AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!”

In jos

După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” Empty După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!”

Mesaj Scris de Admin Mier Mai 23, 2018 2:18 am

După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” Buzaru_Gh__dupa_5_ani
Gheorghe Buzatu - un istoric conectat prin întreaga fibră la realităţile româneşti, prin demnitatea şi curajul cu care şi-a apărat convingerile.
Prof. Vasile Buga, Coordonatorul Centrului de Studii Ruse şi Sovietice „Florin Constantiniu"
Am avut privilegiul să-l cunosc pe marele istoric Gheorghe Buzatu, care ne-a părăsit cu cinci ani în urmă, la începutul anilor 90, în vremea când, aflat în misiune diplomatică la Moscova, l-am însoţit pe dânsul şi alţi istorici şi arhivişti români sosiţi la documentare în arhivele ruseşti în baza Acordului de colaborare semnat în aprilie 1992 de către prof. univ. dr. Ioan Scurtu, directorul general de atunci al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, şi A. S. Prokopenko, vicepreşedinte al Comitetului pentru problemele arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse.
M-a impresionat în mod deosebit capacitatea extraordinară de lucru, dorinţa de a pătrunde în tainele arhivelor în căutarea documentelor de mare importanţă referitoare la români şi România. Mărturie elocventă a strădaniilor istoricului Gheorghe Buzatu în arhivele din Federaţia Rusă stă volumul „Românii în arhivele Kremlinului", un adevărat ghid valoros pentru cercetătorii români interesaţi să cunoască zestrea acestor arhive în partea care se referă la probleme esenţiale ale istoriei României, ale relaţiilor româno-sovietice în perioada interbelică şi postbelică.
Istoricul Gheorghe Buzatu, pe care regretatul academician Florin Constantiniu l-adefinit drept „marele înnoitor al istoriografiei noastre contemporane", s-a impus prin cele peste 100 volume, studii şi articole privind istoria contemporană a României, cu precădere a celui de-Al Doilea Război Mondial. Valoarea acestora,După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_158_16777215_0___images_stories_eveniment_Buga_Vasile_900_1 rod al cercetărilor rodnice în arhivele româneşti, americane, franceze, britanice, germane şi ruseşti nu poate fi contestată. A rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut prin setea neostoită de cunoaştere, de a fi conectat prin întreaga fibră la realităţile româneşti, prin demnitatea şi curajul cu care şi-a apărat convingerile. I-a impresionat şi cucerit pe cei din jurul său prin modestie, simplitate, generozitate şi dăruire, disponibilitatea de a veni în ajutorul celor aflaţi în nevoie.
Nu în ultimul rând evoc participarea activă a istoricului Gheorghe Buzatu la manifestările organizate de Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Florin Constantiniu" din cadrul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, sprijinul acordat, intervenţiile sale de înaltă ţinută ştiinţifică, temeinic documentate, aşteptate totdeauna cu mult interes de asistenţă.
Pioase aduceri aminte, odihnească-se în pace!
Gheorghe Buzatu . istoricul care a promovat Adevărul așa cum a fost
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Enciu_Nicolae_900La cinci ani de la trecerea sa în eternitate, profesorul Gheorghe Buzatu a fost și rămâne unul dintre cei mai importanți și influenți istorici români, un mare înnoitor al istoriografiei contemporane, ale cărui contribuții științifice au acoperit o arie problematică și cronologică extrem de vastă și de complexă, vizând istoria petrolului românesc, diverse aspecte ale Primului și mai ales ale celui de-Al Doilea Război Mondial, viața, opera și activitatea unor mari personalități precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu. Investigațiile sale de mare amploare și profunzime în arhivele naționale, în fostele arhive sovietice, în alte mari centre de documentare ca și rezultatele de excepție obținute, s-au materializat în lucrări de o valoare și probitate remarcabilă, doar în 2010 lansând 175 (!) de volume de autor sau îngrijite de ilustrul istoric, tipărite în ediții anastatice, la care s-au adăugat numeroase studii și articole, participări la manifestații științifice, conferințe naționale și internaționale.
Savant de o imensă erudiție, istoricul Gheorghe Buzatu a abordat cu temeritate subiecte controversate de istorie contemporană, precum participarea României la războiul pentru recuperarea Basarabiei și nordului Bucovinei, rolul mareșalului Ion Antonescu dar și al lui Nicolae Ceaușescu sau al lui I.V. Stalin. Cu referire la caracterul participării României la războiul României împotriva Uniunii Sovietice în anii 1941-1944, marele merit al istoricului Gheorghe Buzatu constă în a fi demonstrat, cu o neobișnuită forță de convingere, că acel război a fost incontestabil unul drept de la un capăt la altul, din 22 iunie 1941 și până la 23 august 1944. Așa cum pe bună dreptate sublinia prof. Gheorghe Buzatu, războiul în cauză nu s-a purtat pentru câștigarea unor teritorii străine, ci a fost un război pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei. A fost un război pentru drepturile noastre istorice, violate, dar în același timp, și un război în care s-a avut în vedere și un factor politic de cel mai mare interes, deoarece guvernul de la București, în orice moment, a avut informații că la Kremlin erau pregătite nucleele viitoarelor cabinete comuniste pentru București, Varșovia sau Sofia. Cât privește faptul participării României în războiul din est alături de Germania lui Hitler, argumentele istoricului Gheorghe Buzatu au fost și rămân în continuare la fel de judicioase și imbatabile, subliniindu-se că „demonstrațiile pe un anumit fir trebuie să meargă de fiecare dată până la capăt", deoarece, „până în 1939, când a început războiul, alături de Germania s-au aflat toate Marile Puteri".
Un aspect încă insuficient studiat și evocat din activitatea profesorului Gheorghe Buzatu îl constituie preocupările sale pentru problemele geopolitice ale spațiului istoric și etnic românesc. În căutarea răspunsurilor la inconvenientele poziției geopolitice a României de-a lungul timpului, marele istoric a recurs în permanență la dialogul cu oamenii de stat și militari de elită, scriitori și diplomați, istorici și geopoliticieni, ziariști de imens prestigiu și autoritate: Mihai Eminescu și Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion I.C. Brătianu și Nicolae Titulescu, Simion Mehedinți, Pamfil Șeicaru, Emil Cioran sau mareșalul Ion Antonescu, rezultând verdictul categoric și neiertător că pentru ultimele trei veacuri ale istoriei noastre naționale, a funcționat cu putere de lege acest blestem neiertător: Românii și România s-au aflat „prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu"!
Așa cum sublinia prof. Gheorghe Buzatu, „mai cu seamă de la 1812 încoace, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iașilor și Bucureștilor, mai apoi a României, o premisă, o condiție și o rezultantă, de prea puține ori un beneficiu și - vai! - cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie și un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenței României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum și între 1944 și 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă „« prieten » și tutore ideologic (practic stăpân absolut până prin anii '60) al Bucureștilor". Iată de ce, îndemna marele istoric, este necesară analiza tuturor dezastrelor din trecutul nostru, mai cu seamă a celor din 1812, 1940, 1944 și nu numai, din punctul de vedere al originilor, desfășurării și urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenție inclusiv și mai ales aspectele fondării României Mari, - menținerea, consolidarea și, apoi, prăbușirea ei în 1940 și 1944, după cum și perspectivele actuale ori de mâine.
În opinia prof. Gheorghe Buzatu, indiferent de soluțiile avansate, trebuie să se aibă neapărat în vedere revenirea „acasă" a provinciilor istorice românești, în sprijinul opiniei sale venind și opinia strălucitului nostru polihistor Nicolae Iorga, care, în lucrarea „Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei", a observat că partea României ocupată de U.R.S.S. în iunie 1940 reprezintă „un teritoriu de istorie națională și de drept național", care, netăgăduit, urmează să revină „la cel dintâi prilej favorabil".
În amintirea generațiilor prezente, a tuturor celor care l-au cunoscut și i-au apreciat valoroasa creație, Gheorghe Buzatu va rămâne întotdeauna istoricul care a promovat consecvent Adevărul așa cum a fost, în numele lui asumându-și cu demnitate curajul și, în egală măsură, răspunderea tuturor riscurilor de a merge „Singur împotriva tuturor".
Gheorghe Buzatu dăltuit în Panteonul făuritorilor de conștiință națională
Ion Măldărescu, ART-EMIS
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_IM_900Scursu-s-au cinci ani de când, „căzut la datorie" la vremea Înălţării lui Hristos, Gheorghe Buzatu a luat cu sine propria-i cruce şi numeroasele poveri ale nerecunoştinţei pământeanilor[1]. A trecut cu ele prin prin „Poarta interstelară" care s-a deschis, permiţându-i parcurgerea drumului spre întâlnirea cu cei mai înainte plecați: Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga, Andrei Oţetea, Florin Constantiniu, George Potra... dar şi cu cel a cărui viaţă de mare patriot a încercat - şi în mare măsură a reuşit - s-o limpezească precum nimeni altul, mareşalul Ion Antonescu.
Deconspirator al unor adevăruri ascunse, truda sa a fost concentrată pe subiecte delicate pe care oficialităţile de după 1989, nu le-au dorit şi nu le vor aduse la lumina zilei. Gheorghe Buzatu nu a aceptat compromisul și, cu graiul său inconfundabil, domol, dar sigur s-a adresat tuturor acelora care ne-au dezvrednicit și care continuă să o facă: „Este vremea să le spunem pe numele lor adevărat tuturor acelora care ne hulesc. Nu mai trebuie doar să facem aluzii indirecte. Ei o fac fără jenă. Ne-au pus pe listele lor negre cu numele nostru de botez. Așa că a venit vremea să dăm definitiv cărțile pe față și să le spulberăm cacealmaua. [...] Adevǎrul este cel al documentelor!". Pentru asta, dar şi pentru multe altele, neprietenii acestui neam nu l-au iertat.
Cu certitudine, Dumnezeu l-a aşezat pe Gheorghe Buzatu între drepţii acestui popor, întru slăvirea neamului său. În pofida tuturor încercărilor unora de a-l da uitării, numele îi este deja dăltuit în Panteonul făuritorilor de conștiință națională, ai ziditorilor drepturilor noastre. La apelul Neamului Românesc, în dreptul numelui său, răspunsul cu conştiinţa curată al lui Gheorghe Buzatu va fi întotdeauna: „Prezent!".
Tot „Prezent!" răspundem şi noi întru cinstirea Zilei Înălţării Domnului Iisus Hristos şi cea a Eroilor din întreaga Istorie a Neamului Românesc. Dumnezeu să le păzească şi să le apere liniştea veşnică!
Gheorghe Buzatu - Mareşalul adevărului istoric
Prof. Alexandru Moraru, Chişinău
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Moraru_Alexandru_900Printre oamenii cei mai importanţi din viaţa mea, regretatul profesor, Marele istoric, mentorul şi prietenul meu Gheorghe Buzatu a ocupat un loc de frunte. Despre istoricul Buzatu auzisem, apoi citisem destul de multe pentru acea vremea , am în vedere mijlocul anilor 80. Metoda Domniei sale de cercetare aprofundată, felul de a ajunge la concluzii întemeiate pe documente istorice de arhivă, lupta pentru triumful adevărului m-a făcut să înţeleg, că pentru a deveni un bun profesionist în cercetarea istoriei, mai bun model decat distinsul savant nici că se poate. Încetul cu încetul am început să înţeleg, că în istorie trebuie să fii sincer şi să nu te laşi dus de mrejele politicului, deoarece adevărul istoric, trecut prin filtrul politicului nu mai poate fi adevăr.
Marele istoric şi patriot Gheorghe Buzatu a făcut cercetări ample în multe arhive ale lumii şi a publicat o sumedenie de monografii, culegeri de documente, enciclopedii, cercetări şi studii aproape la toate categoriile ştiinţei istorice. Lucrările Domniei sale au fost traduse în câteva limbi ale lumii, fiind considerate pe bună dreptate lucrări de referinţă. Cărţile profesorului Buzatu au fost şi sunt cumpărate cu mare plăcere şi studiate cu atenţie, deoarece sunt scrise într-o limbă accesibilă, care dă posibilitatea de a fi înţelese şi de publicul larg, nu numai cel academic. A fost un Om Deosebit, o Mare Enciclopedie a istoriei României (şi nu numai), o personalitate de calibru european şi mondial, un savant de o rară modestie şi cu un spirit al umorului bine conturat, care devenise pentru mulţi istorici, cercetători un model al profesionalismului, un model al Omului de ştiinţă contemporan, un Om interesant şi atat de harnic, că dacă numai vom cita lista cărţilor scrise de dumnealui, involuntar ne vom întreba, cât a dormit acest savant în viaţa sa?
După o perioadă de cercetări îndelungate, adunasem un număr impunător de documente de arhivă inedite despre activitatea Mareşalului Ion Antonescu în Basarabia în perioada Războiului sfânt de eliberare naţională de sub jugul bolşevic 1941-1944 şi folosindu-mă de ocazie, i-am arătat distinsului specialist copiile xerox ale documentelor depistate de mine în arhivele de la Chişinău, solicitându-i susţinerea pentru a fi publicate. După prima noastră întâlnire am urmat sfatul profesorului Buzatu şi în câteva săptămâni totul era gata. Titlul proiectului l-am ales următorul: „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. Documente şi materiale 1941-1944". O muncă extrem de dificilă, ca şi depistarea documentelor din dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova referitoare la tema propusă. Abia când am primit prefaţa la cartea mea, semnată de Gheorghe Buzatu, am înţeles valoarea deosebită a aceastei cărţi, iar colaborarea pentru pregătirea volumului de documente s-a transformat într-o prietenie sinceră.
Profesorul Gheorghe Buzatu a devenit pentru mine unul din cei mai apropiaţi oameni, prieten şi mentor. Prima mea carte apărută în patria mea de vis, deja la 14 februarie 2008 a fost scoasă din tipar. Mentorul meu, autorul prefaţei cărţii, a prezentat cartea mea în cadrul Târgului Naţional de Carte ediţia a XVI-a „Librex 2008". În seara zilei de 23 februarie profesorul Gheorghe Buzatu a prezentat şi cartea domniei sale „Război şi pace 1940- 1944. Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu", vol.I apărut tot la Editura Demiurg. Cunoaşterea acestui Om excepţional, schimbul de mesaje, discuţiile telefonice, întâlnirile rare, dar cu o încărcătură informaţională şi profesională imensă, m-au convins că am alături o celebritate de talie mondială. De la dl. profesor Gheorghe Buzatu am învăţat mai multe decât în toţi anii de studenţie, iar excluzând abordarea mijloacelor de informare obişnuite, devenisem ochii şi urechile savantului în problemele ce ţin de Republica Moldova. Datorită profesorului am cunoscut pe minunaţii: Alexandrina Ioniţă, Ioan Scurtu, Ion Măldărescu, Corneliu Ciucanu,Victor Roncea, Mihai Retegan...
Se apropia anul 2009, an în care Gheorghe Buzatu avea să împlinească frumoasa vârstă de 70 de ani. Atunci m-am hotărât să-i dedic următoarea mea carte abundând în documente privind rezistenţa antisovietică a basarabenilor şi deportările staliniste. Am adunat toate documentele de arhivă depistate traduse din limba rusă în română (nu fără suportul financiar şi prietenesc al profesorului Anatol Petrencu), care în principiu alcătuiau un volum interesant de documente inedite. În „secret" am contactat-o pe d-na Alexandrina Ioniţă căreia i-am mărturisit intenţia mea, de a dedica volumul „Basarabia Antisovietică" aniversării a 70 de ani de la naşterea savantului. Fără să-i comunice despre dedicaţie, editoarea l-a rugat să pregătească o prefaţă pentru volumul nominalizat şi numai după ce prefaţa a fost gata, i-a destăinuit „secretul". Ambele mele cărţi apărute în Ţară au fost prefaţate de celebrul istoric, profesorul Buzatu şi au fost editate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică din România.
Profesorul Gheorghe Buzatu a scris „Studiu pe întroductiv despre individ în faţa răului absolut, Gulag şi Holocaust" pentru culegerea mea de documente, în care a menţionat:„Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme, graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul „Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu profesorul universitar dr. Anatol Petrencu „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944. Culegere de documente [...] Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Alexandru Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o difinitiv şi în parametri naturali oprobriului Umanităţii. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită". (Gheorghe Buzatu Iaşi, 19 august 2009).
La 4 decembrie 2009, marele istoric Gheorge Buzatu s-a aflat la Chișinău și a participat la o conferință științifică[2]. Ceva mai târziu profesorul Buzatu mi-a solicitat un material interesant, pentru a fi întrodus în culegerea „Convrgențe istorice și geopolitice. Omagiu profesorului Horia Dumitrescu", având pe post de coordonator pe d-na Stela Cheptea și dl. Gheorghe Buzatu. Lucram la un articol spre finisarea lui, ce urma să fie prezentat redacției unei reviste din Țară, dar după solicitarea profesorului, mi-am schimbat opțiunea și în scurt timp i-am expediat articolul întitulat „Dușmanii puterii sovietice: Basarabia împotriva comunismului", care a și apărut în volumul amintit la Casa Editorială „Demiurg" din Iași în 2009 la pag. 327-344. Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu mi-a solicitat un subiect documental pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu" în cadrul Muzeului Vrancea. Deși lucram de mai mult timp la tema Scrisori către Mareșal la momentul, când am primit solicitarea profesorului, eram bolnav, lucru pe care l-am comunicat. Cu toate acestea, profesorului i-a plăcut subiectul și m-a rugat să-i trimit 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o întroducere la aceste documente. Am făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse aceste documente cu întroducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu", volume apărute la „Demiurg" din Iași în anul 2010.
Când am primit cartea și am citit întroducerea, scrisă de Domnia sa: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de „cei mici" Mareșalului Ion Antonescu, Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu „Săptămâna Roșie (28 iunie - 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii (cea mai recentă ediție a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 pagini). De asemenea, nu demult el a publicat la Iași volumele: „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente (Casa Editorială Demiurg 2008), în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu și „Basarabia Antisovietică". Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „justiției" staliniste (Casa Editorială Demiurg 2009) pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – Victimele Terorii Comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954, volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe".
Îmi amintesc, eram la Iaşi şi stăteam la un pahar de vorbă cu Profesorul Buzatu într-un restaurant. I-am spus: „Toate documentele mele din volumul « Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944 Culegere de documente » confirmă faptul, că în Basarabia şi Transnistria n-a existat nici un fel de holocaust împotriva evreilor, ci erau arestaţi şi băgaţi în lagăre de muncă aceştea care făceau propagandă comunistă sovietică, cominternistă împotriva propriului stat, organizau tot felul de diversiuni, provocaţii sau se eschivau de la muncile publice în folosul statului pe timp de război... Se pedepsea infractorul indiferent de naţionalitate fie el român, rus, ucrainean, evreu sau ţigan!. În respectivele lagăre de muncă din Basarabia şi Transnistria erau duşi reprezentanţi de toate aceste naţionalităţi, ocupaţia dăunătoare fiind principiul de pedeapsă: spioni sovietici, speculanţi, borfaşi, duşmani deschişi sau depistaţi de organele de resort, cei care se eschivau de la muncile publice... înseamnă că aşa numitul holocaust este o mare minciună!". Distinsul savant a zâmbit şi a comentat: „O minciună spusă sau mediatizată de mai multe ori începe să fie credibilă, iar când pe mâna lor se află toate finanţele lumii, toate mijloacele de informare, toate studiourile cinematografice şi televiziunile, este uşor să « dovedeşti » orice! Vorba poporului: cine plăteşte comandă muzica!".
În anii '40-'60 ai secolului trecut nu era încă inventat „holocaustul"- această fabrică de stors bani... Au murit evrei, dar parcă numai evrei au murit? Milioane de ruşi, nemţi, români, polonezi, ucraineni, bieloruşi, japonezi, americani, chinezi... au murit. Pe vreme de război se moare... şi nimănui nu i-a trecut prin cap să ceară bani pentru... morţi. Îmi dădeam bine seama, că a fi prieten cu Gheorghe Buzatu era o mare onoare, dar şi o mare responsabilitate morală, aceea de a fi demn de prietenia acestui strălucit istoric. Inamicii cărţilor şi afirmaţiile profesorului erau şi ai Omului Gheorghe Buzatu. Dacă n-au izbutit să-l doboare din prima dată, au încerca din nou cu mijloace mai subtile, izbutind să doboare acest Stejar al Mândriei Naţionale. Prea enigmatică a fost moartea Marelui istoric şi a lăsat multe semne de întrebare... Nu ştiu cum se întâmplă, că oameni valoroşi pentru întreaga ţară sunt încomozi puterii, guvernanţilor şi mor prea repede „de moarte bună". Profesorul prezenta un pericol serios pentru noii cominternişti, pentru guvernul mondial şi mafia sionistă. Distinsul savant în operele sale - care în majoritate au devenit de referinţă - prezenta argumente documentare de o credibilitate irefutabile. În faţa lui Gheorghe Buzatu şi ale scrierilor sale nu putea fi credibilă nici o replică fabricată artificial.
Vestea tristă a înălţării sale la ceruri mi-a comunicat-o Anatol Petrencu şi tot domnia sa a organizat un transport pentru o mică delegaţie a istoricilor din Republica Moldova pentru a merge la Iaşi la înmormântarea savantului, pentru aducerea unui ultim omagiu. A plecat dintre noi cel mai bun Om pe care l-am cunoscut. Cărţile lui vor face din ce în ce mai multă lumină în lumea noastră plină de minciună și întuneric.
Cu tristeţe şi pioasă aducere aminte, Dumnezeu să se îngrijească de sufletul lui.
Gh. Buzatu - Mareşalul istoriografiei româneşti
Comandor (r) Prof. Univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Rotaru_Jipa_900Au trecut cinci ani de când ne-a părăsit prea devreme cel ce pe drept cuvânt, în accepțiunea specialiștilor era socotit Mareşalul istoriografiei româneşti - Gheorghe Buzatu. Istoric erudite și om de o aleasă probitate morală și intelectuală, cu o opera vastă, Gheorghe Buzatu a foist un veritabil mentor pentru o întreagă generație de cercetători ai istoriei. Ne-am întâlnit și am colaborat pe baricadele muzei Clio. Pe lângă preocupările ample în domeniul istoriei contemporane, am avut uin subiect drag amândorura, eroul national, mareșalul Ion Antonescu, personalitate eminentă a secolului al XX-lea, ale cărui viață și jertfă au fost puse exclusiv în slujba neamului românesc și a armatei sale, drept care minți imbecile și trădătoare l-au răsplătit cu gloanțele plutonului de execuție, în Valea Piersicilor, la Jilava.
Impreună, am început imediat după 1989 să descifrăm din colbul arhiuvelor tainele acestei inconfundabile persoinalități, adunând și punând la dispoziția celor dornici de a cunoaște istoria adevărată, noi și noi fapte, date și evenimente din calvarul vieții mareșalului nostru, „ celui mai mare român„, cum îi plăcea lui Gheorghe Buzatu să se pronunțe despre Ion Antonescu. Acest subiect plus preocpările noastre comune privind istoria adevărată a participării armatei române la cel de-Al Doilea Război Mondial ne-a apropiat, aducându-ne pentru o vreme pe aceleași baricade ale Fundației „Mareșal Ion Antonescu". Cât timp aceasta a existat până a fi mârșav interzisă printr-o ordonanță de guvern de un incompetent și străin de neam prim-ministru, sigur sub oblăduirea unei lumi politice complet dezinteresată de istoria neamului și semnificația ei.
Dascăl dăruit cu darul oratorie iși cercetător cu o operă de neegalat, iubitor de Dumnezeu, Neam și Adevăr, Gheorghe Buzatu s-a ridicat prin demnitate, dârzenie și dăruire până la sacrificiul suprem pentru apărarea istoriei neamului. Opera sa în slujba muzei Clio este impresionantă: 55 lucrări de autor, 70 de volume coordonate sau în colaborare, peste 1.000 de studii și articole, la care se adaugă un număr impresionant de eseuri, recenzii, prefețe, note, semnale editoriale și altele. Colecția „Românii în istoria universală" reprezintă un alt segment al operei sale istoriografice monumentale care a depășit 163 de volume în timpul vieții sale și care probabil grației respectului ce i-l poartă foștii colegi de la Centrul de istorie și civilizație europeană al Filialei din Iași a Academiei Române, nu se va opri aici. Dar nu numai opera profesorului Buzatul rămâne mărturie peste timp a dăruirii sale ca „sacrificiul sinelui pentru dobândirea adevărului națiunii române" adesea abuziv deposedată de drepturile sale istorice. Rămâne spiritul său care, de acolo de sus,din dreapta Tatălui, unde suntem siguri că sălășluiește, ne obligă să-i ducem mai departe strădaniile și să sporim eforturile pe care el le-a inițiat îndreptate spre propășirea neamului și adevărului istoric.
Și acum, la trecerea a cinci ani de la plecarea sa pe celălalt tărâm, Gheorghe Buzatul rămâne pentru noi cel mai prolific istoric contemporan și nu cred că greșim dac-l punem alături de marele savant Nicolae Iorga. La fel ca savantului Iorga, nici lui Buzatu nu i-au rămas domenii ale istoriei universale și naționale necercetate. Sigur, el rămâne cel mai prolific cercetător pe istoria contemporană, Al Doilea Război Mondial constituind domeniul său de preferință. A abordat cele mai controversate teme ale istoriei României și ale marilor personalități făuritoare de istorie precum mareșalul Ion Antonescu, cărora, le-a închinat tomuri de mii de pagini, la fel și problemelor controversate ale participării armatei române la războiul sfânt.
Implicat direct în făurirea României democratice după 1989, a atacat fără menajamente pe toți „băhnuitorii" contemporani, luând atitudine față de acei fanfaroni care dacă au avut șansa de a studia prin Occident, cred că sunt îndreptățiți să denigreze și să falsifice momente fundamentale din istoria noastră multimilenară. Și câte încă nu s-ar mai putea spune despre personalitatea profesorului Gheorghe Buzatu? Ne limităm a mai reaminti doar pasiunea cu care a îmbrățișat ideea unui forum științific la Maia Catargi desfășurat sub emblema „Retrăiri istorice în veacul XXI", fiind printre cei care nu au lipsit la nici una dintre manifestările noastre anuale din luna septembrie. Contribuțiile domniei sale la colocviile noastre deveneau adevărate regale de istorie și patriotism.
Ne este dor de tine, Gică Buzatu, și acum după cinci ani după ce ai plecat la Domnul, rămânem cu amintirea ta de neprețuit și mult, mult mai săraci fără cel care ne-a fost dascăl, mentor, exemplu și nu în ultimul rând, prieten drag.
Să-l odihnească Dumnezeu în loc curat și în deplină liniște și pace!
Gheorghe Buzatu - un istoric generos
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Scurtu-Ioan_900Timp de câteva decenii am colaborat adesea cu istoricul Gheorghe Buzatu şi am putut constata că una dintre trăsăturile sale esenţiale era generozitatea. O generozitate pornind din propria-i experienţă de viaţă, dar şi din firea sa hotărâtă, deschisă şi comunicativă. A luptat pentru a-şi croi o carieră, şi a reuşit. A absolvit cursurile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", şi-a susţinut doctoratul în istorie, a devenit cercetător ştiinţific la Institutul „A.D. Xenopol" din Iaşi. A ajuns profesor universitar, conducător de doctorat, vicepreşedinte al Senatului României. Ca istoric, a acţionat pentru spargerea tiparele impuse de factorii politici în abordarea Istoriei naţionale şi pentru redefinirea unor momente esenţiale din trecutul poporului român, cu deosebire din epoca contemporană.
Avea „religia" documentului istoric, apreciind că este singura sursă pe care se pot întemeia studiile ştiinţifice. Şi-a petrecut o bună parte a vieţii în arhivele din România, dar a avut şansa de a studia şi în marile arhive ale lumii: S.U.A., Federaţia Rusă (Uniunea Sovietică), Marea Britanie. Nu a fost un egoist, nu a ţinut să se evidenţieze cu orice preţ, ci atras şi alţi colegi - mai tineri sau mai în vârstă - pe calea cercetării documentelor şi a promovării adevărului istoric. A urmărit să creeze un curent istoriografic, care să pună capăt dogmatismului de dinainte de 1989 şi diletantismului de după acest an, promovat cu ostentaţie de mulţi politruci care se pretindeau şi se consideră istorici.
Spirit generos, Gheorghe Buzatu a iniţiat lucrări colective, unele adevărate colecţii, dintre care se remarcă Românii în istoria universală şi Opera Omnia, din care s-au publicat sute de volume. A coordonat zeci de lucrări, multe dintre ele împreună cu istorici mai tineri, pe care i-a iniţiat în laboratorul complicat al unei asemenea activităţi.
Mi-a făcut plăcere să colaborez la unele colecţii, dar şi la mai multe volume. Am dat curs propunerii sale de a realiza împreună o amplă sinteză privind Istoria românilor în secolul XX, care a apărut în anul 1999 (Editura Paideia, 685 p. + ilustraţii). La rândul său, Gheorghe Buzatu a răspuns solicitării mele de a colabora la volumul VIII din tratatul Istoria Românilor, pe care l-am coordonat (Editura Ştiinţifică, 2003, 856 p. + ilustraţii).
A iniţiat şi coordonat, împreună cu Marusia Crîstea, Horea Dumitrescu şi Cristina Păiuşan-Nuică cele două volume intitulate Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional - 1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu (Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, vol. I - 534 p., vol. II - 595 p. + ilustraţii). Gheorghe Buzatu a urmărit ca noile cuceriri istoriografice să intre în circuitul public, drept care a participat la mii de colocvii, mese rotunde, simpozioane şi sesiuni ştiinţifice. A fost prezent, ani în şir, la emisiuni Radio şi TV, remarcându-se prin forţa de argumentare şi talentul de a se face ascultat şi înţeles.
După 1989, noii falsificatori ai istoriei românilor, urmaşii lui Mihail Roller, care şi-au făcut o profesie din a denigra poporul român şi a nega valorile sale fundamentale nu puteau accepta faptul că Gheorghe Buzatu promova adevărul istoric. Plini de venin, neputându-l combate cu argumente, au folosit „aria caloniei", recurgând la cele mai josnice delaţiuni. Au lansat, prin mass-media mai ales, acuzaţiile de naţionalism şi xenofobie.
Gheorghe Buzatu a fost, fără îndoială, un un mare istoric, pe care mulţi dintre cei care ar fi trebuit să-i recunoască meritele, l-au invidiat şi minimalizat. Este semnificativ faptul că, deşi a fost secretarul ştiinţific al Institului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol" al Academiei, a înfiinţat şi condus Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Academiei Române, care s-a remarcat prin rezultate excepţionale, iar opera sa ştiinţifică este impresionantă, Gheorghe Buzatu nu a fost ales membru al acestei instituţii. O consolare poate fi aceea că, la vremea lor, mari personalităţi, precum scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale sau savanţi ca Aurel Vlaicu şi Traian Vuia nu au fost membri ai Academiei Române, ei fiind declaraţi membri de onoare post mortem în 1948. Sunt convins că va veni Ziua Dreptăţii şi pentru Gheorghe Buzatu
Un cincinal fără profesorul Gheorghe Buzatu...
Dr. Alin Spânu
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Spanu_Alin_900Cinci ani... Atât de repede? Da, din păcate. În urmă cu un cincinal ne-a părăsit profesorul Gheorghe Buzatu, cel care avea în spate o jumătate de secol de cercetări, studii și scrieri. A fost și cred că a rămas cel mai bun cunoscător autohton al celui de-Al Doilea Război Mondial, la care se adăugau pasiunile pentru istoria petrolului, serviciile de informații și extrema dreaptă românească. A lăsat în urmă și câteva generații de studenți, zeci de doctoranzi ajunși doctori și o imagine de ansamblu care nu va putea fi clintită prea ușor și nici prea curând.
A îmbinat la superlativ pasiunea pentru cercetare, talentul de a așterne pe hârtie noutățile istoriografice, calitățile didactice și pedagogice, disponibilitatea și solicitudinea față de toți cei care îi cereau sfatul sau sprijinul. Ne lipsesc vorba sa molcomă, care începea invariabil cu un hâtru „bre", arta imbatabilă a oratoriei, în care își calibra discursul în funcție de auditoriu și unde profunzimea cuvintelor era un magnet imbatabil pentru cei prezenți.
S-a remarcat ca un foarte bun român, ceea ce i-a adus critici nejustificate și etichetări neserioase. A fost un exemplu în multe, dar... a fost. Regretul cel mai mare este că în prezent vorbim de profesorul Gheorghe Buzatu la trecut. Dumnezeu să-l odihnească!
Despre Omul, Oratorul și Istoricul Gheorghe Buzatu!
Dr. Liviu Ţăranu, C.N.S.A.S.
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Taranu_Liviu_900Sunt cinci ani de la marea trecere a celui mai impozant și prolific istoric pe care am avut prilejul să-l cunosc în această viață: Gheorghe Buzatu. L-am apreciat ca Om, Orator şi Istoric. Iar ordinea aceasta nu este întâmplătoare. Ca tânăr istoric, participant la sesiuni şi simpozioane organizate de apropiaţi, admiratori şi prieteni de-ai săi, la Iași, Focşani, Maia-Catargi, Ploieşti, Paşcani, Bârlad, Vălenii de Munte, Piteşti şi chiar la Bucureşti, am avut prilejul să-i cunosc îndeosebi calitatea umană şi vigoarea elocinţei. Am văzut cu ochii mei atenţia de care se bucurau toţi ucenicii săi. Sprijinul pe care-l acorda cu largheţe nu era doar unul moral sau academic. Era total, era mai degrabă unul părintesc. Amintesc aici doar un moment dintre multe altele.
La sfârşitul lui februarie 2006, reveneam spre Bucureşti, de la un simpozion organizat la Paşcani şi Mănăstirea Neamţ referitor la personalitatea mitropolitului Visarion Puiu. Pe drum ne-a prins nu doar întunericul ci şi un viscol aprig care a făcut imposibilă înaintarea spre Bucureşti (eram într-o maşină condusă de comandor Ilie Manole). La cererea prudentă a d-lui comandor Aurel Pentelescu, profesorul Gheorghe Buzatu a fost de acord să oprim la Focşani, să aşteptăm aici până a doua zi. Negăsind nicio cameră la hotelurile din Focşani, refugiul nostru a avut loc la Muzeul de Istorie, condus de dl. Horia Dumitrescu. Acesta a răspuns prompt apelului formulat de profesorul Gheorghe Buzatu, şi ne-a deschis larg uşa instituţiei sale pentru a putea înnopta acolo. Fie că am unit mesele, fie că am folosit scaunele, s-a găsit pentru fiecare un loc, mai mult sau mai puţin comod pentru o repriză de somn. Profesorul a dovedit însă o generozitate ieşită din comun, asigurând nu doar bucatele pentru „sinistraţi" dar şi tot ceea ce i-a stat în putinţă ca noi, tinerii, să putem trage un pui de somn în bune condiţiuni.
Au fost multe, foarte multe ocazii de acest fel, când profesorul era în stare să-şi dea şi haina de pe el pentru noi cei care ne aflam alături de el. Cu siguranţă, la acest capitol, „buzăţeii" ar putea spune mult multe decât aş putea s-o fac eu.
În ce priveşte Oratorul, am apreciat îndeosebi spontaneitatea, calmul, înţelegerea şi adaptarea la cerinţele auditoriului, seninătatea, apelul la clasici, autoironia, sarcasmul fin. Era un model de elocvenţă pentru noi toţi. Mereu îmbina lecţia trecutului cu provocările prezentului, demonstrându-ne limpede că istoria este o ştiinţă vie, că în ultimă instanţă e vorba despre viaţa noastră a fiecăruia. Îl urmăream cu mare atenţie: cum începea şi pe ce anume punea accentul, cum obţinea atenţia din partea auditoriului, care era intensitatea vocii, când urca sau, dimpotrivă, cobora tonul, cum formula mesajul şi concluzia fiecărui discurs. Toate acestea păreau opera unui vorbitor înnăscut. Cunoscându-l mai bine îţi dădeai seama de câtă pregătire exista în spatele fiecărei conferinţe, câtă operă de reflecţie şi sinteză formau temelia acestora.
Era însă şi un excelent moderator. Spontan, ironic, concis, cunoscându-i pe toţi şi scrierile lor, profesorul Gheorghe Buzatu era dorit, aplaudat şi simpatizat de către orice adunare de iubitori de Clio. Aşa se întâmpla mereu, fără excepţie. De aici şi regretul meu că, din diverse motive, nu am dat curs la toate invitaţiile pe care le-am primit spre a participa la manifestări unde era prezent şi profesorul. Iar cel mai mare regret este că, deşi figuram în programul conferinţei de la Bârlad (la mijlocul lui mai 2013), nu am ajuns să-l văd pentru ultima oară.
Istoricul era controversat. Ca orice mare personalitate, avea admiratori şi detractori. Îi are şi acum. Am fost însă convins că gestul său de a intra şi de a face politică a fost unul corect. Cine altcineva, dacă nu istoricul, este mai avizat să facă politică de nivel înalt? Cine cunoaşte mai bine trecutul şi prin asta viitorul? Cine poate înţelege mai bine prezentul, dacă nu cel care a cercetat în amănunt rădăcinile sale? Şi argumentele ar putea continua, fără a scăpa din vedere că toate marile figuri ale istoriografiei noastre s-au implicat în politică.
Nu am studiat decât prea puţin din ceea ce a publicat prolificul istoric. Dealtfel nu ştiu câţi ar putea spune cu mâna pe inimă că l-au citit integral pe Gheorghe Buzatu. Puţinul pe care l-am înţeles din scrierile sale, ca şi tânăr istoric, a fost că un cercetător serios trebuie să-şi întemeieze orice demers ştiinţific pe surse solide. Iar între acestea, la loc de cinste, stă documentul. Acesta trebuie completat cu o lectură sistematică şi un stil plăcut de redactare. Cu alte cuvinte ceea ce puncta Nicolae Iorga atunci când vorbea despre meseria noastră, aspect reamintit de multe ori de către istoricul Gheorghe Buzatu: în scrierea istoriei contează trei lucruri: materialul, metoda şi stilul.
Scriind aceste rânduri, îmi revin în memorie serile de toamnă timpurie petrecute alături de istoric, la conferinţele organizate excelent de către dl. comandor Jipa Rotaru la Maia-Catargi, în inima Bărăganului. Subiectele discutate erau cu predilecţie despre comunismul românesc, dar nu asta conta cel mai mult, ci atmosfera caldă şi relaxată cu care se punctau unele subiecte ori biografii complicate şi incomode pentru mulţi. Istoricul nostru avea mereu câte un detaliu, câte o informaţie absolut inedită, care putea explica în bună măsură nedumeririle noastre. Ceea făcea deosebit dialogul nostru era iluzia că el se purta între egali, orice distanţă fiind cu dibăcie înlăturată de cel care, cu modestie, dirija de fapt întreaga discuţie. Iar noutăţile pe care le aducea, apăreau firesc fără vreo ostentaţie.
Din păcate, după cinci ani constat că nimic nu a putut înlocui acele seri și dezbaterile de atunci, un gol imens căscându-se nu doar în sufletul nostru, al celor care l-am cunoscut și admirat pe Gheorghe Buzatu, ci și în istoriografia românească!
Să ne preţuim valorile şi atunci când sunt în viaţă!
Prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Membru A.O.Ş.R.
După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” B_100_150_16777215_0___images_stories_eveniment_Turlea_Petre_900În 2009, când a împlinit 70 de ani, Gheorghe Buzatu a fost sărbătorit de breasla istoricilor prin „Paradigmele Istoriei. Omagiu Profesorului Gheorghe Buzatu" - tipărită în două volume la Editura Demiurg din Iaşi. Găsim aici semnăturile unora dintre cei mai valoroşi istorici români contemporani. În acelaşi an, l-au sărbătorit participanţii la Sesiunea de Istorie de la Focşani. Au putut trage astfel o învăţătură: să ne preţuim valorile şi atunci când sunt în viaţă.
La cinci ani de la moartea lui Gheorghe Buzatu se poate pune întrebarea: ce rămâne?
- rămân cele peste o sută de volume, multe de referinţă în istoriografia românească;
- rămân numeroasele studii ţi articole publicate în reviste de specialitate;
- rămâne amintirea sentimentelor patriotice care izvorau din cuvintele sale...
Aceste sentimente patriotice le-a dus şi în Parlamentul României, unde a fost senator ţi a încercat să-i aducă pe parlamentari la ideea respectului faţă de interesul naţional. Cât a reuşit în acest demers nu se ştie, dar perseverenţa pe această linie este cu totul meritorie. Am a-i aduce şi o mulţumire personală: mi-a condus la tipar volumul „Româmi şi unguri", pe care l-a şi prefaţat elogios.
Gheorghe Buzatu oferă o pildă istoricilor de azi să-şi pună munca în slujba adevărului, dar şi a Patriei!
-------------------------------
[1] [url=http://www.art-emis.ro/Dup%C4%83 cinci ani de la %C3%AEn%C4%83l%C5%A3area la Ceruri, la apelul Neamului Rom%C3%A2nesc, Gheorghe Buzatu r%C4%83spunde %E2%80%9EPrezent!%E2%80%9D]https://www.youtube.com/watch?v=bJ8taqP8ud0 - https://www.youtube.com/watch?v=0MiXnMmfByw - https://www.youtube.com/watch?v=YAq2ODGdU0A[/url]
[2] http://www.art-emis.ro/eveniment/1602-profesorul-gheorghe-buzatu-a-plecat-la-intalnirea-cu-maresalul.html
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

După cinci ani de la înălţarea la Ceruri, la apelul Neamului Românesc Gheorghe Buzatu răspunde „Prezent!” Empty Ovidiu Gologan - „Acolo, în obiectiv, nu mai era Mareşalul, ci o fiinţă eterică, desprinsă din această lume” Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Mesaj Scris de Admin Joi Mai 31, 2018 10:02 am

„Să ne ne toarcem din durere puterea, din exemplul strămoşilor unirea şi din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului". (Ion Antonescu 10 mai 1941)[1]
Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului al XX-lea nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul - strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor - a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi... Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru crime de război inventate de Mai Marii Lumii, învingători în 1945.
„Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!"
Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal" în sensul că: „Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!". Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.
Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie"! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului...". Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc". Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii", cu prioritate, „legea credinţei". La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu" să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim", convins fiind că - după prăbuşirea României Mari - „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete [...] Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor ... Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!".
22 iunie 1941 a marcat - peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice -, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.
„Războiul Sfânt a început pentru dreptul nostru întreg. Atât, şi pentru nimic mai mult!"
Aşa după cum este cunoscut, în 1940, U.R.S.S. a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea U.R.S.S. a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, U.R.S.S. încă nu era aliată cu S.U.A. şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi S.U.A., în primul rând). Campania României în Est - Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute - a beneficiat, indiferent de „culoarea" aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „Dreptul nostru întreg. Atât, şi pentru nimic mai mult, NU!". La ordinul lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Comandantul de Căpetenie al Armatei, Războiul Sfânt a început !
Declaraţi „Criminali de război" din raţiuni străine de faptele şi probele aflate la dispoziţia instanţei improvizate
Aşa după cum au relatat şi demonstrat reputaţi istorici, Războiul Sfânt al României a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fost victorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că ei au trebuit să plătească cu vârf şi îndesat pentru cutezanţa lor. O mai fac şi azi! După desprinderea de Germania, la 23 august 1944, România a fost ocupată de U.R.S.S., de unde până atunci fusese satelit al Berlinului, a suferit amputări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, i s-a impus regimul comunist, exportat de Kremlin, astfel că Ţara în ansamblu - după expresia lui Adrian Păunescu - a fost dată «cu un secol înapoi». Iar Lordul Războiului din Răsărit, Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal la 23 august 1944 şi apoi anchetat la Moscova (1944-1946), a fost retrimis la Bucureşti, pentru a i se intenta farsa procesului din 6-17 mai 1946. Ca lider al unui război popular şi naţional - în fond, după Campania eroică din 1916-1919, cel de-al doilea război al României pentru Reîntregire -, Ion Antonescu, deopotrivă cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu, a fost executat ca şi ... „criminal de război", din raţiuni străine faptelor sale şi probelor aflate la dispoziţia instanţei improvizate.
Războiul din Est al României nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect.
A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat - un război împotriva U.R.S.S., pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940. Cum am precizat, Războiul României a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944. De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei Învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întâlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De-ar fi să reîncep, aş face la fel[2]. În context, se impune o precizare: Războiul din Est al României nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atât după 1944, dar şi anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.
Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi români, în trenul de comandament „Patria", garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară „dreaptă şi sfântă" proiectată: „Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab [...]". Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atât Ordinul către Armată dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între România şi U.R.S.S., pentru definirea precisă a ţelurilor de război - eliberarea provinciilor istorice şi a Românilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice. Ambele documente, exprimând forţa şi hotărârea în acţiune, l-au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text.
După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară : „Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc". Este, după cum am avertizat, rândul lui Antonescu să intervină, motivându-şi personal rolul şi rostul : „V-am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m-aţi ascultat. Dumnezeu m-a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor - anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii româneşti - să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de-ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale României Scumpe şi Mari [...] A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou in pământul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti. Mulţumesc Domnului că m-a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare [...] Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă. Ne-a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să-l urmăm cu încredere, Români! Cu gândul ţintă la drepturile Neamului... Să pornim la luptă, Români! ... Cu Dumnezeu înainte! Urmaţi-mă! Războiul Sfânt a început!".
Mai apoi, în cursul Războiului Sfânt, în momentele de succes ori de eşec, Mareşalul a revenit constant, îndeosebi în Proclamaţiile către Ţară şi în Ordinele către Armată din zilele de 31 decembrie-1 ianuarie ale anilor 1941-1942-1943 sau de Anul Nou 1944. El a expus stadiul ostilităţilor şi a exprimat neabătut convingerea în succes, dar şi pericolul cotropirii ruseşti. Toate aceste documente au fost editate şi comentate de istorici[3]. Pe măsura agravării situaţiei militare pe Frontul de Est, după noiembrie 1942-februarie 1943, Mareşalul a intervenit, de exemplu, la 6 februarie 1943, cu Ordinul destinat tuturor unităţilor operative din zona Caucazului, precizând că în Războiul din Est se hotăra „fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte [...] ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă".
Anterior, chiar la 26 ianuarie 1943, primindu-l în vizită pe ziaristul italian Lamberti Sorrentino, Mareşalul i-a declarat: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România [...] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori [...] Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi, trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna [...] Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor [...]". Temerile Mareşalului s-au adeverit, din nefericire, întocmai, pentru el şi pentru toţi Românii, confruntaţi cu tragedia din 1944, căreia îi mai suportă consecinţele. Iată de ce după atâtea decenii este cazul să admitem, în sfârşit, că Mareşalul Antonescu, cu toate cele bune ori rele, ale lui sau ale epocii sale, reprezintă, infinit mai mult decât un capitol de istorie, un avertisment, pentru noi toţi, pentru astăzi şi mâine, pentru totdeauna!
„Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!".
La 2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în ziua de 1 iunie 1946 alături de alţi colaboratori, de autorităţile comuniste şi ocupantul sovietic. Execuţia s-a produs la ora 18.03 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu „Trăiască România !" pe buze ca şi colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi profesorul Alexianu. Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în „Cartea Albă a Securităţii" publicată în 1997: „După prima salvă de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi, călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. [...] Se hotărăşte ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14 gloanţe. Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc. Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau închisoarea şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi condamnaţii au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul împlinea 64 de ani. După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne..."[4].
Voinţa învingătorilor : „Execuţia", un veritabil masacru
Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: „Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!". Graţie mărturiei colonelului Magherescu, gorjean şi apropiat al lui Antonescu, aflăm filmul evenimentelor povestit de Ovidiu Gologan, operatorul care a imortalizat pe peliculă execuţia din 1 iunie 1946: „Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile... Deşi era foarte cald, clănţăneam de frig. Îmi era frig şi frică... Dacă mi se bloca aparatul. Mă gândeam şi la aceste lucruri cuprins de o cumplită panică. Dacă ratam fimarea, s-ar fi socotit că săvârşeam un sabotaj. Am încercat să mă controlez. Clipele de aşteptare se scurgeau cu greu. Deodată, a apărut grupul celor patru condamnaţi, cu Mareşalul în frunte. Inima parcă a încetat să mai bată. Eram numai ochi, ochii dilataţi, întreaga fiinţă se concentrase în ei. Grupul se apropie solemn. Când Mareşalul a ajuns la câţiva paşi de mine, am pus aparatul în funcţie. Toate gesturile mele erau maşinale. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu. Aparatul ţârâia cu hărnicie. Acolo, în obiectiv, nu mai era Mareşalul, ci o fiinţă eterică, desprinsă din această lume. L-am prins bine în obiectiv, dar ochiul meu îl vedea doar pe El. În mersul acesta ceremonios, a juns la locul indicat. Grupul s-a aliniat cu faţa la pistolari. Nu mi-am dat seama dacă erau paznici sau civili care îmbrăcaseră vestoane militare, oricum, militari nu erau. Când s-a apropiat momentul, am auzit vocea Mareşalului limpede şi pătrunzătoare: Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!.
A comandat impasibil, ca şi cum n-ar fi fost vorba de persoana sa. Ceilalţi trei se închinau, făceau semnul crucii. Patru rafale scurte de pistol automat, în liniştea de cimitir a acestui colţ de închisoare. Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, Gh. Alexianu au căzut retezaţi şi trupurile lor au rămas în nemişcare. Aparatul ţârâia necontenit, urmăream împietrit scena de coşmar. Se petrecea ceva incredibil. Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi, înălţându-şi fruntea, a strigat: N-aţi nimerit domnilor! Ochiţi mai bine, terminaţi odată! Pistolarul din dreapta sa s-a desprins de rând, a înaintat câţiva paşi şi a tras în tâmplă, dându-i lovitura de graţie. Aparatul zumzăia, sfârâia într-una, iar eu, la capătul puterilor, nu-mi dădeam seama că totul se încheiase[5].
Notă: Vă rugăm să vizionaţi filmul „România, Hotar de Răsărit al Europei" despre Campania din Est şi Ion Antonescu (YouTube)[6]. Filmul a fost prezentat în premieră la 22 iunie 2016, la Muzeul Militar din Chişinău, la Sesiunea de comunicări „75 de ani de la Războiul de Reîntregire".
---------------------------------------------------------------
[1] Gh. Buzatu, „Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc", I, ediţie Gh. Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1992, p. 154.
[2] Valea Piersicilor/Valea Plângerii, Jilava, 1 iunie 1946)
[3] Jurnal de război al Mareşalului, I-IV, 2011-2012 sau Directivele de război - Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, 2002.
[4] Mărturia operatorului Ovidiu Gologan, omul care a filmat moarte Mareşalului. Mărturie publicată în cartea „În serviciul Mareșalului Ion Antonescu", München, 1985, pag. 410, dar şi Larry Watts, Ion Dumitru Verlag, Ziaristii Online http://www.ziaristionline.ro/?p=20958
[5] Ibidem.
[6] Film „România, Hotar de Răsărit al Europei" 

Articole asemanatoare
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum