Fara nici o iluzie, fara nici o confuzie

In jos

Fara nici o iluzie, fara nici o confuzie

Mesaj Scris de Admin la data de Joi Noi 23, 2017 1:49 am

Ilusiuni deşarte” sau Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie 


Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generaţie va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naţionalism constructiv”, cum l-a numit şi a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de august, 2017). Ar fi şansa – are dreptate C. Stănescu – ţării ăsteia să nu se rupă legătura între patrie şi patriotism, între naţiune şi naţionalism. Însă trebuie să-i dau dreptate şi lui Petre Isache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian, conform altui dresaj : political correctness. Şi tare ar dori directorul de la „Elie Wiesel” o memorie cu venele tăiate!



Magda Ursache. Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie



Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generaţie va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naţionalism constructiv”, cum l-a numit şi a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de august, 2017). Ar fi şansa – are dreptate C. Stănescu – ţării ăsteia să nu se rupă legătura între patrie şi patriotism, între naţiune şi naţionalism. Însă trebuie să-i dau dreptate şi lui Petre Isache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian, conform altui dresaj : political correctness. Şi tare ar dori directorul de la „Elie Wiesel” o memorie cu venele tăiate!
Cea mai nefrecventabilă iluzie este, tot pentru mine, utopia comunistă, care,din păcate, prinde la tineri. Ferească Dumnezeu să prindă şi rădăcini. 



Da, Petru şi cu mine, visălogi amândoi şi complet neadaptaţi la res, la realităţile multilateral nedezvoltate ale socialismului, aflaţi pe buza libertăţii, ca să zic aşa, am avut, la acel final de dictatură, iluzii terminate cu deziluzii. Naivii de noi am crezut că va funcţiona principiul distilării lichidelor, însă nu ce-a fost impur s-a decantat. Dimpotrivă, au ieşit la suprafaţă deşeurile, gunoaiele uşoare. Şi exclam şi eu ca Şerban Foarţă: Sancta duplicitas! S-au perpetuat ca disidenţi „codaşii” la tacâmuri din vremea împuşcatului de Crăciun, care ne alimenta ştiinţific. Un felcer voia să fie şef de partid iaşiot pentru că ajutase femeile să facă, până l-au prins, multe avorturi. Ca protocronist al depeizării?
Eu, una, m-am săturat să-l scuz pe Ceauşescu pentru balconiada '68. A fost omorât după 20 de ani de la primăvara cehă pentru că a cerut idependenţă. Dar trebuia, la cererea lui Popescu-Dumnezeu, să facem zid în jurul lui şi-n '89? El, Ceauşescu, a provocat balconiada Iliescu, urmată de dezindustrializare. Au fost, după socoata lui Ilie Şerbănescu, 1200 de întreprinderi productive, distruse, dispărute. N-avem PECO românesc, dar avem Apa Nova franceză, Gaz de nu ştiu unde, telefon mobil din patru zări… „Băieţii deştepţi” au energie de vânzare.
Comanda a fost evidentă. La Iaşi, la sfârşit de decembrie, s-a vrut să se dea jos statuia Independenţei; exact atunci, Tökes declara: „este momentul independenţei”. A cui, ştim acuma.
Spre amărăciunea Bătrânului meu, lichelele securiste au fost plasate în posturi-cheie: de diplomaţi, rectori şi prorectori, şefi de catedre universitare, de edituri, de reviste, cadre didactice la Teologie…
„Magda, cheia e la Secu împărţit în 9, deci are 9 capete”.
Dar ce cheie nu se pierde? i-am replicat eu, cu ajutor de la Minulescu, şi mai visăloagă atunci decât el. Vi-l aduceţi aminte pe premierul de un an şi 9 luni, Radu Vasile? În Cursă pe contrasens, carte apărută în 2002, avertiza: „România e condusă de Partidul Structurilor, aceşti inşi, foşti securişti şi cadrele aparatului comunist, au pătruns peste tot”. Şi: „supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate de ameobe, se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism înnăscut”.
Dar în politică e altfel? „Ce-aţi făcut cu uteciştii/ I-aţi făcut miniştri?”, scanda strada. Sau şi mai mult decât atât, ca în cazul lui Arici Pogonici, nickname pentru „externul” MRU, care plasase pe peretele biroului portretul ministresei Ana Pauker. Da, pe Hannah din Codăieşti-Vaslui, devenită, în „Scânteia” lui Brucan, „Ana noastră”. Care Ană a revenit la vârf politic prin nepoţii prietenei Ghizela Vass, Bogdan Olteanu şi Andreea Vass. Prin nepoţii bunicuţei, mătuşii Ghizela, dar şi prin Ion Iliescu, trimis studinte la Moscova – zice presa – chiar de Anuşka. În '90, pe urmele tătânelui cominternist, Iliescu a avut un rol în blocarea reîntregirii României.
Am lansat la Paşcani, la Casa de Cultură, Universitatea care ucide. Un cititor al romanului (apărut la Editura Timpul, în 1995, după ani lungi de tăcere editorială, impusă de cuţitarii-cenzori) a descoperit pasajul unde spuneam că în Parlament ar trebui să fie deţinuţii politici. I-a sunat a răzbunare. Şi, cum personajul Dinu M. trecea pe şoseaua Focşani-Iaşi, în maşină, pe sub burta calului lui Suvorov, nu i-a plăcut asta. Cum? Să ne războim cu statuia lui Suvorov? Cititorul opinioman nu părea a şti că, la 1871, ruşii lui Suvorov au intrat în Ţara Românească. Jaf şi foc, asta au adus. Dar cum să-l zgândărim noi pe ursul ruso-sovietic? E periculos. Capul ce se pleacă… Doar n-am vrea să avem iarăşi partide de gheţuri moscovite ori de îngheţuri siberiene. Aşadar să-l lăsăm în pace pe Suvorov. Cititorul crypto-comunist n-a avut curaj să-mi spună „să-l lăsăm în pace pe Lenin”. La câţiva luştri de atunci, cuiva îi pare rău după statuia lui Ilici (doborâtă la 6 martie 1990, chiar de ziua instalării primului guvern comunist, în 1946), motivând că ar fi trebuit păstrată ca „simbol al epocii”; după cum Casa Scânteii ar trebui conservată atent, tot ca „simbol al epocii”.
Un bust al lui Ion Antonescu, plasat într-o curte de biserică, trebuia acoperit cu o cuşcă de scânduri. Nu poţi purta un tricou cu chipul lui Ţuţea, dar cu Che Guevara, da. În octombrie 2017, „Che”, partenerul de gherilă al lui Castro, a fost comemorat în Bolivia, 5 zile în cap: prin evenimente politice şi culturale, ba chiar gastronomice.E în trend steaua roşie pe basc şi insigna cu cei mai sângeroşi dictatori, Lenin, Stalin, Mao, la butonieră.
După ce Raportul final, citit în Parlament în 18 decembrie 2006 de preşedintele Traian Băsescu (declarând comunismul „regim ilegitim şi criminal” şi basta) a minimalizat moral teroarea Dej-Pauker, ni se cere să-l lăsăm în pace şi pe Tolbuhin.
Statuia lui Carol I a fost topită şi din bronzul ei s-a înălţat statuia lui Stalin. Şi-s mulţi cei care lăcrimează încă după tătuc, iar grija factorilor de decizie faţă de uriaşul patrimoniu românesc de durere e minimă. Recent, epigramistul Ionescu Quintus (Dumnezeu să-i ierte de 7 x 77 de ori, cum cerea părintele Cleopa, că i-a turnat răzbit, şi nu în epigrame, pe colegii prieteni, dar şi pe clienţii săi, ca avocat) a primit cea mai înaltă decoraţie, „Steaua României”, şi a fost îngropat cu onor militar.
Ultimul supravieţuitor al luptelor de la Oarba de Mureş, care au durat 20 de zile şi unde au murit peste 11000 de ostaşi, face diferenţa de Quintus. Povestea Dumitru Şomlea că a fost îngropat sub obuze, că, din comuna lui, 60 de soldaţi au murit şi numai doi au scăpat. După luptele de la Prut avea mantaua găurită de gloanţe. Moş Dumitru Şomlea a trăit cu o pensie de 252 de lei şi a fost înhumat la 103 ani, în 16 septembrie 2017, fără onoruri militare. Măcar are loc de veci. Morţii Canalului comunist, adevărat abator între 1948 şi 1958, erau înmormântaţi goi: hainele erau „pe inventar”, trebuiau recuperate, iar din cimitire au dispărut şi crucile. Au fost culese şi vândute la fier vechi.
Abia-abia s-a reuşit ca numele Liceului „Mircea Vulcănescu” să nu fie schimbat. Şi mă întreb la ce-o fi visând oare domnul Florian, de n-a vrut bust Mircea Vulcănescu? Poate la un fundac Crohmălniceanu, cu grup statuar din „culturalizatorii” Chişinevschi, Răutu şi Walter Roman.
Într-o democraţie de tot subţirică, de tot plăpândă, libertatea poate fi orbitoare. Nicolschi şi Goiciu au murit liniştiţi şi liberi, ginerii lui Dincă-Te-Leagă s-au orientat capitalist, cu foloase fabuloase… Foarte actual rămâne Grigore Alexandrescu: „Democraţia nu-i pentru căţei”, ci pentru dulăi. Iar dulăii sunt mulţi.
Revenind la iluziile tinerilor de stânga, i-aş vrea fără nici o iluzie, fără nici o confuzie. Comunismul a ucis, a ucis, a ucis (şi domnul Florian ştie de unde am luat predicatul triadic) o sută de milioane de oameni. Adică, după un calcul recent, 3 oameni pe minut, 190 oameni/ oră, 4500 oameni/zi. Iar nouă ni se cere plâns din milă pentru torţionari, ni se spune să fim buni, îngăduitori, iubitori cu ucigaşii. Ce, capitalismul n-a ucis? Doar n-o să facem la infinit inventarul atrocităţilor. Cât despre vinovăţia comună, la comun, ideea asta tot de la comunism se trage.
O persoană însemnată din Iaşi, pe care n-o mai numesc de silă, se tot străduieşte să convingă că intenţiile bune au pavat raiul comunism, nu că a fost iad. Şi-i o perversitate să te justifici că ai ajuns comunist de vârf CC/PCR pentru că te-a câştigat la tinereţe utopia egalităţii. Tinerii stângişti visează la şansa egalităţii. Dar a fost activul de partid unic egal cu populaţia? S-au împărţit egal lipsurile? Nu spunea bancul anticomunist că mâncam prin reprezentanţi? Doamne, de n-ar deveni endemică speranţa că doctrina comunistă ar fi salvatoare. Cât de salvatoare a fost o ştim pe pielea noastră.
Vechii agitpropi susţin că s-a plecat de la utopie nevinovată, ba chiar vis frumos: al egalităţii. Numai că „visul” lor a fost coşmarul nostru. Mai susţin că s-a construit nu un comunism real, care ar fi adus egalitate absolută, dreptate absolută, bunăstare absolută (după nevoi), fericire absolută, ci unul fictiv, ficţional. Că altfel ar fi stat lucrurile dacă l-ar fi construit „ştiinţific”.Or fi uitat „învăţătura” lui Marx? Să le-o reamintesc: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism”. Iar Engels voia să dispară „popoarele, naţiunile reacţionare”.
Tot „în duh marxist” (cum scrie cu ironie fină Gh. Grigurcu despre tânărul Petru Dumitriu) ni se prevesteşte acum că etniile vor dispărea. Noi, românii, asistăm deja la risipirea neamului în lumea largă, pierdem deja populaţie pe timp de pace ca-n războaie; îşi iau lumea-n cap 9 români pe oră, după o statistică ultimă. Iar cei rămaşi locului văd o soluţie într-un „comunism de dreapta”, rectificat. Comunismul nu mai este utopie rea, ci ipoteză. La orizont, noul pământ al făgăduinţei! Încă puţin şi o să reapară revista „Convingeri comuniste”, ca să nu-i discriminăm pe tinerii stângişti. Cum să-i discriminezi, să le suspenzi dreptul la opinie, la liberă exprimare? Dar suspendarea dreptului la cuvânt n-a fost ideea lor, nu asta au făcut ei, propagandiştii, ei, ideologii comunişti? Să nu-i discriminăm nici un pic sau s-o facem cu moderaţie, cum ne cere Europa prin guriţa Amnesty International care şi-a trimis reprezentanţii în România, în ianuarie '90, să vadă cum o duce în puşcărie Dincă-Te-Leagă, cum trăieşte el închis. Eroul aviator de război Tudor Greceanu (800 de misiuni pe frontul inamic) a fost ţinut 48 de ore cu picioarele într-un bloc de gheaţă, consecinţă a unei încercări de evadare: „Ştiam ce risc. Nu acuz pe nimeni. Am făcut-o pentru că am vrut s-o fac.” Două sute de politici ştiau de planul evadării. Unu a trădat. Tudor Greceanu a fost condamnat la moarte. La proces, o tovarăşă judecătoare l-a întrebat: „Nu sunteţi mulţumit cu condamnarea la moarte?”. „Ba da, a răspuns Tudor Greceanu, preluînd cel mai aiuritor cuvânt, sunt mulţumit”. Securitatea, nu el, a făcut recurs. El a refuzat să ceară recurs. „E-aşa de simplu să mori. De ce să te compromiţi?” A ajuns în zarca diavolilor Coler şi Crăciun. A murit, în decembrie '94, într-un apartament din Ferentari, la etajul 7 (casa îi fusese naţionalizată în '47), cu picioarele amputate ( artrită, pentru că purtase lanţuri de 18 kilograme), dar a mers până la capăt pe Drumul celor puţini, cum şi-a intitulat Amintirile unui aviator. Şi ştiţi care a fost ultimul său cuvânt? „Am pierdut partida”.
Teama lui Vladimir Bucovski privind „încorporarea monstrului”, adică absorbţia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, n-a fost închipuită. La kilometrul zero de comunism, am auzit, peste Piaţa Universităţii, râsul lui Brucan, o natură complet imorală, îmbătrânit în oportunism. Brucan a câştigat partida, nu Tudor Greceanu, nu Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria”, în 1990. Şi cum să nu fie negat Noica postsocialist, când a pledat pentru spiritualitate creatoare, ca „antrenor” al ei, când a trăit ascetic ca şi Dumitru Stăniloae, ca şi Steinhardt, adevăratele modele necompromise?
La fine de an '89, „părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”. Am crezut într-o lume lipsită de frică, de cenzură, de activişti, de securişti, dar raportul cu „societatea deschisă” al insului gândind de capul lui, liber, a rămas acelaşi, de la Ivan şi Ion la Iohann. Gata cu biletul la control, cu teze (de iulie), cu mangalii (de august), cu rapoarte comuniste… Eroare de lectură ...sociologică! Activii au fost desărcinaţi o vreme, nu mult, „până fraierim pulimea”, cum numea populaţia Adrian Năstase. Şi ce tandru îi spunea Vasile Andru : „poporimea”! Bătrânu a ştiut, de cum l-a văzut pe versatul comunist Ion Iliescu la televizor, că n-o vom lua pe alt drum, chiar dacă ne agăţam de impresia (falsă) că am fi scăpat de comunism. Pas cu pas? Ba un pas în faţă, doi paşi în spate, prin „meandrele concretului”. I-am spus atunci că face previziuni prea rele, confundând luciditatea cu exagerarea. Dar el a avut dreptate, nu eu. Ca să văd cele bune mi-ar trebui microscopul, instrumentul de mărire al profesorului Ionel Andriescu,de la Facultatea de Biologie, bunul meu prieten.
În primele zile după căderea Cortinei de Fier, nu mi-am imaginat că vom trăi, sub cetăţeanul Iliescu, în cetatea ideală. Dar, dacă revoluţia ar fi fost chiar revoluţie, nu „schimbare-n modificare”, n-am fi re-căzut în roşu marxist. Mulţi sunt îngrijoraţi, dar şi mai mulţi sunt impresionaţi de pledoariile de stânga, absolut amăgitoare.
Cum în socialism retrogradarea unui propagandist PCR era, în realitate, avansare, ne-a fost dat să vedem cum vechi simbriaşi PCR, ajunşi simbriaşi FSN, PDSR, PSD şi tot neamul de partide ale lor, au devenit „pensionari speciali” („astea nu-s pensii, sunt recompensii”, cum râdea cineva; râdem deşi nu-i nimic de râs, ce să facem?) sau „indemnizaţii pentru merite speciale”. Ei, au mai intrat câţiva cecişti în închisori, dar fii şi gineri îndemânatici au ajuns milionari în euro, crescuţi în grădina „săracului cinstit” Ion Iliescu. Fidelii lui „neanicu”, deveniţi fidelii lui „neanelu”, au fost reamplasaţi în posturi de prim rang de fostul tovarăş prim de Iaşi. Pare de neconceput, dar tot ce ni se întâmplă îl probează pe Chesterton: „adevărul e mai straniu decât ficţiunea”. Incredibil, neverosimil!
Nu sufăr de scenarită, n-am boala asta, însă ghidonajul fostei Securităţi a devenit clar. Am fost ghidonaţi de la început: şi protestatarii strigând Jos comunismul!, şi minerii, şi greviştii foamei, şi participanţii la mitinguri pro şi contra regelui. Şi unii şi alţii, cum a văzut Radu Mareş clar, în Manual de sinucidere.
Până şi mutarea statuii soldatului sovietic din dealul Copoului, la care am participat, mi se pare acum dirijată. De unde veneau liderii? Părea că ştiu toate mutările, cine şi ce avea de făcut. Oameni oneşti şi altruişti? Mă îndoiesc. Din ieşirea la revoluţie s-a făcut o afacere cu sume enorme în joc. Morţii au rămas nejustificaţi.
Şi am mai avut o iluzie: că postsocialist n-o să se mai aplaude Puterea. Dacă omagiatorii, ceauşescolatrii nu-şi mai pocneau atâta palmele de le săreau degetele, poate că dictatorul se retrăgea de bunăvoie, ca Honecker, şi nu şi-ar fi băgat cozile în „schimbare” „turiştii” KGB, CIA, AVO, MOSSAD şi cine-a mai fost. Agentul KGB, gen. Militaru, a pus mâna pe armată, iar unitatea militară anti-KGB a fost, după evenimentele decembrii, desfiinţată.
Scriitorul în politică, re-re-repet, e ca albatrosul căzut al lui Baudelaire, ca îngerul din cuşcă, la Marquez. Chiar sprijinul pe care li-l dau politicienii e malefic. Ca ajutorul dat de Gogu Rădulescu (CC/PCR), cu spate tare masonic, zice-se, plus cel al URSS (după Marian Popa, în serviciul secret sovietic). Ajutorul dat de „sus” unor scriitori a împiedicat coagularea unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că mămăliga exploda mai repede şi n-ar fi fost o explozie controlată de pe marginile ţării, cu victime mii.
„Se minte ca-nainte”, observă Petru Romoşan. „Stejarul carpatin” („Dunărea gândirii”, Pericle comunist, Nicolae/văpaie, multiubitul urât până la paroxism) a pierit, în fine, dar aplaudacii de preşedinţi prisosesc, ba încă au de ales între Iliescu şi Constantinescu, Băsescu şi Iohannis. Laudele curg şi peste pletele purtătoarei de cuvânt, „reuşita” doamnă Puşcalău, aşa cum curgeau peste blonda supremă Udrea, care a vizitat zonele calamitate, dăruind sinistratelor pantofi cu toc.
Geaba nota cu sinceră amăreală istoricul Florin Constantiniu: „Politicienii au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii”. Responsabil de vânzarea pământului, Ion Iliescu; de depopulare, toţi preşedinţii, în special Băsescu; de politica de dez-unire a românilor, toţi preşedinţii, tot Parlamentul, mai toate ONG-urile.
Interesează să fim ţinuţi în dezbinare, în stare de incomunicare. Îndemnul la „consens” a fost rostit de Iliescu pentru ai lui, ai celor trecuţi cu grăbire din barca PCR în barca FSN. Vocabula consens a căpătat un sens peiorativ, aşa cum crypto-comunist e un eufemism. De ce crypto? Iluzia României întregite cu Basarabia, speranţa naţională de sfârşit de decembrie, s-a dus şi ea, ca şi crucea adusă-n spate de 30 de tineri, ei înşişi o cruce vie, în Marşul Unirii, din 1992. A fost furată? Oricum, a dispărut o vreme din Piaţa Universităţii, iar noi am ajuns mai duşmani decât şiiţii şi suniţii. Cred că acel cactus, statuie a Unirii chipurile, ar simboliza perfect dez-unirea noastră, la care s-a lucrat de 20 de ani şi încă 7.
S-a ajuns la aberaţia ca un senator al României şi fost ministru al Culturii pe deasupra, Kelemen Hunor, să declare că nu poate şi nu vrea să sărbătorească Unirea centenară. Sau avem o Ungarie în miezul României şi nu ştim? Nu m-ar mira să se retrocedeze în anul Centenarului şi Muzeul Unirii din Iaşi, de vreme ce se găseşte mereu câte un Diego care să-l evoce pe Cuza mai mult contra decât pro , în Analiza intitulată Jos Cuza! Jos Bucureştiul! („Ziarul de Iaşi”). Trebuie să se afle că faţa adevărată a Marii Uniri a fost opoziţia la Unire? Şi ştiu istorici care nu-s deloc smeriţi faţă cu morţii în puşcăriile comuniste, preferând să vâre sub covor, ca pe gunoi, jertfa unioniştilor. Ţuţea spunea că memoria e ca umbra omului, nelipsită, nu se poate fără umbră. A fost declarat un bătrân imbecil, maieutizând prin cârciumi.
Elevii învaţă, dacă mai învaţă, o istorie zăpăcitoare, fără repere temporale, o istorie… meteorologică. Istoria eroică se acoperă cu boieli, aşa cum au mai făcut-o rollerii, sufletele bolşevice cominterniste, deşi Posada, Războieni, Călugăreni, Plevna…,toate au „acoperire în sânge” (mulţumesc, Vasile Gogea!). Românii au acoperire în sânge de când se ştiu: „Ne trebuie Ardealul/ De-ar fi să ne-ngropăm de vii”. În alte cuvinte, n-am avea victorii istorice (arcul acela de triumf fiind un fake), n-am avea martiri, deşi martirii plâng în gropile comune, n-am avea eroi de război (înhumaţi în cutii de carton).
Dar câte şantiere arheologice nu s-au închis, din lipsă de respect pentru trecut.De ce se închid muzeele?La întrebarea asta e un singur răspuns: ca să le uităm. Memoria corectă a ajuns un soi de fruct interzis.
S-a instalat un dispreţ faţă de Grund (origine), faţă de identitate. Îmi propun chiar să scriu un text în anul centenarului, intitulat Un fragment de naţiune, de vreme ce românii au proclamat nu re-unirea cu Basarabia, ci Republica Moldova.
„Trebuie să începem să iubim România”, scrie actriţa Oana Pellea. Dar când n-am mai putut s-o iubim? Când ni s-a spus că iubirea de ţară e baznă, că sacrificiul e o prostie. Cum să mori, ca proasta, pentru pământul tău, ca dacii? Când ni s-a repetat cu obstinaţie că e o ţară inferioară, de kkt, cum scriu internauţii. Într-un tomberon de blog (tomberoanele astea sunt moartea blogurilor curate, ca şi subtitrările ziarelor ieşene; comentatorii de sub texte, subsolic, îşi permit orice; Călin Ciobotari mi-a trimis odată un comentariu, anonim, desigur, şi m-am lămurit), aşadar într-un tomberon de blog, o Mihaelă se arăta amuzată de spusa (ea credea că-i proverb): „Ţara noastră a avut nevoie de când e ea de alt popor”. Or fi din alt popor reperele de patrimoniu moral ca Ecaterina Teodoroiu, Ana Ipătescu, Elisabeta Rizea, Zorica Laţcu, Anuţa Nandriş, Doina Cornea… 



Ca să ni se demonstreze micimea, excesele critice la adresa marilor valori n-au contenit. În 19 august 2017, teleastul cu (e)emisie Sabin Gherman găsea cu cale (rătăcită) să spună că Iorga a fost „un om inteligent, dar foarte prost”. Cât despre domnul Florian, tare-i place să se abată de la „dreapta cărare” şi să taxeze oameni desăvârşiţi ca Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Vintilă Horia. Şi câţi ghermani şi floriani nu sapă groapa marilor valori, ca să se poată crea, din nimica toată, altele.Jucându-mă şi eu cu numele, ca Niculae Gheran: avem un Havelică, un Kundereanu, un Sami Malraux, un Pata-Kierkegaard… Câţi n-au urcat scara şubrezită a ierarhiilor literare, după ce s-a deschis poarta „revizuirilor”, ca să nu le zic răzuiri! Nu că reexaminarea istoriei literare n-ar fi fost necesară, dar nici ca MRP să fie declarat „cobai al comunismului” şi Geo Dumitrescu – colabo nu-i de acceptat; ca Popescu-Dumnezeu să pledeze „nevinovat”, iar Nichita Stănescu să fie împins la colţ „roşu vertical”. El, şi nu Dan Deşliu, Nina Cassian, Maria Banuş…
Moda-i veche: şi ruşinea, şi regretul de-a fi român s-au manifestat ante şi postbelic. Eliade, care nu -i place lui Norman Manea, publica în „Vremea”, din 10 septembrie 36, un semnal de alarmă:
„Nu cred că este ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele şi să-şi bată joc de trecutul lui”.
Soluţia? Da, am una. Să vină Iuliu Maniu la Justiţie şi Tudor Greceanu la Armată, Petre Ţuţea la Economie, Haret ori Sandu Tudor ori Maiorescu la Învăţământ, V. Voiculescu la Culte, N. Paulescu la Sănătate, Vintilă Horia la Relaţia cu diaspora, Barbu Slătineanu ori Ernest Bernea la Patrimoniu, Anghel Saligny la Transporturi… La Cultură, lista e foarte lungă: Eliade, Steinhardt, Crainic, Gyr, Gh. Brătianu… Astfel, nu altfel, România se va reface. Sau nu se va reface deloc.
Cât despre perspectivă, Bătrânu îmi spunea: „E un antrenament bun să vrei imposibilul”.
Aşadar: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!”.
Magda Ursache
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5393
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum