NOI SI NISTE UNGURI A sosit momentul să stabilim, odată pentru totdeauna, dacă România se conduce de la Budapesta, via Tokes Laszlo, Izsak Balazs, Kelemen Hunor, Marko Bela, sau dacă soarele mai răsare încă de la Bucureşti pentru toţi românii!

In jos

NOI SI NISTE UNGURI A sosit momentul să stabilim, odată pentru totdeauna, dacă România se conduce de la Budapesta, via Tokes Laszlo, Izsak Balazs, Kelemen Hunor, Marko Bela, sau dacă soarele mai răsare încă de la Bucureşti pentru toţi românii!

Mesaj Scris de Admin la data de Mier Mar 21, 2018 10:33 pm

Libertatea de mişcare îngăduită între anumite limite a ţărilor ex-comuniste după 1989 a fost înţeleasă de către unguri ca un prilej de refacere, măcar în parte, a mult visatei Ungarii Mari, proiect rămas în suspans timp de 172 de ani, în urma înfrângerii suferite la Mohacs din 1526 şi transformarea acesteia în paşalâc turcesc. La aceştia se mai adaugă alţi 168 de ani, din 1699, cât timp teritoriul acesteia s-a aflat sub austrieci până la înfăptuirea dualismului austro-ungar din 1867, când, din supusă a Austriei, Ungaria a devenit relativ egală acesteia. Preţ de trei secole şi jumătate i-a chinuit pe unguri ideea că nu pot exploata în voie şi cu duritatea cunoscută popoarele pe care le-au subjugat, începând din secolul XI, acţiunilor lor belicoase de tip hoardă, căzându-le victime în primul rând populaţiile paşnice, sedentare, care în evoluţia lor se aflau, din punct de vedere al civilizaţiei, cu câţiva paşi înainte, cum a fost şi cazul românilor transilvăneni. Au reuşit acest pas la 1867 când, prin împărţirea în două a Imperiului Habsburgic, devenit austro-ungar, Ungaria şi-a recâştigat dominaţia exclusivă asupra acelei părţi din imperiu care, cu circa 340 de ani în urmă o pierduse, adică la 1526. În consecinţă, evenimentele de la 1848-1849, pe care le-au sărbătorit zilele acestea, la 15 martie, cu atâta pompă, când s-au răsculat împotriva Austriei, nu au nici pe departe semnificaţia revoluţionară pe care o reclamă, ci începutul luptei unui cotropitor împotriva altui cotropitor. Ei n-au făcut aceasta pentru a se elibera, ci pentru a deveni ei înşişi exploatatori de popoare prin recuperarea propriului imperiu. Pentru că, prima măsură după dualismul de la 1867 a fost anexarea Transilvaniei şi a Slovaciei la Ungaria, ca parte constitutivă a acesteia şi câştigarea supremaţiei asupra Croaţiei, a unei importante părţi din Dalmaţia, Slovenia, Serbia de Nord şi Ucrainei Subcarpatice. Lăcomia cu care s-au aruncat asupra acestor naţiuni pentru ştergerea identităţii lor, prin măsuri draconice de asimilare forţată şi exploatare diabolică, nu i-au dus însă departe. La 1918, odată cu dezmembrarea tuturor imperiilor, Transleithania (denumirea părţii ungureşti a imperiului austro-ungar), s-a destrămat ca o ceapă degerată, istoria lăsând Ungariei, ceea ce i s-a cuvenit, atât demografic cât şi teritorial. Adică, 8 milioane de unguri şi 93.000 kmp suprafaţă, aspect consfinţit în Tratatul de Pace de la Trianon. O soartă similară a avut-o şi Austria, de o mie de ori mai importantă, prin Casa de Habsburgi, pentru destinul multisecular al Europei Centrale. Aceasta s-a ales cu o suprafaţă de numai 83.000 kmp şi 9 milioane de locuitori. Matematic, într-adevăr puţin, faţă de Austro-Ungaria imperială care număra 667.000 kmp şi 50 milioane de locuitori. Făcând un mic calcul între ceea ce deţineau ca imperii şi ceea ce li se cuvenea ca arii de întindere a propriilor naţii, rezultă că, şi austriecii, şi ungurii s-au întins mult mai mult decât îi ţineau plapuma, subjugând popoarele vecine. Imperiul lor, într-adevăr de carton, se întindea în procent de 74 la sută pe suprafaţa altor popoare, iar ponderea maghiarilor şi a austriecilor în populaţia imperiului era într-o netă inferioritate, de doar 34 la sută.
Adică imperialişti în toată regula. Problemele acestea a aducerii fiecăruia la realitate, prin aplicarea principiului naţionalităţilor, stipulat de către preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (1913-1921), au fost perfectate prin Tratatele de Pace de la Paris: cel cu Austria, la Saint-Germain, în 1919, iar cu Ungaria, la Trianon, în 1920. Deşi soarta istoriei a fost crudă cu ambele imperii, în opinia lor, Austria pierzând mult mai mult prin ceea ce a investit în civilizaţia Europei, suntem convinşi că despre Tratatul de la Saint-Germain, unde noi, românii, am recâştigat Bucovina, n-a auzit nimeni, în afara specialiştilor în istorie. Pentru că austriecii l-au recunoscut, şi-au văzut şi îşi văd de treburile lor, pe când despre Tratatul de la Trianon, ştiu şi copiii de la grădiniţă, pentru că el a fost mereu adus în actualitate de către partea maghiară, fiind contestat încă din ziua semnării şi până astăzi.
Mergând pe firul acestei contestări, ungurii continuă să reclame fără încetare revendicări teritoriale serioase de la toate ţările din jur, şi îndeosebi de la noi, Transilvania fiind cea mai importantă provincie a imperiului lor, atât ca populaţie cât şi ca suprafaţă (101.000 kmp), dar şi ca resurse. Pentru că despre modificarea de graniţe nu se mai poate vorbi într-o Europă Unită, subminarea din interior a ţărilor cu populaţie maghiară şi secuiască, prin enclavizare autonomistă, constituie direcţia lor de acţiune. Aproape toate ţările vecine au simţit acest val iredentist, cele mai afectate fiind Slovacia, cu 10,6 la sută maghiari, România (6,6 la sută), Serbia (3,9 la sută), dar şi Ucraina, Austria şi Croaţia. Dacă în toate statele au fost luate măsuri de temperare a zelului revendicator, şi remarcăm aici poziţia fermă a Slovaciei, România, datorită ambiguităţii şi laşităţii clasei noastre politice a lăsat cale liberă acţiunilor iredentiste care s-au concretizat în cedări nepermise, ce au afectat grav autoritatea statală, pe parcursul celor 27 de ani de coabitare cu UDMR, pe scena politică românească, şi care au culminat, cu marşurile şi manifestările iniţiate, de câţiva ani încoace, de 10 şi 15 martie, cu mitingul pentru autonomie teritorială a maghiarilor şi secuilor care se desfăşoară de fiecare dată la Târgu-Mureş. În fapt, o demonstraţie de forţă pentru destabilizarea şi dezmembrarea ţării, pentru intimidarea românilor. O situaţie fără precedent care putea fi evitată din capul locului dacă în decursul acestor peste două decenii de democraţie am fi avut la cârma ţării o clasă politică, cât de cât responsabilă, care să „rumege" tot ceea ce întreprinde şi care dacă n-a fost înzestrată cu destule haruri manageriale şi gospodăreşti, pentru a ne îmbunătăţi traiul zilnic, măcar spirit patriotic să fi avut. Puteau, în felul acesta, să pună capăt din vreme cerinţelor exagerate şi nesăbuite ale liderilor minorităţii maghiare, cunoscută de altfel din capul locului pentru intenţiile şi tendinţele autonomiste şi separatiste. Ignoranţa acestora, dublată de inconştienţa unei importante părţi a intelectualităţii dâmboviţene, dar şi transilvănene, care, ironizându-ne, nu concepeau „Transilvania ca pe o bucată de zahăr pe care ungurii să o vâre în buzunar", cât şi atitudinea total nepatriotică a unor publicaţii şi posturi de televiziune româneşti, au făcut din ţara noastră un câmp larg de dispută deşănţată, cu privire la prezentul şi viitorul României. Adevărul este că, oricât de mult ne place să invocăm articolul 1 din Constituţie care spune că România este un stat unitar, suveran şi independent, primii care îl ignoră sunt chiar autorităţile statului care prin atitudinea şi comportamentul lor de „no combat", lăsând câmp liber oricăror manifestări împotriva acestor sfinte valori. Acest mediu al indiferenţei i-a încurajat pe iredentişti să formuleze puncte de vedere contrarii, care cu sprijin extern s-au concretizat în manifestări antiromâneşti de anvergură, ca cele de 10 şi 15 martie, în care „calul lor de bătaie" este România şi românii care se „opun în calea fericirii lor", neagreându-le autonomia etnică. Pentru că autorităţile române nu şi-au făcut temele atunci când trebuia, lăsând răul să se extindă peste măsură, de altfel ca şi în domeniul corupţiei, al criminalităţii şi evaziunii fiscale, acum sunt puse în faţa unor situaţii, limită care nu pot fi tratate cu jumătăţi de măsură. Dacă ţinem într-adevăr la principiile constituţionale, autoritatea statului, puternic afectată la nivelul întregii ţări prin aceste tendinţe autonomiste, se cere restabilită de urgenţă, prin aplicarea severă şi unitară a legii pe întreg teritoriul ţării. Aceasta înseamnă, măsuri inclusiv în zona secuimii, de unde a fost exclusă în baza trocului făcut cu UDMR, şi de celelalte formaţiuni maghiare. Adică, voturi şi susţinere politică în schimbul golirii autorităţii statale de conţinutul românesc. O adevărată trădare de ţară pentru care iresponsabilii ar trebui să plătească cu propria libertate. Din păcate, acest trend al concesiilor continuă şi astăzi. Am putea spune chiar, astăzi mai mult ca oricând, avându-se în vedere uşurinţa cu care proiecte legislative de natură revendicativă ale UDMR, ajung în dezbaterea Parlamentului, mult mai repede, decât cele care privesc interesul naţional, buna funcţionare a instituţiilor statului, dezvoltarea şi prosperitatea ţării. Aşa este cazul înfiinţării Liceului Teologic Romano-Catolic de la Târgu-Mureş, pentru care s-a adoptat o lege specială săptămânile trecute, dovedită apoi neconstituţională, iar săptămâna aceasta va intra în dezbaterea aceluiaşi Parlament, Propunerea legislativă privind statutul de autonomie a Ţinutului secuiesc, convinşi că, din doi iepuri, unul vor împuşca.
Cu minorităţile sunt probleme peste tot, dar niciunde ca în România, cu minoritatea maghiară care, iată, nu-şi mai încape în piele, iar manifestaţiile ameninţătoare, din fiecare început de primăvară, sunt o dovadă a unei obrăznicii fără margini. Pentru a le aduce aminte că ar fi cazul să se potolească, amintim doar o parte din discursul lui Vladimir Putin, ajuns pentru a patra oră preşedintele Rusiei, la Duma de Stat pe această temă: „Poporul rus nu admite niciun afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Rusia, limba rusă, pe ruşi şi legile, fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi. Cine face astfel, este invitat să părăsească imediat Rusia! Nu Rusia are nevoie de minorităţi, ci ele au nevoie ca Rusia să-i primească, să le ofere adăpost, locuri de muncă şi hrană. În Rusia trăiesc în primul rând ruşii"!
Fără a-l imita întru totul pe preşedintele Marii Rusii, întrebăm noi, pe când un mesaj asemănător şi lămuritor în această direcţie din partea preşedintelui Iohannis, „a primului ministru" Liviu Dragnea, a preşedintelui Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, şi mai ales, pe când măsuri eficiente pentru restabilirea autorităţii instituţiilor statului în zonă. A sosit momentul să stabilim, odată pentru totdeauna, dacă România se conduce de la Budapesta, via Tokes Laszlo, Izsak Balazs, Kelemen Hunor, Marko Bela, sau dacă soarele mai răsare încă de la Bucureşti pentru toţi românii!
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 4933
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum