“OMOARĂ-I PE TOȚI ȘI LASĂ RESTUL ÎN GRIJA DOMNULUI”, NU, DAR 11 SEPTEMBRIE 2001 ȘI TOT CE A URMAT, DA

Scris de **Admin** Joi Oct 06, 2016 12:04 pm

Când încă se mai făcea diferența între bine și rău, iar răul putea fi combătut prin toate mijloacele, fără ca o armată de “avocați” sa declare inumană și ilegală exterminarea lui, uriașele mașini de război ale Germaniei naziste și Japoniei imperiale au fost înfrânte de forțele Aliatilor în doar 5 ani de zile. Războiul, care nu avea alt scop decât obținerea victoriei prin anihilarea totală a adversarului, era încă legal.

În prezent, lumea civilizată se află de ani buni în război cu terorismul islamic – indiferent că el s-a numit la început Al-Qaeda, se numește acum Statul Islamic sau va avea în viitor un alt nume – iar liderii politici de pe ambele maluri ale Atlanticului avertizează azi că acest război va mai continua zeci de ani; asta cu toate că jihadiștii islamiști nu dispun nici pe departe de fantastica putere militară de care au dispus, la vremea lor, Germania nazistă și Japonia imperială.

Pe 10 octombrie 2001, Bill Clinton mărturisea că l-ar fi putut ucide pe Osama Bin Laden în provincia Kandahar, dar s-a temut că bombardându-i ascunzătoarea ar fi provocat “pagube colaterale”, așa că a renunțat. O decizie care ar fi fost considerată irațională în trecutul de care vorbeam, dar e normală într-un prezent în care lumea occidentală a înlocuit războiul clasic – decretat ilegal – cu războiul uman, în care toate drepturile adversarului sunt respectate. În condițiile acestea, bin Laden și locoteneții lui au putut plănui nestânjeniți atacarea Turnurilor Gemene și a Pentagonului. Așadar, fară teama de a greși, se poate spune că, pe 11 septembrie 2001, pacifismul moral al lui Bill Clinton a sacrificat World Trade Center – pentru că a protejat Kandahar – și a ucis peste 3000 de civili americani, pentru că a cruțat câteva sute de afgani! Pentru că, legal, unii nu erau “pagube colaterale”, dar ceilalți da!

George J. Tenet a fost șeful CIA sub doua Administrații: Clinton și Bush. În cartea sa “În Mijlocul Furtunii”, George Tenet descrie – cu siguranță conștient – modul în care Administrația și justiția americană au construit drumul care a dus la dezastrul de la 11 septembrie 2001. Tenet oferă informații interesante despre modul în care au fost implicați factorii de decizie și structurile Administrației americane în dezechilibrata și inegala confruntare – pentru că numai astfel poate fi numit un conflict între o democrație care își impune să respecte un set nesfârșit de legi și reguli și niște structuri teroriste care nu respectă nimic. Deși nu-l numește așa, Tenet ne arată câteva din fațetele “războiului uman” – conflict în care o posibilă asasinare a lui bin Laden este considerată ilegală, deci nepermisă, iar informarea autoritaților pakistaneze – protectorii jihadiștilor afgani – cu privirea la bombardarea iminentă a taberei Al-Qaeda, perfect normală; o luptă paradoxală în care serviciile de informații sunt subfinanțate și în care se fac eforturi pentru condamnarea legală a teroriștilor, dar nu se face nimic pentru capturarea lor. Un război în care, se vede clar acum, mulți dintre “avocații răului” au ajuns să decidă în în tabăra binelui.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

“Spre sfârșitul anului 1998, eram angrenați într-un proces de căutare febrilă de resurse guvernamentale suplimentare necesare în lupta împotriva terorismului. La 5 noiembrie 1998 și la 15 oct 1999, am adresat două scrisori personale președintelui Clinton, prin care am cerut o majorare sistematică a bugetului Agenției. Gesturile mele n-au făcut decât să-i irite pe anumiți factori ai Administrației, fară a conduce la lărgirea accesului la resurse bugetare suplimentare. După 11 septembrie 2001, politicieni din ambele partide și-au asumat gesturi de eroism post-factum, susținând că ei încurajaseră conducerea serviciilor de informații să cheltuiască mai multe resurse în scopul combaterii terorismului. Adevărul este altul; nu făcusera deloc acest lucru sau, cel puțin, nu o făcuseră într-un mod consistent și coerent…În condițiile acestea, nu poți cere Agenției pentru Securitate Națională să-ți pună la dispoziție mai multe interceptări, în condițiile în care capacitățile ei sunt grav afectate, până la atingerea punctului de “surzenie”, adică până la imposibilitatea de a mai monitoriza fluxurile de comunicații orale. Și nici nu poti ignora nevoia de a înlocui sateliții în curs de îmbătrânire, costisitori, fără de care țara își pierde capacitățile de recunoaștere, adică devine “oarbă”.

Adevărul este că déjà la mijlocul anilor ’90, serviciile americane de informații se puteau regăsi în situația de la capitolul 11 al legii privind falimentul, adică reorganizarea în vederea falimentului, însă nici Congresul, nici puterea executivă nu au făcut nimic pentru a redresa situația….Decidenții politici nu au pus la dispoziție nici finanțarea necesară luptei împotriva terorismului și nici resursele pentru transformarea agențiilor americane de informații în ritm corespunzător.

Provocarea nu ținea exclusiv de nivelul resurselor alocate, ci și de atitudine. Politica oficială a Administrației SUA era de a trata terorismul ca pe o problemă de criminalitate și de a-l aduce în sfera impunerii legalității. Astfel, Departamentul de Justiție depunea eforturi susținute pentru culegerea informațiilor și probelor necesare traducerii în justiție a militanților islamiști …Acest lucru ar fi fost posibil dacă – și aici este vorba de un imens DACĂ – am fi fost vreodată capabili să-i capturăm și să-i aducem în Statele Unite. La CIA, noi știam că militanții din centrele de pregătire din Afganistan nu aveau deloc insomnie la gândul că anumite tribunale locale americane le pregătesc procese, decât dacă, eventual, pregăteau însăși aruncarea în aer a acestor tribunale. Voi ilustra cu un exemplu: în iunie 1998, bin Laden a fost pus sub acuzare pentru planificarea uciderii soldaților americani în Yemen, în 1992. Cinci luni mai târziu, a fost pus sub acuzare într-un alt proces, de această dată pentru atentatele cu bombă la Ambasadele SUA din Kenia și Tanzania, din 1998. Așa stând lucrurile, nu-mi pot imagina cum aceste procese aveau să afecteze cu ceva traiul lui liniștit în adăpostul oferit de Afganistan….

Era subînțeles faptul că, în cazul executării unei astfel de acțiuni (sub acoperire, ale forțelor speciale n.a.), bin Laden urma să opună rezistență armată, lucru care ar fi putut conduce inclusiv la uciderea lui…Eu unul, ca director al CIA, aveam să mă clarific la întâlnirea cu Procurorul General al Statelor Unite, doamna Janet Reno. Aceasta mi-a transmis limpede atât mie, cât si lui Geoff O’ Connell, șeful Centrului pentru Combaterea Terorismului, faptul că ea vede în încercarea de a-l asasina, pur si simplu, pe bin Laden o acțiune ilegală și că mandatul juridic dat de procurorul general este foarte important…După evenimentele de la 11 septembrie, unii politicieni s-au întrebat retoric de ce n-am vrut asasinarea lui bin Laden printr-o acțiune acoperită a serviciilor, din moment ce acest lucru fusese încercat prin atacurile militare cu rachete de croazieră. Acest gen de întrebare era prost pus, dat fiind faptul că SUA au privit întotdeauna într-un mod diferit operațiunile acoperite ale CIA prin contrast cu utilizarea secretă a forței militare…De altfel, aproape toate aprobările și autorizările date CIA înainte de 11 septembrie 2001 subliniau foarte clar că asasinarea lui bin Laden în urma unei acțiuni acoperite nu era nici acceptabilă, nici permisă….

Ar fi fost, de asemenea, aproape imposibil să lansezi un atac împotriva talibanilor fără concursul autorităților de la Islamabad. Se prea poate ca cele două Administrații americane să fi așteptat mult prea mult până să ia decizia de a acționa. Talibanilor și musafirilor lor externi li s-a oferit posibilitatea de a sta confortabil în adăposturile lor din Afganistan. Poate dacă am fi fost autorizați să acționăm și să le afectăm pregătirea în liniște a altor atacuri, am fi reușit să producem informațiile care ar fi ajutat la împiedicarea dezastrului care avea să vină. Nu știu.

Una dintre deciziile operative luate în urma mandatului extins de acțiune primit a fost de a lucra cu reprezentanții unui trib afgan…Membrii acestui trib ne-au furnizat câteva date relevante pentru identificarea locațiilor lui bin Laden. De câteva ori, aceștia au reușit să ne transmită informații referitoare la locul pe unde trecuse acesta. Prudent din fire, bin Laden își schimba mereu locațiile, cel mai adesea între Kandahar și un loc înconjurat de ziduri din vecinătatea Kandaharului, respectiv fermele Tarnak….Dacă luptătorii tribului partener ar fi fost capabili să-l localizeze și să-l captureze, urmau să-l înfăsoare într-o carpetă, să-l ducă undeva în deșert și să-l țină ascuns până când noi am fi putut intra în Afganistan cu un avion, pentru a-l scoate clandestin de acolo și a-l aduce în fața justiției, în Statele Unite….Din punctul nostru de vedere, a elabora un plan de capturare a lui bin Laden și a termina acțiunea printr-un schimb de focuri urmat de moartea acestuia era acceptabil, dar nu puteam să-i lăsăm pe intermediarii noștri să dea buzna în fortăreața acestuia, să deschidă foc în plin și să ne așteptăm la un rezultat pozitiv. Genul de abordare “omoară-i pe toți și lasă restul în grija Domnului” ne-ar fi surâs eventual după masacrele de la 11 septembrie, însă în 1998 era vorba de un cu totul alt context legal și general. Evident că liderii tribali parteneri credeau că suntem nebuni atunci când încercam să le explicăm conceptele noastre despre reținere și controlul legal, întrucât subtilitățile legislative erau străine Afganistanului…Istoricii revizioniști vă vor spune că la Comandamentul Central pentru Operații Speciale al Departamentului Apărării (Special Operation Command) evaluarea făcută planului fusese una pozitivă, iar dacă acest plan ar fi fost executat de catre Comandamentul Forțelor Speciale, e foarte posibil că s-ar fi finalizat cu succes. Dar nimeni din Guvernul Statelor Unite nu ar fi autorizat folosirea forțelor militare americane de elită în această misiune.

În cele din urmă, decizia mea a fost să nu punem în aplicare acest plan (de folosire a forțelor tribale afgane n.a.). Am crezut că ar fi fost un gest iresponsabil din partea mea să pun pe biroul președintelui SUA un astfel de plan, cunoscând reținerile exprimate de ofițerii superiori cu experiență operativă. Și totuși, nu după mult timp, această decizie avea să-mi fie reproșată și imputată.

Vineri, 7 august 1998, la circa doua luni după decizia de a anula operațiunea de la fermele Tarnak, telefonul din dormitor avea să sune la ora 5 dimineața….La celălalt capăt al firului era ofițerul de serviciu de la Centrul Operativ al CIA. “Au explodat bombe la ambasadele noastre din Nairobi, Kenia, și Dar es-Sallam, Tanzania. Pagubele sunt uriașe, iar numărul victimelor va fi mare”, mi-a spus… La o zi-două după atentate, am vizitat agenția “Alec”, care fusese relocată la sediul central al CIA. Acolo, unul dintre subordonații lui Scheuer, cu vocea tremurândă de emoție, m-a luat la rost în legătură cu decizia asupra operațiunii de la fermele Tarnak: “Dacă ne-ați fi autorizat planul, acei oameni ar fi fost acum în viață.” A fost un moment dificil pentru mine, și chiar începusem să am îndoieli. Adevărul este că operațiunile Al-Qaeda erau planificate cu ani de zile înainte de a fi executate. Așa cum aveam să aflăm mai târziu, Al-Qaeda începuse filarea activităților ambasadei noastre de la Nairobi cu patru ani înaintea atentatelor. Capturarea lui bin Laden în iunie n-ar fi avut cum să mai deturneze declanșarea operațiunii. Dată fiind încărcătura emoțională a acelui moment, l-am lăsat pe colegul lui Scheuer să-și verse nervii și am plecat de acolo.

Dublul atentat din estul Africii cerea o revanșă. Împreună cu cei de la Pentagon, am elaborat o listă de ținte legate de Al-Qaeda care puteau fi atacate…Telefonul din dormitor a sunat din nou în noaptea de 20 august, la ora 2.00. De aceasta dată, la celălalt capăt al firului era președintele Clinton, care mă suna de la Martha’s Vineyard, locul în care își petrecea vacanța și unde se retrăsese din fața scandalului Monica Lewinsky….Președintele dorea să discute pe marginea posibilelor ținte ce urmau să fie alese, în special o tăbăcărie propietatea lui bin Laden, precum și o fabrică de produse farmaceutice din capitala sudaneză Khartoum, în care bin Laden era asociat și unde aveam indicii că se produceau agenți chimici…În urma discuției, președintele a decis să excludă tăbăcaria de pe lista țintelor ce urmau să fie lovite, deoarece erau șanse mari de producere a unor pagube colaterale în contrast cu rezultatele modeste în caz de reușită. Însă fabrica din al-Shifa, de lângă Khartoum, și locatia din Khost, Afganistan (unde bin Laden urma să participe la o întrunire cu lideri Al-Qaeda n.a.), urmau să fie atacate.

Administrația a preferat ca mijloc de atac rachetele de croazieră… Acest tip de rachete cu viteză de zbor redusă sunt o alegere potrivită pentru ținte fixe, cazul fabricii de produse farmaceutice, dar nu sunt neapărat alegerea ideală atunci când ai de-a face cu ținte reprezentate de indivizi, care se mișcă de foarte multe ori în timpul programat dintre lansarea rachetei și atingerea obiectivului ales. Pâna la urmă, în noaptea de 20 august au fost trimise mai multe rachete spre tabăra din Khost. Rachetele lansate de pe navele marinei americane au trebuit să parcurgă sute de kilometri până în Afganistan, incluzând aici și spatiul aerian pakistanez. Pentru a ne asigura că pakistanezii nu vor interpreta rachetele noastre drept un atac surpriză din partea Indiei…generalul Joe Ralston s-a deplasat la Islamabad pentru a-i informa pe oficialii pakistanezi cu doar câteva ore înaintea trecerii rachetelor prin spațiul aerian al Pakistanului. Estimârile noastre sunt că un numâr de teroriști și-au pierdut viața, dar că bin Laden ar fi părăsit locuința țintă cu câteva ore înainte de sosirea rachetelor…N-am reușit niciodată să aflăm dacă plecarea lui s-a datorat șansei sau a fost informat de iminența atacului.

La mai puțin de două luni de la atacurile din august 1998, i-am trimis președintelui Clinton o scrisoare în care arătam că am nevoie de o infuzie masivă de fonduri în scopul pregătirii comunității de informații americane pentru războaiele erei noastre. Dețineam déjà indicii din mai multe surse că Al-Qaeda punea la cale atacuri mai spectaculoase la adresa intereselor SUA. Pentru a combate noul inamic și a proteja intersele americane în exterior aveam nevoie suplimentar de circa 2 miliarde de dolari la bugetul comunității de informații pe perioada 2000-2005. Așa cum s-a întamplat și cu solicitarile anterioare am primit doar o mică parte din fondurile cerute.”

Sursă: “In Mijlocul Furtunii – Anii mei la CIA” de George J. Tenet, editura SCRIPTA