Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-2-3 - 4 - 5 -6)

In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-2-3 - 4 - 5 -6)

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Iun 02, 2018 12:55 am


Halatu , unde PLM e si cât costă halatu ? Cine PLM mi-a luat halatu ? 
Micul Pentagon. Casa de nebuni (1)

Micul Pentagon de pe malurile Dâmboviţei depăşea ca mărime Pentagonul adevărat, ridicat de americani. Cu cele 150.006 paturi, uriaşul spital de psihiatrie fusese destinat unui scop precis - să înăbuşe mişcarea #rezist, să lichideze Statul Paralel KRISIS şi să-i reducă la tăcere pe liderii Opoziţiei.Privită foarte de sus, clădirea cu cinci laturi semăna perfect cu sediul Departamentului Apărării al Statelor Unite. Doar că Micul Pentagon găzduia mai mulţi nebuni. Vreau să zic, sensibil mai mulţi. Aveam să aflu că cercetătorii din România descoperiseră (după dublarea salariilor prin trecerea contribuţiilor de la angajator, la angajat) metode sofisticate, unice, revoluţionare, de distrugere ireversibilă a creierului uman.Cobor din ambulanţă, ies din cămaşa de forţă şi, în timp ce păşesc pe aleea din curtea interioară, am senzaţia stupidă că mă aflu într-o staţiune montană din Elveţia. Atâţia oameni destinşi, care să-mi zâmbească fără vreun interes, nu văzusem nici măcar la protestele #rezist, când mobilizasem masele cu celebrul îndemn Liberte, Egalite, Muie Partidule.Urcăm cu liftul la etajul 6, ultimul. Spre deosebire de cetăţenii din curte, tânăra secretară cu rochie scurtă şi picioare lungi este o acritură. Mă priveşte scârbită, de parcă i-aş fi dat sifilis într-o viaţă anterioară. Unul dintre gardienii PSI rămâne lângă mine, preventiv, în timp ce colegii lui încadrează uşa pe dinafară. În sfârşit, mi se permite să intru în biroul preşedintelui. Stă pe scaunul directorial, cu spătarul întors. Se uită probabil pe perete, unde are harta României, diplome înrămate, două fotografii cu plaje sud-americane şi, undeva sus, aproape de tavan, dictonul latin Aegroto dum anima est, spes est. E tradus în paranteză, pentru ignoranţi ca mine: Cât timp bolnavul suflă, mai există speranţă.Când distanţa dintre noi se micşorează, gardianul îmi pune mâna pe umăr, să mă opresc. Preşedintele se roteşte cu tot cu scaun şi mă măsoară încruntat, de parcă ar vrea să-şi dea seama dacă încap într-un coşciug standard.
― Bine ai venit, Cornel. Poţi să-mi spui preşedintele Liviu.
E un mustăcios grizonat, în halat alb, care nu-mi inspiră deloc încredere.
― Ştii de ce te afli aici.
Ridic din umeri.
― Nu, domnule preşedinte Liviu.
― Cornel, te rog, fără domnule. În spitalul nostru, nu facem discriminări între sexe. Promovăm corectitudinea politică. M-ai înţeles?
― Da... Liviu.
― Ai înţeles pe mă-ta! Se zice Da, preşedinte Liviu.
― Da, preşedinte Liviu.
― Corect...
Tipul îşi pune ochelarii şi răsfoieşte hârtii.
― Ţi-am studiat dosarul, Cornele... Impresionant! Eşti foarte bolnav. În plus, i-ai molipsit şi pe alţii... Însă ai nimerit unde trebuie, felicitări! Noi te vom vindeca de toate relele.
Îndrăznesc să-l contrazic.
― Dar sunt perfect sănătos, preşedinte Liviu!
― Un căcat! Eu decid cine este sănătos, şi cine are nevoie de tratament în ţara asta!
Realizez că, oricât de nebun aş fi, există indivizi şi mai nebuni. Mă joc cu focul, fără să-mi dau seama de pericol.
― Preşedinte Liviu, aş putea să merg acasă, să-mi iau periuţa de dinţi?
Gardianul PSI se uită indignat la şeful său, apoi îmi arde un baston după ceafă. Mă prăbuşesc în genunchi şi văd stele verzi, cât să rămân paralizat o perioadă. Când îmi revin, aflu că voi avea un statut privilegiat.
― Îmi place de tine, Cornele. Citesc în ochii tăi determinare, curaj, spirit de sacrificiu... Ţi-am rezervat un pat în salonul VIP. Dacă suntem băieţi cuminţi, avem viaţă bună. Dacă nu...
Primesc un nou baston, de data asta în burtă. În timp ce pun la cale planuri spectaculoase de răzbunare, preşedintele Liviu scoate două pastile  dintr-un flacon de medicamente, le pisează cu răbdare în mojar, toarnă praful alb pe birou şi-l trage pe nas cu o bancnotă de 5 euro făcută sul. Îşi dă capul pe spate, rezemat de spătar, pe urmă îmi face semn să dispar.
Un etaj mai jos, cele trei brute mă abandonează în faţa salonului pe care scrie 20-19. Intru, timid, în camera cu şase paturi, suprapuse câte două. Când îi văd pe noii mei colegi, simt nevoia să beau ceva tare. Orice.
Ştiam că Partidul reuşise să-i elimine pe mulţi dintre foştii şi actualii opozanţi, însă habar nu aveam că, în realitate, toţi fuseseră internaţi la Spitalul de Psihiatrie Micul Pentagon. Pentru mine era trist, şocant şi în acelaşi timp îngrijorător să-i văd în halul ăla. Mă neliniştea faptul că, în cazul lor, tratamentul începuse să dea roade. Îmbrăcat în pijamale, Traian îşi transformase patul într-o barcă, stătea în fund şi trăgea la vâsle cu două mături, fredonând un vechi cântec marinăresc. Elena, în pantaloni scurţi şi maieu, îşi scurtase părul blond până la nivelul bărbiei. Arăta aproape la fel de bine ca în vremurile ei de glorie, de dinainte de exil. Doar privirea pierdută o trăda. Curăţase un lighean de morcovi şi începuse să ronţăie unul, plictisită.
Din patul de la etaj, Victor îşi arunca ciorapii făcuţi ghem în coşul de baschet improvizat pe perete, pe urmă şi-i punea în picioare, îi scotea din nou, îi arunca la coş, şi tot aşa. Nimic nu părea să-l disturbe, nici măcar nu băgase de seamă când intrasem.
La masa din mijlocul salonului, Klaus şi Cosette jucau şeptică pe dezbrăcatelea. Primul rămăsese doar în chiloţi, în timp ce Cosette tocmai se pregătea să-şi desfacă sutienul.
Sunt convins că femeia m-a confundat, după cum se uită la mine. Se ridică şi se apropie cât să-i simt parfumul fin, cu iz de medicamente. Apoi se întoarce cu spatele.
― Mă ajuţi, drăguţă?
Uluit, nu ştiu cum să reacţionez. Simt în coaste ceva tare. Tresar uşor şi mă întorc. E doar un morcov. Elena mi-l întinde zâmbind.
Între timp, partida de şeptică s-a terminat. Klaus şi-a tras pantalonii, maieul, s-a urcat cu picioarele pe masă şi se pregăteşte pentru speech. Se uită sus, la camera video de supraveghere.
Deci se filmează? Pot să încep?... Urmăresc cu mare atenţie şi preocupare situaţia din Orientul Mijlociu. Mă îngrijorează...
― Ha, ha, ha, şi pe mine pe îngrijorează! intervine Traian, muşcând lacom dintr-un morcov.
― Traiane, poate vrei să îţi bag morcovul ăla în cur! Te rog nu mă întrerupe! Am informaţii pe surse că colegii noştri diplomaţi din Tel Aviv nu vor să se mute cu spitalul la Ierusalim. Au intrat în greva foamei. Refuză să mai înghită orice pastilă guvernamentală.
Cosette aplaudă cu entuziasm şi-şi face un selfie.
― Bravo, bravo!
― Mulţumesc. Propun, în semn de solidaritate, să cântăm la masa de prânz imnul Odă bucuriei. Cine este pentru?
Nu apuc să ridic două degete, pentru că uşa se dă de perete şi gardienii PSI năvălesc în salon. Îl pun pe Klaus la podea şi-i trosnesc câteva bastoane în cap.
― Gata, ajunge!
Recunosc vocea preşedintelui Liviu. Îmi smulge morcovul şi-l ameninţă pe Klaus, ca şi cum ar avea un pistol în mână.
― Băi, eşti nebun?! Dacă mai continui cu agitaţia, te bag la salonul fără clanţă. Clar? Repetă după mine: Spitalul nostru va fi la Ierusalim!
― Spitalul nostru va fi la Ierusalim...  
― Doamne-ajută!
Preşedintele Liviu îşi face cruce cu morcovul, de trei ori, înainte de-a ieşi încadrat de gardieni.
(va urma)   
Şocant! Atac furibund la Pilonul II de medicamente -

Micul Pentagon. Casa de nebuni (2)      


Aveam să aflu că saloanele spitalului erau unisex. Inclusiv toaletele. Pacienţilor minoritari, lesbiene, gay, bisexuali, maghiari, secui ş.a.m.d., li se respectau absolut toate drepturile. Actele de discriminare fuseseră ferm descurajate. Corectitudinea politică devenise literă de lege. Toleranţa dusă la extrem faţă de orice fel de minorităţi, dar în special faţă de minorităţile sexuale, ar fi putut să-i facă invidioşi până şi pe patronii bordelurilor din Amsterdam. Sub presiunea constantă a partenerilor europeni de aceeaşi culoare politică, Partidul renunţase la familia tradiţională în favoarea dogmelor marxiste promovate de elitele occidentale de stânga.În uriaşa sală de mese, unde se ţineau inclusiv şedinţele Parlamentului Pacienţilor, o văzusem pentru prima dată pe Viorica, de la salonul 20-20. Nu aveai cum să n-o remarci. Umbla zi şi noapte cu o tigaie din teflon în braţe, căreia îi vorbea cu afecţiune, ca unui copil. Fusese în conducerea Partidului până când, într-o frumoasă dimineaţă de octombrie, înnebunise subit după ce citise în ziarul Flick un articol plin de calomnii.Primele săptămâni de tratament dăduseră şi primele rezultate. Femeia începuse să se creadă prim-ministru, lansa ordine în stânga şi-n dreapta, se lua la harţă cu doctorii şi-i încuraja pe pacienţi să-şi apere drepturile sub umbrela unor ONG-uri sponsorizate, discret, chiar de conducerea Micului Pentagon. Ea însăşi victimă,  ajunsese să fie aleasă şefă a Asociaţiei #MeToo de luptă împotriva agresiunilor sexuale. Nu exista zi lăsată de la bunul Dumnezeu fără ca pe biroul preşedintelui Liviu să nu aterizeze o nouă plângere. Pacientele erau hărţuite sexual de colegii de salon, de gardienii PSI, de brancardieri şi în special de doctori. De obicei, agresorii scăpau cu simple avertismente, victimele fiind sfătuite să nu mai umble prin spital în pielea goală, sau îmbrăcate provocator.Unii dintre pacienţi o ocoleau pe Viorica. Ştiau că fusese în conducerea Partidului şi bănuiau că se infiltrase printre ei ca agent de informaţii în slujba preşedintelui Liviu. Şi că, în realitate, nu era chiar atât de nebună pe cât voia să pară.Primisem convocarea pentru şedinţă chiar în timpul mesei de seară, printr-un mesaj pe reţeaua de socializare Madbook, singura pe care o puteam accesa în perimetrul Micului Pentagon. La tribuna cantinei în formă de amfiteatru, îl recunosc pe Klaus. E încadrat de Cosette şi de Traian. Lângă ultimul, Viorica se rujează oglindindu-se în tigaia de teflon, îşi îndreaptă bretelele sutienului şi face un balon din gumă de mestecat.Balonul se sparge şi i se lipeşte de buzele proaspăt rujate.  În sală e hărmălaie. Klaus bate cu furculiţa în gamela din tablă, pe urmă ia cuvântul la staţia de amplificare.― Linişte, vă rog! Bună seara, dragi colegi şi să vă fie de bine masa. Sper că v-aţi luat cu toţii pastilele... V-am convocat inopinat la această şedinţă pentru că am informaţii că conducerea spitalului intenţionează să confişte - practic, să fure Pilonul II de medicamente. Acest lucru mă îngrijorează. Este inacceptabil!Cosette aplaudă şi-şi face un selfie cu Klaus în fundal, apoi se bagă la microfon peste colegul ei:
― Huoooo! Sunt medicamentele noastre, este sănătatea noastră în joc! Hoţilor! Ho-ţii, ho-ţii!
Venise momentul vibraţiei la unison. Cei din sală o imită pe femeie.
― Ho-ţii, ho-ţii! Vrem me-di-ca-men-te, vrem me-di-ca-men-te! 
În apogeul scandărilor, Viorica se ridică de la prezidiu, îşi bagă bluza de pijama în pantaloni şi îi arde o tigaie în cap lui Cosette, care alunecă, uşor, pe sub masă. Se face, dintr-odată, linişte. Apoi, lidera mişcării #metoo îşi lipeşte guma de mestecat de microfon cu un gest firesc, natural.
― Doi, unu... Doi, unu... Alo, mă aude cineva? Bine... Vreau să vă spun că orice pacient îi este teamă să nu rămână fără pilonul II de medicamente. Deci inclusiv mie. Mai ales, mă tem să nu dispară imunoglobina... Asistăm la o diversiune, stimaţi colegi. Faceţi un exerciţiu de imagine şi închipuiţi-vă cum ar fi spitalul nostru de psihiatrie fără Pilonul II de medicamente. Ar fi o nebunie! Dar căutăm soluţii. Ştiu sigur de la preşedintele Liviu că diversiunea a fost pusă la cale de teroriştii Statului Paralel KRISIS...
Consternat, Klaus încearcă să-i închidă gura. Cei doi se îmbrâncesc, se încaieră, în timp ce Traian o încurajează pe femeie:
Arde-l pe neamţ, Viorico! Dă-i la ficaţi! Pacienţii încep să huiduie, unii aruncă cu resturi de mâncare, se iscă o bătaie generalizată, mă întreb unde dispăruseră gardienii PSI.
Mă feresc în ultima clipă de un cârnaţ de Pleşcoi proiectat în direcţia lui Klaus. Bărbatul îi smulge Vioricăi tigaia şi o foloseşte pe post de rachetă de tenis, lovind din vole cârnaţul, care se înfinge în gura lui Traian şi-i întrerupe, brutal, criza de râs.
În sfârşit, cineva a dat alarma. Se declanşează automat sistemul
de neutralizare a protestelor spontane. Pulverizată din tavan, apa rece ca gheaţa ne pune pe fugă. Rămaşi să tranşeze problema Pilonului II de medicamente, Klaus şi Viorica se prăbuşesc, rostogolindu-se în faţa prezidiului. Sunt uzi leoarcă şi le clănţăne dinţii-n gură.
Femeia se desprinde din încleştare, apoi îşi scoate telefonul mobil. Zâmbeşte larg.
― Make a photo, Klaus? (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
  

Am eliberat, în sfârşit, Justiţia. S-a făcut dreptate!
Micul Pentagon. Casa de nebuni (3)
Vestea că doctoriţei Codruţa îi erau zilele numărate, se răspândise fulgerător pe holurile spitalului. Auzisem diverse poveşti despre personaj, mulţi dintre colegii de breaslă o detestau, în timp ce pacienţii, ca de obicei, aveau păreri împărţite. Unii nutreau puternice sentimente de ură, alţii o adorau fără reţineri. Însă absolut toţi îi ştiau de frică.În calitatea oficială de membru al Colegiului Medicilor Psihiatri (şi neoficială, de agent acoperit al Direcţiei Psihiatrice Anticorupţie) Codruţa îi hărţuia pe medici mai ceva ca pe hoţii de cai. Urmărea să-i bage la puşcărie pentru mal praxis şi abuzuri asupra pacienţilor. Cei din conducerea spitalului, în frunte cu preşedintele Liviu, o trecuseră demult pe lista neagră, doar că fuseseră legaţi de mâini şi de picioare din pricina susţinerii pe care doctoriţa o avea printre diplomaţii occidentali. Pe unii, îi tratase în secret, la domiciliu, reuşise să-i facă să-şi controleze ieşirile nervoase în public şi comportamentul deviant în sânul familiei. Se spunea că pe ambasadorul Olandei, spre exemplu, îl scăpase de obiceiul pervers de a-şi turna omletă fierbinte în chiloţi, printr-o serie de şedinţe cu electroşocuri la nivelul testiculelor.  Nemiloasă cu angajaţii spitalului prinşi furând din mâncarea bolnavilor, din raţia de medicamente sau chiar din stocul de pijamale şi lenjerie intimă, Codruţa îşi crease imaginea de justiţiar. Mulţi îi tolerau excesele, ştiute fiind metodele neortodoxe prin care doctoriţa îi punea la respect pe pacienţii agresivi şi pe doctorii corupţi. Traian îmi povestise că văzuse cu ochii lui, într-o sâmbătă seara, cum Codruţa îl băgase la izolare pe un coleg care furase medicamente antipsihotice şi neuroleptice. Urmarea fusese cruntă. Doctorul se rugase de ea, cu lacrimi în ochi, să-l ierte. Primise drept pedeapsă să citească Programul de Guvernare al Partidului şi să alcătuiască un Top 10 al celor mai cretine idei. Dacă topul ar fi ajuns ulterior în mâinile preşedintelui Liviu, soarta doctorului ar fi fost pecetluită.În curtea interioară a Micului Pentagon, mă uit la Elena cum aleargă, veselă, în şlapi şi costum de baie. Pe pista de bicliclete, Klaus vine în urma ei cu un Pegas rablagit, de dinainte de Revoluţie. Are pană la roata din faţă, dar nu pare să se sinchisească, pedalează în forţă, la bustul gol, iar când trece pe lângă mine mă salută milităreşte, cu palma întinsă la chipiul imaginar. Căţărat în vârful unui stejar, Traian trimite mesaje Morse cu lanterna. Mă strigă de sus, îmi spune că-i vorba de informaţii confidenţiale pe care tocmai le primise de la generalul Florian, şeful serviciului secret PSIPUPU, un fals pacient de la salonul 20-20 căruia bolnavii îi aflaseră adevărata identitate. Informaţiile erau legate de iminenta decapitare a doctoriţei Codruţa. Jocurile fuseseră făcute. Doctorul Tudorel reuşise imposibilul.M-aş fi aşteptat la o revoltă spontană şi foarte violentă din partea pacienţilor care sprijineau necondiţionat Statul Paralel KRISIS. Însă ceva se întâmplase. Nebunia de altădată lăsase locul unei atmosfere senine, de vacanţă. Până şi Klaus, liderul de facto al bolnavilor din opoziţie, se comporta suspect de calm, îşi luase aerul lui Bănel Nicoliţă de după autogolul cu Real Madrid.Mă aşez pe bancă şi lângă mine apare, din senin, doctorul Tudorel. Se uită la ceas, îşi scoate medicamentele din buzunarul de la piept, le presoară pe antebraţ şi le trage pe nas cu dezinvoltură. Alergia îi provoacă o criză, strănută încontinuu. Îşi suflă nasul într-o bancnotă de 100 de dolari, pe care o aruncă la coş, apoi strănută din nou. Când se linişteşte, mă bate, amical, pe umăr.― Tinere, astăzi am repurtat o victorie importantă...  
Ridic din sprâncene.
― Mă scuzaţi, despre ce victorie vorbiţi?
― Am scăpat de-o belea. Gata, Codruţa este istorie. Am eliberat, în sfârşit, Justiţia. S-a făcut dreptate, nebunule!
Mă pupă pe ambii obraji, apoi pe gură, apăsat, habar n-am cum să reacţionez. Îmi vine să vomit. Elena îşi întrerupe cursa solitară şi vine lângă noi, îşi striveşte sânii de faţa lui Tudorel. Gâfâie ca după o partidă de box cu Tolo, în cadrul Galei Bute.
― Felicitări, profesore! Binomul a murit, trăiască Partidul!  
― Mersi, Nuţi...
Bărbatul rămăsese cu chelia înfiptă între sâni, părea copleşit. Încearcă să evadeze, o întreabă pe Nuţi despre tratament.
― Ia zi, cum te simţi? Te mai doare capul?
― De azi înainte, mă doare fix în cur, Tudorele! Sunt fericită. Hai pa, am treabă.
Dispare prin spatele băncii şi se caţără în copac, să stea de vorbă cu Traian, care în continuare lansează semnale Morse cu lanterna către cei trei camarazi eşuaţi undeva în largul Mării Negre, în barca Partidului.
Îl zăresc pe Klaus. E ostenit, îşi atârnă anvelopa spartă în jurul gâtului, iar bicicleta o aruncă în iarbă, înainte de-a veni agale spre noi. Afişând un sictir care i-ar fi scos din sărite până şi pe spectatorii japonezi din sala concertului de Anul Nou de la Viena, bărbatul umflă o pungă transparentă, apoi o sparge la urechea lui Tudorel. Tresar puternic, însă doctorul nici măcar nu clipeşte. Se vede că are antrenament.
― Am urmărit cu atenţie şi îngrijorare măgăria pe care i-ai făcut-o Codruţei, doctore. Să-ţi fie ruşine! Mă pui să aleg între două rele şi să mor dacă am chef. Dacă o demit, lumea zice că-s laş, dacă n-o demit, zice că-s nebun...  
În continuare, Tudorel rămâne nemişcat, priveşte în gol. Din vârful copacului, Traian coboară şi-i pune lanterna în ochi, ridicându-i pleoapele.
― Doctore, matale eşti grav bolnav de putere! Zi drept, ai încurcat medicamentele. Ai luat de-ale noastre, de la pacienţi...
Când Tudorel e pe punctul de-a scoate pistolul cu electroşocuri, îl vede pe preşedintele Liviu ieşind din clădire cu un porc vietnamez de companie. Cei doi se îmbrăţisează şi se felicită reciproc.
― Doctore, am o rugăminte. Ia animalu' ăsta şi plimbă-l prin curte.
― Până când să-l plimb, preşedinte Liviu?
― Nu ştiu. Pân-o revocă pe Codruţa, cred... (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare


Ultima editare efectuata de catre Admin in Vin Iun 29, 2018 4:36 am, editata de 3 ori
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5159
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

pe site

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Iun 02, 2018 12:57 am

avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5159
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla Micul Pentagon. Casa de nebuni (4)

Mesaj Scris de Admin la data de Dum Iun 17, 2018 2:43 am

Pe terenul de tenis cu piciorul din curtea spitalului, finala turneului Micul Pentagon era pe sfârşite. Doar două puncte îl mai despărţeau pe Klaus de câştigarea în premieră a mult râvnitului trofeu, pentru care organizatorii puseseră la bătaie 100 de euro sub formă de medicamente. În tribunele improvizate din paturi suprapuse, galeriile scandaseră încurajări cu o frenezie molipsitoare, la un moment dat, mă trezisem şi eu luat de val, răcnisem Haide, Klaus! cu mâinile pâlnie la gură, îmi doream să câştige. Adversarul său, Dorel, jucase tenis de performanţă, ajunsese pe locul 752 în lume înainte de a se angaja la spital, pe post de brancardier.Finala avea o miză importantă, în afara premiului amintit. Era o chestiune de onoare ca spitalul să-şi agaţe diploma în vitrină, aşa că preşedintele Liviu făcuse presiuni ca preferatul său, Dorel, să câştige. Trofeul Tudor Postelnicu la tenis cu piciorul nu putea ajunge în mâinile simpatizanţilor şi activiştilor Statului Paralel, pentru Partid ar fi echivalat cu un adevărat dezastru.Dintr-o dată, meciul luase o altă turnură, arbitrul de scaun Olguţa, asistenta şefă a spitalului, îl penalizase pe Klaus pentru trageri repetate de timp şi discuţii neregulamentare cu antrenorul.Dezolat în urma unui punct pierdut, Klaus cedă nervos, îşi dădu jos şortul şi-l aruncă înspre arbitru, moment bun ca publicul să rubufnească, pacienţii intrară pe teren, iar Olguţa începu să împartă pumni, karate şi picioare în stânga şi-n dreapta, protejată de gardienii Psi. Fără să vreau, mă trezisem în mijlocul încleştării, luasem o tigaie în cap din partea Vioricăi, înainte de a-l pocni şi eu în plină figură pe arbitrul de rezervă, doctorul Tudorel. Meciul fusese compromis, aşa că singura distracţie care ne mai rămăsese era să ne vărsăm oful pe angajaţii spitalului, veniţi în număr mare să-şi încurajeze favoritul.Incidentul nu avea cum să se termine bine pentru pacienţi. Pe terenul de tenis devenit câmp de luptă, gardienii ne copleşiseră. Mica revoltă spontană fusese înăbuşită, iar eu simţisem pe propria piele cât de dureros putea fi pistolul cu electroşocuri.Spre seară, pe pagina de Madbook a preşedintelui Liviu apăru şi anunţul oficial. Reprezentantul spitalului, Dorel, câştigase la masa verde. Urma ca doctoriţa şefă Gabriela să-i înmâneze Trofeul Tudor Postelnicu într-un cadru festiv, pentru ca umilirea simpatizanţilor Statului Paralel să fie maximă. Preşedintele îşi încheiase postarea cu un aforism: Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla, indiferent dacă ne facem griji sau nu.Personal, eram îngrijorat dintr-un singur motiv, nu doream să repet experienţa încăierării cu gardienii Psi. Poate şi din pricina asta m-am prezentat la festivitatea de premiere cu un picior de scaun camuflat pe sub pijamale.Lângă mine, Traian scoase din buzunare trei ouă furate de la cantină. Mi le arătă cu vădită satisfacţie.
― Câte unul pentru fiecare cretin de pe scenă, ha, ha, ha...Încordarea se simţea printre noi, cei din tribune, doar o mică scânteie lipsea ca totul să explodeze. Apariţia oficialilor, în frunte cu preşedintele Liviu, fu întâmpinată de un cor de fluierături şi huiduieli, pacienţii îi copleşiseră pe angajaţii chemaţi să aplaude. În halat alb şi cu banderola tricoloră la piept, doctoriţa Gabriela îi înmână lui Klaus diploma şi farfuria de finalist, iar bărbatul fu rugat să spună câteva cuvinte.
― Vă mulţumesc tuturor pentru susţinere... Am să citesc decizia prin care am pierdut meciul până când o înţeleg foarte bine, deci mai am un pic de citit. Trăiască Statul Paralel KRISIS!Uralele publicului îi provocară un rânjet preşedintelui Liviu. Îşi presără prafuri de medicamente pe antebraţ şi le trase pe nas la fel de nonşalant ca o pocnitoare care urcă în cabina unui tir. Timid, campionul Dorel înaintă pe scenă să-şi primească Trofeul Tudor Postelnicu – un baston de poliţie mare şi negru, împodobit cu cristale Swarovski. Doctoriţa Gabriela îl felicită îmbrăţişându-l cu căldură, moment ideal ca pacienţii s-o huiduie copios. Două dintre ouăle lui Traian o nimeriră în cap. În locul ei, m-aş fi retras în viteză, doar că nu părea să aibă simţul ridicolului, zâmbea larg cu ochiul drept acoperit de gălbenuşul care i se scursese, uşor, pe faţă.
Se deplasă la microfon pentru cuvântul de încheiere.
― Aş vrea să mulţumesc Partidului, personal preşedintelui Liviu, pentru efortul depus în vederea desfăşurării Turneului Micul Pentagon de tenis cu piciorul. Anunţ pe această cale că anul viitor vom mări premiul cel mare de la 100, la 120 de euro. Sub formă de medicamente, bineînţeles...Din încăierarea care a urmat, nu ţin minte să fi rămas careva în picioare. Însă nu vânătăile şi contuziile mă duruseră cel mai tare, ci postarea de pe Madbook a doctoriţei Gabriela. O redau integral, cu cuvintele ei:Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Campionul nostru, Dorel, mândria spitalului Micul Pentagon, împreună cu vicecampionul Klaus, au fost huiduiţi ca la uşa cortului de un grup de terorişti KRISIS infiltraţi printre pacienţii de bună credinţă. Ruşine! Această manifestare reprobabilă nu poate rămâne fără urmări. Începând de astăzi, timp ce şapte zile, ne vedem nevoiţi să restricţionăm accesul la postul de televiziune Demenţial TV şi să tăiem drastic din raţia de medicamente. De asemenea, pacienţii vor fi obligaţi să se roage în fiecare seară la copia Brâului Maicii Domnului, pe care am împrumutat-o, cu mari sacrificii, de la un spital din Atena. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
(va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5159
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Procesul secolului şi justiţia paralelă Micul Pentagon. Casa de nebuni (5)

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Iun 23, 2018 1:54 am


Când am intrat în sală, şedinţa începuse. În boxa acuzaţilor, doctoriţa Gabriela şi asistenta şefă Olguţa şuşoteau ceva la urechea lui Tudorel. De pe scaunul ridicat deasupra tuturor, judecătorul domina asistenţa. Îmi aruncă o privire încărcată de reproş, îl deranjasem în plină dezbatere, bătu cu ciocanul în masă făcându-i să tresară pe gardienii Psi din spatele lui.
          Acuzarea, prin vocea doctoriţei Codruţa, îşi continuă expunerea de motive pentru care solicita condamnarea celor două femei:
          ― ...aşadar, din cercetările noastre şi din probele depuse la dosar, reiese fără putinţă de tăgadă că învinuitele au sustras din depozitul spitalului patru mii de pijamale de unică folosinţă, două tone de pulpe de pui american şi cincizeci de mii de flacoane de medicamente psihotrope, prejudiciul total fiind estimat laaa... daţi-mi voie, onorată instanţă, să caut cifra exactă...
          ― Ajunge, m-am edificat, interveni judecătorul. Aţi citit noul Cod Psihiatric, respectiv noul Cod de Procedura Psihiatrică?
          ― Sigur ca da!
          ― Atunci ştiţi că aceste probe video, în care se vede clar cum cele două proaste fură pijamale, nu mai sunt valabile. Vă puteţi şterge cu ele la cur, ok?
          ― Bine, dar se observă clar în filmuleţ...
          ― Codruţa, mă urmăreşti? Ce-am spus adineauri? Se vede, dar nu se pune!
          De lângă mine, Victor urlă ”Hoţiii!”, apoi ”Să vă fie frică, spitalul se ridică”, pacienţii îl imitară, judecătorul se făcu dintr-odată mic, până când, de undeva din spate, Viorica ţâşni ameninţătoare, agitând tigaia din teflon deasupra capului.
          ― Gura, Victoraş! Ce tupeu poţi să ai, după ce-ai furat de-ai rupt, cât ai fost şef la spital! Adu-ţi aminte cum ai băgat în calorifere apă caldă la preţ de whisky, tu şi cu bandiţii tăi de la CET Govora, animalule care eşti!
          Vexat, Victor o trase de pantalonii de pijama, elasticul se rupse şi femeia rămase în fundul gol, cu tigaia-n mână, ca statuia lui Traian din faţa Muzeului Naţional de Istorie. Asistenţa izbucni în râs, judecătorul bătu cu ciocanul în masă, inutil, hărmălaia era imposibil de oprit. Însă toţi muţiră o dată cu apariţia preşedintelui Liviu, însoţit de patru gardieni. Se aşeză, cu zâmbetul pe buze, între Gabriela şi Olguţa.
          Îi făcu semn judecătorului.
          ― Continuaţi, vă rog.
          Rămas cu ciocanul în aer, magistratul dădu cuvântul, din nou, acuzării.
          ― Aşadar, reluă doctoriţa Codruţa, din probele administrate reiese că cele două învinuite, Gabriela şi Olguţa, au vândut bolnavilor marfa furată, prin intermediul brancardierului Vasile, iar cu resursele financiare obţinute în mod fraudulos au deschis în incinta Spitalului Micul Pentagon firma de sondaje sociologice Nea Mărin - The Last Karate Kid. Pentru infracţiunea de spălare de bani, vă solicit să le puneţi cătuşele, să intrăm în direct la jurnalul de seară. Să vadă ambasadorii că lupta anticorupţie continuă. The show must go on, fuck me if I'm wrong!
          Doctorul Tudorel, avocatul apărării, se ridică brusc pentru a interveni. Îşi trecu mâna prin părul inexistent (un gest inconştient dobândit pe vremea studenţiei), îşi umflă pieptul ca un taur comunal şi merse în faţa Codruţei, cât să-i simtă respiraţia mentolată (de la bomboanele Halls).
          O prinse de bărbie cu două degete.
          ― Dacă îmi dai voie, colega, te rog să notezi faptul că articolul 233 din Codul de Procedură Psihiatrică a fost modificat, în sensul că cei suspectaţi de infracţiuni de corupţie, spălare de bani şi mâncare de căcat în spaţiul public, nu mai pot fi arestaţi preventiv.
          ― Aşa-i, punctă preşedintele Liviu. Are dreptate colega...
          Judecătorul încuviinţă din cap, în timp ce Codruţa îşi muşcă buzele până la sânge.
          ― Acuzarea mai are şi altceva?
          Descumpănită, cu ochii în lacrimi, reprezentanta statului paralel KRISIS răsfoi dosarul în căutarea unui miracol.
          ― Da, am găsit! exclamă Codruţa, dintr-odată însufleţită. Am aici declaraţia olografă a asistentei Olguţa, care recunoaşte că, la instigarea preşedintelui Liviu, a făcut trafic de medicamente interzise, cu efect halucinogen. Poftiţi documentul.
          Îi dădu hârtia judecătorului, care îşi schimbă ochelarii şi citi cu atenţie. Preşedintele Liviu se consultă din priviri cu Olguţa, iar femeia sări în picioare ca arsă cu fierul înroşit.
          ― Minciuni! Acuzarea minte cu neruşinare! Această declaraţie mi-a fost smulsă prin şantaj şi torturi inimaginabile. M-au băgat cu capul în găleata cu lapte de capră, m-au ameninţat că mă obligă să învăţ limbile franceză şi engleză! Merde! C'est un bataille de joc! N'est-ce pas, Liviu?!
          ― Oribil! opină preşedintele Liviu, cu o grimasă de parcă tocmai ar fi înghiţit un melc viu, cu tot cu cochilie.
           Judecătorul termină de citit şi luă cuvântul.
          ― Se vede, din păcate, dilentantismul organelor de anchetă. Noul Cod de Procedură Psihiatrică specifică faptul că dosarul se închide dacă nu se stabilesc suspecţii timp de un an. Ori, această probă a fost obţinută la fix un an şi două zile de la începerea urmăririi psihiatrice in rem. O putem arunca la coş. Aşadar, decizia mea este de achitare pentru toate capetele de acuzare. În legătură cu condamnarea la trei ani şi jumătate, cu executare, a preşedintelui Liviu, în vederea unei hotărâri definitive o să citesc dosarul doi, trei ani, până o să-l înţeleg. Cheltuielile de judecată rămân în sarcina acuzării. 
          Izbi cu ciocanul în masă şi plecă iute din sală, acoperit de corul de fluierături şi huiduieli. Olguţa, Gabriela şi Liviu se îmbrăţişară. Pacienţii scandară ”Psihiatria apără hoţia!”, ”Nu puteţi voi fura, cât putem noi rezista!” şi ”Muie Dinamo!”.
          Trag cu ochiul în spatele meu. Mai flegmatic decât un catâr bătrân pus să tragă la căruţa democraţiei, Klaus suspină, apoi întoarse încă o pagină din volumul autobiografic ”Ultimul pas”.  (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5159
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Re: Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-2-3 - 4 - 5 -6)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Iun 29, 2018 4:35 am

http://www.gandul.info/puterea-gandului/fucking-daddy-si-nimfomana-din-miercurea-ciuc-17321026



Puţinele încercări ale Statului Paralel KRISIS de a răsturna conducerea spitalului eşuaseră lamentabil. Apatici, duplicitari, lipsiţi de idei, aflaţi permanent sub efectul medicamentelor psihotrope (care, printre altele, le măreau inutil libidoul), liderii Opoziţiei dăduseră greş de fiecare dată. Preşedintele Liviu scăpase teafăr chiar şi după cele mai îndrăzneţe tentative de suprimare. Pe holurile instituţiei i se spunea Indestructibilul (de către angajaţi) sau Fucking Daddy (apelativ preferat de pacienţi).
          Când am intrat în salonul 20-20, habar n-aveam că urma să particip la una dintre şedinţele ultra-conspirative ale Statului Paralel. Prezenţa Vioricăi printre liderii Opoziţiei mă bulversase, ştiam că juca în slujba preşedintelui Liviu, însă Traian îmi şoptise că totul era Ok, ”stai liniştit, oricum femeia nu înţelege nimic”. Venisem acolo la iniţiativa lui Klaus, într-una dintre discuţiile noastre îi sugerasem cum ar putea să scape de actuala conducere a spitalului.
          Iau loc la masă, copleşit de importanţa momentului. În dreapta mea, Cosette îşi făcu un selfie cu generalul Florian în fundal. Bărbatul ciocănise o vreme cu degetul în pereţi, în căutare de microfoane, purta un maieu alb, jerpelit, inscripţionat cu Serviciul Psihiatric de Informaţii – Brigada Diverse. Pe umărul drept, avea un tatuaj cu sigla KRISIS (un agent 007 cu pălărie şi ochelari de soare), iar sub tatuaj scrisese cu majuscule şi vopsea fluorescentă CODRUŢA FOREVER. 
          Călare pe bicicleta ergonomică fără şa, la care pedala în picioare, cu broboane de sudoare pe frunte, Klaus dădu semnalul de începere a şedinţei.
          ― Atenţie la mine, tonul la cântec! Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga... Pluton, re-pe-tă!
          Toţi cântară, acompaniaţi de chitara lui Ludovic, până când Viorica îl pocni pe menestrel cu tigaia în plină figură, spărgându-i nasul.
          ― Gata, ajunge cu panarama! se răsti şefa Asociaţiei #MeToo.
          ― Îmi cer scuze, îngăimă Ludovic, printre sughiţuri. Ştiu, am cântat fals... Promit că nu se mai întâmplă.  
Nu aveai cum să te superi pe Viorica, ne găzduise în salonul ei, ultimul loc în care se presupunea că vom fi căutaţi de gardienii Psi. De sub masă, unde alunecase sub pretextul că-şi pierduse medicamentele halucinogene (în realitate, se uitase fix la chiloţii lui Cosette), Victor apăru cu o mină foarte veselă, de parcă tocmai descoperise cum să-l aducă-n ţară pe Ghiţă şi să-l pună prim ministru.
          Mă abordă direct.
          ― Ia zi meştere, nu ne mai ţine-n suspans. Cum facem? Cum răzbim acolo unde o mie de moţiuni şi de atentate au dat chix?   
          Le povestesc despre Ana, bomba cu efect întârziat pe care reuşisem s-o plasez în patul preşedintelui Liviu, o nimfomană blondă din Miercurea Ciuc, de la salonul 13-13, dispusă să pună umărul (şi alte părţi anatomice, evident) la cauza Statului Paralel. Îmi mărturisise cu o seară în urmă că şeful spitalului începuse să dea semne de epuizare fizică şi nervoasă, vorbea singur, fără noimă, îşi dublase porţia de medicamente şi garda de corp, vedea potenţiali duşmani peste tot în jurul său.
Încă puţin efort din partea nimfomanei şi nimeni şi nimic nu aveau cum să-l mai salveze.
          ― E chestie de zile sau de ore, le-am zis cât putusem de convingător.  
          ― Să sperăm că ai dreptate, opină Victor, învârtind pe deasupra capului sutienul pe care Cosette şi-l dăduse jos. Mi-ar fi greu să spun dacă tocmai discursul meu o încălzise pe femeie în halul ăla sau pur şi simplu îi plăcea să se dea în spectacol.
          Cu batista înroşită la nas, Ludovic scoase două zaruri din buzunar şi le aruncă pe masă: 5-2.
          ― Cine dă şapte, o câştigă pe nimfomană. Dar atenţie, după ce-l terminăm pe Liviu! OK?
          Viorica vru să-i mai tragă o tigaie-n cap, însă bărbatul se feri la timp. În spatele lui Ludovic, urcat cu picioarele pe scaun, generalul Florian îşi duse arătătorul la buze.
          ― Şşşşt! Linişte!
          Avea un stetoscop la urechi, cu care asculta vibraţiile din pereţi. 
          ― Aud paşi...
          Apoi, uşa de trânti cu zgomot şi în încăpere intrară preşedintele Liviu, urmat de nimfomană şi de opt gardieni Psi. Klaus continuă să pedaleze neperturbat, Victor aruncă sutienul pe faţa lui Traian, Cosette îşi acoperi sânii cu tigaia Vioricăi, iar generalul Florian rânji cu subînţeles.
          ― Bine aţi venit, preşedinte Liviu, îl întâmpină Ludovic, rămas cu privirea pierdută pe fundul Anei.
          Prezenţa femeii din Miercurea Ciuc nu anunţa nimic bun. Liviu luă loc la masă foarte degajat, de parcă nimerise în toiul unei petreceri. Presără două capsule de substanţe psihotrope şi le trase iute pe nas.
          ― Am informaţii că se încearcă o lovitură de palat...
          Se uită întâi la mine, apoi la Ana. Simţeam cum îmi fugea pământul de sub picioare, gestul său fusese prea evident ca să lase loc la interpretări. Era clar, o dădusem în bară cu brio.
          Mă fixă din nou, muşcându-şi mustaţa grizonată.
          ― Ai ceva să-mi spui, tinere?
          Dau să deschid gura, mă uit la Ana şi-mi înghit replica. Ce rost avea s-o fac pe-a Bruce Willis? În schimb, femeia găsi de cuviinţă să-şi exprime indignarea.
          ― Hogy tehetted ezt, bolond?!
          Vorbise în maghiară, aşa că toţi ne uitaserăm la ea sideraţi. Ce-o fi vrut să-mi spună?! Traian îşi reveni primul:
          ― Căcat! Ca de obicei, ungurii joacă la două capete...
          Replica îi smulsese un zâmbet preşedintelui Liviu. Bărbatul se ridică şi-i puse mâna pe fund nimfomanei.
          ― Dragă Ana, un mare gânditor, probabil simpatizant de stânga, spunea ca trădarea este abilitatea de a merge în acelaşi sens cu evenimentele... Iar evenimentele, deocamdată merg în acelaşi sens cu mine. Hai, luaţi-l pe nemernic!
          Le făcu semn gardienilor, care mă înşfăcară.
          ― Două săptămâni la carceră... Apă, paie şi bătaie, să se-nveţe minte idiotu'. 
          Ludovic o prinse de cot pe Ana şi-i suflă la ureche:
          ― Păpuşă, zi-mi şi mie, cum se spune Te doresc în ungureşte? Data viitoare, cine ştie, poate-o punem împreună de-o revoluţie adevărată... (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5159
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Re: Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-2-3 - 4 - 5 -6)

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum