as the spokesman for the survivors. His mostly absurd pretensions to be a ‘peace missionary’, had nothing to do with it.”
Then, once he had the prize he so fiercely pursued, Wiesel gradually, but consistently ­ so Pfefferkorn stresses ­ “alienated himself from the survivors”.
In Night, Pfefferkorn isolates a number of episodes in which he makes a convincing case that Wiesel dumped truth in favor of fiction. The two I cite here involve a boy playing a violin amidst a death march, and the second is one of Night’s most famous scenes, the hanging of three inmates.
Of the first episode, Pfefferkorn writes:
“The story of the ‘violin episode’ takes place during the death march from Auschwitz to Buchenwald with a short gap at Gleiwitz in January of 1945. Mercilessly driven by the SS guards, stragglers were shot at and shoved to the side road. The columns of inmates arrived in Gleiwitz, after having dragged themselves through the snow-swept roads in freezing temperatures for about fifty kilometers. Immediately upon arrival, they were herded into barns. Drained, they dropped to the floor — the dead, the dying and the partially living piled one on the other.
“Under this heap of crushed humanity laid Juliek, cradling a violin, which he has carried all the way from Auschwitz to Gleiwitz. Eliezer, somehow, stumbles on Juliek, “…the boy from Warsaw who played in the band at Buna… ‘How do you feel, Juliek?’ I asked, less to know the answer than to hear that he could speak, that he was alive. ‘All right, Eliezer … I’m getting on all right … hardly any air … worn out. My feet are swollen. It’s good to rest, but my violin…’
“Eliezer — the inmate — wonders, ‘What use was the violin here?’ Wiesel — the memoirist — does not find it necessary to give an answer to the question. Such an answer, I assume, should be of interest to the reader for if Wiesel were to provide an answer, the veracity of the story would dissolve like the morning mist in the Sinai desert. Maintaining hold on a violin as one marched the March of Death is highly improbable. However, a violin in the midst of human debris strains the imagination and questions memory. How did Juliek hold on to the violin on the death journey? Deprived of food and drink, when each step stubbornly refused to follow the next one, how did Juliek manage to clutch the violin in his numb fingers, let alone play Beethoven on it? Would the SS escorts have let him keep it? (Also, as an Irish reader of a draft of this article remarked to me: “as a professional musician, who has played a wide variety of string instruments for 40 years, including fiddle, guitar, banjo, and mandolin, I immediately thought, How did the violin strings survive the severely cold temperatures and the long march? It’s a minor point perhaps, but very improbable, especially since it was 1945 and they were not modern strings.”)
Pfefferkorn continues:
“And from this anus mundi, suddenly the melody of a Beethoven concerto is heard, wafting through the corpses, the groans of the dying, the stench of the dead. Eliezer had never heard sounds so pure. ‘In such a silence. It was pitch dark. I could only hear the violin, it was as though Juliek’s soul were the bow. He was playing his life. The whole life was gliding on his strings — his lost hopes, his charred past, his extinguished future. He played as he would never play again.’ This powerful and emotionally moving scene, celebrating the triumph of the human spirit over the grinding SS machinery is the very stuff that heroic fiction is made of. But is it a memoir factually recorded? Obviously, Wiesel’s putative memoir, written while on a boat to Brazil, is but a recollection of experiences seen through the eye of his creative imagination. And yet, the melancholy melodies that came out of Juliek’s violin were the first strains of a myth orchestrated by Wiesel and his disciples, over a period of thirty years.”
A major scene in Night, one that contributed hugely to the book’s success in the West, and its impact on many Christians starting with Francois Mauriac, was the execution of three inmates in the Buna work camp. As Pfefferkorn writes, “The fascination of Christian theologians with the Wiesel phenomenon must be traced back to a hanging that the 16-year-old Eliezer witnessed in Auschwitz.”
In the incident, two adults and a little boy are being led to the gallows. The little boy refused to betray fellow inmates who have been involved in an act of sabotage; to protect his fellow inmates, the boy is willing to pay with his life. Each one climbs to his chair and his neck is slipped into the rope’s noose. The scene continues as follows in the 1960 English version of Night:
“The three victims mounted together onto the chairs. The three necks were placed at the same moment within the nooses. ‘Long live Liberty!’ cried the adults. But the child was silent.
“’Where is God? Where is He?’ someone behind me asked. At a sign from the head of the camp, the three chairs tipped over. Total silence throughout the camp. On the horizon, the sun was setting.
“’Bare your heads!’ yelled the head of the camp. His voice was raucous. We were weeping. ‘Cover your heads!’ Then the march past began. The two adults were no longer alive. Their tongues hung swollen, blue tinged. But the third rope was still moving; being so light, the child was still alive…. For more than half an hour he stayed there, struggling between life and death, dying in slow agony under our eyes. And we had to look him full in the face. He was still alive when I passed in front of him. His tongue was still red, his eyes not yet glazed. Behind me, I heard the same man asking: ‘Where is God now?’ And I heard a voice within me answer him: ‘Where is He? Here He is — He is hanging here on this gallows’”
Not surprisingly, the graphically described hanging scene has been etched into the imagination of the Christian theologians because of the numerous parallels to the Crucifixion of Jesus.
Now, while he was working on the memoir, La Nuit, Wiesel had cause, on behalf of an Israeli newspaper, to visit and interview Francois Mauriac, the Catholic writer and Nobel Laureate in literature. They got on well. Then Wiesel gave him the manuscript ofLa Nuit. Mauriac found in it an answer to his own anguish at descriptions of the mass slaughters in the death camps, particularly of children.
Mauriac fastened instantly on, in Pfefferkorn’s words, “a resemblance between the crucifixion and Wiesel’s description of the young boy’s hanging. In response to Wiesel’s questioning of God’s benevolence and man’s humanness, Mauriac writes the following in his Foreword to Night: ‘And I, who believe that God is love, what answer could I give my young questioner, whose dark eyes still held the reflection of that angelic sadness which had appeared one day upon the face of the hanged child? What did I say to him? Did I speak of that other Israeli, his brother, who may have resembled him — the Crucified, whose Cross has conquered the world?’”
Pfefferkorn continues:
“The hanged child dangling on the rope is reflected in Eliezer’s eyes, whose image resembles that of the crucified Jesus. Thus in one stroke, Mauriac has drawn a triptych reminiscent of the medieval paintings, making young Eliezer the link connecting the two watershed events in the history of Western civilization, namely the Crucifixion and the Holocaust. Mauriac leaves no doubt as to his Christological interpretation of the Auschwitz hanging. In the year 1960, he published a biography of Christ entitled The Son of Man dedicated to ‘E.W. who was a crucified Jewish child, who stands for many others.’
“Mauriac explains what it was in his interview with Wiesel that drew him so powerfully to the young Israeli: ‘That look, as if a Lazarus risen from the dead, yet still a prisoner within the grim confines where he had strayed, stumbling among the shameful corpses.’ Wiesel’s painfully gaunt demeanor set against the backdrop of the concentration camps’ corpses have inspired a generation of Christian theologians to view Wiesel as a latter day Lazarus.
“It is highly speculative to suggest that from the very inception of his writing, Wiesel consciously laboured to present himself to the Christian world as a composite of a Christ Lazarus figure. However, once the seeds of the myth were sown in Paris at Mauriac’s instigation, and took roots in the soil of Christian America, Wiesel has done his share to encourage the ‘Lazarus risen from the dead parallel.’ But Wiesel has done so more by gesture than act, silence than utterance, indirection than direct statement. The unspoken, the mute, the covert are his metier; albeit an ambiguity laced through with shrewd intelligence that would make many a professional diplomat envious.”
In a letter to David Hirsch dated October 6, 1994, Alfred Kazin writes that at the beginning of their friendship, “I liked him [Wiesel] enormously, and I was in awe of him because of his suffering in Auschwitz.” But at the same time “… it was impossible, when he expanded at length about his experiences under the Nazis, it was impossible to miss the fact that he was a mystifier”.
One who says he directly observed the hanging scene described by Wiesel was Zygfryd Halbereich, who testified at the Auschwitz State Museum on October 19, 1973. Halbereich’s testimony was matter-of-fact, clear and direct. He was acquainted with the three inmates and knew about their escape plans.
“On the whole,” Pfefferkorn writes, “Halbereich’s testimony is in agreement with Wiesel’s narrative, and differs only in one minor detail. But this is an inconsequential disagreement that does not change the substance of the hanging story. What does affect it, however, is the age of one of the condemned, as given by Wiesel. And the age of the condemned is the crux of the matter.
“In the original Yiddish Un di Velt Hot Geshvign and in the French and the English translations, one of the three condemned is frequently referred to as a child or a young boy. Halbereich is silent about the ages of the condemned, and this omission is surprising. For in Wiesel’s painfully elaborate description of the hanging, the young boy’s execution stirred up deep emotions among the inmates standing on the roll call. The Kapo who was assigned to administer the hanging ‘ excused himself from serving as a hangman. He did not want to hang a child.’ A Kapo’s refusal to obey an SS order was tantamount to a death sentence. His extraordinary behaviour would have certainly registered with Halbereich, whose testimony is meticulously detailed. Halbereich’s silence on the Kappo’s courage calls into question Wiesel’s account of the hanging. One of the skeptics is the known Holocaust scholar Raul Hilberg, who is, in his own words, a seeker of truth.
“Cautious by temperament and scholarly discipline, Hilberg gingerly raises the issue related to the hanging scene. In a review written for the Boston Globe about Wiesel’s autobiographical book All Rivers Run to the Sea, Hilberg makes mention of the three hangings. ‘Describing the incident in his [Wiesel's] book Night,’ Hilberg notes, ‘he recalled someone behind him asking: Where is God? At that moment Wiesel believed that one of the three was a boy, and in his mind identified the child with God.’ Citing Kazin’s contention that the entire event is fiction, Hilberg concludes, ‘To be sure, the doubters may claim a concession.’”
Pfefferkorn’s considered judgement is harsh on Wiesel’s claims for the absolute truth to life of Night:
“If the hanging scene turns out contrary to Wiesel’s description in his purported memoir Night, a fictionalized episode as Kazin claimed and surmised from Halbereich’s testimony, then Wiesel’s entire moral and theological edifice collapses, bringing down with it the ‘Suffering Servant’ theology, which first gave him recognition and eventually led him to fame.
“Though it is virtually impossible to verify the exact ages of the condemned, it must be noted, as Hilberg observed, that in Wiesel’s recent autobiography ‘the suffering body is no longer that of a boy.’”
Quite aside from the theological questions, part of the impact of the scene derives from Wiesel’s description of this boy whose weight was too insubstantial for the noose to swiftly strangle him. Does this, in the last analysis, really matter? It does if you are disobligingly contrasting Frey to Wiesel’s “apprehension of memory as a sacred act”. All the same, I don’t suppose Smoking Gun would ever gleefully feature the third victim’s birth certificate.
After talking to Eli Pfferkorn and reading chapters from his memoir, I called Raul Hilberg, now 80, at his home in Burlington, Vermont.
“From a purely academic viewpoint”, Hilberg began, “it would be interesting to have a scholarly edition, comparing the Yiddish version with subsequent translations and editions, with appropriate footnotes, Wiesel’s comments etc. He was addressing two entirely different audiences, the first being the Yiddish-speaking Jews, members of the world of his youth whom he addressed in nineteenth-century terms. There’s more detail, more comment. I made that suggestion to Wiesel and he didn’t react favorably.”
Hilberg turned to the crucial scene: “I have a version of the hanging from an old survivor with the names of all three adults.” That survivor had said that there was no boy among the three. Hilberg mentioned this in a review of Night, in which, he told me, “I made no secret of our differences. But whereas it [the age of the central figure in the hanging] may seem somewhat small, it makes a very big difference to Christians, particularly Catholics, because it’s very clear that mystics are intensely interested in the scene because it seems to replicate the crucifixion. It made a considerable impact. So the fact that this figure may not have been a boy at all is disturbing.”
“It would appear”, Hilberg went on, “from the record I have, that some witnesses have questioned whether this scene took place at all. I have a long statement by an older man, a man whom I judge to be quite trustworthy, though one must always remember that things are sometimes observed or heard about later. I talked recently to a survivor of that section of the camp who said it [the hanging of the three] didn’t take place, but maybe it took place earlier. I don’t know. Dating these tings is hard for survivors. Some have doubted this would have taken place. Buna was a work camp, so this other survivor, a PhD in history and a very intelligent man, didn’t believe it. I said to him, ‘How do you know this didn’t happen?’ I consider it not only a possibility but plausible. But age is a big issue to some people. That’s something he did not discuss in the new edition of the book.”
“Wiesel’s is the most read of all Auschwitz memoirs”, Hilberg remarked, “not only because of its brevity but because it has something mystic, surrealistic in it.” He mentioned the episode of the little boy playing the violin, and said how it evoked images from the Russian-Jewish mystic painter Chagall, also of Fiddler on the Roof.
“Wiesel comes from Sighet, a city in Romania. In Sighet there were many religious Jews, also Ukrainians. Much of Sighet was rather primitive at the time Wiesel was growing up. Most roads were not paved. It was shtetl life. However an assimilated group of Jews was emerging. I went there when I was 11, in 1937, and spent the summer. There was a tennis court, very middle-class. My aunt and her husband, a Sigheti, manufactured violins in Sighet where there was a major tradition of violin playing. I heard quartets in our garden. Wiesel’s parents had a store. So in some respects Sighet was very nineteenth century, and in others there were all the earmarks of a group of Jews emerging into the twentieth century who were evidently wide awake to modern civilization. So was the violin scene realistic, or was it a fantasy? Certainly, for Jews the violin was the instrument of choice. It was portable.
“So I would not say that the violin scene is impossible, even though I know someone from the death march who said it was utterly impossible. He was in Auschwitz, also Wiesel’s age. But that still doesn’t mean it didn’t happen. Nothing is inconceivable.
“The model of all survivor accounts is of an idyllic childhood, then the hell of the Holocaust, then since they survived they underline the fact that it was only by luck they survived. With Wiesel, his original title was And the World Was Silent. It’s accusatory. Nightis more surreal and mystic. It goes back to Middle Ages. Wiesel fits right into that style. It’s not a novel, but what it does have is the imprint of someone who wants to leave behind the impression that if you weren’t there, you cannot know what it was like, but then that dooms trying to write what it was like.”
I asked Hilberg what accounts of the death camps and the Holocaust did he admire most. “That really depends on the reader. I don’t have that kind of favorite. For my purposes, obviously they have to be correct. There’s an account by Filip Mueller, who was on the gas chamber detail in Auschwitz in 1942, written in collaboration with two people:Eyewitness Auschwitz. It has to be read with care. Another book is Rudolf Vrba’s I Cannot Forgive, written with Alan Bestic. Vrba escaped from Auschwitz. He became professor of pharmacology at the University of British Columbia. This is the most remarkable of survivors, a man of absolutely incredible energy and abilities. In sheer ability to cope with the situation, this man is beyond belief.”
I didn’t press the point, but Hilberg, who stressed to me that he admires Wiesel, did not include Night in this little list. A clue to this omission may be found in Hilberg’s often acrid memoir, The Politics of Memory,published in 1996. In the chapter “Questionable Practices”, notable for a devastating account of underhanded behavior by Hannah Arendt, Hilberg discusses “areas of inappropriateness or illegitimacy”. “I try to nod wisely when poets or novelists step forward with their art, which in its very nature is much less disguised than mine. Nor am I disturbed when popularizers of history excavate the monographs of the footnote writers [among whom Hilberg included himself] and, distilling the contents, highlight story and drama for a large reading public.There are, however, limits. Among the practices that give me discomfort is the creation of a story in which historical facts are altered deliberately for the sake of plot and adventure.”
Then a page later Hilberg continues, “If counterfactual stories are frequent enough, kitsch is truly rampant The philistines in my field are truly everywhere. I am surrounded by the commonplace, platitudes, and clichés.The first German publisher of a small volume, containing my introduction and documents about the railroads [viz. their role in the destruction of the Jews] inserted a poem for which, he said, he had paid good money, describing human beings in freight cars including children whose eyes glowed like coal . The manipulation of history is a kind of spoilage and kitsch is debasement.”
Reading those lines, my mind did go at once to some of the scenes in Night: ­ Juliek playing his violin on the death march for example, ­ which hover on the edge of kitsch or, to take a less forgiving view, plunge into it.
“In 1981″, Pfefferkorn remembers, “Wiesel invited me to give a talk to his seminar students at Boston University. In the course of my talk, I discussed the relationship between memory and imagination in a number of literary works. I then pointed out the literary devices he used in Night, devices, I stressed, that make the memoir a compelling read. Wiesel’s reaction to my comments were swift as lightning. I had never seen him as angry before or since. In the presence of John Silber, the then President of Boston University, and my own Brown University students whom I invited, he lost his composure, lashing out at me for daring to question the literalness of the memoir. In Wiesel’s eyes, as in the eyes of his disciples, Night assumed a level of sacrosanctity, next in importance to the giving of the Torah at Mt. Sinai. In terms of veracity, it is a factually recorded work, virtually meeting Leopold von Ranke’s benchmark of historical accounts: Wie es eigentlich gewessen, how it really was.”
As he roosts on his pile of gold amid the abuse of Oprah and the literary world, Frey can comfort himself with the thought that Night is not how “it really was”, and that even though there is a vast gulf between what Wiesel actually endured and Frey’s lies about his own life, when it comes to making literature he and Wiesel were both in the business of artistic and emotional manipulation, of dressing fiction up as truth.
As Pfefferkorn stresses, you didn’t survive in the death camps just by luck. “Securing a spot in a desirable labor detail, for instance, involved shoving to the head of the line, seen as a risk worth taking. Upon encountering opposition, however, one had to know when to retreat into the chameleon-pyjama-like background of the concentration camp. This was also true about lining up for soup. Finding the right spot in the line could mean a thicker bowl of soup -which may add a week’s longevity, but this entailed rough elbowing, as well as timing.”
Pfefferkorn says now that one of the greatest disappointments of his life was Wiesel’s “betrayal” ­ (Pfefferkorn’s word) of the survivors. Looking at the man’s career overall, I’d say that as a moral fabulist, Wiesel has far more than Frey to answer for. Should not Oprah ask him about the millions he could have helped with the moral stature won by the Nobel peace prize he so unrelentingly campaigned for with his rough elbows, but whom he has betrayed for reasons of base political calculation?
Although the Nobel committee extolled him as a “messenger to mankind” it is difficult to find examples of Wiesel sending any message on behalf of those victimized by the policies of the United States, and virtually impossible when it comes to victims of Israel.
Wiesel’s pusillanimity was well illustrated in an interview with The National Jewish Post & Opinion for November 19, 1982. Asked about the massacre of Palestinians at Sabra and Shatila, he said he felt “sad”. Lest anyone leap to the conclusion that Wiesel was at last expressing sadness for the victims of Israel’s invasion — he remained silent throughout the bombing of Beirut — Wiesel added that this sadness was “with Israel, and not against Israel”. As he put it, “After all, the Israeli soldiers did not kill”. In 1985, Wiesel was asked by a reporter from Ha’aretz about Israel’s aid to the military junta in Guatemala. By way of response Wiesel remarked that he had received a letter from a Nobel laureate (Salvador Luria of M.I.T. had written to him on this subject a month earlier) documenting Israel’s contributions to mass murder in Guatemala and urging Wiesel to act privately to pressure Israel. Wiesel “sighed”, the Ha’aretz reporter wrote, and said, “I usually answer at once, but what can I answer him.”
Wiesel could, I suppose, argue that a sigh constitutes a technical breach of silence, but why did he not go further?
In an interview published in the second volume of Against Silence,Wiesel says that, as a Diaspora Jew, the “price I chose to pay for not living in Israel . . . is not to criticize Israel from outside its borders.” In another interview, published in the London Jewish Chronicle for September 10, 1982, he lamented criticism of Israel during the Lebanon invasion and asked these rhetorical questions:
“Was it necessary to criticize the Israeli government, notwithstanding the spate of lies disseminated in the press? Or would it not have been better to have offered Israel unreserved support, regardless of the suffering endured by the population of Beirut? In the face of hatred, our love for Israel ought to have deepened, become more whole-hearted, and our faith in Israel more compelling, more true.”
It’s unclear how many times, if any, Wiesel has ventured criticism inside Israel’s borders. Wiesel himself mentions one occasion on which he exerted what is usually called quiet pressure.
Commentary on Wiesel in the Hebrew-language press in Israel following the award of the Nobel Peace Prize in 1986 was more robust than the statutory honorifics printed in the United States. In Davar, for example, a reporter named Miri Paz discussed the troubled course of a conference on holocaust and genocide held in Israel in the summer of 1982. Responding to the urgings of the Turkish government, the Israeli Foreign Ministry demanded the removal of six items on the agenda concerning the Armenian genocide. Several people on the conference’s organizing committee, including its chair, Professor Israel Charny, refused to bend to such interference. But Wiesel, who headed the conference, did weaken. He pulled out of the conference, explaining, in Paz’s words, that “as a Jew he cannot act against the government of Israel”.
In Koteret Rashit, a liberal weekly, the Israeli journalist Tom Segev wrote of Wiesel:
“He is always careful not to criticize his nation. . . . What does he have to say about the situation in the territories? When people from Peace Now asked him to criticize the Lebanese War he evaded the request. He’s never been in the habit of standing up seriously against Israeli leaders. . . . What in fact has he done to realize his fine intentions? Bob Geldof has done more. . . . How nice it would have been if they had divided the prize among those truly good people of the world, those still alive, those people who endangered their lives at the time of the Holocaust in order to save Jews.
“Who symbolizes the lesson of the Holocaust as they do?
“Who is as worthy of the respect of the world as they are?”
Alexander Cockburn’s Guillotined! and A Colossal Wreck are available from CounterPunch.
Footnote: an earlier version of this essay ran in CounterPunch newsletter for February, 2006, #3/4.

(Reprinted from Counterpunch by permission of author or representative)
ce e val ca valul trece
ce e val ca valul trece

Mesaje : 121
Data de înscriere : 11/07/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Truth and Fiction in Elie Wiesel’s “Night” Empty Re: Truth and Fiction in Elie Wiesel’s “Night”

Mesaj Scris de ce e val ca valul trece la data de Vin Noi 27, 2015 11:50 pm

Un cuplu de săptămâni în urmă Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel și conștiința morală auto-numit pentru supraviețuitorilor Holocaustului, a lăudat expulzarea palestinienilor din casele lor pentru a face loc pentru încă așezări mai ilegale în Ierusalim.Declarația sa a fugit de răcire într-un anunț plasat în  Ha'aretz. Aici sunt cuvintele îngrozitoare Wiesel:
"Ca începe Sukkot, suntem incantati de a binecuvânta zeci de familii noi se alătură noi în acest moment în soluționarea evreiască în cetatea lui David. Salutăm acțiunea sionist din Ierusalim a celor implicați. Consolidarea prezenței evreiești din Ierusalim este o provocare pe care noi toți se confruntă și cu acest act de reglementare pe care ridica statura noastră. Împreună cu tine, vom primi pelerini, oaspeților de vacanță. Apreciem si va prețuiesc. "

Deși Wiesel se oferă ca un model de virtute morală, adevărul este oarecum seamier. După cum este detaliat în această piesă-zguduitor mit lui Alexander Cockburn de la editia de imprimare CounterPunch februarie 2006, Wiesel a militat asiduu pentru Premiul Nobel și are de zeci de ani a încercat să treacă de pe cartea sa de scurt metraj "Noaptea", ca un adevărat cont de-o "mărturie" în words- lui de experiențele sale de la Auschwitz, chiar dacă scene cheie din carte au fost expuse ca ficțiune.
-Jeffrey St. Clair
Când probleme, cap de Auschwitz, de preferință în compania Elie Wiesel. Este foarte simplu de manevrat ca o referință caracter ca este disponibil în prezent, cel puțin în sfera iudeo-creștină de influență morală. Se poate vedea cu ușurință de ce Oprah Winfrey și consilierii văzut o excursie la Auschwitz in compania Wiesel ca antidot sigur-foc pentru a salva de rănile suferite de Book Club Oprah atunci când sa dovedit că James Frey au falsificat dale semnificative ale propriei sale presupune autobiografică saga de regenerare morală,  Un milion de bucăți mici.
Publicat în 2003, cartea obositor Frey a devenit rapid un cult clasic. (Prezenta Autorul a fost oferit în vara anului 2004 de către o rudă tânăr, probabil pentru a ajuta la regenerarea morală, dar după uite prin câteva pagini a revenit, pe motiv că aceasta nu a fost un fel de lucru sa.) Winfrey ales-o pentru Book Club ei în septembrie 2005, și-l urcat la partea de sus a listelor de bestseller-uri.
Pentru Frey cer a căzut în când, la 7 ianuarie 2006, pe site-ul Smoking Gun documente care să arate că Frey a fabricat mai multe fapte despre el însuși, inclusiv un dosar penal publicat. Au fost acuzații ulterioare de plagiat. Frey a fugit printr-o mănușă benigne de-studiu de-Larry King la 11 ianuarie, și Oprah chemat să stea de Alege o a lunii. Ea a spus că ceea ce a contat nu a fost dacă cartea Frey a fost adevărat (cererea fundamentalist pentru Biblie), dar valoarea sa ca un instrument terapeutic (poziția anglican moderne pe carte buna).
Dar de acum fiecare cronicar și cărți editor pagina in America se lupta problema adevărului-sau-ficțiune la pământ. Oprah pornit Frey. Pe show-ul la 26 ianuarie, el a agățat de corzi, oferind scuza că "demonii" care l-au condus să bea și de droguri, de asemenea, l-au condus în susținând că tot ce a scris despre el era adevărat. Editorii inclusiv Random House, care a făcut milioane de oameni de pe el, a respins cartea când el ar inițial a oferit ca un "roman de ficțiune". Oprah periat acest deoparte.
"Spune că e adevărat" este ceea ce demonii șoaptă adesea la ureche unui autor. Întreabă-TE Lawrence. Oare Bey a Deraa adevărat l violeze? Lawrence sugerează în  șapte stâlpi de înțelepciune  de la punctele de reminiscenta masochist fervent.Acesta și alte aventuri din contul lui Lawrence a uneltiri britanic în Mesopotamia împotriva turcilor sa întâlnit cu admirația extatică a echivalentului Oxford pe baza de a Book Club Oprah înapoi la începutul anilor 1920, după Lawrence a avut 350.000 de-cuvântul "memoriu" tipărite și difuzate privat . El ar scris o versiune anterioară în 1919, dar a susținut acest lucru a fost furat în timp ce el se schimba trenurile la Reading, pe cale de a Oxford de la Londra. (Reading a fost cu siguranță site-ul de furturi mai presupuse și pierderi de "manuscrise realizate" și dizertații de doctorat - "N-am face o copie!" - Decât orice gara din lume.)
O jumătate de secol mai târziu, a avut loc la Colin Simpson și Phillip Knightley a  Londrei Sunday Times  pentru a cere violatorul ar trebui de partea lui de poveste. Ei grăbit spre Turcia și urmarit orașul în care Bey a retras, ajunge la casa sa doar pentru a afla că ar fi murit cu mult înainte de. Rudele a spus reporterilor britanici că Bey nu s-ar fi găsit Lawrence pradă apetisant. Turcul a fost un afemeiat remarcat, și atunci când, în Mesopotamia a fost obtinerea întotdeauna aplaude la complotare cu curve de pe excursii sale la Damasc.
Este distractiv să ne gândim la Oprah grill Lawrence despre pretențiile sale, proaspăt expuse privind fumatul Gun, spunându-i că a simțit "foarte pacaliti", dar că, "mai important, cred că ai trădat milioane de masochisti Orientalizing cine crezut".
Dar cu greu au Frey fost aruncat din eminența de bestseller top înainte el a fost înlocuit la numărul unu de noul alegerea Book Club lui Oprah, Elie Wiesel a  noapte,  care a avut norocul de a vedea republicarea în acest moment plină în lui Oprah afacerilor literare. Simultan cu selecția de noapte a venit știrea că Oprah Winfrey și Elie Wiesel va fi în scurt timp vizita Auschwitz împreună, din care Vantage punct Oprah, cu lugubru Wiesel lângă ea, ar putea accentua pentru publicul ei ABC-TV că nu există adevăr și nu există ficțiune , că Auschwitz este adevărul istoric la cea mai sumbră și cele mai terifiante, în acea noapte este un cont de veridică și că Wiesel este întruchiparea omului de martor credincios.
Problema aici este că, în scena de centru, cel mai important,  de noapte  nu este adevărat istoric, și alte cel puțin două episoade importante sunt aproape sigur ficțiune. Mai jos citez vedere, viguros exprimate la mine în ultimele săptămâni de către un supraviețuitor lagăr de concentrare, Eli Pfefferkorn, care a lucrat cu Wiesel pentru mulți ani; De asemenea, de Raul Hilberg.Hilberg este autoritatea de lider mondial pe Holocaustul nazist. O versiune extinsă a studiului său în trei volume clasic, Distrugerea evreilor europeni,  a fost reeditat recent de Yale University Press. Wiesel înrolat personal Hilberg a fi expert istoric Comisiei Holocaustului Statele Unite.
Dacă adevărul absolut la istorie este standardul, Pfefferkorn spune, atunci  de noapte nu face nota. Wiesel a făcut lucrurile, într-un mod pe care mulți îi detractorii ulterioare ar putea identifica ca nu atipică a operandi său modus: beneficierea de o asigurare abil ceea ce oamenii importante pentru viitorul său ar vrea să audă și, din același motiv, nu ar vrea să audă.
Cartea care a devenit  de noapte  a fost inițial un cont de mult mai mult timp, publicat în idiș în 1956, sub titlul  Un di Velt Hot Geshvign (și lumea a rămas tăcut). Wiesel a fost trăiesc în Paris, la momentul. Prin 1958 a fost tradus cartea de idiș în limba franceză, publicând-o în acel an sub titlul  La Nuit.  Wiesel spune că a fost grav tăiat în lungime de Jerome Lindon, redactorul-șef de la Editions de Minuit. În 1960 a venit traducerea în limba engleză,  Noaptea,  publicat de Hill & Wang. 2006 editie a noapte  este tradus din 1958 versiunea în limba franceză de către soția lui Wiesel, Marion, și în introducerea Wiesel spune ca "a fost în măsură să corecteze și să revizuiască o serie de detalii importante".
În  New York Times  timp de 17 ianuarie Michiko Kakutani scris în ea proză greoi de obicei, cu aversiune față ea de obicei pentru a orice gând neconventionale, că "domnul Ornamente Frey a adevărului, afirmația lui cavaler că "scriitorul a unui memoriu este comerțul cu amănuntul o poveste subiectiv," atitudinea lui ocazional despre modul în care oamenii amintesc trecutul - toate sta în contrast șocant la arestarea memorie ca un act sacru, care este încorporată în nouă selecție Oprah Winfrey pentru clubul ei de carte, a anunțat ieri: Noapte,  devastator 1960 contul Elie Wiesel a experiențelor sale în Auschwitz și Buchenwald ". a primit mesajul destul de repede. Site-ul a fost calificarea noua editie a Noapte în "ficțiune și literatură", dar, sub imperativul categoric de "memorie ca un act sacru" Kakutani sau un telefon de la editor Wiesel, în grabă a trecut-o "biografie și memoriu". În câteva ore aceasta a ajuns pe locul 3 pe lista bestseller Amazon. În aceeași seară, 17 ianuarie,  Noapte  depasit atât "biografia" și "ficțiune" listele de bestseller-uri pe
Cu toate acestea, în următoarele câteva zile au fost articole în evreiesc  Forward  și în  New York Times,  de asemenea, o piesă pe NPR, spunând că  de noapte  nu ar trebui să fie luate ca documentară nelăcuită. În  Forward articol, publicat 20 January, intitulat provocator "șase milioane bucăți mici?", Joshua Cohen a amintit  Atacant  cititorilor că în 1996, Naomi Seidman, profesor Studii Iudaice de la Uniunea Teologic Universitar din Berkeley, California, au comparat originalul 1,956 Versiunea idiș a cărții cu traducerea ulterioară, editat drastic.
"În conformitate cu contul Seidman, publicat în revista științifică  Studii Sociale evreiești", Cohen a scris, "Wiesel a rescris în mod substanțial activitatea între ediții - sugerând că tonul strident și răzbunător originalului idiș a fost transformată într-un, călărit-Angst existențialism continental mai echiparea rolul emergent Wiesel ca un ambasador al culturii și conștiinței. Cel mai important, Seidman a scris că Wiesel modificat de mai multe fapte în ediția mai târziu, în unele cazuri, oferind conturi de momente pivot care în conflict cu versiunea anterioară. (De exemplu, în franceză, tânărul Wiesel, a fost eliberat de la Buchenwald, este recuperarea într-un spital, se uită într-o oglindă și scrie că a văzut un cadavru cu ochii la el în idiș mai devreme, Wiesel susține că pe. văzând reflecție el distrus oglinda și apoi a leșinat, după care "sănătatea mea a început să se îmbunătățească.") "
Asta a spus, Cohen a subliniat că în timp ce "Frey, pentru unul, pare să fi falsificat faptele vieții sale, în scopul de a satisface ego și cerințele pieței, libertățile Wiesel par mai mult ca reconsiderări, procesul său de revizuire mai puțin de interpretare.Citirea noapte,  o întâlnește nașterea gândirii despre Holocaust - viitorul istoriei, concomitent cu studiul său. În ambele versiuni, intenția cărții este de a se angaja nu undeniability Holocaustului, dar omul care a apărut în mod incontestabil de groază sa. "
Acest ton respectuos despre Wiesel și munca sa se ​​obișnuiește. Oamenii cea mai mare parte a scrie despre el și munca lui cu uimire dezactivat de turiști britanici care citesc ghiduri reciproc într-o catedrală franceză. In  Presa evreiască  pentru 1 februarie, Andrew Carroll Silow a fost un pic friskier. El a citat Wiesel ca declararea la  New York Times  care  Noapte  "nu este un roman, la toate. Toți oamenii pe care îi descriu erau cu mine acolo. Am obiecții furios dacă cineva se menționează ca un roman. "Și totuși, Silow Carroll a continuat," În trecut, Wiesel nu a ajutat probleme în această privință. În 1972, Hill & Wang ambalate  Noapte  cu alte două cărți,  Zori  și  Ziua  (denumirea anterior  accidentului), care Wiesel identificate în mod clar ca romane. Capac set se referă la lucrările ca "Trei Tales de Elie Wiesel." Într-o ediție ulterioară a aceluiași volum, Wiesel se referă la toate cele trei cărți ca "narațiuni", deși el numește  noapte  o "mărturie", iar celelalte două "comentariile." "
Există unele cazuri destul de comice de atitudinea relaxată Wiesel la adevăr autobiografic, cum excavat în cartea lui Norman Finkelstein, a  A Nation judecat: Teza de Goldhagen și adevărul istoric.  Wiesel a fost unul dintre susținătorii principali Goldhagen lui. În 1995 memoriile sale,  toate râurile alerga la Marea Wiesel scrie că, la vârsta de 18 ani, recent eliberat din Auschwitz, "am citit  Critica rațiunii pure  nu râd! în idiș. "comentarii Finkelsteins" Lăsând la o parte recunoașterea Wiesel că, la momentul "Am fost cu totul ignorant de gramatică idiș"  Critica rațiunii pure  nu a fost tradus în idiș. "Imaginați-vă tăieturile Frey s-ar fi îndurat pentru a face acest tip de gol lăuda.
Deși vânzările au crescut acum, eu nu sunt sigur cât de mulți oameni vor citi Noapte acum, dincolo de cumparare noua ediție ca un gest de solidaritate cu Oprah și supraviețuitori ai Holocaustului. Aceasta nu ia un fundal în critica literară a vedea că de noapte este artistic de modă ca un fel de narațiune simbolic despre relația dintre fii și tați (există patru astfel de portrete în carte scurt) și, foarte important, între Dumnezeul creștin ( Tatăl) și Fiul Său. Stilul pare influențat de Albert Camus, în special L'Etranger.  Camus a castigat Premiul Nobel pentru literatură în 1957, unul dintre cei mai tineri beneficiarii vreodată. Aceasta a fost perioada în care a fost Wiesel remaniere narativ lui idiș în activitatea mult mai concis, Camusian, cu titlul său Camusian.
Ca o bucată de martor istoric la experiența deținuților, The condamnat și cei care au supraviețuit în interiorul Auschwitz și Buchenwald, există cărți de departe superioare  de noapte, începând cu scrierile Primo Levi, sau memoriu extraordinar la sfârșitul Ella Lingens-Reiner, a Auschwitz, Prizonierii de frică,  publicate în 1948.  Noaptea lui  accent este extrem de îngustă, în primul rând pe personajul principal, Eliezer, și tatăl său. Unul învață cu o anumită surprindere că, deși sora lui Wiesel Tzipora murit în lagărele, celelalte două surori au supraviețuit. În noua ediție, Wiesel nu le vorbim.
Noapte  conține cu siguranță nici unul dintre contextul oferit de Levi sau Lingens-Reiner, sau mult mai recent, de Kenneth Waltzer, profesor de Studii Iudaice de la Universitatea de Stat din Michigan, care scrie o carte numita  de salvare a copiilor de la Buchenwald și a cărui scrisoare interesant a fost publicat in  Forward  la sfârșitul lunii februarie:
"20 ianuarie articol pe selecție Oprah Winfrey a lui Elie Wiesel de noapte  pentru Book Club ei a fost pe marca (" Six Million bucăți mici? "). Orice memoriu este o reconstrucție în formă de scop și audiență, mai degrabă decât o declarație directă a memoriei - și de noapte chiar Wiesel nu este o excepție.
"Noaptea  se concentrează în principal pe relația de tatăl și fiul în Auschwitz și Buchenwald în. Când Wiesel pierde tatăl său în ianuarie 1945, la Buchenwald, el alunecă într-o apatie și de ceață de la care a apărut doar după eliberare. El reamintește, în Noaptea doar ultimele zile teribile ale taberei, în aprilie 1945, atunci când naziștii au încercat să evacueze prizonieri evrei și apoi toți prizonierii.
"Wiesel, scrie relației lui cu tatăl său, prezența lui Dumnezeu, și propria sa supravietuire si sensul. El nu descrie contextul social în care a existat în ultimele luni. Barăci, locul său în tabără, relația sa cu alții - alți deținuți, evrei, băieți - rămân tulburi.
"Ceea ce este omis în  Noaptea  este ca de 16 de ani, a fost plasat într-o cazarmă speciale create de metroul clandestine, ca parte a unei strategii de economisire pentru tineret. Block 66 a fost localizat în cea mai adâncă parte a taberei puțin boală infestate și dincolo de obișnuit SS nazist privirea. Acesta a fost supravegheat de Cehia comunist Antonin Kalina și de adjunctul său, Gustav Schiller, un comunist evreu polonez.
"Schiller, care apare pentru scurt timp în  noapte,  a fost un tată dur și mentor, în special pentru băieți poloneze-evreiești și mulți băieți Cehia-evrei; dar el a fost mai puțin plăcut, și chiar temut, de maghiară și băieții români-evreiască, baieti special religioase, inclusiv Wiesel. El apare în  Noaptea  ca o figură îndepărtată, cu bâta.
"După ianuarie 1945, metroul concentrat tuturor copiilor și tinerilor, care ar putea fi în acest cazarmă se potrivesc ferestre - mai mult de 600 în total. Copiii mai mici au fost protejate în altă parte. Când armata a treia a sosit din SUA 4.11.1945, mai mult de 900 de copii și tineri au fost găsite printre 21.000 de deținuți rămași.
"Wiesel deoarece a recunoscut rolul jucat de clandestine subteran, dar nu au participat la ea în noapte. Membrii cazarmă colegii amintesc protejată de muncă și obținerea de alimente suplimentare. Ei amintesc eforturile lor de a ridica mentorii orizonturile. Ei amintesc, de asemenea, intervenția eroic de Kalina sau de Schiller în ultimele zile pentru a le proteja.
"Chiar și atunci, mulți băieți au fost aliniate la poarta, care urmează să fie scos aprilie 10. Cu toate acestea, avioane americane a zburat deasupra, sirene sunat, gardienii a fugit și Kalina, care a fost cu ei, a ordonat băieții înapoi la barăci. Ei au fost încă în cazarmă a doua zi, când unități ale Armatei a III-SUA a trecut de gardurile de sârmă ghimpată-.
"Wiesel lui  de noapte  este despre a deveni singur. Dar, de asemenea, Wiesel a fost printre sute de copii și tineri ajutat de un efort intenționată la salvare într-un lagăr de concentrare. "

Inainte de  tuns ușor contribuția Waltzer, de la un articol la o scrisoare. În versiunea Fuller, care a furnizat cu amabilitate, profesorul Waltzer scris ultimul său paragraf, după cum urmează:
"In  noapte,  Wiesel scrie despre vizualizarea față în oglindă, după eliberare și de a vedea un cadavru uitându la el. Dar o altă imagine luată după eliberare prezinta Wiesel marș afară din tabără, a patra din stânga, între o falangă de tineri, se deplasează împreună, conduce mare, un grup de prizonieri care ghidat au ajutat la salvarea ei. "

O fotografie de însoțire a textului Waltzer lui, creditat cu Jack Werber, de Great Neck, New York, arata exact acest lucru. Capul de tineri Wiesel este mare, la fel ca ceilalți ". Dar această parabolă de un triumf pentru solidaritate umană a fost absolut contrară parabola Wiesel a fost stabilit pe rescriere în limba franceză din volumul idiș. La sfârșitul anilor 1950, un om cu instincte ca fin reglate ca de Wiesel a frecvențelor utile pe cadran politică, probabil, nu s-ar fi crezut că avantajos să locuiască cu privire la rolul eroic al comuniștilor în lagărele de exterminare. Cu atât mai mult este aceasta adevărat în ultimii ani, când momentele cele mai celebre Wiesel au venit atunci când ghemuita jos pentru sesiuni de sfat moral pe cale amiabilă cu Ronald Reagan (care a vrut să pretindă că SS ar trebui să fie iertat retroactiv, deoarece, la urma urmei, ei nu au fost Comuniștii și au luptat Marele Satan) și George Bush, pe care Wiesel a cerut razboiul din Irak ca un act moral necesar, declarând că "lumea sa confruntat cu o criză morală asemănătoare cu 1,938" și "alegerea este simplă".
Aceasta nu este prima dată a provocat bombardarea o aprobare pozitiv de marea moral standard purtător. În 1999, ca bombele NATO coborât pe Iugoslavia, suflare până civili pe tren și autobuz, precum și jurnaliști în studioul lor de emisie, Wiesel a fost interogat de Wolf Blitzer pe CNN Larry King Live. A declarat un lingușitor guvern la altul: "Cred ca [atentatul] a trebuit să fie făcut, pentru că toate celelalte opțiuni au fost explorate." Această prostii pune Wiesel, moral vorbind, pe picior de egalitate cu Cardinalul Spellman, binecuvântare B-52s deoarece pornit să scadă napalm asupra copiilor în epoca Vietnam.
(Pentru o evaluare hotărât lipsit de merite noapte de la 10 februarie, 2006, telespectatorii Candian au putut, în februarie, pentru a viziona și asculta fostul editor al revistei Harper, Lewis Lapham, oferind o prelegere la Universitatea din Ottawa, la invitația Asociației universității Graduate Studenții. prelegere Lapham, intitulat "politizarea de Cercetare", a fost efectuat pe C-PAC, canal Canada TV parlamentar, de mai multe ori în zilele care au urmat. În Q și O sesiune după prelegere, în răspuns la o anchetă cu privire la declinul în calitatea educației, Lapham a răspuns:
"Am avut trei copii. Cel mai tanar mea este acum de 25, cel mai mare meu este 32. Acestea toate trecut printr-o foarte high-end de învățământ american, atât școlile secundare și colegii. Programa de cărți care au fost date în cursuri de limba engleza a fost groaznic. Adică, cărțile erau toate contractele.
"Nu a fost o mare tam-tam despre Oprah Winfrey și cartea James Frey, iar ea acum va pune pe [arata ei TV] Elie Wiesel lui  de noapte.  Aceasta este de fapt una dintre cele mai grave cărțile pe care le-am citit vreodată, și am avut de a citit-o de trei ori pentru a-mi trei copii; și este nedorită. Dar e genul de gunoi, care a devenit foarte de rigeur în universitățile americane. Este o propagandă 
poster. Cu un fel de cărți de copii sunt date pentru a citi, vreau să spun, că i-ar opri cărți pentru totdeauna. Nu-i de mirare!Pentru că ei sunt în curs de dat broșuri. Și, subiectul mare de curs este victimologie. ")
Unul dintre lucrurile veșnic fascinante despre Wiesel este sensibilitatea supranaturală de antene sa pentru public oportun, simțul său de ceea ce va fi, ca să spunem așa, "juca" util pentru el. Acest lucru ne aduce, prin intermediul Eli Pfefferkorn, pentru Francois Mauriac.
Aceste zile Eli Pfefferkorn, varsta de 77, locuiește în Toronto. Un om, pe baza dovezilor de mai multe convorbiri telefonice, de inteligență și de alertă farmec, și el este un supravietuitor lagăr de concentrare. Originar din Polonia, el a petrecut sapte saptamani in Maidanek, apoi în trei lagăre de muncă, apoi în Buchenwald, apoi în Rehmsdorf. Aproape de sfârșitul războiului a îndurat o moarte martie la Theresienstadt în Moravia, unde deținuții care au supraviețuit au fost eliberate de Armata Roșie pe 8 mai, 1945. Părinții Pfefferkorn a murit în alte lagăre, iar el mi-a spus că datorează viața mamei sale , care scutură mâna pierde din ei atunci când familia a fost pe cale de a fi deportați, și a spus băiatul în vârstă de 13 ani a Scram.
Pfefferkorn în cele din urmă a venit în Statele Unite, a învățat, și a petrecut ceva timp de lucru cu Wiesel cu privire la proiectarea conceptuală a muzeului Holocaustului. După un admirator necondiționat, estimarea lui actuală de Wiesel nu este favorabil, iar el stabilește punctul de vedere mai departe pe larg într-un manuscris fascinant el se pregătește să prezinte editorilor. A fost un fel de ajuns pentru a-mi trimite unele capitole. Prin nici un mijloc Wiesel asupra a ceea ce el consideră a fi realizările sale originale schimbare scurt, Pfefferkorn poate fi unsparing: "A devenit o eulogist de morți, dar el nu ridica vocea mellifluous împotriva răul făcut supravietuitori, 35 la suta dintre ei sub pragul de sărăcie în SUA. "
Există pasaje piercing în memoriile Pfefferkorn referitoare oportunism și trădări Wiesel în luptele tulburi asupra design de la Muzeul Holocaustului, și mai presus de toate în căutarea lui viclean al Premiului Nobel pentru Pace, care a fost acordat în 1986. ", ar Wiesel", Pfefferkorn solicită, "vreodată au primit acest premiu pentru activitatea sa ca jurnalist?" Pfefferkorn răspunde la întrebarea lui, "Este greu de imaginat. Nu Wiesel a primit premiul pentru că el însuși ridicat ca purtător de cuvânt pentru supraviețuitori. Pretenții lui cea mai mare parte absurde pentru a fi un "misionar pace", a avut nimic de-a face cu asta. "
Apoi, odată ce a avut premiul a urmărit atât de aprig, Wiesel treptat, dar în mod constant atât de Pfefferkorn subliniază "se înstrăinat de supravietuitori".
În  noapte,  Pfefferkorn izolate o serie de episoade în care el face un caz convingător care fac obiectul unui dumping Wiesel adevăr în favoarea ficțiune. Cei doi Citez aici implica un băiat joacă un vioara în mijlocul un marș moarte, iar al doilea este unul dintre  noapte a lui  scene cele mai faimoase, agățat de trei deținuți.
Din primul episod, Pfefferkorn scrie:
"Povestea" episod vioară "are loc în timpul marșului moarte de la Auschwitz la Buchenwald cu un scurt decalaj la Gleiwitz în luna ianuarie 1945. Fără milă condus de gardieni SS, hoinari au fost împușcați la bagat si la drum lateral.Coloanele de deținuți au ajuns în Gleiwitz, după ce a târât prin ele însele drumurile măturat de zăpadă în temperaturi de inghet pentru aproximativ cincizeci de kilometri. Imediat după sosire, au fost mânați în hambare. Drenate, au scăzut la podea - morți, moarte și un living parțial îngrămădite pe de altă parte.
"În conformitate cu această grămadă de umanitate zdrobit pus Juliek, cradling o vioară, care a efectuat tot drumul de la Auschwitz la Gleiwitz. Eliezer, într-un fel, se împiedică pe Juliek, "... băiatul de la Varșovia care a jucat în banda de la Buna ..." Cum te simți, Juliek? " I-am cerut, mai puțin să știu răspunsul decât să aud că el ar putea vorbi, că El este viu. "Bine, Eliezer ... Primesc pe bine ... aproape orice aer ... uzată. Picioarele mele sunt umflate. Este bine să se odihnească, dar vioara mea ... "
"Eliezer - deținutul - minuni," Ce folos era vioara aici? " Wiesel - pentru memorialist - nu consideră necesar să dea un răspuns la întrebarea. Un astfel de răspuns, presupun, ar trebui să fie de interes pentru cititor pentru că dacă ar Wiesel pentru a oferi un răspuns, veridicitatea poveștii va dizolva ca ceața de dimineață în deșertul Sinai. Menținerea mâna pe o vioară ca un marș Marșul morții este foarte improbabil. Cu toate acestea, o vioară în mijlocul resturilor umane tulpini imaginatia si intrebari memoria. Cum a ține Juliek la vioara pe drumul morții? Lipsit de alimente și băuturi, atunci când a refuzat cu încăpățânare fiecare pas să urmeze următoarea, cum a reușit să Juliek ambreiaj vioara în degete amorțite, să nu mai vorbim joace Beethoven pe el? Ar escorte SS au lăsat să-l păstrați? (De asemenea, ca un cititor irlandez de un proiect de acest articol remarcat pentru mine: "ca un muzician profesionist, care a jucat o mare varietate de instrumente cu coarde de 40 de ani, inclusiv vioara, chitara, banjo, și mandolina, m-am gândit imediat, Cum au siruri de caractere vioara supraviețui temperaturilor grav reci și marș lung? E un punct minor poate, dar foarte improbabil, mai ales din moment ce a fost 1945 și nu erau șiruri moderne. ")

Pfefferkorn continuă:
"Și din acest mundi anus, dintr-o dată melodia un concert Beethoven se aude, wafting prin cadavrele, gemetele de moarte, duhoarea morții. Eliezer auzisem niciodată sună atât de pură. "Într-o astfel de tăcere. Era întuneric smoală.Auzeam doar vioara, a fost ca și cum sufletul Juliek erau arcul. El a fost joc viața. Întreaga viață a fost alunecare pe siruri de caractere sale - speranțele pierdute, trecutul său carbonizat, viitorul lui stins. A jucat ca el nu s-ar juca din nou. " Această scenă puternic și în mișcare emotional, sărbătorind triumful spiritului uman pe masinile si utilajele SS măcinare este foarte lucrurile care ficțiune eroic este fabricat din. Dar este un memoriu înregistrat fapt? În mod evident, memoriile presupus Wiesel, a scris în timp ce pe o barcă în Brazilia, nu este decât o amintire de experiențe văzute prin ochiul imaginației sale creatoare. Și totuși, melodiile melancolice care au venit din vioara Juliek au fost primele tulpini de un mit orchestrată de Wiesel și discipolii săi, pe o perioadă de treizeci de ani. "

O scenă major în  noapte,  una care a contribuit enorm la succesul cărții în Occident, și impactul acesteia asupra mulți creștini începând cu Francois Mauriac, a fost executarea de trei deținuți în tabăra de muncă Buna. După cum scrie Pfefferkorn, "Fascinația teologii creștini cu fenomenul Wiesel trebuie să fi urmărite înapoi la un agățat că de 16 de ani, Eliezer asistat la Auschwitz."
În incident, doi adulți și un băiețel sunt dus la spânzurătoare. Baietelul a refuzat să-și trădeze colegii deținuți care au fost implicați într-un act de sabotaj; pentru a proteja colegii lui detinuti, băiatul este dispus să plătească cu viața lui. Fiecare urcă la scaunul lui și gât este alunecat în laț coarda de. Scena continuă după cum urmează în versiunea în limba engleză a 1,960  de noapte:
"Cele trei victime montate împreună pe scaune. Cele trei gâturile au fost plasate în același moment în nooses. "Liberty Trăiască!" strigă adulți. Dar copilul a fost tăcut.
"" Unde este Dumnezeu? Unde este el?' cineva din spatele mi-a cerut. La un semn din cap taberei, cele trei scaune deviată. Tăcere totală în tabără. La orizont, soarele apunea.
"Goale de capetele!" strigă șeful taberei. Vocea lui era răgușit. Am fost plângând. "Acoperiți-vă capetele!" Apoi a început în trecut martie. Cei doi adulți nu mai erau în viață. Limbile lor spânzurat umflate tentă, albastru. Dar de-a treia a fost frânghia încă în mișcare; fiind atât de ușor, copilul era încă în viață .... Pentru mai mult de o jumătate de oră a stat acolo, luptă între viață și moarte, pe moarte în agonie lentă sub ochii noștri. Și a trebuit să se uite-l pe deplin în față. El era încă în viață când am trecut în fața lui. Limba lui era încă roșu, ochii nu încă geamuri. În spatele meu, am auzit același om cere: "Unde este Dumnezeu acum?" Și am auzit un glas în mine ia răspuns: "Unde este? Aici El este - El este agățat aici, pe această spânzurătoare "

Nu este surprinzator, scena agățat descris grafic a fost gravat în imaginația teologii creștini, din cauza numeroaselor paralele la Răstignirea lui Iisus.
Acum, în timp ce el a fost de lucru pe memoriile,  La Nuit,  Wiesel a avut motive, în numele unui ziar israelian, pentru a vizita și interviu Francois Mauriac, scriitorul catolic și laureat al premiului Nobel în literatură. Au pe bine. Apoi Wiesel ia dat manuscrisulLa Nuit.  Mauriac a găsit în ea un răspuns la propria angoasă la descrieri ale măceluri în masă în lagărele morții, în special a copiilor.
Mauriac fixate instantaneu pe, în cuvintele lui Pfefferkorn, "o asemănare între crucificarea și descrierea Wiesel a agățat tânărului băiatului. Ca răspuns la interogatoriu Wiesel lui bunăvoința lui Dumnezeu și umanitatea omului, Mauriac scrie următoarele în prefața la  noapte:  "Și eu, care cred că Dumnezeu este iubire, ce răspuns aș putea da tânăr chestionar meu, ai cărui ochi închis încă deținute reflectarea că tristețe angelic care a apărut o zi pe fața copilului spânzurat? Ce am spus? V-am vorbi despre asta altă israelian, fratele său, care ar fi putut să-l semăna -? Răstignit, a cărui Cross a cucerit lumea ""
Pfefferkorn continuă:
"Copilul spânzurat atarnand pe coarda este reflectată în ochii lui Eliezer, a cărui imagine se aseamana cu cea a lui Isus răstignit. Astfel, într-un accident vascular cerebral, Mauriac a atras un triptic amintește de picturile medievale, ceea ce face tânărul Eliezer link-ul de conectare a două evenimente de cotitură în istoria civilizației occidentale, și anume Răstignirea și Holocaustul. Mauriac nu lasă nici o îndoială cu privire la interpretarea sa cristologică a agățat Auschwitz.În anul 1960, el a publicat o biografie a lui Hristos intitulat Fiul Omului dedicat "EW care era un copil evreu răstignit, care vine de la multe altele."
"Mauriac explică ce a fost într-un interviu cu Wiesel, care l-au târât atât de puternic pentru tineri israelian:" Asta arata, ca și cum un Lazăr înviat din morți, dar încă un prizonier în limitele sumbre unde a răzlețe, poticnire între acestea din cadavre rușinos. " Purtare dureros slab Wiesel a stabilit pe fundalul cadavre lagărele de concentrare "au inspirat o generatie de teologi creștini pentru a vedea Wiesel ca ultima zi Lazăr.
"Este foarte speculativă care să sugereze că încă de la începutul scrisului său, Wiesel lucrat conștient pentru a se prezenta la lumea creștină ca un compozit de o figură Hristos Lazăr. Cu toate acestea, odată ce semințele mitului au fost semănate în Paris, la instigarea lui Mauriac, și a luat rădăcini în sol Christian Americii, Wiesel a făcut partea sa pentru a încuraja "Lazăr înviat din morți paralela." Dar Wiesel a făcut acest lucru mai mult de gestul mult act, tăcerea decât să vorbească, indirectare decât declarație directă. Nerostit, mutul, adăpostul sunt tehnici de pescuit sa; chiar dacă o ambiguitate dantelat prin inteligență cu subtil, care ar face multe diplomat profesionist invidios. "

Într-o scrisoare a lui David Hirsch din 06 octombrie de 1994, Alfred Kazin scrie că la începutul prieteniei lor, "l-am [Wiesel] a placut enorm, și am fost uimit de el, din cauza suferinței sale în Auschwitz." Dar, în același timp, "... a fost imposibil, atunci când a extins pe larg despre experiențele sale în cadrul naziști, a fost imposibil de ratat faptul că el a fost un mistificator".
Cel care spune că a observat direct pe scena agățat descris de Wiesel a fost Zygfryd Halbereich, care a depus marturie la Muzeul Auschwitz stat la 19 octombrie, mărturia 1973. Halbereich a fost materie-de-fapt, clar și direct. El a fost familiarizat cu cele trei deținuți și știa despre planurile lor de salvare.
"Pe ansamblu," Pfefferkorn scrie, "mărturia lui Halbereich este de acord cu narativ Wiesel lui, și diferă doar într-un singur detaliu minor. Dar aceasta este o neînțelegere inconsecvente care nu se schimba fondul de poveste agățat. Ce nu-l afectează, cu toate acestea, este la vârsta de unul dintre condamnați, așa cum apare de Wiesel. Și vârsta de condamnat este esența problemei.
"În original idiș Un di Velt Hot Geshvign și în franceză și traducerile în engleză, una dintre cele trei condamnat este frecvent menționată ca un copil sau un băiat. Halbereich este tăcut cu privire la vârstele de condamnat, iar această omisiune este surprinzător. În Wiesel descriere dureros elaborat de agățat, executie băiatul lui a stârnit emoții profunde între deținuți în picioare pe apel nominal. KAPO care a fost repartizat pentru a administra agățat "sa scuzat de servind ca un calau. El nu a vrut să stea un copil. " Refuzul unui Kapo de a asculta un ordin SS a fost echivala cu o condamnare la moarte. Comportamentul său extraordinar cu siguranță s-ar fi înregistrat la Halbereich, a cărui mărturie este meticulos detaliat. Tăcerea Halbereich pe curajul Kappo cere în considerare discuție Wiesel a agățat. Una dintre cele mai sceptici este cunoscut savant Holocaustului Raul Hilberg, care este, în propriile sale cuvinte, un căutător al adevărului.
"Precaut de temperament și disciplină academică, Hilberg ridică prudent problema legată de scena agățat. Într-o analiză scrisă pentru Boston Globe despre cartea autobiografică a lui Wiesel toate râurile Run la mare, Hilberg face referire la cele trei draperii. "Descriind incidentul în lucrarea sa [Wiesel] carte Noapte," Hilberg note ", a amintit cineva în spatele lui întreba: Unde este Dumnezeu? La acel moment Wiesel crede că unul dintre cei trei a fost un băiat, și în mintea lui a identificat copilul cu Dumnezeu. " Citând afirmația Kazin că întregul eveniment este ficțiune, Hilberg conchide, "Pentru a fi sigur, cei care se îndoiesc pot solicita o concesie." "

Hotărârea a considerat Pfefferkorn este dur cu privire la cererile lui Wiesel pentru adevărul absolut la viață de  noapte:
"În cazul în care scena agățat se dovedește contrară descrierea Wiesel în său pretinsa memoriile  noapte,  un episod ficțiune ca Kazin a pretins și presupus de la mărturia Halbereich, atunci întregul edificiu moral și teologic Wiesel lui se prăbușește, aducând cu ea" suferă Servant "teologia, care Primul ia dat de recunoaștere și, eventual, l-au condus la faima.
"Deși este practic imposibil să se verifice cu varste cuprinse exacte ale condamnat, trebuie să se constate, după cum a observat Hilberg, că în ultimii autobiografia lui Wiesel" organismul suferinta nu mai este cea a unui băiat. ""

Dincolo de întrebările teologice, parte a impactului a scenei derivă din descrierea Wiesel a acestui băiat a cărui greutate a fost prea imaterial pentru lațul să-l sugrume rapid. Face acest lucru, în ultima analiză, într-adevăr contează? Ea face dacă nepoliticos contrastante Frey a Wiesel "reținerea de memorie ca un act sacru". Toate la fel, nu cred că nefumători Gun ar vreodată dispun de voios certificatul de naștere al treilea victimei.
Dupa ce am vorbit la Eli Pfferkorn și citirea capitolelor din memoriile sale, i-am sunat Raul Hilberg, acum 80 de ani, în locuința sa din Burlington, Vermont.
"Din punct de vedere pur academic", Hilberg a inceput, "ar fi interesant să aibă o ediție științifică, comparând versiunea idiș cu traduceri și ediții ulterioare, cu note de subsol corespunzătoare, comentariile Wiesel etc. El a fost abordarea două audiențe cu totul diferite, prima fiind idiș-vorbitoare de evrei, membri ai lumii de tinerețe pe care la abordat în termeni XIX-lea. Există mai multe detalii, mai mult un comentariu. Am făcut această sugestie la Wiesel și el nu a reacționat favorabil. "
Hilberg a apelat la scena cruciala: "Am o versiune a agățat de la un supravietuitor vechi cu numele tuturor trei adulti." Asta supraviețuitor a spus că nu a existat nici băiat printre cele trei. Hilberg a menționat acest lucru într-un comentariu de  noapte, în care, mi-a spus: "am făcut nici un secret din diferențele noastre. Dar întrucât [vârsta de figura centrală în perdeaua] poate părea oarecum mic, face o foarte mare diferență pentru creștini, în special catolici, pentru că este foarte clar că misticii sunt intens interesati de scena, deoarece se pare a reproduce răstignire . Ea a făcut un impact considerabil. Deci faptul că această cifră nu poate să fi fost un băiat, la toate este deranjant. "
"Se pare", Hilberg a continuat, "din cazierul am, că unii martori au întrebat dacă această scenă a avut loc, la toate. Am o declarație lungă de un bărbat mai în vârstă, un om pe care eu judec a fi destul de demn de încredere, deși trebuie să ne amintim întotdeauna că lucrurile sunt uneori observate sau auzit despre mai târziu. Am vorbit recent cu un supravietuitor din secțiunea a taberei care a spus că [agățat de trei] nu a avut loc, dar poate că a avut loc mai devreme. Eu nu stiu. Dating aceste Tings este greu pentru supraviețuitori. Unii au pus la îndoială acest loc ar fi luat. Buna fost un lagăr de muncă, astfel încât această altă supraviețuitor, un doctor în istorie și un om foarte inteligent, nu cred. I-am spus, "De unde știi acest lucru nu sa întâmplat?" Eu nu doar o posibilitate, dar plauzibile în considerare. Dar de vârstă este o problemă mare pentru unii oameni.Asta e ceva ce nu a discutat în noua ediție a cărții. "
"Lui Wiesel este cea mai citită de toți memorii Auschwitz", Hilberg a remarcat, "nu numai din cauza concizie sale, dar pentru ca are ceva mistic, suprarealist în ea." El a menționat episodul baietelul joc vioara, și a spus cum se imagini evocate de la pictor mistic rus-evreu Chagall, de asemenea, de Scripcarul pe acoperiș.
"Wiesel vine de la Sighet, un oraș în România. În Sighet erau mulți evrei religioși, de asemenea, ucraineni. O mare parte din Sighet a fost mai degrabă primitivă la momentul Wiesel a fost în creștere în sus. Cele mai multe drumuri nu au fost pavate. A fost viața shtetl. Cu toate acestea un grup de evrei a fost asimilată în curs de dezvoltare. M-am dus acolo când am fost de 11, în 1937, si-a petrecut vara. Nu a fost un teren de tenis, foarte din clasa de mijloc. Mătușa mea și soțul ei, un Sigheti, fabricat viori la Sighet, unde a existat o tradiție majoră a joc vioara. Am auzit cvartete în grădina noastră. Părinții Wiesel a avut un magazin. Deci, în unele privințe Sighet a fost secolul al XIX-lea foarte, iar în altele s-au toate semnele de un grup de evrei în curs de dezvoltare în secolul XX, care au fost în mod evident treaz la civilizației moderne. Deci a fost scena vioara realist, sau a fost o fantezie? Desigur, pentru evrei vioara a fost instrumentul de alegere. A fost portabil.
"Deci, eu nu aș spune că scena vioara este imposibil, chiar dacă știu pe cineva de la marșul morții care au spus că este absolut imposibil. El a fost la Auschwitz, de asemenea, vârsta Wiesel. Dar asta nu înseamnă că nu sa întâmplat. Nimic nu este de neconceput.
"Modelul de toate conturile de urmaș este de o copilărie idilică, atunci iadul Holocaustului, apoi deoarece au supraviețuit au subliniat faptul că a fost doar de noroc au supraviețuit. Cu Wiesel, titlul original a fost și lumea a fost tăcut. Este acuzator.  Noapte este mai suprarealist și mistic. Se merge înapoi la Evul Mediu. Wiesel se potrivește chiar în acel stil. Nu este un roman, dar ceea ce are este amprenta de cineva care vrea să lase în urmă impresia că, dacă nu au fost acolo, nu poți ști cum a fost, dar apoi că condamnă încercarea de a scrie ceea ce a fost ca. "

L-am întrebat ce Hilberg conturile lagărele morții și Holocaustul a făcut el admira cel mai mult. "Asta depinde într-adevăr pe cititor. Nu am acest tip de favorit. Pentru scopurile mele, evident, trebuie să fie corecte. Există un cont de Filip Mueller, care a fost pe detaliile camera de gazare la Auschwitz în 1942, scrisă în colaborare cu doi oameni: Eyewitness Auschwitz. Acesta trebuie să fie citit cu atenție. O altă carte este Rudolf Vrba lui  nu pot ierta,  scris cu Alan Bestic. Vrba scăpat de la Auschwitz.El a devenit profesor de farmacologie la Universitatea din British Columbia. Acesta este cel mai remarcabil de supraviețuitori, un om de energie și abilități absolut incredibil. În capacitatea de a sheer face față situației, acest om este dincolo de credinta. "
Nu am apăsați punct, dar Hilberg, care a subliniat pentru mine că el admiră Wiesel, nu a inclus  de noapte  în această listă mic.Un indiciu pentru această omisiune poate fi găsită în memoriu de multe ori acru Hilberg lui,  Politica de memorie, publicat în 1996. În capitolul "practici îndoielnice", notabile pentru un cont devastator de comportament vicleană de Hannah Arendt, Hilberg discută "zone de inadecvarea sau ilegitimitatea ". "Încerc să cap cu înțelepciune atunci când poeți sau prozatori pas înainte cu arta lor, care, în natura sa este mult mai puțin mascată decât a mea. Nici nu sunt deranjat când popularizatori de istorie excava monografiile scriitorilor nota de subsol [printre care se Hilberg inclusa] și, distilarea conținut, povestea evidențiați și drama pentru un public.There mare de lectură sunt, cu toate acestea, limitele. Printre practicile care mă dau disconfort este crearea unui poveste în care faptele istorice sunt modificate în mod deliberat de dragul complot și aventură. "
Apoi, o pagină mai târziu Hilberg continuă: "Dacă povesti contrafactuale sunt destul de frecvente, kitsch-ul este cu adevărat agresiv filistenilor din domeniul meu sunt cu adevărat peste tot. Sunt înconjurat de banal, platitudini, și clichés.The primul editor german de un volum mic, care conține introducerea și documentele mele despre căile ferate [viz. rolul lor în distrugerea evreilor] introdus un poem pentru care, a spus el, el a plătit bani buni, care descrie ființele umane în vagoane de marfă, inclusiv copiii ai căror ochi străluceau ca cărbune. Manipularea istoriei este un fel de deteriorare și kitsch este înjosire. "
Citind aceste rânduri, mintea mea a mers la o dată la o parte din scenele din  Noapte:  Juliek joc vioara lui cu privire la moartea martie, de exemplu, care treceți pe marginea kitsch sau, pentru a avea o viziune mai puțin iertător, arunca în ea.
"În 1981", își amintește Pfefferkorn, "Wiesel ma invitat pentru a da o să vorbesc cu elevii săi seminar la Universitatea din Boston. În cursul discursului meu, am discutat despre relația dintre memorie și imaginație într-o serie de opere literare. Apoi am subliniat dispozitivele literare le-a folosit în noapte, dispozitive, am subliniat, care fac o citire memoriile convingătoare.Reacția Wiesel la comentariile mele au fost rapid ca un fulger. Nu am avut niciodata vazut el ca furios înainte sau după. În prezența lui Ioan Silber, pe atunci președinte al Universitatea din Boston, și propriile mele studenți de la Universitatea Brown care l-am invitat, el a pierdut calmul său, lovind la mine pentru că au îndrăznit să pună la îndoială literal al memoriului. În ochii lui Wiesel, la fel ca în ochii ucenicilor Săi,  de noapte  a asumat un nivel de sacrosanctity, viitor, în importanță pentru darea Torei la Mt. Sinai. În ceea ce privește veridicitatea, este o lucrare înregistrată fapt, practic întâlnire de referință Leopold von Ranke a conturilor istorice:  Wie es eigentlich  gewessen,. Cum a fost cu adevărat "
Ca el adăposturi pe gramada lui de aur pe fondul abuzului de Oprah și lumea literară, Frey se poate mângâia cu gândul că  de noapte  nu este modul în care "într-adevăr a fost", și că, deși există o prăpastie mare între ceea ce de fapt a îndurat Wiesel și minciunile lui Frey despre propria viață, atunci când vine vorba de a face literatură el și Wiesel au fost, atât în activitatea de manipulare artistică și emoțională, de pansament ficțiune după cum adevăr.
Ca subliniază Pfefferkorn, nu a supraviețuit în lagărele morții doar prin noroc. "Asigurarea un loc într-un detaliu de muncă dorit, de exemplu, a implicat shoving la cap de linie, văzută ca un risc în valoare de a lua. La întâmpină opoziție, cu toate acestea, trebuia să știe când să se retragă în fundal cameleon-pijama-cum ar fi de lagărul de concentrare. Acest lucru a fost valabil și despre alinierea pentru supă. Găsirea locul potrivit in linia ar putea însemna un bol de supa groasa-care poate adăuga longevitate de o săptămână, dar acest lucru implica de cot dur, precum și calendarul. "
Pfefferkorn spune acum că unul dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieții sale a fost Wiesel "trădare" (cuvântul Pfefferkorn a) dintre supraviețuitori. Privind la cariera omului în general, aș spune că un fabulist moral, Wiesel a mult mai mult decât Frey să răspundă pentru. Nu ar trebui să-l întreb despre Oprah milioanele el ar fi putut ajutat cu statura morală a câștigat de Premiul Nobel pentru Pace a militat atât unrelentingly pentru cu coatele aspre, dar pe care le-a trădat, din motive de bază de calcul politic?
Deși Comitetul Nobel îl lăudat ca un "mesager pentru omenire", este dificil de a găsi exemple de Wiesel trimiterea orice mesaj din partea celor victimizați de politicile din Statele Unite, și, practic, imposibil atunci când vine vorba de victime ale lui Israel.
Frică Wiesel a fost bine ilustrată într-un interviu cu  National Jewish Post & avizul  19 noiembrie 1982. Întrebat despre masacrul de palestinieni la Sabra și Shatila, el a spus că a simțit "trist". Ca nu cumva cineva salt la concluzia că Wiesel a fost în cele din urmă de tristețe exprimarea pentru victimele invaziei lui Israel - a rămas tăcut pe tot parcursul bombardarea Beirut - Wiesel a adăugat că această tristețe a fost "cu Israelul, și nu împotriva lui Israel". După cum sa exprimat el, "La urma urmei, soldații israelieni nu ucide". În 1985, Wiesel a fost întrebat de un reporter de la Ha'aretz despre ajutor Israelului a juntei militare din Guatemala. Cu titlu de răspuns Wiesel a remarcat că a primit o scrisoare de la un laureat al Premiului Nobel (Salvador Luria a MIT a scris el pe acest subiect o lună mai devreme) documentarea contribuțiile lui Israel la crimă în masă în Guatemala și îndeamnă Wiesel a acționa în particular să facă presiuni Israel. Wiesel "oftat", reporterul a scris Ha'aretz, și a spus: "eu de obicei răspunde la o dată, dar ceea ce pot să-l răspunde."
Wiesel ar putea, cred, susțin că un oftat constituie o încălcare tehnică de tăcere, dar de ce nu a plecat mai departe?
Într-un interviu publicat în volumul al doilea  împotriva Silence, Wiesel afirmă că, în calitate de evreu Diaspora, "prețul am ales să plătească pentru că nu trăiesc în Israel. . . . nu este de a critica Israelul din afara granițelor sale "Într-un alt interviu, publicat în Londra evrei Cronica de 10 sep 1982, el a deplâns critica Israelului în timpul invaziei Libanului și a cerut aceste întrebări retorice:
"A fost necesar de a critica guvernul israelian, în pofida val de minciuni difuzate în presă? Sau n-ar fi fost mai bine să fi oferit sprijinul fără rezerve Israel, indiferent de suferințele îndurate de populația Beirut? În fața urii, dragostea noastră pentru Israel ar fi trebuit să adâncit, devenit mai toată inima, și credința noastră în Israel mai convingător, mai adevărat. "
Este neclar cum de multe ori, dacă este cazul, Wiesel sa aventurat critici interiorul granițelor Israelului. Wiesel se menționează o dată la care a exercitat ceea ce se numește de obicei presiune liniștită.
Comentariu pe Wiesel în presa ebraică în limba în Israel în urma atribuirii Premiului Nobel pentru Pace în 1986 a fost mai robust decât honorifics legale tipărite în Statele Unite ale Americii. În  Davar,  de exemplu, un reporter pe nume Miri Paz discutat cursul tulbure a unei conferințe privind holocaust și genocid a avut loc în Israel, în vara anului 1982. Ca răspuns la îndemnurile guvernului turc, Ministerul israelian de Externe a cerut eliminarea de șase articole pe ordinea de zi cu privire la genocidul armean. Mai multe persoane de pe comitetului de organizare conferinței, inclusiv președintelui acesteia, profesorul Israel Charny, a refuzat să se aplece la o astfel de interferențe. Dar Wiesel, care a condus la conferinta, a făcut să slăbească. El a scos din conferinței, explicând, în cuvintele lui Paz, că "ca evreu el nu poate acționa împotriva guvernului lui Israel".
În  Koteret Rashit,  un săptămânal liberal, jurnalistul israelian Tom Segev scria de Wiesel:
"El este întotdeauna atent să nu pentru a critica națiunii sale. . . . Ce are el de spus despre situația din teritoriile? Când oamenii de la Peace Acum i-au cerut să critice Războiul libanez a evitat cererea. El nu a fost în obiceiul de a picioare serios împotriva liderilor israelieni. . . . Ce, de fapt, a făcut pentru a realiza intențiile fine? Bob Geldof a făcut mai mult.. . . Ce frumos ar fi fost dacă ar fi împărțit premiul printre acei oameni cu adevărat buni din lume, aceste încă în viață, acei oameni care pe cale de dispariție viața în momentul Holocaustului în scopul de a salva evrei.
"Cine simbolizează lecția Holocaustului ca o fac?
"Cine este ca demn de respectul lumii în care acestea sunt?"

Alexander Cockburn lui  ghilotinat!  Și  o epavă colosal  sunt disponibile la CounterPunch.
Nota de subsol: o versiune anterioară a acestui eseu a fugit în buletinul CounterPunch pentru luna februarie 2006, # 3/4.

(Retipărit din  CounterPunch  cu permisiunea autorului sau a reprezentantului)

ce e val ca valul trece
ce e val ca valul trece

Mesaje : 121
Data de înscriere : 11/07/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos


Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum