Istoria unei organizații naziste interzise Grupul Etnic German și proprietățile sale (I -II)

In jos

Istoria unei organizații naziste interzise Grupul Etnic German și proprietățile sale (I -II)

Mesaj Scris de Admin la data de Dum Feb 26, 2017 11:55 pm

Istoria unei organizații naziste interzise
Grupul Etnic German și proprietățile sale (I)
Istoria Grupul Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe“, cum era denumit Grupul Etnic German în limba germană.
Despre impactul pe care G.E.G. l-a avut asupra ţării noastre, aş menţiona rolul important pe care l-a jucat minoritatea germană în relaţiile României cu cel de al III-lea Reich, inclusiv prin liderii săi, mai ales față de rupturile teritoriale din 1940. Referitor la minoritatea germană din Europa, trebuie subliniat că Germania a ştiut să exploateze la maximum existenţa sa, atât spre a îşi extinde influenţa politică, cât şi pentru a-şi legitima expansiunea teritorială. În realizarea obiectivelor sale, Germania a ştiut să se folosească, pe post de pioni, de anumiţi lideri ai minorităţii germane din statele vizate, cum au fost pentru România cazurile Fritz Fabritius, Wolfram Brukner şi Andreas Smith sau Sepp Janko, în Iugoslavia.
Spionaj în toate ţările cu minoritate germană
În acest sens, M.A.E. avertizează încă din 1925 că Germania îşi organizează minoritatea din străinătate în vederea atingerii unor scopuri politice, iar o notă M.A.E. din 1926 informa despre existenţa în Stuttgart a unui centru de spionaj numit „Deutsches Ausland Institut“, cu ramificaţii în toate ţările cu minoritate germană. Din aceste rapoarte aflăm că statul german are „două arme efective prin care slăbeşte pe adversari“, şi anume: 1. „Înarmarea aproape a întregii populaţiuni grupată în Uniuni Militare“ şi 2. „O serie de organizaţiuni ale Minorităţilor germane din toate statele străine în care trăiesc asemenea minorităţi.“
În consecinţă, odată cu ascensiunea nazismului în Germania, ţara noastră, cu o minoritate germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi considera „Volksdeutsche“), intră în calculele naţional-socialismului.
Încă din 1935, comunitatea germană din România ajunsese să fie împărţită între două facţiuni naţional-socialiste, aflate în luptă una cu cealaltă, „Comunitatea populară a germanilor din România“ (Volksgemenischaft der Deutschen in Rumanien), condusă de Fritz Fabricius din Sibiu, şi radicalul „Partid Popular German“, sub conducerea lui Bonfert, de la Braşov, ce menţinea strânse legături cu reprezentanţii în România ai N.S.D.A.P.


O adunare a Grupului Etnic German
„Asigurări speciale“ vs alianță cu Germania
Pe plan extern, în ciuda consolidării evidente a statului german, România rămâne fidelă orientărilor filo-franceze şi filo-engleze de după Marea Unire. Marile Puteri au încurajat acestă politică, oferind garanţii ţărilor din Est, inclusiv României. Astfel, la 13 aprilie 1939, avem declaraţia lui Arthur Neville Chamberlain, făcută în Camera Comunelor, prin care se anunţă disponibilitatea guvernului britanic de a interveni imediat în cazul unei agresiuni la adresa României sau Greciei, la care guvernul român sau grec vor decide să reziste cu toate forţele. De asemenea, declaraţia lui Eduard Daladier din 13 aprilie 1939 oferea „asigurări speciale“ din partea guvernului francez României şi Greciei împotriva oricărei acţiuni vizate să lezeze independenţa celor două state într-o aşa măsură încât acestea să îi reziste cu forţele lor armate.
Propuneri în privinţa unei alianţe progermane au fost făcute de A.C. Cuza în şedinţa Adunării Deputaţilor din data de 2 mai 1934 („Cine ne satisface interesele noastre economice, în primul rând, şi interesele noastre de apărare, acela este aliatul nostru, nu altul. Din acest punct de vedere, eu am credinţa că nu există decât o singură ţară care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict care nu ştim ce poate fi şi când va putea izbucni. Această singură ţară e Germania“) şi în şedința din 14 decembrie 1934 („Concluzia mea este aceasta: o altă politică a apărării intereselor României eu nu văd decât într-o sinceră politică de unire şi alianță cu Germania. Pentru ce? Să vă spun. De Germania, mai întâi, ne leagă interesele noastre economice ca de nicio altă ţară din lume, de Germania ne leagă interesele noastre de apărare împotriva comunismului“) şi de Corneliu Zelea Codreanu în declaraţia din 30 noiembrie 1937 („Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele Revoluţiilor Naţionale. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea alianţă cu Roma şi Berlin“), propuneri ignorate de clasa politică românească.
Planul Konrady: „atragerea vecinilor României de partea Reichului“
În acest context extrem de tensionat pe plan intern şi extern, în care statul român părea a nu face nicio concesie de la politica anglo-franceză, un sas din România avea să facă o propunere extrem de şocantă. Res­pectiva propunere este capabilă să răstoarne mitul „fidelităţii absolute“ a minorităţii germane faţă de statul român. Numele său era Arthur Konrady şi la acea dată era preşedintele filialei din România a Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German („Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei“). O notă M.A.E. din luna februarie anul 1939 (a se reţine data) atrăgea atenţia că Arthur Konrady ar fi înaintat Ministerului Propagandei al Reichului o propunere ca Germania să susţină revendicările teritoriale ale ţărilor vecine României. Operaţiunea urma să poarte numele „Fruhlings Offensive“ şi urmărea în principal atragerea vecinilor României de partea Reichului, dar şi slăbirea statului român, principala putere regională rămasă fidelă Franței şi Angliei.
Din România, propunerile au fost formulate de Aerthur Konrady, preşedintele organizaţiei N.S.D.A.P. din ţară, care, într-un raport înaintat Ministerului Propagandei al Reichului, propune susţinerea pretenţiilor ucrainene, maghiare şi bulgare faţă de România.
A.C. Cuza: „Nu există decât o singură ţară care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict care nu ştim ce poate fi şi când va putea izbucni. Această singură ţară e Germania“.
În raport se motivează această propunere astfel:
O Ucraină independentă, cuprinzând teritorii din Bucovina şi Basarabia, realizată cu sprijinul Germaniei, ar constitui un succes răsunător politic şi ar ataşa Reichului un stat vasal.
Sprijinind pretenţiile teritoriale al Ungariei faţă de România, s-ar mări ascendentul Germaniei şi s-ar deschide drum larg propagandei naţional-socialiste în Ungaria.
În fine, dând sprijin bulgarilor în privinţa retrocedării Cadrilaterului, aceștia ar fi obligaţi la recunoștință şi Germania şi-ar putea asigura predominarea în Europa Balcanică.
Acest plan, denumit de Konradi „Fruhlings Offensive“ – ofensiva de primăvară –, se află în prezent în studiul oficialităţilor din Berlin.
„Heim ins Reich!“
La începutul anului 1939, alte surse îl prezintă pe Arthur Konrady ocupându-se de organizarea „Fruhlings Offensive“ (ofensiva de primăvară), care urmărea susţinerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S., având ca scop de a face statul român mai maleabil în faţa pretenţiilor Germaniei şi de a obţine o „uşurare“ a situaţiei „germanilor din România“, iar conform altor surse, etnicii germani din Transilvania cunoşteau clauzele protocolului adiţional secret dintre Germania şi U.R.S.S., la scurtă vreme după semnarea acestui pact.
După răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, ca urmare a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940, populaţia germană din aceste regiuni avea să fie mutată în Germania. Acest fapt convenea Berlinului, încadrându-se în politica sa oficială „Heim ins Reich“ (adică înapoi în Germania), politică ce dorea atragerea în Reich a unui număr cât mai mare de Volksdeutsche (etnici germani) care să poată fi colonizaţi în teritoriile recent cucerite.
România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord; Reichul, pe de altă parte, câştiga, pe lângă încrederea Rusiei, şi un număr important de Volksdeutsche basarabeni şi bucovineni, muncitori şi obişnuiţi cu greul.
Fiind perfect conștienţi de rolul pe care Reichul l-a jucat în fărâmiţarea României Mari, oficialii de la Berlin impuneau României, dar și Ungariei, odată cu semnarea Dictatului de la Viena, un protocol adiţional despre minoritatea germană. Respectivul protocol impunea celor două state să trateze în condiţii de egalitate etnicii germani. Faţă de Ungaria, etnicii germani aveau să se teamă de temuta „maghiarizare“, iar faţă de România, de o posibilă politică de represiune, ca răspuns la implicarea Germaniei în fărâmiţarea României Mari. Astfel, România a fost obligată să recunoască şi existenţa Grupului Etnic German, fapt pe care statul român refuzase să îl facă până la acea dată.
Istoria unei organizații naziste interzise
Grupul Etnic German și proprietățile sale (II)
Istoria Grupului Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe“, cum era denumit Grupul Etnic German în limba germană.
Cotidianul publică astăzi un nou episod din studiul care aduce în dezbatere evoluția acestei organizații.
În legătură cu anumite tendinţe autonomiste şi antistatale ale G.E.G., ar fi indicat să începem chiar cu numele acestei organizaţii; „Grupul Etnic German“ nu reprezintă un nume dat în general etniei germane. Denumirea de Grup Etnic German arăta că etnicii germani din România trebuiau trataţi nu doar ca un „grup“ minoritar, ci ca o forţă politică „etnică“ ce pretindea drepturi separate în viața socială şi economică, atât în domeniul public, cât şi cel particular. Se acredita ideea că pe lângă cetăţenii majoritari şi minorităţi naţionale mai exista şi un „Grup Etnic“, cu drepturi, dar şi cu propriile sale aspiraţii, nu neapărat aceleaşi cu ale majorităţii. Acest „Grup Etnic“ avea dreptul, conform articolului 5 al decretului 3.884/1940, ca pe lângă drapelul României să arboreze pe sediile sale şi drapelul Germaniei, acesta fiind steagul roşu cu zvastică, ce devenise în 1933 al doilea steag al Germaniei, fiind din 1935 drapelul oficial al celui de-al III-lea Reich. Această chestiune nu poate să nu ne ducă cu gândul la problema „steagului secuiesc“ de după 1990. Similitudinile nu se opresc aici; conform Ordinului nr 1.831 din 17 aprilie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne, ordonanţele Direcţiei Administrației de Stat, pentru zonele unde numărul populaţiei germane era semnificativ, emise în baza articolelor 16 și 63 din Legea Administrației, trebuiau afişate bilingv.
Organizație de „drept public“
Un alt fapt deosebit de grav şi care aducea atingere statalității româneşti era articolul 3, care preciza că reprezentantul „voinţei naţionale“ a G.E.G. era Partidul Muncitoresc Naţional Socialist German, deşi până la acea dată doar naţiunea română a avut în statul român dreptul la „reprezentanţă naţională“. Aceeaşi tendinţă o are şi articolul 4, conform căruia G.E.G. putea emite dispoziţii obligatorii pentru membrii săi. Deşi era nevoie de aprobarea conducătorului statului, se naște întrebarea dacă nu cumva pentru minoritarii germani apărea și un alt izvor de drept decât Statul Roman, drept ce putea fi exercitat doar prin actele autorității publice. Declararea G.E.G. organizație de „drept public“ transforma această organizație într-un fel de minister, care era, din câte s-a văzut, recunoscut ca singurul reprezentant al minorității germane și care avea dreptul de a emite un fel de „legi“ cu caracter obligatoriu pentru etnia germană.
Incidentul de la Timișoara
Anticipările Reichului par să fi fost corecte, atitudinea arogantă a unor membri ai minorităţii germane, venită pe fondul rapturilor teritoriale, generează o serie de incidente între populaţia română şi etnicii germani. Cel mai grav astfel de incident a avut loc la Timişoara, cu ocazia vizitei Reichsleiter-ul N.S.K.K. A. Huhnlein. Cu acel prilej, tineretul german a defilat pe străzi îmbrăcat în costume naziste (pantaloni şi cămăși negre, ciorapi albi), ceea ce a revoltat populaţia românească din oraş, care s-a adunat în faţa Catedralei, unde au cântat „Deşteaptă-te, române“, „Trăiască Regele“ şi „Pe-al nostru steag e scris Unire“. În momentul când adunarea germană l-a întâmpinat pe oaspetele A. Huhnlein cu urarea de „Heil Hitler“, populaţia românească, în număr de 2.000, a încercat să atace manifestarea germană ce număra circa 2.500 de persoane. Jandarmeria a intervenit separând cele două grupuri, după care populaţia românească a atacat consulatele italian şi german din oraş. Etnicii germani s-au refugiat în liceul german Banaţie, care a fost de asemenea atacat cu pietre de către mulţimea furioasă. Din liceul Banaţie populaţia germană a răspuns cu focuri de arme, fără a exista însă victime.
România culegea roadele politicilor titulesciene şi ale construcţiilor fantasmagorice ale acestuia (Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi Liga Naţiunilor Unite), care îşi demonstrau pentru ultima dată inutilitatea.
Antonescu se impunea în fața lui Hitler
În perioada ce avea să urmeze aderării României la Pactul Tripartit, relaţiile dintre România şi Germania aveau să se desfășoare cu aşa o demnitate şi o încăpăţanare din partea României, încât aveau să îl facă pe istoricul maghiar Gosztonyi Péter să afirme, în lucrarea sa „Hitlers fremde Heere: das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug“, publicată în 1976, următoarele: „Antonescu a ştiut să câştige încrederea conducătorului german încă de la prima întâlnire, ba chiar s-a impus într-o măsură oarecare. Datorită acestui fapt, românul a putut să-și spună deschis dorințele şi la alte întâlniri cu Hitler, să fie așezat la masă şi – spre uimirea generală a celor prezenți – să-și impună unele din părerile sale. Relația Hitler – Antonescu era aceea dintre doi parteneri, generalul român n-a apărut niciodată în faţa lui Hitler ca unul care primeşte pur şi simplu ordine“.
Principala divergenţă însă pare să fi fost aşa-numitul „Grup Etnic German“ (Deutsche Volksgruppe in Rumänien) şi cu ai săi Volksdeutsche. Antonescu îi percepea pe minoritarii germani ca fiind simpli cetăţeni români la fel de buni de trimis pe front ca oricare alt cetățean. Germania, Heinrich Himmler în special, îi vedea pe aceștia ca fiind Volksdeutsche, adică etnici germani foarte buni de înrolat în S.S.
G.E.G., coloana a V-a a armatei naziste
O serie de precizări sunt absolut necesare în acest moment, pentru o bună înțelegere a subiectului pus în discuţie.
Grupul Etnic German nu a fost niciodată o denumire dată întregii minorităţi germane din România, deşi există în acest sens o confuzie regretabilă în care riscă să cadă chiar şi unii istorici. Sintagma „Grup Etnic German“ nu era nimic altceva decât o adaptare a conceptului de Volksdeutsche, care prin formula „Grupul Etnic German“ căpăta atribute politice. Volksdeutsche ar fi fost un concept inventat de Hitler, chiar dacă acest cuvânt, în sine, nu era la prima apariție. Conform definiţiei naziste, aceşti Volksdeutsche erau indivizi „ale căror limbă şi cultură aveau origini germanice, dar care nu deţineau cetăţenie germană“. Cuvântul Volksdeutsche avea şi conotaţii legate de sânge şi rasă, greu de tradus în alte limbi. Forma politică, economică şi culturală a acestor Volksdeutsche au fost „Grupurile Etnice Germane“; astfel de grupuri au fost înfiinţate şi în Ungaria, Iugoslavia, Croaţia, sau în regiuni cu populaţie germană din Franţa (Alsacia), Polonia (Silezia), Cehoslovacia (Sudeţi). Aceste Grupuri Etnice Germane din Europa reprezentau în fond celebra coloană a V-a a armatei naziste și în niciun caz „Mișcarea Legionară“, cum greșit s-a afirmat în România în perioada comunistă.
În legătură cu relaţia etnicilor germani din România cu G.E.G., trebuie avută în vedere alunecarea treptată a acestei minorităţi către naţionalism-extrem şi fascism în perioada ce a urmat constituirii statelor-naţiune.
Primele idei despre „eugenie“ şi „rasism“
Minoritatea germană din România şi-a început alunecarea spre fascism odată cu apariţia „Mişcării de Auto-Ajutorare“, în 1922. Mişcarea a fost înfiinţată de Fritz Fabritius (1883-1957), fost ofiţer al armatei austro‑ungare, sub influenţa mişcărilor naţionaliste din Germania, dar şi a anumitor viziuni „apocaliptice“ care circulau în cadrul minorităţii germane cu privire la viitorul minorităţilor în noile state-naţiune. Astfel se conturează această mişcare, în cadrul căreia sunt formulate primele idei despre „eugenie“ şi „rasism“.
Orientarea politică a germanilor din România spre naţional-socialism şi-a făcut simţită prezenţa începând cu anul 1930, când în Jimbolia, județul Timiş, a fost descoperită o primă organizaţie a şvabilor de aici care adoptaseră ideologia Partidului Naţional al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.). Iar doar doi ani mai târziu, în 1932, erau semnalate 14 asemenea organizaţii. Pe parcursul perioadei interbelice, activitatea politică şi culturală a germanilor din România a fost destul de fragmentată, existând mai multe grupări ale saşilor din Ardeal, şvabilor din Banat, sau ale germanilor din Basarabia sau Bucovina.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 4661
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum