Pax siriana?

In jos

Pax siriana?

Mesaj Scris de Admin la data de Mier Noi 16, 2016 12:54 pm


Notă explicativă pentru publicarea pe CriticAtac: Textul ce urmează este introducerea unui dosar despre conflictul din Siria, apărut în rubrica „verso” a revistei IDEA artă + societate, nr. 49. Decizia de a-l relua aici are menirea de a atrage atenţia asupra felului în care e deformat acest subiect în telegraficele sale „tratări” din presa românească: diseminare slugarnică de ideologeme în favoarea taberei „occidentale” şi colportare continuă de falsuri.)
Ideea unui dosar sirian s-a născut în timpul unei conversaţii telefonice cu Claude Karnoouh undeva prin ianuarie 2016. Primul lucru asupra căruia am căzut de acord a fost că ne interesează proiecţia geopolitică globală a situaţiei din Siria: interesele „marilor puteri” implicate, desigur, dar şi forma de lume ce rezultă din această încleştare aducătoare de moarte. Cu această întrebare l-am căutat pe Bruno Drweski, care ne-a şi răspuns cu promptitudine printr-un eseu extrem de viguros, iluminînd bine situaţia de ansamblu. Pe lîngă el, l-am mai solicitat pe Georges Corm, care cu amabilitate ne-a oferit să traducem oricare dintre materialele de pe www.georgescorm.com pe care l-am putea considera util dosarului nostru. Bogăţia tematică a acestor materiale, dintre care fiecare ar merita o traducere, nu poate fi reflectată de alegerea noastră, care s-a oprit asupra unui singur text, despre diversitatea gîndirii politice arabe, ca promisiune, în ochii noştri, a unui alt viitor pentru Orientul Mijlociu decît extensia nesfîrşită a prezentului său actual. Pe această notă am decis să încheiem dosarul propus.
Dar cum, între timp, eforturilor noastre li s-au adăugat şi cele ale lui Ovidiu Ţichindeleanu, dintre materialele sugerate de el am ales două, de data asta de acelaşi autor. Bahar Kimyongür ne atrage atenţia asupra lucrurilor cu care am dori să începem efectiv desfăşurarea grupajului nostru de texte (după eseul-preambul al lui Claude Karnoouh – pre-viziune şi survolare a întregului, pe care o dublez şi anticipez aici cu a mea).
Căci Kimyongür denunţă într-un discurs public extrem de limpede măsluirea mediatică a fenomenului „Siria”, aducîndu-ne aminte de nevoia unei vigilenţe sporite în decelarea materialelor pe care le considerăm „credibile” în legătură cu cazul sirian. Exemplele aduse de el sînt decisive. Mass-media dominante (inclusiv cele autohtone) ar putea începe să se simtă copărtaşe, de acelaşi ordin cu soldaţii şi antisoldaţii terorişti, la producţia de cadavre care este, înainte de orice, un război.
În cel de al doilea text pe care îl semnează, Kimyongür contabilizează, la nivelul anului 2013, întreg terorismul antisirian, desenînd o listă prin care se anunţă bine ceea ce, după încă trei ani de război, putem numi liniştiţi lucrătura care a iscat şi a menţinut acest conflict-măcel în care Occidentul (în primul rînd Statele Unite şi Israelul), împreună cu servitorii lui tactici, totodată şi „parteneri de afaceri”, îşi dau încă o dată arama pe faţă, ucigînd fără milă şi pentru a cîta oară doar pentru a-şi asigura supremaţia în zonă, mai ales în ce priveşte exploatarea resurselor naturale şi, desigur, profiturile reînnoite legate de ele.
*
Înainte însă de a lăsa cititorul să se adîncească în textele propuse, aş vrea să spun cîteva vorbe despre raţiunile de fond care au condus la acest grupaj.
Am avea impresia că Siria e… doar Siria. Superioritate infatuată şi oarbă a celor care privesc de la distanţă, feriţi de gloanţe şi de toate celelalte grozăviile. De parcă n-ar exista nimic generic[1] ori tipic în fenomenele care se intersectează pe această bucată de Pămînt şi deci de lume.[2] Cu toate astea, Siria pare că trebuie să fie mereu doar particularul – „singularul” chiar, „irepetabilul” poate („pe aceste meleaguri ale noastre” etc.). Ceva ce nu ne priveşte (aşa de tare) pentru că „oricum va trece”. Spre deosebire de aceste judecăţi de oameni grăbiţi şi, din acest motiv, insensibili şi esenţialmente cinici, de nu chiar brutali, un ochi un pic exersat în materie de observaţie politică-istorică va recunoaşte de-ndată în conflictul sirian leitmotivurile politicii externe americane de după cel de al Doilea Război Mondial (geopolitic „Europa” occidentală nefiind decît servitoarea SUA, iar cea orientală servitoarea celei occidentale):
1) în primul rînd cruzimea criminală mobilizată în numele şi sub pavăza democraţiei şi a drepturilor omului, care ajung să fie transformate astfel în Ideologia îmbibată în sînge a ordinii mondiale existente, al cărei nume, să nu cumva să uităm, e capitalism;
2) înscenarea unor „revoluţii” pentru a destabiliza ţări întregi (practică veche, aplicată inclusiv înainte, în şi după 1989, cel mai recent în cîteva revoluţii portocalii, una dintre ele fiind în Ucraina);
3) războaiele prin delegaţie (tot poveste veche, de cînd cu Războiul Rece, cel puţin; în cazul de faţă, ar fi vorba de a administra o lovitură economică Rusiei prin construirea unui gazoduct care să traverseze Siria şi Turcia şi să aducă în Europa preţiosul gaz metan care este inima acestui conflict);
4) minciuna ipocrită, colosală, cît lumea, minciuna în legătură cu tot, dar în primul rînd în legătură cu cauzele nobile şi umaniste care fac Occidentul să participe la acest război, minciună în care e batjocorită orice noţiune de politică, transformată astfel în joc de culise, despre care nu pot atunci decît să delireze diversele teorii ale conspiraţiei, contribuind astfel şi mai mult la confuzia generală a „publicului” – atît de necesară totuşi pentru a putea dezgusta şi, din aceeaşi mişcare,intimida o comunitate de cetăţeni interesată de propriul ei viitor, o comunitate transformată în felul acesta – prin intimidare deci! – în ceva ce nu mai există decît ca „public” al Spectacolului care i se pune în scenă – urmă palidă a ceea ce va fi fost cîndva politicul.
În Siria e vorba, aşadar, de o manevră tactică pe care nişte puteri mondiale, nu atît de mari şi nici atît de puternice pe cît s-ar crede şi pe cît s-ar vrea ele, au aplicat-o unei structuri politice relativ „suverane” şi, hotărît, destul de consolidate pentru a rezista anilor grei de război. Pentru cine ştie însă să se orienteze în hăţişul fenomenelor, este cît se poate de clar că în Siria are loc un război din toate punctele de vedere mondial. În acest război – dat, în realitate, împotriva tuturor cetăţenilor tuturor statelor, în măsura în care se încheie decisiv orice posibilitate a unei speranţe de viitor legate de proiectul de lume imaginat de America (SUA) şi Europa (UE + „Marea” Britanie), ideea însăşi de politică (mereu occidentală) îşi exhibă imposibilul intern, nu atît „contradicţiile”, adică simpla coafură logică bună de alimentat discursuri critice, cît blocajul real, efectiv, care o împiedică să se urnească din loc, devenind astfel unul dintre factorii care ne închid efectiv în lumea aceasta în care trăim şi din care nimic nu mai promite să ne scoată (în afară poate de sminteala apocaliptică a unor fundamentalişti care-şi sublimează neputinţa politică şi militară reală într-o falsă „religie” – fiind vorba mai degrabă, cum ar trebui să ştie oricine, de un aparat de propagandă). Lume închisă în ea însăşi, livrată ei înseşi, lăsată să putrezească în propria-şi mocirlă.
Poate că în aceste condiţii e prea simplu (prea „senin”) să te întrebi dacă o pax siriana (o pace administrată de statul sirian actual pe propriu-şi teritoriu) e încă posibilă. Cu toate că doar o asemenea pace ar putea trece drept „semn de bunăvoinţă” din partea cotropitorilor, început posibil pentru ulterioare „negocieri” în privinţa încetării focului. Cunoscînd efectiv de ce sînt în stare cei care au alimentat acest veritabil război împotriva Siriei, a aştepta acest semn este cu siguranţă şi din capul locului nerealist, chiar dacă absenţa sa nu face decît să continue stricăciunile produse pînă acum şi duce la înrăutăţirea şi mai drastică a condiţiilor geopolitice planetare. Oricum ar sta lucrurile, o atmosferă stranie de precaritate, de instabilitate pluteşte deasupra întregii situaţii. Putem simţi, în spatele oricărei păci, interesele nestinse, nesatisfăcute ale „puterilor” – foamea lor de profit, prin care nu fac decît să răspundă imperativului mondial al unei lumi la ridicarea căreia au pus umărul: producţia nelimitată de bogăţie nelimitată.[3]

[Chiar dacă, pentru acest scop, trebuie să piară totul.]
Cluj, 21-25 iulie 2016
[1] Nicidecum într-un sens logic îngust, ci de ordin mondial, de o generalitate concretă, istorică deci, regn i-material al luptei dintre principii, totuşi deloc fictiv, chiar dacă ficţiunea unui discurs e singura „metodă” prin care îl putem pune în evidenţă, ceea ce ar face atunci din practicile noastre (re)prezentative (pentru a le spune şi aşa, în speranţa că am putea scăpa de falsul colportat prin cuvîntul „cultură”, sinonim deja cu dresaj politic şi animaţie culturală) tot atîtea instrumente de iluminare logică, deci de revelare-refractare a structurii unui fiind în sistematicitatea sa aşa cum este, deci şi instrumente „fenomenologice” în singurul sens speculativ viu al fenomenologiei, acela de fenomenologie a lumii.
[2] Despre care nu vrem să ştim mai multe nici după ce valul de refugiaţi, mai bine zis potopul lor continuu, va fi dat destulă apă la moara elementelor fascistoide din societăţile noastre. Iar asta pentru că e mult mai uşor de înghiţit doza zilnică de agitaţie şi teamă, ca un fel de stare difuză indusă de tot ce apare pe ecranele noastre, decît să pui mîna să te informezi cum trebuie. Nu e atunci de mirare că pînă şi la noi au existat tot felul de oameni care „s-au speriat” de refugiaţi – fără să mai observe că, între timp, inclusiv din cauza performanţelor politice ale unor „speriaţi” de acest tip, România nu mai e atractivă nici măcar pentru ei… La urma urmei, de ce s-ar mai chinui (şi ei) în condiţiile de aici?
[3] Ca structură generică fundamentală a mondialităţii lumii, ca proiect de lume al Capitalului şi al reprezentanţilor săi „pe pămînt”: statele noastre actuale, aşa cum stau ele de pază, ca nişte gardieni de noapte respectabili, la porţile marilor firme-zei care zic (determină) ce şi cum să fie viaţa miliardelor de muncitori / muritori de jos. În aşa fel încît profitul să fie mereu încasat şi capitalizat de altcineva decît ei, evident. De altfel, expresia în italice cu care închei acest text este conceptul unui gînditor francez care persistă în ignorarea lui în rîndurile cititorilor de filosofie contemporană, ca să nu mai vorbim de cercul mai larg al celor interesaţi de politică. Ca să nu uităm: e vorba de G. Granel.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5393
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum