Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (XI)

Scris de MARTOLOG Mar Mai 26, 2015 9:12 pm

Momentul dacic al comunismului (p. 155-161)

Domnul Boia recunoaşte că după „episodul” Daciei sclavagiste lucrurile s-au mai echilibrat, deşi s-ar fi trecut — tot după opinia Domniei sale — de la „mitologia luptei de clasă” la „mitologia naţionalistă” (p. 155), adică s-ar fi sărit din lac în puţ. Nimic nu este, cum se vede, în afara „mitologiei”! Se trece din mitologie în mitologie. Pentru a-şi substanţia ideea, autorul este obligat să lase la o parte poziţia corectă a istoricilor profesionişti şi să sublinieze exagerările diletanţilor şi politrucilor, pe linia tezelor daciste ale lui Densuşianu. Ce credibilitate, în cadrul „conştiinţei istorice româneşti”, au avut nume ca Ion Popescu-Puţuri, Gheorghe Zaharia sau Ilie Ceauşescu? Toată lumea ştia care era gradul lor de pregătire istorică şi că ei falsificau adesea cu bună ştiinţă trecutul. Plasarea însă alături de aceste nomina odiosa a numelor lui Ion Horaţiu Crişan şi I.I. Russu este cel puţin o gafă, dacă nu cumva face parte din aceeaşi tehnică a colajului practicată de autor: amalgamarea intenţionată a numelor de diletanţi şi specialişti, de oameni oneşti şi de escroci, spre a crea imaginea unei „mlaştini” culturale în care s-au bălăcit cu bună ştiinţă românii, fără nici o diferenţă. Deşi Ion Horaţiu Crişan este recunoscut drept „profesionist autentic”, „metoda” de analizare a lui în scopul „înfierării” este reprobabilă, ca şi în cazul celorlalţi „specialişti autentici”: se aleg unele pasaje dintr-o anumită lucrare, iar acestea sunt scoase din context; în focul argumentării, se fac erori grave, cu gândul că nimeni nu mai are răgazul să le remarce. Scrisul şi filosofia au existat în mod cert în societatea geto-dacică, dar la nivel strict elitar şi în anumite împrejurări. Poate că istoricul clujean Ion Horaţiu Crişan le-a supralicitat rolul, dar dl Boia vrea să dea impresia că acestea sunt fabulaţii şi că este o prostie să ne ocupăm de aşa ceva. Răstălmăcirea spuselor este iarăşi la ordinea zilei: Ion Horaţiu Crişan scrisese că în istoria filosofici româneşti ar trebui inclus un capitol cu privire la filosofia daco-geţilor (ceea ce este o exagerare); dl Boia spune că Ion Horaţiu Crişan cere monografie despre istoria filosofici dace (ceea ce este o răstălmăcire), în fond, ambele poziţii, una de supralicitare şi alta de negare, sunt false. Oricum, Ion Horaţiu Crişan, chiar dacă a fost copios folosit de regim şi a făcut o clipă jocul regimului, — fără alte avantaje decât acelea de a-şi publica mai uşor şi în mai multe variante lucrarea şi, poate, de a obţine mai mulţi bani pentru anumite campanii de săpături arheologice —, a fost un excelent specialist, care i-a comparat pe daco-geţi cu celţii, a demonstrat că cele două popoare aveau niveluri de civilizaţie compatibile şi relativ ridicate, fireşte, situate mult sub etalonul european de atunci, care era lumea greco-romană. În plus, opera savantului clujean, care a plătit de mult obolul lui Charon, nu este caracterizată doar de cartea pomenită şi incriminată, ci şi de alte sute de studii, articole şi rapoarte de săpături, mai toate onorabile şi profesionist alcătuite. Indiferent de exagerările făcute de acest istoric şi arheolog, plasarea lui în context alături de Ion Popescu-Puţuri şi de Ilie Ceauşescu este mai mult decât o necuviinţă, este o gravă nedreptate. Pentru cititorii fără pregătire istorică ai dlui Boia, faptul trece neobservat şi este preluat ca atare, dar pentru istorici el este un fals şi trebuie relevat şi corectat. Să notăm în treacăt că, făcând critica autohtonismului dacist din cercurile de pe lângă conducerea PCR, dl Boia vorbeşte despre un „dispreţ nemărginit pentru adevăr” (p. 157), ceea ce înseamnă că până şi Domnia sa raportează profesionalismul istoricilor la căutarea şi descoperirea adevărului, în ciuda poziţiei sale teoretice exprimate iniţial.
Şi mai gravă şi tendenţioasă este implicarea în această discuţie a regretatului istoric şi lingvist, specialist în filologie clasică, tot clujean şi el, Ioan Iosif Russu, pomenit şi mai sus. Aşa cum cei care l-au cunoscut pe Ion Horaţiu Crişan ştiu că el nu era un simplu instrument al PCR sau un politruc, ci un specialist, cei care l-au ştiut direct pe I.I. Russu — şi mai sunt încă destui, har Domnului! — pot depune mărturie că acesta din urmă a fost un savant de marcă, ce ar fi onorat fotoliul oricărei academii vestite din lume. Evident, aceasta nu are importanţă, căci au fost şi destui savanţi autentici care au dat Cezarului ce era al Cezarului şi chiar mai mult. Dar I. I. Russu nu a fost nici de această speţă. Era un om retras şi dificil, mai ales în anii din urmă, izolat între cărţi şi izvoare. A fost un polemist de marcă, mergând până la chestiuni de amănunt. Nu a avut funcţii politice şi a suferit persecuţii din partea regimului comunist. Toată opera sa erudită — formată din zeci de cărţi şi sute de studii! — este un exemplu de acribie ştiinţifică. A insinua că I. I. Russu a identificat cam 160 de cuvinte în limba română provenind din substratul traco-dacic cu scopul îngroşării deliberate a „moştenirii dacice”, pe fondul traco-dacismului promovat de unele cercuri din PCR, este o minciună! I. I. Russu nu făcea istorie la comandă! El nu i-a privilegiat pe daci ca să-i coboare pe romani sau invers. El provenea din viţa rară de savanţi de extracţie interbelică de la Cluj, deopotrivă istorici şi filologi, cu realizări remarcabile în domeniul cercetării trecutului. El poate fi criticat pe chestiuni de detaliu, cum au făcut egalii săi, — în sensul că erau părtaşi în aceeaşi „republică a literelor” sau a spiritului —, C. Daicoviciu sau H. Daicoviciu, dar nu pe probleme de concepţie şi de direcţie generală de cercetare. Cei care ar face-o ar trebui să se fi ridicat la înălţimea ştiinţei lui I. I. Russu sau măcar să fi scris în domeniul său. Cei din această categorie nu au făcut-o şi nici nu o vor face, deoarece nu au nici un motiv; atunci de ce să tulburăm noi, cei de pe tuşă, apele?! Indiferent care este răspunsul, un lucru este clar: plasarea de către dl Boia a lui I. I. Russu între promotorii — autentici sau vulgarizatori — ai dacismului este o gravă eroare. Iar pomenirea la câteva rânduri după numele lui I. I. Russu a numelui lui Iosif Constantin Drăgan (ICD), menită probabil să-i prostească pe necunoscători, este de-a dreptul o blasfemie. Aici nu este vorba despre o coincidenţă sau o întâmplare, fiindcă trecerea de la I. I. Russu la ICD se face, cum spune clar dl Boia, „în acelaşi context” (p. 160). Faptul este grav şi arată mai mult decât o scăpare. Să fie oare numai dorinţa de a introduce întreaga istoriografie română în acelaşi pat al lui Procust, de a macula întreaga creaţie românească despre trecut? Oricine poate merge într-o bibliotecă şi poate compara două cărţi, de pildă Noi, tracii de ICD şi Etnogeneza românilor de I. I. Russu, spre a vedea ce uriaşă este diferenţa. Omul de cultură obişnuit are acum un reper clar, oricând la îndemână (cartea dlui Boia), pentru a-i pune pe acelaşi plan pe ICD şi I. I. Russu, or, între cei doi nu poate exista comparaţie de nici un fel. În acest gen de judecăţi stă lipsa de consistenţă a construcţiei dlui Boia şi de aici provine în mare parte şi uriaşa rezervă a istoricilor faţă de ea.
În acelaşi spirit grăbit, superior şi uşor persiflant, dl Boia trage şi concluzia la acest capitol: dacii „au câştigat, în sfârşit, războiul cu romanii”, probabil în cadrul „conştiinţei româneşti” (p. 161). Ce să înţelegem de aici? Că românii sunt astăzi convinşi de obârşia lor mai mult dacică decât romană sau de impunerea de către ideologie, cu forţa, a acestui „mit” pe anumite paliere ale societăţii? Oricum, nu ni se aduc argumente pentru substanţierea priorităţii dacilor, iar „anecdotele” dlui Boia — despre statuile de la Muzeul Militar Naţional (unde „scorul” între daci şi romani ar fi de „trei la unu”!) şi despre pretinsele scuze ale preşedintelui Italiei pentru cucerirea Daciei de către romani — nu pot trece drept argumente. Preeminenţa dacilor în cadrul moştenirii româneşti — ca idee-forţă la românii de azi — este, credem, o iluzie. Ea vine însă firesc în cadrul logicii impuse nouă de cartea dlui Boia. Dacă s-ar recunoaşte că dacii ocupă un loc secund, sau oricum nu mai important decât al romanilor, în etnogeneză şi glotogeneză — cum se întâmplă îndeobşte astăzi între specialişti, şi nu numai — atunci toată zbaterea dlui Boia de a evidenţia autohtonismul, tracismul, dacismul din „conştiinţa românească” ar părea în van sau disproporţionată.
Pe de altă parte, ar fi interesant de aflat câţi români ştiu sau îşi pun problema moştenirii daco-romane în aceşti ani. Românii simpli, câţi se preocupă de această problemă, nu o mai fac în spirit concurenţial, ci se mulţumesc să ştie că ne tragem din daci, romani, slavi şi chiar şi din alte etnii.

lucian - Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (XI) Lucian-boia-300x246

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 109-113, Editura Enciclopedică, București, 2014