Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (VIII)

Scris de MIKUTZA CE KURAI Sam Mai 23, 2015 9:41 pm

http://foaienationala.ro/lucian-boia-si-mitizarea-istoriei-recenzii-ale-acad-ioan-aurel-pop-viii.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+foaienationala+%28Foaie+Nationala%29

aci şi romani: o sinteză dificila (p. 136-147)

Dl Boia ne asigură acum că romanii fuseseră „promovaţi” dintr-un complex de inferioritate al românilor (p. 136) şi că, după formarea României, trebuiau „recunoscuţi şi dacii”. Mersul lucrurilor în istoriografie şi în cultură apare „planificat” în funcţie de factorul politic, ca şi cum istoricii (sau alţii!) ar şti totul de la început despre trecut şi ar scoate din când în când din acest bagaj ceea ce s-ar cere pe moment. Este ca o piesă de teatru, în care dacii, romanii, slavii şi alţii intră în scenă consecutiv sau concomitent, după cum cred autorul şi regizorul că ar fi mai spectaculos, mai pe gustul publicului. De exemplu, pentru stadiul la care ajunsese România în 1870, era mai realist — ne asigură dl Boia — să fie acceptat amestecul dintre daci şi romani (p. 136). Nu pentru că astfel s-ar ajunge mai aproape de reconstituirea procesului aşa cum a fost, ci pentru că aşa cere „tipologia evoluţiei miturilor fondatoare”! Dar oare cercetarea propriu-zisă a trecutului de către oameni avizaţi, în scopul exclusiv al cunoaşterii vieţii de demult aşa cum a fost, să nu fi avut nici un rol în sporirea cunoştinţelor despre daci? Ce facem cu istoricii (naivi?) care au lucrat sincer convinşi de necesitatea adevărului, care nu aveau de unde să cunoască avant la lettre teoria imaginarului şi care nici n-au putut să se înscrie, conştient sau nu, în „tipologia evoluţiei miturilor fondatoare”? Cum să demonstrăm că aceştia i-au „recunoscut” pe daci din oportunism sau că s-au înscris într-o schemă preconcepută? Fireşte, pentru astfel de „teorii” se poate lucra mai bine cu politicieni decât cu istorici. Astfel, aflăm că în chestiunea etnogenezei românilor mai intervine, pe la 1857, şi omul politic Ion C. Brătianu, care, din interes pentru suportul politic al Franţei în chestiunea românească, îi adaugă între strămoşii noştri şi pe celţi (p. 137). Ce impact va fi avut această inovaţie de politician asupra opiniei publice? Câţi istorici vor fi subliniat atunci rolul important al celţilor în sinteza românească, în monografii, studii, articole de presă? Fiindcă dacă nu sa întâmplat aşa, atunci totul rămâne o extravaganţă de politician, nu de istoric, asumată ocazional. După ce închină o pagină acestei ciudăţenii, dl Boia adaugă totuşi că „celţii nu au reuşit să se impună în conştiinţa românească”, cum au făcut dacii, care „aveau să se instaleze şi să rămână în scenă” (p. 138). Celţii şi dacii sunt figuraţi de dl Boia ca nişte actori rivali, dintre care unul, mai abil sau mai dotat, continuă să rămână în prim-plan, în graţiile publicului, pe când celălalt intră într-un con de umbră şi dispare. Oare chiar aşa să fie? Să nu ştie dl Boia că dacii au avut totuşi, dincolo de anumite oscilaţii interpretative fireşti, un rol important în etnogeneza românilor, pe când celţii, deşi au lăsat anumite urme ale trecerii lor (mai ales prin nord-vestul României de azi), nu fac parte dintre factorii constitutivi ai procesului menţionat? Oare pomenirea „aportului” celtic de către I. C. Brătianu, care face un oficiu de politician inteligent, să aibă acelaşi rol cu relevarea contribuţiei dacilor de către savantul Hașdeu? Evident că nu este aşa, iar dl Boia ştie prea bine acest lucru, dar aplică intenţionat această tehnică a colajului, a mixturii unor aspecte incompatibile pentru a-şi dovedi cu orice preţ teza „mitologizării” trecutului, a lipsei de obiectivitate a istoricilor, a imposibilităţii descoperirii adevărului despre trecut. Cititorul neavizat poate rămâne impresionat de „profunzimea” mesajului, de ineditul comparaţiilor şi de eleganţa limbajului.

După plasarea pe acelaşi plan în investigarea trecutului a lui I. C. Brătianu şi B. Petriceicu Hașdeu, autorul ne asigură că „în materie de etimologie dacică se poate afirma orice, dat fiind că ignorăm complet proba esenţială, adică limba dacă însăşi” (p. 139). Ajunge la această concluzie după ironizarea subtilă a lui Hașdeu, care ar fi încercat în van să arate prin istoria unor termeni continuitatea daco-romană. Se utilizează şi aici aceeaşi tehnică de deformare prin minimalizare şi omisiune. Dl Boia nu ne spune că Hașdeu, dincolo de unele ciudăţenii, era un mare erudit, preocupat prioritar de adevăr, nu de succesul politic, nici de dorinţa de a epata cu orice preţ. În plus, între cunoscători, nu se poate afirma orice în materie de „etimologie dacică”, fiindcă există reguli precise, reiterate relativ recent de câţiva lingvişti şi istorici, între care şi I. I. Russu, cu lucrări fundamentale în domeniu (vezi Limba traco-dacilor). Despre limba daco-geţilor se ştie suficient pentru a putea recunoaşte impostura şi a nu accepta fabulaţiile. Totuşi, la un secol de la Hașdeu, ştiinţa se află la un alt nivel, deşi suntem asiguraţi că nihil novi sub sole, că toţi deformează şi mint, în funcţie de o „logică” a miturilor, ştiută de dl Boia.

După ce inventariază opiniile despre daci şi/sau romani ale lui Bolliac, Odobescu, Eminescu, Tocilescu, cu accente de ironie — la adresa diletanţilor mai ales — dl Boia ne asigură, tot ironic, că din „romani puri” şi apoi „romani amestecaţi”, prin 1870-1880, românii devin daco-romani. Apoi, Domnia sa notează un fapt simplu şi logic, anume că această formulă (a originii daco-romane) era „susceptibilă să pară mai aproape de adevăr” (p. 141). Suntem convinşi că logica internă a dezvoltării disciplinelor istorice şi a tipului de cunoaştere istorică, înmulţirea datelor despre epoca respectivă conduseseră, în primul rând, la această concluzie verosimilă. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea repede, fiindcă exprimarea dubitativă ascunde în ea germenii destructivi: formula doarpare mai aproape de adevăr, dar nu este în realitate, fiindcă adevărul — îşi aminteşte brusc autorul — nu poate fi descoperit cu nici un chip. Regretând parcă introducerea în discuţie a noţiunii de adevăr, la care pot aspira doar istoricii demodaţi şi naivi sau cei instrumentalizaţi, spre a induce în eroare opinia publică, dl Boia ne readuce în relativismul cel mai pur: „formula daco-romană” este mai „fragilă” şi mai „labilă” decât „afirmarea exclusivă a unuia sau altuia dintre elementele componente”. De ce? Fiindcă autorii nu vor mai şti pe cine să pună accentul, nu vor mai şti „cine a fost mai mare: Traian sau Decebal?” Cu alte cuvinte, a ne trage din daci şi romani, în ciuda aparenţelor, era mai rău decât a proveni numai din daci sau numai din romani, pentru că se ajunsese la o dispută de accent. Modul rizibil de a pune problema nu mai trebuie semnalat, fiindcă se vede de la sine. Orice efort de cercetare este complet bagatelizat. Nimic în cunoaştere nu evoluează după logica ştiinţei, ci totul decurge după „mitologie”. În dreaptă consecinţă, dl Boia consideră un fapt ieşit din comun cererea de către „dacistul” Hașdeu a unui congres panlatin la Paris, uitând că sinteza daco-romană funcţiona în conştiinţe şi că Hașdeu, chiar şi scriind Perit-au dacii?, nu minimaliza deloc aportul romanilor la etnogeneză. Nu vedem unde este contradicţia. Nu înţelegem ce au în comun premierea unei poezii a lui Vasile Alecsandri la Montpellier şi asocierea dintre triumful poetului şi triumful românilor la Griviţa cu „mitul” şi cu istoria.

Sunt enumerate punctele de vedere exprimate în chestiunea etnogenezei de către Tocilescu şi Onciul (care privilegiază colonizarea romană în raport cu romanizarea dacilor), Xenopol şi Iorga (care accentuează sinteza daco-romană). Se sugerează că ideile şi concluziile acestor extrem de serioşi cercetători şi istorici de profesie ar fi în funcţie de curentul dominant în epocă, de „mitul” aflat în circulaţie atunci. Xenopol şi Iorga acordă un rol mai important dacilor (decât o făcuseră Tocilescu şi Onciul) nu fiindcă au ajuns la această concluzie prin laborioase cercetări şi în urma unor noi descoperiri, ci fiindcă sunt „mai generoşi” (p. 142). De ce ar fi aceştia „mai generoşi” cu dacii nu ni se spune. Ce interes politic sau de altă natură (şi nu de accedere la adevăr) i-a putut îndemna pe aceşti mari istorici să exprime ideile pe care le-au exprimat? Erau ei mai „naţionalişti” în raport cu primii doi? Acestor evocări ale unor istorici autentici le urmează, aparent pe aceeaşi temă, dar de fapt fără nici o legătură, istoria Ateneului Român şi a frescei sale faimoase, care ar marca şi ele o preponderenţă romană în faţa dacilor, o subsumare a lui Decebal „barbarul” în faţa „blândului” Traian. În acelaşi sens, faptul că sinteza lui Onciul, Din istoria României, cuprindea ca ilustraţii doar imaginile lui Traian şi Carol I — apărute, de altminteri, în epocă pe mai multe plachete şi medalii — ar arăta că domnia regelui Carol I era privită ca o reactualizare a gloriei Romei din vremea împăratului Traian (p. 144-145). Nu înţelegem ce legătură de fond, profundă, poate să existe între operele erudite, de specialitate, ale lui Tocilescu, Onciul, Xenopol, Iorga şi „propaganda vizuală”, făcută prin construcţii monumentale, fresce, plachete, medalii sau portrete. Fireşte, ni se poate răspunde că toate contribuie la formarea conştiinţei publice. Ceea ce este, în esenţă, adevărat, dar în ce mod şi în ce proporţie? Oare savanţii autentici, marii profesori, cercetătorii profesionişti au „mitizat” trecutul nostru, adică l-au redat după „logica imaginarului”, precum au făcut şi literaţii, pictorii, sculptorii, muzicienii, politicienii? Oare să nu fie nici o deosebire între Decebal-ul (drama istorică) al lui Eminescu şi Decebal-ii descrişi de Tocilescu şi Xenopol? Cum pot cele două moduri de abordare complet diferite să aibă aceeaşi funcţie în societate şi, mai ales, acelaşi fel de raportare la criteriul numit adevăr?

Prin amalgamul de opere foarte variate şi prin autorii atât de eterogeni enumeraţi mai sus, dl Boia crede că a demonstrat predominarea componentei romane în „mitica” etnogeneză românească şi că, după 1900, venise rândul dacilor „să-şi ia revanşa”. Replica dacică este încadrată în „valul autohtonist”, în care apare ca figură marcantă nimeni altul decât Vasile Pârvan, fondatorul arheologiei ştiinţifice româneşti. Marele arheolog şi istoric este „acuzat” că i-ar fi aşezat pe daci „într-o poziţie practic inexpugnabilă” şi că ar fi vorbit despre aceştia ca despre „o naţiune conştientă de ea însăşi”, şi nu ca despre nişte triburi „lipsite de solidaritate politică şi naţională” (p. 145). Prin aceasta, Pârvan ar anticipa conştiinţa naţională românească şi ar echivala Dacia din vechime cu România întregită. Cu alte cuvinte, marele arheolog transpunea „naţionalismul” lui şi al generaţiei sale în antichitate, în lumea dacilor. Fireşte, toţi creatorii români au fost copleşiţi sau influenţaţi în vreun fel de Marea Unire din 1918. Vasile Pârvan, cu profundul şi onestul sentiment naţional care l-a caracterizat, nu poate să fi făcut excepţie. Totuşi, termenii de naţiune şi solidaritate naţională nu demonstrează o proiectare în trecut a realităţilor contemporane lui Pârvan, pentru simplul motiv că atunci aceşti termeni se foloseau în mod curent pentru orice comunitate umană, din antichitate încoace, caracterizată prin oarecare unitate de limbă, credinţă, origine, tradiţii etc. Din fericire, lui Pârvan nu i se impusese de către comunişti să accepte ca realitate doar „naţiunea burgheză” ori cea „socialistă” şi să considere toate comunităţile anterioare doar „neamuri”, „populaţii”, „popoare”, „etnii”, „triburi”, adică amorfe grupuri fără personalitate. Evident, rămâne de discutat cât şi cum ar fi putut să fie dacii o comunitate conştientă de sine, fiindcă izvoarele nu transmit decât vag şi indirect asemenea lucruri. Pârvan trebuie să fi ajuns la o astfel de concluzie numai după o profundă şi completă cunoaştere a tuturor surselor rămase de la daco-geţi şi după o îndelungată ataşare de subiect, ceea ce poate să-l fi determinat — cum se întâmplă cu mulţi autori — să-i idealizeze uşor pe eroii săi antici. Chiar şi dl Boia, în ciuda criticilor aduse, recunoaşte că „Pârvan a reuşit, prin geniul său, să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect” (p. 146). Recunoaşterea este însă interesată, este o concesie de moment, fiindcă dl Boia spusese anterior că sinteza daco-romană era labilă şi fragilă. Prin urmare, numai geniul lui Pârvan reuşise să-i dea echilibru.

Toată evoluţia istoriografiei române se bazează pe voinţa unor indivizi de forţă şi mai ales pe accentuarea „naţionalismului”. Acesta este mesajul transmis de dl Boia. Nicăieri nu apare dorinţa de cunoaştere, setea de adevăr, necesitatea de a corecta anumite deformări şi erori, în urma noilor descoperiri. Savanţii nici nu vor şi nici nu pot să fie obiectivi! Căutarea originii românilor este pusă exclusiv pe seama evoluţiei „miturilor” despre origini.

lucian - Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (VIII) Lucian-boia-300x246

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 97-102, Editura Enciclopedică, București, 2014