Is Washington Too Focused on Iran's Nuclear Program?

Scris de **Admin** Vin Mai 11, 2018 9:27 pm

https://www.foreignaffairs.com/articles/middle-east/2018-05-09/washington-too-focused-irans-nuclear-program?ci

&

https://sites.google.com/site/incolimatorulluiputin/is-washington-too-focused-on-iran-s-nuclear-program

Why It's Time for the U.S. to Prioritize Rolling Back Tehran's Regional Gains

In announcing the United States’ withdrawal from the Iran nuclear agreement, U.S. President Donald Trump made clear his disapproval of the accord and outlined a laundry list of complaints about Iranian policies. But he left perhaps the most critical question unaddressed: What, precisely, is U.S. policy toward Iran?

For nearly a decade, the nuclear question has crowded out serious deliberations over a broader policy toward Iran. Yet Iran’s nuclear program is inseparable from its overall national security strategy, which focuses on the projection of nonconventional power far from Iran’s borders. Similarly, U.S. concerns about Iran’s nuclear endeavors are rooted not just in a principled stand against the proliferation of weapons of mass destruction but in deep unease about the Iranian regime’s broader actions and intentions. And it is easy now to forget that prior to the conclusion of the nuclear deal—also known as the Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA)—U.S. allies in the Middle East other than Israel were more concerned about Iran’s regional policies than its nuclear pursuits.

One of the chief criticisms leveled against former U.S. President Barack Obama by critics of the JCPOA was that he focused on the nuclear issue to the exclusion of all others and that the agreement itself institutionalized this focus by trading comprehensive sanctions relief for Tehran’s restraint solely in the nuclear realm. Ironically, first by emphasizing the need to fix the agreement, and now in insisting that a new deal be negotiated, Trump risks repeating the error.

While the United States has debated the JCPOA, Iran has advanced in Syria, Yemen, and elsewhere with little resistance, and prospects for war between Iran and Israel, or Iran and Saudi Arabia, have increased significantly. What Washington really needs is a new Iran policy, not just a nuclear policy—and the will to roll up its sleeves and carry it out.

WASHINGTON'S BROADER SHIFT IN POLICY

Despite the polarized debates among outside analysts pitting regime change against rapprochement with Iran, U.S. officials have been less sharply divided. Successive presidents have employed some combination of carrots and sticks, engagement and pressure, with Iran. The George W. Bush administration employed sharper pressure than most but never went so far as to adopt regime change as a policy; and the Obama administration was further leaning in its outreach to Iranian leaders but never seriously adopted the policy of rapprochement or offshore balancing that Obama sometimes intimated he would prefer.

When U.S. policy toward Iran has shifted, it has been less the result of presidential ideology and more a reflection of Washington’s changing perceptions of the threats it has faced and its own capacity to confront them. From the middle of the last decade to the present, the United States has slowly shifted from regarding terrorism and its state sponsors as its chief threat to regarding large, nuclear-armed states such as Russia and China as more worrisome and prolonged counterinsurgencies as a distraction from this priority. The United States has also come to view with greater skepticism its own ability to take on tasks such as regime change, nation building, and counterinsurgency, even as worries have grown about rival states’ erosion of the United States’ advantage at the cutting edge of military technology.

Given the outsize role the United States has long played in the Middle East, it is unsurprising that the U.S. shift has had broader reverberations. As the United States has engaged in a form of strategic retrenchment, there has been no other entity—whether an organization endogenous to the region or another external power—ready or able to step forward to exercise leadership. The result has been the replacement of one ad hoc security architecture with Washington at its center with another that features competing informal blocs of regional powers jockeying against one another with often devastating results.

The challenge faced by the United States in recent years has been to square its own reluctance to increase its involvement in the Middle East with the desire to confront an increasingly aggressive Iran.

This chaos in the Middle East has proven a boon for Iran. Since 2011, Iran has expanded its influence and its footprint in Iraq, Lebanon, Syria, Yemen, and elsewhere, often filling vacuums that ultimately result from the weakness of many of the region’s states, in which Iranian authorities are themselves often complicit, and U.S. disengagement. The turbulence has suited Iran’s long-standing national security strategy, which has long focused on cultivating proxies within states and using asymmetric tactics to keep adversaries preoccupied and off balance. In Syria, Iran has found a ready partner in Russian President Vladimir Putin, himself looking to expand Moscow’s influence and capitalize on U.S. diffidence. The result is an Iran that has expanded its regional power even as it has reportedly complied with the JCPOA.

The challenge faced by the United States in recent years has been to square its own reluctance to increase its involvement in the Middle East with the desire to confront an increasingly aggressive Iran. This is not simply a political or ideological imperative, as U.S. allies in Europe and Asia sometimes suspect, but one rooted in national interests. In the American view, Iran’s actions threaten not only the stability of the Middle East, such as it is, but freedom of commerce and navigation in the region’s waterways and the security of U.S. allies.

For Obama, the JCPOA was a way to square this circle. Although his critics have described the agreement as having opened the path to U.S. disengagement from the Middle East, Obama himself likely saw it as paving the way for decreasing the U.S. military commitment to the region while limiting the fallout of such a step by curbing Iran’s most dangerous activities and providing an alternate means, through diplomatic engagement, of addressing others over time.

Trump, for his part, has made clear his disdain for the JCPOA and skepticism toward the notion of rapprochement with Iran. Initially, he considered a compromise—strengthening the JCPOA without renegotiating it, by concluding a protocol with like-minded parties to the deal regarding how it would be implemented and how destabilizing Iranian activities not covered by the agreement would be addressed. Eventually, however, the Trump administration set aside that effort and announced that it would instead abandon the nuclear accord and reinstate U.S. sanctions.

este - Is Washington Too Focused on Iran's Nuclear Program? Singh_trump_iran

JONATHAN ERNST / REUTERS

U.S. President Donald Trump holds up a proclamation declaring his intention to withdraw from the JCPOA Iran nuclear agreement after signing it in the Diplomatic Room at the White House in Washington, May 2018.

Although this approach is a repudiation of the JCPOA, it does not mark a return of deep U.S. involvement in the Middle East. By emphasizing sanctions and capitalizing on the United States’ preponderant role in the international financial system, it represents a continuation of Washington’s arm’s-length approach to Iran policy. Even as the United States under Trump has threatened the return of harsh sanctions against Iran and those who do business with it, it has not taken substantial new steps in the past 18 months to counter Iran’s regional ambitions. Indeed, U.S. Central Command chief General Joseph Votel told Congress that he had no orders to counter Iran in Syria.

THE END AND THE BEGINNING

Reversing this state of affairs will require a deeper reconsideration of U.S. policy toward the Middle East. Washington will need to dispense with the black-and-white, all-or-nothing policy debates that have prevailed since the Iraq war and more seriously consider middle courses that entail greater U.S. engagement in the region’s crises without overcommitment. Moreover, Washington should view its Middle East policy as essential to its strategic future in Asia and Europe, where U.S. allies are often dependent on energy imports from the Persian Gulf and preoccupied with terrorist threats arising from the region.

More effectively countering Iran will require that the United States reach more deeply into its policy tool kit, beyond economic sanctions alone. They should be buttressed both by the low-level use of military force—for example, retaining a small American presence in Syria, empowering local allies, and using the threat of U.S. airpower to prevent entrenchment in Syria by Iran and its proxies—and by continued U.S.-Iranian engagement. The former is often regarded as escalatory and the latter as appeasement or legitimation of the Iranian regime, but in reality both are essential elements of a strategy of deterrence. Diplomacy is necessary to convey redlines, explain the U.S. agenda in the region, and understand Iran’s intentions; a willingness to use limited force is necessary to lend credibility to that engagement.

In addition, the United States should not only impose costs on Iran for threatening U.S. interests but erect obstacles to Iran’s doing so in the first place. This calls for ensuring that there are no further easy opportunities for Iranian intervention around the region, by promoting the resilience of regional states in the face of the sort of political and economic meddling that features heavily in the Iranian playbook. Success would also be aided by the development of more functional regional security organizations—one need only look at the current rift within the region’s most coherent multilateral group, the Gulf Cooperation Council, to understand that Iran hardly faces a united regional opposition.

All of these actions—strengthening allies, promoting regional integration, and utilizing diplomacy and force—would be made more effective if done in concert with international partners. This was one of the primary arguments in favor of “fixing” rather than abandoning the JCPOA and should motivate the Trump administration to move quickly to repair international relations damaged by the U.S. withdrawal. This will be an uphill struggle, but the alternatives—tackling the Middle East’s problems alone or neglecting them altogether—are worse.

Leaving the JCPOA marks the end of a road, in one sense. In another, it is just the latest twist, albeit a momentous one, in a decades-long confrontation with Iran that has offered little satisfaction to U.S. policymakers. Success will require not just a plan for reinstating sanctions in hopes of one day bringing Iran back to the negotiating table but a strategy that tackles with urgency the broad and growing set of challenges in the Middle East in which Iran plays a role.

Scris de **Admin** Vin Mai 11, 2018 9:52 pm

De ce este timpul ca Statele Unite să acorde prioritate reluării câștigurilor regionale ale Teheranului

La anunțarea retragerii Statelor Unite de la acordul nuclear din Iran, președintele american Donald Trump și-a exprimat dezaprobarea față de acord și a subliniat o listă de plângeri cu privire la plângerile privind politicile iraniene. Dar a lăsat probabil cea mai critică întrebare neadmisă: Ce este, tocmai, politica SUA față de Iran?

Timp de aproape un deceniu, chestiunea nucleară a agitat deliberările serioase asupra unei politici mai ample față de Iran. Cu toate acestea, programul nuclear al Iranului este inseparabil de strategia națională de securitate națională, care se concentrează pe proiectarea puterii neconvenționale departe de granițele Iranului. În mod similar, preocupările Statelor Unite privind eforturile nucleare ale Iranului au rădăcini nu numai într-o poziție principială împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, ci și într-o profundă neliniște față de acțiunile și intențiile mai largi ale regimului iranian. Și este ușor să uităm acum că înainte de încheierea acordului nuclear - cunoscut și ca Planul comun de acțiune comun (JCPOA) -U.S. aliații din Orientul Mijlociu, alții decât Israelul, au fost mai preocupați de politicile regionale ale Iranului decât de activitățile sale nucleare.

Una dintre principalele critici formulate împotriva fostului președinte american Barack Obama de către criticii JCPOA a fost că el sa concentrat asupra problemei nucleare, excluzând pe toți ceilalți, și că acordul însuși a instituționalizat acest obiectiv prin comercializarea unor sancțiuni globale pentru reținerea Teheranului numai în domeniul nuclear. În mod ironic, mai întâi subliniind nevoia de a stabili acordul și acum insistând asupra negocierii unei noi înțelegeri, Trump riscă să repete eroarea.

În timp ce Statele Unite au dezbătut JCPOA, Iranul a avansat în Siria, Yemen și în altă parte cu puțină rezistență, iar perspectivele de război dintre Iran și Israel sau Iran și Arabia Saudită au crescut semnificativ. Ceea ce are nevoie într-adevăr de Washington este o nouă politică a Iranului, nu doar o politică nucleară - și voința de a-și ridica manecile și de a le îndeplini.

WASHINGTON'S SHIFT BROADER ÎN POLITICĂ

În ciuda dezbaterilor polarizate între analiștii din afară, care au afectat schimbarea regimului împotriva apropierii Iranului, oficialii americani au fost mai puțin împărțiți. Președinții succesivi au angajat o combinație de morcovi și bastoane, angajament și presiune cu Iranul. Administrația lui George W. Bush a folosit o presiune mai mare decât majoritatea, dar nu a mers niciodată atât de mult încât să adopte schimbarea regimului ca o politică; iar administrația Obama se sprijinea în continuare în sprijinul liderilor iranieni, dar niciodată nu a adoptat în mod serios politica de apropiere sau de echilibrare în larg, pe care Obama la sugerat uneori că ar prefera.

Când politica americană față de Iran sa schimbat, a fost mai puțin rezultatul ideologiei prezidențiale și mai mult o reflectare a percepțiilor în schimbare ale Washingtonului cu privire la amenințările cu care sa confruntat și capacitatea sa de a le confrunta. De la mijlocul ultimului deceniu până în prezent, Statele Unite s-au mutat încet din perspectiva terorismului și a sponsorilor săi de stat ca fiind amenințarea sa principală în ceea ce privește statele mari armate nucleare, cum ar fi Rusia și China, ca fiind mai îngrijorătoare și contraindicate prelungite ca o distragere a atenției din această prioritate. Statele Unite au ajuns, de asemenea, cu scepticism mai mare la propria abilitate de a-și asuma sarcini precum schimbarea regimului, construirea națiunii și contrasurgența, chiar dacă au apărut îngrijorări cu privire la eroziunea statelor rivale față de avantajul Statelor Unite, tehnologie militară.

Dat fiind rolul nesemnificativ pe care Statele Unite l-au jucat de mult timp în Orientul Mijlociu, nu este surprinzător faptul că schimbarea în SUA a avut reverberări mai largi. Întrucât Statele Unite s-au angajat într-o formă de restrângere strategică, nu a existat nici o altă entitate - indiferent că este o organizație endogenă pentru regiune sau o altă putere externă - pregătită sau capabilă să avanseze pentru a-și exercita conducerea. Rezultatul a fost înlocuirea unei arhitecturi de securitate ad-hoc cu centrul Washingtonului în centrul său, cu un altul care prezintă blocuri informale concurente ale puterilor regionale care se jockeționează unul împotriva celuilalt, cu rezultate adesea devastatoare.

Acest haos din Orientul Mijlociu sa dovedit a fi un avantaj pentru Iran. Începând cu anul 2011, Iranul și-a extins influența și amprenta în Irak, Liban, Siria, Yemen și în alte părți, adunând adesea viduri care rezultă în ultimă instanță din slăbiciunea multor state din regiune, în care autoritățile iraniene sunt adesea complicate, iar SUA dezangajarea. Turbulența a corespuns strategiei de securitate națională de lungă durată a Iranului, care sa concentrat mult timp pe cultivarea proxy-urilor în interiorul statelor și folosind tactici asimetrice pentru a menține adversarii preocupați și în afara echilibrului. În Siria, Iranul a găsit un partener gata în președintele rus Vladimir Putin, el însuși căutând să extindă influența Moscovei și să profite de diferendul SUA. Rezultatul este un Iran care și-a extins puterea regională, chiar după cum sa conformat, în mod oficial, JCPOA.

Provocarea cu care se confruntă Statele Unite în ultimii ani a fost aceea de a-și păstra propria reticență în creșterea implicării sale în Orientul Mijlociu, cu dorința de a se confrunta cu un Iran din ce în ce mai agresiv. Acest lucru nu este doar un imperativ politic sau ideologic, cum susțin uneori aliații americani din Europa și Asia, dar unul înrădăcinat în interesele naționale. În opinia americană, acțiunile Iranului amenință nu numai stabilitatea Orientului Mijlociu, așa cum este, ci libertatea comerțului și navigației în căile navigabile din regiune și securitatea aliaților americani.

Pentru Obama, JCPOA a fost o modalitate de a încadra acest cerc. Deși criticii lui au descris acordul ca deschizând calea către dezangajarea SUA din Orientul Mijlociu, Obama însuși a văzut-o probabil ca pregătindu-se calea pentru scăderea angajamentului militar al SUA în regiune, limitând în același timp impactul unui astfel de pas, activități periculoase și oferind un mijloc alternativ, prin angajare diplomatică, de a se adresa celorlalți în timp.

Trump, la rândul său, și-a exprimat disperarea față de JCPOA și scepticismul față de noțiunea de apropiere cu Iranul. Inițial, el a considerat un compromis - consolidarea JCPOA fără a-l renegocia, încheind un protocol cu părți asemănătoare asupra înțelegerii cu privire la modul în care va fi pus în aplicare și despre modul în care destabilizarea activităților iraniene care nu fac obiectul acordului va fi abordată. În cele din urmă, însă, administrația Trump a anulat acest efort și a anunțat că va renunța la acordul nuclear și va restabili sancțiunile din S.U.A.

Președintele american Donald Trump susține o declarație prin care declară intenția sa de a se retrage din acordul nuclear al JCPOA Iran, după ce a semnat-o în camera diplomatică de la Casa Albă din Washington, mai 2018.

JONATHAN ERNST / REUTERS

Președintele american Donald Trump susține o declarație prin care declară intenția sa de a se retrage din acordul nuclear al JCPOA Iran, după ce a semnat-o în camera diplomatică de la Casa Albă din Washington, mai 2018.

Deși această abordare este o repudiere a JCPOA, ea nu marchează o revenire a implicării profunde a SUA în Orientul Mijlociu. Prin accentuarea sancțiunilor și valorificarea rolului preponderent al Statelor Unite în sistemul financiar internațional, aceasta reprezintă o continuare a abordării pe termen lung a Washingtonului în politica Iranului. Chiar și în condițiile în care Statele Unite ale Americii sub Trump au amenințat cu returnarea unor sancțiuni dure împotriva Iranului și a celor care fac afaceri cu el, acesta nu a făcut pași importanți în ultimele 18 luni pentru a contracara ambițiile regionale ale Iranului. Într-adevăr, șeful comandamentului central al SUA, Joseph Votel, a declarat pentru Congres că nu are comenzi pentru a contracara Iranul în Siria.

ENDUL ȘI ÎNCEPUTUL

Anularea acestei stări va necesita o reconsiderare mai profundă a politicii Statelor Unite față de Orientul Mijlociu. Washingtonul va trebui să renunțe la dezbaterile politice negre și albe care au rămas în vigoare de la războiul din Irak și să ia în considerare mai serios cursurile de mijloc care implică un angajament mai mare din partea SUA în criza din regiune, fără a se angaja prea mult. Mai mult, Washingtonul ar trebui să-și vadă politica Orientului Mijlociu ca fiind esențială pentru viitorul său strategic în Asia și Europa, unde aliații americani sunt adesea dependenți de importurile de energie din Golful Persic și preocupați de amenințările teroriste care apar din regiune.

O combatere mai eficientă a Iranului va necesita ca Statele Unite să ajungă mai profund în setul de instrumente politice, în afara sancțiunilor economice. Acestea ar trebui să fie sprijinite atât de utilizarea scăzută a forței militare - de exemplu, menținerea unei mici prezențe americane în Siria, împuternicirea aliaților locali și utilizarea amenințării puterii americane de a împiedica consolidarea în Siria de către Iran și procurorii săi - și angajamentul american-iranian a continuat. Primul este adesea considerat escaladator, iar cel de-al doilea ca fiind ametirea sau legitimarea regimului iranian, dar in realitate ambele sunt elemente esentiale ale unei strategii de descurajare. Este necesară diplomația de a transmite redline, de a explica agenda SUA în regiune și de a înțelege intențiile Iranului; dorința de a folosi forță limitată este necesară pentru a da credibilitate acestui angajament.

În plus, Statele Unite ar trebui nu numai să impună Iranului costuri pentru amenințarea intereselor din S.U.A., ci și să înfrunte în primul rând obstacolele în calea Iranului. Acest lucru dorește să se asigure că nu există alte oportunități ușoare de intervenție iraniană în regiune, prin promovarea rezistenței statelor regionale în fața tipului de amestec politic și economic care se regăsește în manualele iraniene. Succesul ar fi, de asemenea, ajutat de dezvoltarea unor organizații regionale de securitate mai funcționale - trebuie doar să privim ruptura actuală din cadrul celui mai coerent grup multilateral din cadrul regiunii, Consiliul de Cooperare al Golfului, pentru a înțelege că Iranul nu se confruntă cu o opoziție regională unită.

Toate aceste acțiuni - consolidarea aliaților, promovarea integrării regionale și utilizarea diplomației și a forței - ar deveni mai eficiente dacă ar fi realizate în mod concertat cu partenerii internaționali. Acesta a fost unul dintre argumentele principale în favoarea "fixării", mai degrabă decât abandonării JCPOA, și ar trebui să motiveze administrația Trump să se deplaseze rapid pentru a repara relațiile internaționale afectate de retragerea din S.U.A. Aceasta va fi o luptă dificilă, dar alternativele - rezolvarea problemelor din Orientul Mijlociu sau chiar neglijarea lor - sunt mai rele.

Is Washington Too Focused on Iran's Nuclear Program?

Is Washington Too Focused on Iran's Nuclear Program?

Why It's Time for the U.S. to Prioritize Rolling Back Tehran's Regional Gains

Washingtonul este prea concentrat asupra programului nuclear al Iranului?