ADIO, LUCIAN BOIA! (I)

Scris de **Admin** Sam Aug 19, 2017 12:20 am

A început cruciada asasinilor spirituali împotriva conştiinţei noastre de neam şi a Istoriei românilor:

ADIO, LUCIAN BOIA!

Motto: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”

(Alex. Ştefănescu, critic literar)

Ca o ultimă expresie de manipulare, prin „moda” de a fi cât mai facil cu putinţă, în dorinţa oarbă de a rupe cât mai repede şi definitiv cu trecutul istoric al naţiunilor, nişte minoritari interpuşi cu „grijă” la niveluri suprastatale şi statale şi-au dat mâna ca să ne impună dispreţuitor o nouă ordine mondială! În marşul lor devastator, către supremaţia planetară, sub masca unei demitizări orchestrate „magistral” de adepţii „sărutului lui Iuda”, cu intenţia de a falsifica istoria prin (chipurile!) redefinirea ei, ni se fabrică „la şablon” o identitate psiho-comportamentală în care toate valorile trecutului istoric ale omenirii devin nule, egale cu zero! În acest genocid spiritual generalizat, al unor trepăduşi mediocri care pretind că s-au săturat de naţiunile lor, principalele domenii terfelite până la sacrilegiu şi puse la stâlpul infamiei sunt Istoria şi Religia.

Bineînţeles că nici România, cu ai săi faliţi pe tărâm ştiinţific, dar promovaţi cu frenezie de „autorităţi” interne şi internaţionale, prin intermediul serviciilor imorale ale mass-media, nu face abstracţie de la acest fenomen distructiv al lumii de azi. Nu, stimaţi cititori, să nu vă gândiţi că printre ei ar fi, să zicem, notorietăţi de talia unuia dintre cei mai prestigioşi istorici contemporani ai noştri, Florin Constantiniu, ale cărui cărţi, de altfel, nu sunt disponibile în librării – nici cerberii televiziunilor nu s-au ostenit să-l invite în emisiuni, nici măcar nu au considerat că merită să ne dea o ştire despre moartea sa (la moartea „regelui” Cioabă, acestuia i s-au consacrat spaţii de emisie care au culminat cu întreruperea programelor şi transmisii în direct!). L-aş da însă ca exemplu pe Lucian Boia, din păcate… profesor la Catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti, aflat într-o vogă mediatică atât de intensă încât s-a reuşit cu siguranţă să se bulverseze intelectul multor „discipoli” ai superficialităţii şi ai ostentaţiei ca „metodă” de cercetare.

Cu riscul de a fi şi mai mult considerat ca „demodat” vremurilor tulburi pe care le trăim, deci în nici un caz de a fi în pas cu „lumea bună”, care nu scapă nici o ocazie să dea buluc la experimente fanteziste traumatizante, i-am citit din curiozitate trei dintre cărţile preopinentului amintit: „Două secole de mitologie naţională” (sursa I), „România. Ţară de frontieră a Europei” (II) şi „De ce este România altfel?” (III). Pe timpul lecturării lor, resimţind în suflet o durere niciodată întâlnită, am realizat încetul cu încetul că avem în faţă un explicit apologet al noii ordini mondiale, un mare mistificator şi defăimător al Istoriei românilor şi al conştiinţei noastre de neam! Atitudinea lui, total contrară principiului istoric al lui Tacitus, sine ira et studio (fără ură şi părtinire), ne dovedeşte fără putinţă de tăgadă că este tributar unor grave prejudecăţi etnofobe în modul discriminator de a interpreta evenimentele istorice: nu se sfieşte să folosească toată gama de argumente stranii (şi de conexiuni care nu ţin cont de realitatea istorică) pentru a „demonstra”, nici mai mult, nici mai puţin, cât de inferiori sunt românii şi cât de superiori sunt străinii (ungurii, evreii etc)! Dispreţul acesta deschis, prin care autorul îşi permite să speculeze răutăcios, să persifleze şi să falsifice datele istorice, întăreşte cititorului convingerea că propusa lui încercare de demitizare a istoriei o reduce de fapt la o grotescă denaturare, iar felul în care presupune că vom beneficia de „armonie” în viitoarea naţiune universală scoate de fapt în relief „sâmburele” urii de rasă (omul superior, ce va să vină, îl va înlocui pe cel imperfect de acum)! Singura noastră „consolare”, care i-ar şi explica într-un fel „calitatea” de istoric părtinitor, având preferinţă să îşi ţină „la secret” biografia, constă în aceea că Lucian Boia nu este de naţionalitate română (ar fi şi nefiresc ca cineva să îşi denigreze cu atâta virulenţă propriul neam)! Prin amănuntul că Lucian Boia este evreu, cum susţin G. Newman şi I. Coja, se înţelege astfel mult mai bine şi de ce nu România este altfel, ci el însuşi este altfel…

Complexul lui Boia faţă de români!

În încercarea lui dispreţuitoare de a pune sub semnul întrebării faptul că românii nu ar mai fi în definitiv o naţiune (III, pg.96), pe al cărei teritoriu defilarea străinilor „inteligenţi” o înţelege ca pe o necesitate deosebit de salvatoare şi benefică (III, pg.24), Lucian Boia abuzează în exprimare de un limbaj flecar în care abundă expresiile cu nuanţă expeditivă (românul, românii etc) şi în care stima de sine lasă de dorit atunci când îşi permite să îi catalogheze cu neruşinare pe români ca fiind complexaţi (III, pg.35), frustraţi(III, pg.36), defecţi (II, pg.259), incompetenţi (III, pg.24), neserioşi (III, pg.42), iresponsabili (II, pg.5-13), incorecţi (III, pg.115), mahalagii (III, pg.95), impostori (III, pg.92) etc. Altfel spus, mai „academic”, în naţiunea noastră modestă (I, pg.38-39), unde existenţa ţăranilor şi a ciobănaşilor îi stânjenesc simţul vizual (III, pg.21), nimic şi nimeni nu este bun! Nici măcar Eminescu sau Grigorescu, ale căror culmi în literatură şi pictură le consideră, cu obrăznicia de rigoare a unui nespecialist, care îşi dă şi el cu părerea, dar cu pretenţia că odată aceasta va deveni „oficială”, drept… nişte simple mituri (II, pg.257)!

Ca urmare, referitor la Eminescu, repudiat pe motivele că refuză modernitatea şi este reticent la străini(II, pg.258), Boia se mai şi contrazice când afirmă că „Eminescu e un occidentalizat, având drept sursă de căpetenie poezia şi filosofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu, ca produs de export, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele şi nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeţi ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literaturii române”! E, desigur, părerea lui, dar să îl lăsăm totuşi pe un expert în critica literară să se pronunţe, pe Alex. Ştefănescu, cu singura menţiune că Eminescu nu mai are loc la export din cauza infuziei de „maculatură” a unora precum Cărtărescu şi Patapievici: „Numai profesorii de română mediocri mai susţin că valoarea poeziei lui Eminescu constă în muzicalitatea ei. Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă şi nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele şcolare cine afirmă că Eminescu foloseşte drept sursă principală poezia şi filosofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse…, ca şi creaţia populară românească… pe care o cunoştea ceva mai bine decât Lucian Boia”.

„Istoricul” Lucian Boia, însă, vrând cu tot dinadinsul să fundamenteze o psihoză de îndepărtare normală a tineretului român de poezia lui Eminescu (II, pg.259), lasă să se înţeleagă provocator şi eronat cum că, de ar fi liber cu adevărat subiectul Eminescu (III, pg.23), acesta nici nu ar mai figura ca un pisc al geniului românesc: „Tot mai mulţi tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilităţii lor, iar la capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, şi ar fi fost poate şi mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat liber” (III, 23)! Pe lângă faptul că Manolescu l-a criticat ulterior pe Boia pentru modul tendenţios cum l-a interpretat, apărându-şi cu onestitate demnitatea sa publică, aş dori să contracarez opinia de mai sus a lui Boia cu constatarea directă că, pe de-o parte, nu este împiedicat nimeni să se exprime liber, iar, pe de altă parte, tineretul şi românii în general îl iubesc pe Eminescu, pentru că, prin geniul său, inconfundabil în lume, ni se exprimă cel mai bine trăirea ca neam! Tot astfel ne simţim exprimaţi şi în pictură, de către Nicolae Grigorescu, prin ale sale seducătoare „care cu boi” – pe care Boia le socoteşte în derâdere ca fiind „un potrivit brand de ţară pentru România” (III, pg.21) – deşi el afirmă răspicat că nu vede pictura lui Grigorescu ca pe o pictură ieşită din comun (III, pg.21), minimalizând-o, cum face de altfel şi cu a celorlalţi pictori români de seamă: Theodor Aman, Ion Andreescu, Ştefan Luchian (III, pg.21) etc.

Contestarea civilizaţiei dacice şi a originii latine a poporului român!

Într-un stil simplist, adeseori şcolăresc, Lucian Boia nu are nici o şovăială în a ignora speculativ toate izvoarele istorice care atestă civilizaţia strămoşilor noştri daci, să ne „mustre” cu aere de închipuit psihoterapeut: „măcar prin daci (din păcate prin daci fictivi) speră (românii – n.a.) să-şi trateze complexele” (III, pg.35). În consecinţă, din perspectiva lui Boia, originea străveche a strămoşilor devine o problemă de mitologie încurcată şi obscură (I, pg.42), ceea ce îl determină să considere ca fanteziste şi deplasate aserţiunile lui Nicolae Densuşianu (acesta susţinea că spaţiul dacic este vatra primei mari civilizaţii a lumii – I, pg.39; III, pg.34), ale lui Nicolae Iorga (care afirma că „românii reprezintă o civilizaţie străveche… continuatori ai civilizaţiei bizantine” – III, pg.19) şi ale istoriografiei comuniste (III, pg.35). Boia este însă de altă opinie! Preferând mai degrabă să ne considere barbari la origine, decât descendenţii unei civilizaţii străvechi măreţe (III, pg.19), fără ca să confere „teoriei” sale vreun argument ştiinţific, el pare nici să nu fi auzit de descoperirea arheologică epocală a tăbliţelor de la Tărtăria, în Transilvania, care oferă un grandios suport ştiinţific punctelor de vedere exprimate de istoricii pe care Boia îi combate! Tăbliţele despre care vorbim au fost studiate de un grup de patru experţi mondiali, adică de savanţii străini Georgiev, Perlov, Falkenstein şi Hood. Cele trei tăbliţe descoperite relevă fără putinţă de tăgadă o vechime a etnicităţii care dă peste cap toate utopiile hungarofililor despre cât de veche era „pustietatea” înainte de venirea lor în forţă în Transilvania! Dar iată ce a declarat unul dintre cei patru cercetători, savantul rus Perlov, în calitatea sa de expert în Laboratorul de Arheologie al Academiei de Ştiinţe al U.R.S.S.: „Tăbliţele găsite s-au dovedit a fi cu 1000 de ani mai vechi decât cele sumeriene. Rămânea doar să se vadă în ce mod, cu aproape 7000 de ani în urmă, departe de hotarele mult slăvitelor civilizaţii antice orientale, unde nimeni nu se aştepta, s-a ivit cea mai veche (până în ziua de azi) scriere din istoria omenirii” („Tainele veacurilor”, Moscova, 1975).

Dar „istoricul” Boia, perseverând până la limita absurdului, ancorat fiind prea mult într-un imaginar descalificant, continuă să sfideze evidenţele oricăror cercetări şi concluzii istorice, atacând nu doarvechimea românilor pe acest pământ, ci şi originea latină a poporului nostru! Pentru el, nu contează efectiv tot ce ne vorbeşte pleiada de cărturari români şi străini referitor la simbioza civilizaţiei daco-romane! Pe aceştia, în termeni nepoliticoşi, Boia îi califică drept nişte „obsedaţi de nobleţea şi puritatea sângelui românesc” (II, pg.47). Unii ca aceştia nici măcar nu îşi dau seama, vrea să ne spună el, că realmente aceşti colonişti ai Romei veniţi în Dacia nu erau în esenţă „romani puri” (II, pg.32), ci provinciali(III, pg.11). Să fie oare vorba despre acei provinciali nobili despre care vorbeşte, în România Iudaica, Teşu Solomovici? Dacă da, atunci am înţelege mai uşor de ce Boia trece, cu o lejeritate îngrijorătoare, atât peste izvoarele istorice existente, cât şi peste rezultatul cercetărilor făcute de specialiştii în istoria antichităţii! Ştiind însă că Boia are o rezervă faţă de istoricii români (!), preferându-i pe cei maghiari, aş dori să invoc – măcar pentru folosul cititorilor – câteva nume de istorici maghiari şi de documente care subliniază atât că românii sunt mai vechi decât ungurii în Dacia, cât şi descendenţa noastră ca popor din convieţuirea daco-romană: Kövári Laszlo, 1847; Losontzy István,1771; András Huszti; „Hungaria diplomatica”; „Memoriul din 1784”, al grofilor şi baronilor unguri care au cerut ajutorul administraţiei habsburgice pentru a înăbuşi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan: „Părinţii noştri, veniţi din Sciţia, au cucerit cu lupte victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii vlahilor care s-au revoltat astăzi, 1784, asupra noastră, dânşii (ungurii – n.a.) au domnit liniştit peste ei, ţinându-i totodată într-o aspră disciplină”etc.

Chestiunea Transilvaniei

Când pune în discuţie existenţa unui „mileniu întunecat” în Transilvania, de după anul 271 după Hristos, Lucian Boia aderă într-un fel la teoria spaţiului gol invocată de unii „istorici târzii”, ca să poată astfel justifica „întâietatea cronologică în Transilvania” (II, pg.46) a ungurilor. Că teoria aceasta este împotriva logicii naturii umane, dincolo de ce ne spun izvoarele istorice, o observă şi publicistul american Milton G. Lehrer în cartea sa „Ardealul, pământ românesc” (autorul mărturiseşte că nu poate să înţeleagă cum, pe bună dreptate, timp de 1000 de ani a fost un gol imens în centrul Europei, în Transilvania, adică în cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului, aşa încât abia în secolul IX le-a venit ungurilor ideea să-l ocupe)!

Pentru Boia, însă, care de fel pledează „discret” pentru o Transilvanie ungurească în organizarea ei statală (II, pg.70), ca parte a regatului Ungariei (III, pg.17), cu o istorie care îl copleşeşte (III, pg. Cool

, nici nu contează, mai ales că „vede” continuitatea (adică existenţa românilor înainte de venirea ungurilor în Transilvania) ca fiind politizată de români (II, pg.47), cine anume a locuit sau nu primul în Transilvania – deci el zice, în spirit „european” şi „ecumenist”, că maghiarii se pot considera ca acasă „indiferent când au venit aici” (II, pg.52)! Cu alte cuvinte, de astă dată mai „popular”, vorba lui s-ar traduce cam aşa :”Bine ai venit, István, în casa mea! De acum ţi-o dau ţie, că văd a o vrea cu forţa; iar eu, iată, îmi iau desaga mea şi plec”! Şi nu este deloc vorba de o „traducere” cam deplasată, dacă ne gândim la calvarul pe care îl suportă de atâţia ani bieţii noştri români prigoniţi şi asupriţi de maghiari în judeţele Covasna şi Harghita…

Nu, desigur, nu ne putem lăsa ca naţiune călcaţi în picioare de nişte invadatori, iar problema asta „spinoasă”, a cotropirii lente, vreme de trei secole, până în veacul al XIII-lea, o recunosc şi istoricii maghiari oneşti: Mihály Horvath (afirmă că, după rezistenţa dârză a românilor, extinderea autorităţii administrative a maghiarilor în Transilvania s-a realizat abia la sfârşitul secolului XIII), Faraczády Elek, în 1912 (consideră că regii unguri au recurs la organizarea Transilvaniei pentru că sentimentul independenţei românilor era puternic), Alex. Szilagy (susţine că Transilvania şi Ungaria erau ţări diferite şi că niciodată nu s-au confundat una cu alta, dovadă că abia la 1848 Dieta de la Cluj a cerut pentru prima dată unirea Transilvaniei cu Ungaria), Chalnoky Jenő, în 1915 (crede că Transilvania a avut o istorie proprie, autonomia ei fiind de domeniul evidenţei), iar Lajos Mocsáry mărturisea: „Românii posedă deja o limbă plină de rezonanţă şi elevată din punct de vedere literar, cu care stau alături de ginţile latine şi depăşesc pe a noastră în privinţa frumuseţii şi a bogăţiei” (Cuvânt despre problema naţionalităţilor, Budapesta, 1886, pg.147) etc. Pe lângă toate aceste recunoaşteri istorice maghiare, salutare, tronează, evident, documentul maghiar „Gesta Hungarorum”, care menţionează prezenţa românilor în secolul IX în Transilvania, înainte de venirea ungurilor (II, pg.46), dar, se putea altfel?, el este contestat şi de către maghiarii cuceritori (II, pg.60) şi de, normal!, Lucian Boia, sub pretextul nerelevant şi neserios că „textul este mult posterior faptelor relatate” (II, pg.46). Dimpotrivă, aş spune eu, cronica respectivă datează (din secolul XI) destul de aproape de invazia migratorilor maghiari. Şi, oricum, este mult mai apropiată de timpul şi de timpii în care trăieşte Boia…

(Va urma)

Scris de **Admin** Sam Aug 19, 2017 10:02 pm

Continuăm publicarea unor capitole din cartea istoricului clujean Ionuț Țene "Contra curentului.Radiografii istorice post-moderne". Apărută la editura Școala Ardeleană, cartea a beneficiat de recenzia favorabilă a academicianului Ioan Aurel Pop.

Istoriile mele" sau o mitizare biografică a lui Lucian Boia

Istoricul Lucian Boia nu este un expert numai în demitizare şi destructurarea miturilor româneşti, ci şi un creator de naraţiuni mitologice despre propria persoană. El îşi reconstruieşte o biografie mitizantă, de parcă ar scrie despre „miturile comunismului românesc". Citind cartea „Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia" (Ed. Humanitas, 2012) am rămas surprins de introducerea unor clişee mitologice despre persoana istoricului bucureştean. În primul rând, cartea e o serie de interviuri luate de un fost student al istoricului, cu toate accesoriile pro domo ce decurg de aici.

Un fost student nu poate lua istoricului Lucian Boia interviuri cu întrebări obiective sau necruţătoare. Mai mult, cartea de „dialoguri" însăilate de Eugen Stancu este de fapt o „ridicare la fileu" subiectivă pentru maestrul său. Oarecum logică atitudinea, pentru că Eugen Stancu fiind „fostul" student şi doctorand al lui Boia, îi arată profesorului propria empatie. O carte de dialoguri sinceră ar fi trebuit realizată de un istoric care nu a fost student al profesorului pentru a menţine un echilibru al discursului şi o firească obiectivitate. Dincolo de acest neajuns editorial, cartea de interviuri e concepută într un stil conformist, neo marxist, plină de clişee propagandistice, de fapt o mitizare a vieţii istoricului Lucian Boia. Totuşi, dincolo de acest subiectivism al companionilor aflăm lucruri interesante despre Lucian Boia.

Istoricul s-a născut în 1944 la Bucureşti, dar familia s-a mutat imediat la Câmpulung Muscel, datorită bombardamentelor americane asupra Capitalei. Lucian Boia se trage dintr o familie de italieni, după mamă, din clanul Morandini, provenit din Predazzo, localitate din Tirolul de sud. Bunicul lui din partea maternă era inginer de drumuri şi a venit în România să-şi facă meseria. Tatăl lui Boia era din Dobrogea, dar datorită faptului că mama sa a divorţat de acesta, el a rămas ataşat familiei de origine italiană şi de religie catolică. De copil Boia mergea la biserica catolică din oraş. Astfel se explică aversiunea sa disimulată sau neînţelegerea spirituală faţă de ortodoxie, ca liant al naţiunii.

Din dialogurile aranjate de Eugen Stancu nu răzbate la tânărul Lucian Boia un fior creştin sau religios, ci doar o însingurare sufletească nespecifică italienilor catolici şi meridionali prin spirit. Genele italiene poate au rădăcini în alte etnii? Lucian Boia îşi exprimă în dialoguri devenite parţial monologuri, pentru că autorul nu-l chestionează incisiv, anticomunismul său funciar, dar asta nu-l împiedică să se înscrie în 1962 la facultatea de istorie, cea mai ideologizată în epocă, şi în anul patru să devină membru al PCR. Mai mult, ca şef de promoţie Boia primeşte o bursă de la profesorul Macurek de la Brno în Cehoslovacia şi participă ca martor la evenimentele primăverii de la Praga din 1968, fără să se implice, deşi se declama ca anticomunist. Întors acasă se înscrie la doctorat şi devine asistent stagiar la facultatea de istorie. Publică o excelentă carte despre militantul naţional din Ardeal, jurnalistul Eugen Brote, şi mai face o vizită la Praga unde se împrieteneşte cu Helga, o intelectuală evreică din occident. În 1980, pentru că dorea să călătorească în Occident, Boia se implică ca secretar în comisia internaţională de istoriografie şi anual vizitează ţările capitaliste, circa 10 ani, ajungând să urce chiar în Turnurile Gemene din New York şi chiar la Cascada Niagara din Canada. Asta în timp ce un scriitor clujean în epocă trebuia să aştepte doi ani să primească paşaportul verde pentru o banală excursie în Ungaria.

Eugen Stancu e exagerat de discret cu profesorul, dar nu lămureşte ce trebuia să facă Lucian Boia ca să primească paşaportul şi să „bată" cu trenul Occidentul. Dincolo de poveştile frumoase, cât de greu îi dădeau lui paşaportul cei de la comitetul de partid Bucureşti, Boia nu e sincer cu fostul lui student. Problematica am studiat o într o carte despre profesorii români care plecau cu burse în Occident în comunism. Ei primeau paşaportul numai dacă îndeplineau două criterii: deveneau informatori sau agenţi de influenţă DIE sau la întoarcere dădeau un raport detaliat la Securitate despre ce au făcut în străinătate, cu cine s-au întâlnit etc. Punct. Restul sunt poveşti frumoase pe care un Eugen Stancu le poate crede, dar un istoric serios nu. Fără viza securistului de la facultate şi prelucrarea pentru plecare, profesorul român nu primea paşaportul care se obţinea de la sediul Securităţii, cu obligaţia raportului de dat la întoarcere. În această chestiune, când se vor desecretiza dosarele DIE vom afla mai multe despre cum obţinea paşaportul de la Securitate istoricul Lucian Boia ca să vadă Occidentul. Mai mult, Boia era într o perpetuă corespondenţă, întâlniri, mese sau şuete cu istorici occidentali plus cărţi publicate în Franţa. Legea comunistă era clară în această chestiune şi nu permitea rabaturi, numai dacă deveneai agentul, informatorul sau „raportorul" Securităţii. Dar poate sau sigur Lucian Boia a fost singurul istoric român pentru care Securitatea comunistă a făcut o unică excepţie.

Tânărul Eugen Stancu poate să creadă aceste monologuri dacă nu a studiat deloc arhivele CNSAS. Lucian Boia se prezintă ca un om care nu avea relaţii la edituri, care nu ştie să cultive relaţiile, un însingurat social ce nu se descurcă în mediul românesc, dar paradoxal în Franţa şi a construit o adevărată reţea de relaţii şi prietenii ce au dus la publicarea cărţilor sale la edituri mari din Hexagon. Se pare că numai mediul românesc nu i prieşte istoricului. Oricum, în ultimii ani ai comunismului, Lucian Boia devine membru al biroului politic al PCR pe facultate, fiind implicat în propaganda ideologică comunistă a tinerilor studenţi români. După revoluţie devine un „reformist" al universităţii bucureştene, dar refuză propunerile de şefie la catedră şi decanat, pentru că nu i place să conducă şi doreşte să scrie cărţi. Şi a scris o serie de lucrări repetitive despre imaginar şi despre miturile istoriei românilor, în cel mai pur stil marxist sau al ideologiei de stânga franceză. Boia recunoaşte sincer că este subiectiv în istorie şi nu caută obiectivitatea, ci o interpretare cât mai personală a evenimentelor. Cărţile lui se vând bine şi face bani frumoşi din miturile comunismului şi demitizarea istoriei românilor. Îl aduce la facultate pe Adrian Cioroianu şi promovează manualele alternative în spiritul ideologiei europene, ca moştenitoare a ideologiei euro comunismului. Îi repugnă ideea de naţiune şi nu suportă critica, ca un veritabil „anticomunist". Spune că nu a citit cartea lui Ioan Aurel Pop, care demantelează teoria sa despre demitizarea istoriei naţionale, afirmând greşit că istoricul clujean susţine ideea de naţiune în evul mediu. Dacă Boia ar fi citit cartea celui mai tânăr academician român, ceea ce ar fi trebuit să facă, ca un istoric serios şi obiectiv, ar fi observat că I.A. Pop vorbeşte despre „naţiunea medievală" românească unită în special de religia ortodoxă, ca liant spiritual şi de respingere a asimilării prin catolicism, iar românii îşi spuneau lor înșile rumâni, nu vlahi ca străinii, dovedind originea proprie latină (romana) în subconştientul colectiv. Dar „catolicul" de origine italiană Lucian Boia nu are cum să înţeleagă subsidiaritatea şi afinitatea ortodoxiei în relaţie cu etnia românească, ca factor de rezistenţă la prozelitism şi deznaţionalizare. Interviurile lui Eugen Stancu cu magistrul Lucian Boia merită citite de tinerii istorici pentru a evita pe viitor „capcanele istorie" subiective şi ale imaginarului, care produc demitizări ale trecutului, ce nu au nicio legătură sau logică cu adevărul şi obiectivitatea istorică.

Relativizarea scrisului istoric de către Lucian Boia transformă istoriografia în pulp fiction. Ceea ce aduce, totuşi, Lucian Boia nou în istoriografie acum este stilul eseistic şi literar pur, care nu este un model de studiu şi acribie pentru tinerii cercetători, dar exprimă o facţiune minoritară şi agresivă a gândirii noului val de istorici post comunişti, că trecutul poate fi abordat şi ca science fiction, precum şi că marxismul poate fi reciclat în spiritul Şcolii de la Frankfurt.

ADIO, LUCIAN BOIA! (I)

ADIO, LUCIAN BOIA! (I)

Adevărata biografie a lui Lucian Boia: de la intrarea în PCR, la vizitarea Turnurilor Gemene înainte de '89