Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-25)

In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-25)

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Iun 02, 2018 12:55 am


Halatu , unde PLM e si cât costă halatu ? Cine PLM mi-a luat halatu ? 
Micul Pentagon. Casa de nebuni (1)

Micul Pentagon de pe malurile Dâmboviţei depăşea ca mărime Pentagonul adevărat, ridicat de americani. Cu cele 150.006 paturi, uriaşul spital de psihiatrie fusese destinat unui scop precis - să înăbuşe mişcarea #rezist, să lichideze Statul Paralel KRISIS şi să-i reducă la tăcere pe liderii Opoziţiei.Privită foarte de sus, clădirea cu cinci laturi semăna perfect cu sediul Departamentului Apărării al Statelor Unite. Doar că Micul Pentagon găzduia mai mulţi nebuni. Vreau să zic, sensibil mai mulţi. Aveam să aflu că cercetătorii din România descoperiseră (după dublarea salariilor prin trecerea contribuţiilor de la angajator, la angajat) metode sofisticate, unice, revoluţionare, de distrugere ireversibilă a creierului uman.Cobor din ambulanţă, ies din cămaşa de forţă şi, în timp ce păşesc pe aleea din curtea interioară, am senzaţia stupidă că mă aflu într-o staţiune montană din Elveţia. Atâţia oameni destinşi, care să-mi zâmbească fără vreun interes, nu văzusem nici măcar la protestele #rezist, când mobilizasem masele cu celebrul îndemn Liberte, Egalite, Muie Partidule.Urcăm cu liftul la etajul 6, ultimul. Spre deosebire de cetăţenii din curte, tânăra secretară cu rochie scurtă şi picioare lungi este o acritură. Mă priveşte scârbită, de parcă i-aş fi dat sifilis într-o viaţă anterioară. Unul dintre gardienii PSI rămâne lângă mine, preventiv, în timp ce colegii lui încadrează uşa pe dinafară. În sfârşit, mi se permite să intru în biroul preşedintelui. Stă pe scaunul directorial, cu spătarul întors. Se uită probabil pe perete, unde are harta României, diplome înrămate, două fotografii cu plaje sud-americane şi, undeva sus, aproape de tavan, dictonul latin Aegroto dum anima est, spes est. E tradus în paranteză, pentru ignoranţi ca mine: Cât timp bolnavul suflă, mai există speranţă.Când distanţa dintre noi se micşorează, gardianul îmi pune mâna pe umăr, să mă opresc. Preşedintele se roteşte cu tot cu scaun şi mă măsoară încruntat, de parcă ar vrea să-şi dea seama dacă încap într-un coşciug standard.
― Bine ai venit, Cornel. Poţi să-mi spui preşedintele Liviu.
E un mustăcios grizonat, în halat alb, care nu-mi inspiră deloc încredere.
― Ştii de ce te afli aici.
Ridic din umeri.
― Nu, domnule preşedinte Liviu.
― Cornel, te rog, fără domnule. În spitalul nostru, nu facem discriminări între sexe. Promovăm corectitudinea politică. M-ai înţeles?
― Da... Liviu.
― Ai înţeles pe mă-ta! Se zice Da, preşedinte Liviu.
― Da, preşedinte Liviu.
― Corect...
Tipul îşi pune ochelarii şi răsfoieşte hârtii.
― Ţi-am studiat dosarul, Cornele... Impresionant! Eşti foarte bolnav. În plus, i-ai molipsit şi pe alţii... Însă ai nimerit unde trebuie, felicitări! Noi te vom vindeca de toate relele.
Îndrăznesc să-l contrazic.
― Dar sunt perfect sănătos, preşedinte Liviu!
― Un căcat! Eu decid cine este sănătos, şi cine are nevoie de tratament în ţara asta!
Realizez că, oricât de nebun aş fi, există indivizi şi mai nebuni. Mă joc cu focul, fără să-mi dau seama de pericol.
― Preşedinte Liviu, aş putea să merg acasă, să-mi iau periuţa de dinţi?
Gardianul PSI se uită indignat la şeful său, apoi îmi arde un baston după ceafă. Mă prăbuşesc în genunchi şi văd stele verzi, cât să rămân paralizat o perioadă. Când îmi revin, aflu că voi avea un statut privilegiat.
― Îmi place de tine, Cornele. Citesc în ochii tăi determinare, curaj, spirit de sacrificiu... Ţi-am rezervat un pat în salonul VIP. Dacă suntem băieţi cuminţi, avem viaţă bună. Dacă nu...
Primesc un nou baston, de data asta în burtă. În timp ce pun la cale planuri spectaculoase de răzbunare, preşedintele Liviu scoate două pastile  dintr-un flacon de medicamente, le pisează cu răbdare în mojar, toarnă praful alb pe birou şi-l trage pe nas cu o bancnotă de 5 euro făcută sul. Îşi dă capul pe spate, rezemat de spătar, pe urmă îmi face semn să dispar.
Un etaj mai jos, cele trei brute mă abandonează în faţa salonului pe care scrie 20-19. Intru, timid, în camera cu şase paturi, suprapuse câte două. Când îi văd pe noii mei colegi, simt nevoia să beau ceva tare. Orice.
Ştiam că Partidul reuşise să-i elimine pe mulţi dintre foştii şi actualii opozanţi, însă habar nu aveam că, în realitate, toţi fuseseră internaţi la Spitalul de Psihiatrie Micul Pentagon. Pentru mine era trist, şocant şi în acelaşi timp îngrijorător să-i văd în halul ăla. Mă neliniştea faptul că, în cazul lor, tratamentul începuse să dea roade. Îmbrăcat în pijamale, Traian îşi transformase patul într-o barcă, stătea în fund şi trăgea la vâsle cu două mături, fredonând un vechi cântec marinăresc. Elena, în pantaloni scurţi şi maieu, îşi scurtase părul blond până la nivelul bărbiei. Arăta aproape la fel de bine ca în vremurile ei de glorie, de dinainte de exil. Doar privirea pierdută o trăda. Curăţase un lighean de morcovi şi începuse să ronţăie unul, plictisită.
Din patul de la etaj, Victor îşi arunca ciorapii făcuţi ghem în coşul de baschet improvizat pe perete, pe urmă şi-i punea în picioare, îi scotea din nou, îi arunca la coş, şi tot aşa. Nimic nu părea să-l disturbe, nici măcar nu băgase de seamă când intrasem.
La masa din mijlocul salonului, Klaus şi Cosette jucau şeptică pe dezbrăcatelea. Primul rămăsese doar în chiloţi, în timp ce Cosette tocmai se pregătea să-şi desfacă sutienul.
Sunt convins că femeia m-a confundat, după cum se uită la mine. Se ridică şi se apropie cât să-i simt parfumul fin, cu iz de medicamente. Apoi se întoarce cu spatele.
― Mă ajuţi, drăguţă?
Uluit, nu ştiu cum să reacţionez. Simt în coaste ceva tare. Tresar uşor şi mă întorc. E doar un morcov. Elena mi-l întinde zâmbind.
Între timp, partida de şeptică s-a terminat. Klaus şi-a tras pantalonii, maieul, s-a urcat cu picioarele pe masă şi se pregăteşte pentru speech. Se uită sus, la camera video de supraveghere.
Deci se filmează? Pot să încep?... Urmăresc cu mare atenţie şi preocupare situaţia din Orientul Mijlociu. Mă îngrijorează...
― Ha, ha, ha, şi pe mine pe îngrijorează! intervine Traian, muşcând lacom dintr-un morcov.
― Traiane, poate vrei să îţi bag morcovul ăla în cur! Te rog nu mă întrerupe! Am informaţii pe surse că colegii noştri diplomaţi din Tel Aviv nu vor să se mute cu spitalul la Ierusalim. Au intrat în greva foamei. Refuză să mai înghită orice pastilă guvernamentală.
Cosette aplaudă cu entuziasm şi-şi face un selfie.
― Bravo, bravo!
― Mulţumesc. Propun, în semn de solidaritate, să cântăm la masa de prânz imnul Odă bucuriei. Cine este pentru?
Nu apuc să ridic două degete, pentru că uşa se dă de perete şi gardienii PSI năvălesc în salon. Îl pun pe Klaus la podea şi-i trosnesc câteva bastoane în cap.
― Gata, ajunge!
Recunosc vocea preşedintelui Liviu. Îmi smulge morcovul şi-l ameninţă pe Klaus, ca şi cum ar avea un pistol în mână.
― Băi, eşti nebun?! Dacă mai continui cu agitaţia, te bag la salonul fără clanţă. Clar? Repetă după mine: Spitalul nostru va fi la Ierusalim!
― Spitalul nostru va fi la Ierusalim...  
― Doamne-ajută!
Preşedintele Liviu îşi face cruce cu morcovul, de trei ori, înainte de-a ieşi încadrat de gardieni.
(va urma)   
Şocant! Atac furibund la Pilonul II de medicamente -

Micul Pentagon. Casa de nebuni (2)      


Aveam să aflu că saloanele spitalului erau unisex. Inclusiv toaletele. Pacienţilor minoritari, lesbiene, gay, bisexuali, maghiari, secui ş.a.m.d., li se respectau absolut toate drepturile. Actele de discriminare fuseseră ferm descurajate. Corectitudinea politică devenise literă de lege. Toleranţa dusă la extrem faţă de orice fel de minorităţi, dar în special faţă de minorităţile sexuale, ar fi putut să-i facă invidioşi până şi pe patronii bordelurilor din Amsterdam. Sub presiunea constantă a partenerilor europeni de aceeaşi culoare politică, Partidul renunţase la familia tradiţională în favoarea dogmelor marxiste promovate de elitele occidentale de stânga.În uriaşa sală de mese, unde se ţineau inclusiv şedinţele Parlamentului Pacienţilor, o văzusem pentru prima dată pe Viorica, de la salonul 20-20. Nu aveai cum să n-o remarci. Umbla zi şi noapte cu o tigaie din teflon în braţe, căreia îi vorbea cu afecţiune, ca unui copil. Fusese în conducerea Partidului până când, într-o frumoasă dimineaţă de octombrie, înnebunise subit după ce citise în ziarul Flick un articol plin de calomnii.Primele săptămâni de tratament dăduseră şi primele rezultate. Femeia începuse să se creadă prim-ministru, lansa ordine în stânga şi-n dreapta, se lua la harţă cu doctorii şi-i încuraja pe pacienţi să-şi apere drepturile sub umbrela unor ONG-uri sponsorizate, discret, chiar de conducerea Micului Pentagon. Ea însăşi victimă,  ajunsese să fie aleasă şefă a Asociaţiei #MeToo de luptă împotriva agresiunilor sexuale. Nu exista zi lăsată de la bunul Dumnezeu fără ca pe biroul preşedintelui Liviu să nu aterizeze o nouă plângere. Pacientele erau hărţuite sexual de colegii de salon, de gardienii PSI, de brancardieri şi în special de doctori. De obicei, agresorii scăpau cu simple avertismente, victimele fiind sfătuite să nu mai umble prin spital în pielea goală, sau îmbrăcate provocator.Unii dintre pacienţi o ocoleau pe Viorica. Ştiau că fusese în conducerea Partidului şi bănuiau că se infiltrase printre ei ca agent de informaţii în slujba preşedintelui Liviu. Şi că, în realitate, nu era chiar atât de nebună pe cât voia să pară.Primisem convocarea pentru şedinţă chiar în timpul mesei de seară, printr-un mesaj pe reţeaua de socializare Madbook, singura pe care o puteam accesa în perimetrul Micului Pentagon. La tribuna cantinei în formă de amfiteatru, îl recunosc pe Klaus. E încadrat de Cosette şi de Traian. Lângă ultimul, Viorica se rujează oglindindu-se în tigaia de teflon, îşi îndreaptă bretelele sutienului şi face un balon din gumă de mestecat.Balonul se sparge şi i se lipeşte de buzele proaspăt rujate.  În sală e hărmălaie. Klaus bate cu furculiţa în gamela din tablă, pe urmă ia cuvântul la staţia de amplificare.― Linişte, vă rog! Bună seara, dragi colegi şi să vă fie de bine masa. Sper că v-aţi luat cu toţii pastilele... V-am convocat inopinat la această şedinţă pentru că am informaţii că conducerea spitalului intenţionează să confişte - practic, să fure Pilonul II de medicamente. Acest lucru mă îngrijorează. Este inacceptabil!Cosette aplaudă şi-şi face un selfie cu Klaus în fundal, apoi se bagă la microfon peste colegul ei:
― Huoooo! Sunt medicamentele noastre, este sănătatea noastră în joc! Hoţilor! Ho-ţii, ho-ţii!
Venise momentul vibraţiei la unison. Cei din sală o imită pe femeie.
― Ho-ţii, ho-ţii! Vrem me-di-ca-men-te, vrem me-di-ca-men-te! 
În apogeul scandărilor, Viorica se ridică de la prezidiu, îşi bagă bluza de pijama în pantaloni şi îi arde o tigaie în cap lui Cosette, care alunecă, uşor, pe sub masă. Se face, dintr-odată, linişte. Apoi, lidera mişcării #metoo îşi lipeşte guma de mestecat de microfon cu un gest firesc, natural.
― Doi, unu... Doi, unu... Alo, mă aude cineva? Bine... Vreau să vă spun că orice pacient îi este teamă să nu rămână fără pilonul II de medicamente. Deci inclusiv mie. Mai ales, mă tem să nu dispară imunoglobina... Asistăm la o diversiune, stimaţi colegi. Faceţi un exerciţiu de imagine şi închipuiţi-vă cum ar fi spitalul nostru de psihiatrie fără Pilonul II de medicamente. Ar fi o nebunie! Dar căutăm soluţii. Ştiu sigur de la preşedintele Liviu că diversiunea a fost pusă la cale de teroriştii Statului Paralel KRISIS...
Consternat, Klaus încearcă să-i închidă gura. Cei doi se îmbrâncesc, se încaieră, în timp ce Traian o încurajează pe femeie:
Arde-l pe neamţ, Viorico! Dă-i la ficaţi! Pacienţii încep să huiduie, unii aruncă cu resturi de mâncare, se iscă o bătaie generalizată, mă întreb unde dispăruseră gardienii PSI.
Mă feresc în ultima clipă de un cârnaţ de Pleşcoi proiectat în direcţia lui Klaus. Bărbatul îi smulge Vioricăi tigaia şi o foloseşte pe post de rachetă de tenis, lovind din vole cârnaţul, care se înfinge în gura lui Traian şi-i întrerupe, brutal, criza de râs.
În sfârşit, cineva a dat alarma. Se declanşează automat sistemul
de neutralizare a protestelor spontane. Pulverizată din tavan, apa rece ca gheaţa ne pune pe fugă. Rămaşi să tranşeze problema Pilonului II de medicamente, Klaus şi Viorica se prăbuşesc, rostogolindu-se în faţa prezidiului. Sunt uzi leoarcă şi le clănţăne dinţii-n gură.
Femeia se desprinde din încleştare, apoi îşi scoate telefonul mobil. Zâmbeşte larg.
― Make a photo, Klaus? (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
  

Am eliberat, în sfârşit, Justiţia. S-a făcut dreptate!
Micul Pentagon. Casa de nebuni (3)
Vestea că doctoriţei Codruţa îi erau zilele numărate, se răspândise fulgerător pe holurile spitalului. Auzisem diverse poveşti despre personaj, mulţi dintre colegii de breaslă o detestau, în timp ce pacienţii, ca de obicei, aveau păreri împărţite. Unii nutreau puternice sentimente de ură, alţii o adorau fără reţineri. Însă absolut toţi îi ştiau de frică.În calitatea oficială de membru al Colegiului Medicilor Psihiatri (şi neoficială, de agent acoperit al Direcţiei Psihiatrice Anticorupţie) Codruţa îi hărţuia pe medici mai ceva ca pe hoţii de cai. Urmărea să-i bage la puşcărie pentru mal praxis şi abuzuri asupra pacienţilor. Cei din conducerea spitalului, în frunte cu preşedintele Liviu, o trecuseră demult pe lista neagră, doar că fuseseră legaţi de mâini şi de picioare din pricina susţinerii pe care doctoriţa o avea printre diplomaţii occidentali. Pe unii, îi tratase în secret, la domiciliu, reuşise să-i facă să-şi controleze ieşirile nervoase în public şi comportamentul deviant în sânul familiei. Se spunea că pe ambasadorul Olandei, spre exemplu, îl scăpase de obiceiul pervers de a-şi turna omletă fierbinte în chiloţi, printr-o serie de şedinţe cu electroşocuri la nivelul testiculelor.  Nemiloasă cu angajaţii spitalului prinşi furând din mâncarea bolnavilor, din raţia de medicamente sau chiar din stocul de pijamale şi lenjerie intimă, Codruţa îşi crease imaginea de justiţiar. Mulţi îi tolerau excesele, ştiute fiind metodele neortodoxe prin care doctoriţa îi punea la respect pe pacienţii agresivi şi pe doctorii corupţi. Traian îmi povestise că văzuse cu ochii lui, într-o sâmbătă seara, cum Codruţa îl băgase la izolare pe un coleg care furase medicamente antipsihotice şi neuroleptice. Urmarea fusese cruntă. Doctorul se rugase de ea, cu lacrimi în ochi, să-l ierte. Primise drept pedeapsă să citească Programul de Guvernare al Partidului şi să alcătuiască un Top 10 al celor mai cretine idei. Dacă topul ar fi ajuns ulterior în mâinile preşedintelui Liviu, soarta doctorului ar fi fost pecetluită.În curtea interioară a Micului Pentagon, mă uit la Elena cum aleargă, veselă, în şlapi şi costum de baie. Pe pista de bicliclete, Klaus vine în urma ei cu un Pegas rablagit, de dinainte de Revoluţie. Are pană la roata din faţă, dar nu pare să se sinchisească, pedalează în forţă, la bustul gol, iar când trece pe lângă mine mă salută milităreşte, cu palma întinsă la chipiul imaginar. Căţărat în vârful unui stejar, Traian trimite mesaje Morse cu lanterna. Mă strigă de sus, îmi spune că-i vorba de informaţii confidenţiale pe care tocmai le primise de la generalul Florian, şeful serviciului secret PSIPUPU, un fals pacient de la salonul 20-20 căruia bolnavii îi aflaseră adevărata identitate. Informaţiile erau legate de iminenta decapitare a doctoriţei Codruţa. Jocurile fuseseră făcute. Doctorul Tudorel reuşise imposibilul.M-aş fi aşteptat la o revoltă spontană şi foarte violentă din partea pacienţilor care sprijineau necondiţionat Statul Paralel KRISIS. Însă ceva se întâmplase. Nebunia de altădată lăsase locul unei atmosfere senine, de vacanţă. Până şi Klaus, liderul de facto al bolnavilor din opoziţie, se comporta suspect de calm, îşi luase aerul lui Bănel Nicoliţă de după autogolul cu Real Madrid.Mă aşez pe bancă şi lângă mine apare, din senin, doctorul Tudorel. Se uită la ceas, îşi scoate medicamentele din buzunarul de la piept, le presoară pe antebraţ şi le trage pe nas cu dezinvoltură. Alergia îi provoacă o criză, strănută încontinuu. Îşi suflă nasul într-o bancnotă de 100 de dolari, pe care o aruncă la coş, apoi strănută din nou. Când se linişteşte, mă bate, amical, pe umăr.― Tinere, astăzi am repurtat o victorie importantă...  
Ridic din sprâncene.
― Mă scuzaţi, despre ce victorie vorbiţi?
― Am scăpat de-o belea. Gata, Codruţa este istorie. Am eliberat, în sfârşit, Justiţia. S-a făcut dreptate, nebunule!
Mă pupă pe ambii obraji, apoi pe gură, apăsat, habar n-am cum să reacţionez. Îmi vine să vomit. Elena îşi întrerupe cursa solitară şi vine lângă noi, îşi striveşte sânii de faţa lui Tudorel. Gâfâie ca după o partidă de box cu Tolo, în cadrul Galei Bute.
― Felicitări, profesore! Binomul a murit, trăiască Partidul!  
― Mersi, Nuţi...
Bărbatul rămăsese cu chelia înfiptă între sâni, părea copleşit. Încearcă să evadeze, o întreabă pe Nuţi despre tratament.
― Ia zi, cum te simţi? Te mai doare capul?
― De azi înainte, mă doare fix în cur, Tudorele! Sunt fericită. Hai pa, am treabă.
Dispare prin spatele băncii şi se caţără în copac, să stea de vorbă cu Traian, care în continuare lansează semnale Morse cu lanterna către cei trei camarazi eşuaţi undeva în largul Mării Negre, în barca Partidului.
Îl zăresc pe Klaus. E ostenit, îşi atârnă anvelopa spartă în jurul gâtului, iar bicicleta o aruncă în iarbă, înainte de-a veni agale spre noi. Afişând un sictir care i-ar fi scos din sărite până şi pe spectatorii japonezi din sala concertului de Anul Nou de la Viena, bărbatul umflă o pungă transparentă, apoi o sparge la urechea lui Tudorel. Tresar puternic, însă doctorul nici măcar nu clipeşte. Se vede că are antrenament.
― Am urmărit cu atenţie şi îngrijorare măgăria pe care i-ai făcut-o Codruţei, doctore. Să-ţi fie ruşine! Mă pui să aleg între două rele şi să mor dacă am chef. Dacă o demit, lumea zice că-s laş, dacă n-o demit, zice că-s nebun...  
În continuare, Tudorel rămâne nemişcat, priveşte în gol. Din vârful copacului, Traian coboară şi-i pune lanterna în ochi, ridicându-i pleoapele.
― Doctore, matale eşti grav bolnav de putere! Zi drept, ai încurcat medicamentele. Ai luat de-ale noastre, de la pacienţi...
Când Tudorel e pe punctul de-a scoate pistolul cu electroşocuri, îl vede pe preşedintele Liviu ieşind din clădire cu un porc vietnamez de companie. Cei doi se îmbrăţisează şi se felicită reciproc.
― Doctore, am o rugăminte. Ia animalu' ăsta şi plimbă-l prin curte.
― Până când să-l plimb, preşedinte Liviu?
― Nu ştiu. Pân-o revocă pe Codruţa, cred... (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare


Ultima editare efectuata de catre Admin in Joi Noi 08, 2018 11:33 pm, editata de 17 ori
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

pe site

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Iun 02, 2018 12:57 am

avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla Micul Pentagon. Casa de nebuni (4)

Mesaj Scris de Admin la data de Dum Iun 17, 2018 2:43 am

Pe terenul de tenis cu piciorul din curtea spitalului, finala turneului Micul Pentagon era pe sfârşite. Doar două puncte îl mai despărţeau pe Klaus de câştigarea în premieră a mult râvnitului trofeu, pentru care organizatorii puseseră la bătaie 100 de euro sub formă de medicamente. În tribunele improvizate din paturi suprapuse, galeriile scandaseră încurajări cu o frenezie molipsitoare, la un moment dat, mă trezisem şi eu luat de val, răcnisem Haide, Klaus! cu mâinile pâlnie la gură, îmi doream să câştige. Adversarul său, Dorel, jucase tenis de performanţă, ajunsese pe locul 752 în lume înainte de a se angaja la spital, pe post de brancardier.Finala avea o miză importantă, în afara premiului amintit. Era o chestiune de onoare ca spitalul să-şi agaţe diploma în vitrină, aşa că preşedintele Liviu făcuse presiuni ca preferatul său, Dorel, să câştige. Trofeul Tudor Postelnicu la tenis cu piciorul nu putea ajunge în mâinile simpatizanţilor şi activiştilor Statului Paralel, pentru Partid ar fi echivalat cu un adevărat dezastru.Dintr-o dată, meciul luase o altă turnură, arbitrul de scaun Olguţa, asistenta şefă a spitalului, îl penalizase pe Klaus pentru trageri repetate de timp şi discuţii neregulamentare cu antrenorul.Dezolat în urma unui punct pierdut, Klaus cedă nervos, îşi dădu jos şortul şi-l aruncă înspre arbitru, moment bun ca publicul să rubufnească, pacienţii intrară pe teren, iar Olguţa începu să împartă pumni, karate şi picioare în stânga şi-n dreapta, protejată de gardienii Psi. Fără să vreau, mă trezisem în mijlocul încleştării, luasem o tigaie în cap din partea Vioricăi, înainte de a-l pocni şi eu în plină figură pe arbitrul de rezervă, doctorul Tudorel. Meciul fusese compromis, aşa că singura distracţie care ne mai rămăsese era să ne vărsăm oful pe angajaţii spitalului, veniţi în număr mare să-şi încurajeze favoritul.Incidentul nu avea cum să se termine bine pentru pacienţi. Pe terenul de tenis devenit câmp de luptă, gardienii ne copleşiseră. Mica revoltă spontană fusese înăbuşită, iar eu simţisem pe propria piele cât de dureros putea fi pistolul cu electroşocuri.Spre seară, pe pagina de Madbook a preşedintelui Liviu apăru şi anunţul oficial. Reprezentantul spitalului, Dorel, câştigase la masa verde. Urma ca doctoriţa şefă Gabriela să-i înmâneze Trofeul Tudor Postelnicu într-un cadru festiv, pentru ca umilirea simpatizanţilor Statului Paralel să fie maximă. Preşedintele îşi încheiase postarea cu un aforism: Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla, indiferent dacă ne facem griji sau nu.Personal, eram îngrijorat dintr-un singur motiv, nu doream să repet experienţa încăierării cu gardienii Psi. Poate şi din pricina asta m-am prezentat la festivitatea de premiere cu un picior de scaun camuflat pe sub pijamale.Lângă mine, Traian scoase din buzunare trei ouă furate de la cantină. Mi le arătă cu vădită satisfacţie.
― Câte unul pentru fiecare cretin de pe scenă, ha, ha, ha...Încordarea se simţea printre noi, cei din tribune, doar o mică scânteie lipsea ca totul să explodeze. Apariţia oficialilor, în frunte cu preşedintele Liviu, fu întâmpinată de un cor de fluierături şi huiduieli, pacienţii îi copleşiseră pe angajaţii chemaţi să aplaude. În halat alb şi cu banderola tricoloră la piept, doctoriţa Gabriela îi înmână lui Klaus diploma şi farfuria de finalist, iar bărbatul fu rugat să spună câteva cuvinte.
― Vă mulţumesc tuturor pentru susţinere... Am să citesc decizia prin care am pierdut meciul până când o înţeleg foarte bine, deci mai am un pic de citit. Trăiască Statul Paralel KRISIS!Uralele publicului îi provocară un rânjet preşedintelui Liviu. Îşi presără prafuri de medicamente pe antebraţ şi le trase pe nas la fel de nonşalant ca o pocnitoare care urcă în cabina unui tir. Timid, campionul Dorel înaintă pe scenă să-şi primească Trofeul Tudor Postelnicu – un baston de poliţie mare şi negru, împodobit cu cristale Swarovski. Doctoriţa Gabriela îl felicită îmbrăţişându-l cu căldură, moment ideal ca pacienţii s-o huiduie copios. Două dintre ouăle lui Traian o nimeriră în cap. În locul ei, m-aş fi retras în viteză, doar că nu părea să aibă simţul ridicolului, zâmbea larg cu ochiul drept acoperit de gălbenuşul care i se scursese, uşor, pe faţă.
Se deplasă la microfon pentru cuvântul de încheiere.
― Aş vrea să mulţumesc Partidului, personal preşedintelui Liviu, pentru efortul depus în vederea desfăşurării Turneului Micul Pentagon de tenis cu piciorul. Anunţ pe această cale că anul viitor vom mări premiul cel mare de la 100, la 120 de euro. Sub formă de medicamente, bineînţeles...Din încăierarea care a urmat, nu ţin minte să fi rămas careva în picioare. Însă nu vânătăile şi contuziile mă duruseră cel mai tare, ci postarea de pe Madbook a doctoriţei Gabriela. O redau integral, cu cuvintele ei:Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Campionul nostru, Dorel, mândria spitalului Micul Pentagon, împreună cu vicecampionul Klaus, au fost huiduiţi ca la uşa cortului de un grup de terorişti KRISIS infiltraţi printre pacienţii de bună credinţă. Ruşine! Această manifestare reprobabilă nu poate rămâne fără urmări. Începând de astăzi, timp ce şapte zile, ne vedem nevoiţi să restricţionăm accesul la postul de televiziune Demenţial TV şi să tăiem drastic din raţia de medicamente. De asemenea, pacienţii vor fi obligaţi să se roage în fiecare seară la copia Brâului Maicii Domnului, pe care am împrumutat-o, cu mari sacrificii, de la un spital din Atena. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
(va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Procesul secolului şi justiţia paralelă Micul Pentagon. Casa de nebuni (5)

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Iun 23, 2018 1:54 am


Când am intrat în sală, şedinţa începuse. În boxa acuzaţilor, doctoriţa Gabriela şi asistenta şefă Olguţa şuşoteau ceva la urechea lui Tudorel. De pe scaunul ridicat deasupra tuturor, judecătorul domina asistenţa. Îmi aruncă o privire încărcată de reproş, îl deranjasem în plină dezbatere, bătu cu ciocanul în masă făcându-i să tresară pe gardienii Psi din spatele lui.
          Acuzarea, prin vocea doctoriţei Codruţa, îşi continuă expunerea de motive pentru care solicita condamnarea celor două femei:
          ― ...aşadar, din cercetările noastre şi din probele depuse la dosar, reiese fără putinţă de tăgadă că învinuitele au sustras din depozitul spitalului patru mii de pijamale de unică folosinţă, două tone de pulpe de pui american şi cincizeci de mii de flacoane de medicamente psihotrope, prejudiciul total fiind estimat laaa... daţi-mi voie, onorată instanţă, să caut cifra exactă...
          ― Ajunge, m-am edificat, interveni judecătorul. Aţi citit noul Cod Psihiatric, respectiv noul Cod de Procedura Psihiatrică?
          ― Sigur ca da!
          ― Atunci ştiţi că aceste probe video, în care se vede clar cum cele două proaste fură pijamale, nu mai sunt valabile. Vă puteţi şterge cu ele la cur, ok?
          ― Bine, dar se observă clar în filmuleţ...
          ― Codruţa, mă urmăreşti? Ce-am spus adineauri? Se vede, dar nu se pune!
          De lângă mine, Victor urlă ”Hoţiii!”, apoi ”Să vă fie frică, spitalul se ridică”, pacienţii îl imitară, judecătorul se făcu dintr-odată mic, până când, de undeva din spate, Viorica ţâşni ameninţătoare, agitând tigaia din teflon deasupra capului.
          ― Gura, Victoraş! Ce tupeu poţi să ai, după ce-ai furat de-ai rupt, cât ai fost şef la spital! Adu-ţi aminte cum ai băgat în calorifere apă caldă la preţ de whisky, tu şi cu bandiţii tăi de la CET Govora, animalule care eşti!
          Vexat, Victor o trase de pantalonii de pijama, elasticul se rupse şi femeia rămase în fundul gol, cu tigaia-n mână, ca statuia lui Traian din faţa Muzeului Naţional de Istorie. Asistenţa izbucni în râs, judecătorul bătu cu ciocanul în masă, inutil, hărmălaia era imposibil de oprit. Însă toţi muţiră o dată cu apariţia preşedintelui Liviu, însoţit de patru gardieni. Se aşeză, cu zâmbetul pe buze, între Gabriela şi Olguţa.
          Îi făcu semn judecătorului.
          ― Continuaţi, vă rog.
          Rămas cu ciocanul în aer, magistratul dădu cuvântul, din nou, acuzării.
          ― Aşadar, reluă doctoriţa Codruţa, din probele administrate reiese că cele două învinuite, Gabriela şi Olguţa, au vândut bolnavilor marfa furată, prin intermediul brancardierului Vasile, iar cu resursele financiare obţinute în mod fraudulos au deschis în incinta Spitalului Micul Pentagon firma de sondaje sociologice Nea Mărin - The Last Karate Kid. Pentru infracţiunea de spălare de bani, vă solicit să le puneţi cătuşele, să intrăm în direct la jurnalul de seară. Să vadă ambasadorii că lupta anticorupţie continuă. The show must go on, fuck me if I'm wrong!
          Doctorul Tudorel, avocatul apărării, se ridică brusc pentru a interveni. Îşi trecu mâna prin părul inexistent (un gest inconştient dobândit pe vremea studenţiei), îşi umflă pieptul ca un taur comunal şi merse în faţa Codruţei, cât să-i simtă respiraţia mentolată (de la bomboanele Halls).
          O prinse de bărbie cu două degete.
          ― Dacă îmi dai voie, colega, te rog să notezi faptul că articolul 233 din Codul de Procedură Psihiatrică a fost modificat, în sensul că cei suspectaţi de infracţiuni de corupţie, spălare de bani şi mâncare de căcat în spaţiul public, nu mai pot fi arestaţi preventiv.
          ― Aşa-i, punctă preşedintele Liviu. Are dreptate colega...
          Judecătorul încuviinţă din cap, în timp ce Codruţa îşi muşcă buzele până la sânge.
          ― Acuzarea mai are şi altceva?
          Descumpănită, cu ochii în lacrimi, reprezentanta statului paralel KRISIS răsfoi dosarul în căutarea unui miracol.
          ― Da, am găsit! exclamă Codruţa, dintr-odată însufleţită. Am aici declaraţia olografă a asistentei Olguţa, care recunoaşte că, la instigarea preşedintelui Liviu, a făcut trafic de medicamente interzise, cu efect halucinogen. Poftiţi documentul.
          Îi dădu hârtia judecătorului, care îşi schimbă ochelarii şi citi cu atenţie. Preşedintele Liviu se consultă din priviri cu Olguţa, iar femeia sări în picioare ca arsă cu fierul înroşit.
          ― Minciuni! Acuzarea minte cu neruşinare! Această declaraţie mi-a fost smulsă prin şantaj şi torturi inimaginabile. M-au băgat cu capul în găleata cu lapte de capră, m-au ameninţat că mă obligă să învăţ limbile franceză şi engleză! Merde! C'est un bataille de joc! N'est-ce pas, Liviu?!
          ― Oribil! opină preşedintele Liviu, cu o grimasă de parcă tocmai ar fi înghiţit un melc viu, cu tot cu cochilie.
           Judecătorul termină de citit şi luă cuvântul.
          ― Se vede, din păcate, dilentantismul organelor de anchetă. Noul Cod de Procedură Psihiatrică specifică faptul că dosarul se închide dacă nu se stabilesc suspecţii timp de un an. Ori, această probă a fost obţinută la fix un an şi două zile de la începerea urmăririi psihiatrice in rem. O putem arunca la coş. Aşadar, decizia mea este de achitare pentru toate capetele de acuzare. În legătură cu condamnarea la trei ani şi jumătate, cu executare, a preşedintelui Liviu, în vederea unei hotărâri definitive o să citesc dosarul doi, trei ani, până o să-l înţeleg. Cheltuielile de judecată rămân în sarcina acuzării. 
          Izbi cu ciocanul în masă şi plecă iute din sală, acoperit de corul de fluierături şi huiduieli. Olguţa, Gabriela şi Liviu se îmbrăţişară. Pacienţii scandară ”Psihiatria apără hoţia!”, ”Nu puteţi voi fura, cât putem noi rezista!” şi ”Muie Dinamo!”.
          Trag cu ochiul în spatele meu. Mai flegmatic decât un catâr bătrân pus să tragă la căruţa democraţiei, Klaus suspină, apoi întoarse încă o pagină din volumul autobiografic ”Ultimul pas”.  (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Fucking Daddy şi nimfomana din Miercurea Ciuc Micul Pentagon. Casa de nebuni (6)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Iun 29, 2018 4:35 am

http://www.gandul.info/puterea-gandului/fucking-daddy-si-nimfomana-din-miercurea-ciuc-17321026



Puţinele încercări ale Statului Paralel KRISIS de a răsturna conducerea spitalului eşuaseră lamentabil. Apatici, duplicitari, lipsiţi de idei, aflaţi permanent sub efectul medicamentelor psihotrope (care, printre altele, le măreau inutil libidoul), liderii Opoziţiei dăduseră greş de fiecare dată. Preşedintele Liviu scăpase teafăr chiar şi după cele mai îndrăzneţe tentative de suprimare. Pe holurile instituţiei i se spunea Indestructibilul (de către angajaţi) sau Fucking Daddy (apelativ preferat de pacienţi).
          Când am intrat în salonul 20-20, habar n-aveam că urma să particip la una dintre şedinţele ultra-conspirative ale Statului Paralel. Prezenţa Vioricăi printre liderii Opoziţiei mă bulversase, ştiam că juca în slujba preşedintelui Liviu, însă Traian îmi şoptise că totul era Ok, ”stai liniştit, oricum femeia nu înţelege nimic”. Venisem acolo la iniţiativa lui Klaus, într-una dintre discuţiile noastre îi sugerasem cum ar putea să scape de actuala conducere a spitalului.
          Iau loc la masă, copleşit de importanţa momentului. În dreapta mea, Cosette îşi făcu un selfie cu generalul Florian în fundal. Bărbatul ciocănise o vreme cu degetul în pereţi, în căutare de microfoane, purta un maieu alb, jerpelit, inscripţionat cu Serviciul Psihiatric de Informaţii – Brigada Diverse. Pe umărul drept, avea un tatuaj cu sigla KRISIS (un agent 007 cu pălărie şi ochelari de soare), iar sub tatuaj scrisese cu majuscule şi vopsea fluorescentă CODRUŢA FOREVER. 
          Călare pe bicicleta ergonomică fără şa, la care pedala în picioare, cu broboane de sudoare pe frunte, Klaus dădu semnalul de începere a şedinţei.
          ― Atenţie la mine, tonul la cântec! Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga... Pluton, re-pe-tă!
          Toţi cântară, acompaniaţi de chitara lui Ludovic, până când Viorica îl pocni pe menestrel cu tigaia în plină figură, spărgându-i nasul.
          ― Gata, ajunge cu panarama! se răsti şefa Asociaţiei #MeToo.
          ― Îmi cer scuze, îngăimă Ludovic, printre sughiţuri. Ştiu, am cântat fals... Promit că nu se mai întâmplă.  
Nu aveai cum să te superi pe Viorica, ne găzduise în salonul ei, ultimul loc în care se presupunea că vom fi căutaţi de gardienii Psi. De sub masă, unde alunecase sub pretextul că-şi pierduse medicamentele halucinogene (în realitate, se uitase fix la chiloţii lui Cosette), Victor apăru cu o mină foarte veselă, de parcă tocmai descoperise cum să-l aducă-n ţară pe Ghiţă şi să-l pună prim ministru.
          Mă abordă direct.
          ― Ia zi meştere, nu ne mai ţine-n suspans. Cum facem? Cum răzbim acolo unde o mie de moţiuni şi de atentate au dat chix?   
          Le povestesc despre Ana, bomba cu efect întârziat pe care reuşisem s-o plasez în patul preşedintelui Liviu, o nimfomană blondă din Miercurea Ciuc, de la salonul 13-13, dispusă să pună umărul (şi alte părţi anatomice, evident) la cauza Statului Paralel. Îmi mărturisise cu o seară în urmă că şeful spitalului începuse să dea semne de epuizare fizică şi nervoasă, vorbea singur, fără noimă, îşi dublase porţia de medicamente şi garda de corp, vedea potenţiali duşmani peste tot în jurul său.
Încă puţin efort din partea nimfomanei şi nimeni şi nimic nu aveau cum să-l mai salveze.
          ― E chestie de zile sau de ore, le-am zis cât putusem de convingător.  
          ― Să sperăm că ai dreptate, opină Victor, învârtind pe deasupra capului sutienul pe care Cosette şi-l dăduse jos. Mi-ar fi greu să spun dacă tocmai discursul meu o încălzise pe femeie în halul ăla sau pur şi simplu îi plăcea să se dea în spectacol.
          Cu batista înroşită la nas, Ludovic scoase două zaruri din buzunar şi le aruncă pe masă: 5-2.
          ― Cine dă şapte, o câştigă pe nimfomană. Dar atenţie, după ce-l terminăm pe Liviu! OK?
          Viorica vru să-i mai tragă o tigaie-n cap, însă bărbatul se feri la timp. În spatele lui Ludovic, urcat cu picioarele pe scaun, generalul Florian îşi duse arătătorul la buze.
          ― Şşşşt! Linişte!
          Avea un stetoscop la urechi, cu care asculta vibraţiile din pereţi. 
          ― Aud paşi...
          Apoi, uşa de trânti cu zgomot şi în încăpere intrară preşedintele Liviu, urmat de nimfomană şi de opt gardieni Psi. Klaus continuă să pedaleze neperturbat, Victor aruncă sutienul pe faţa lui Traian, Cosette îşi acoperi sânii cu tigaia Vioricăi, iar generalul Florian rânji cu subînţeles.
          ― Bine aţi venit, preşedinte Liviu, îl întâmpină Ludovic, rămas cu privirea pierdută pe fundul Anei.
          Prezenţa femeii din Miercurea Ciuc nu anunţa nimic bun. Liviu luă loc la masă foarte degajat, de parcă nimerise în toiul unei petreceri. Presără două capsule de substanţe psihotrope şi le trase iute pe nas.
          ― Am informaţii că se încearcă o lovitură de palat...
          Se uită întâi la mine, apoi la Ana. Simţeam cum îmi fugea pământul de sub picioare, gestul său fusese prea evident ca să lase loc la interpretări. Era clar, o dădusem în bară cu brio.
          Mă fixă din nou, muşcându-şi mustaţa grizonată.
          ― Ai ceva să-mi spui, tinere?
          Dau să deschid gura, mă uit la Ana şi-mi înghit replica. Ce rost avea s-o fac pe-a Bruce Willis? În schimb, femeia găsi de cuviinţă să-şi exprime indignarea.
          ― Hogy tehetted ezt, bolond?!
          Vorbise în maghiară, aşa că toţi ne uitaserăm la ea sideraţi. Ce-o fi vrut să-mi spună?! Traian îşi reveni primul:
          ― Căcat! Ca de obicei, ungurii joacă la două capete...
          Replica îi smulsese un zâmbet preşedintelui Liviu. Bărbatul se ridică şi-i puse mâna pe fund nimfomanei.
          ― Dragă Ana, un mare gânditor, probabil simpatizant de stânga, spunea ca trădarea este abilitatea de a merge în acelaşi sens cu evenimentele... Iar evenimentele, deocamdată merg în acelaşi sens cu mine. Hai, luaţi-l pe nemernic!
          Le făcu semn gardienilor, care mă înşfăcară.
          ― Două săptămâni la carceră... Apă, paie şi bătaie, să se-nveţe minte idiotu'. 
          Ludovic o prinse de cot pe Ana şi-i suflă la ureche:
          ― Păpuşă, zi-mi şi mie, cum se spune Te doresc în ungureşte? Data viitoare, cine ştie, poate-o punem împreună de-o revoluţie adevărată... (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare


Ultima editare efectuata de catre Admin in Lun Iul 16, 2018 2:32 am, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Shakira şi noul Cod Psihiatric Micul Pentagon. Casa de nebuni (7)

Mesaj Scris de Admin la data de Lun Iul 16, 2018 2:29 am

Preşedintele Liviu aflase, cumva, că nu eu fusesem iniţiatorul tentativei de lovitură de palat. Iar nimfomana din Miercurea Ciuc îl decepţionase. Femeia scrisese pe pagina de Madbook că Liviu o hărţuise sexual, pentru a-i convinge pe pacienţii minoritari să voteze Codul Psihiatric. Mai nou, cazul era de competenţa Asociaţiei #MeToo, Viorica deschisese deja o anchetă, urmau să fie audiate persoane din anturajul preşedintelui (chiar dacă doar de ochii lumii).
Aşadar, făcusem aiurea două săptămâni de carceră. În compensaţie, Liviu îmi propusese jobul de asistent personal. Aveam să accept cu mari reţineri, alternativa arăta mult mai rău, mă puteam trezi cu repercusiuni asupra familiei.

În week-end, aterizase în curtea spitalului Cristian, aka Shakira, un soi de vedetă din lumea fotbalului. Spre deosebire de noi, ceilalţi pacienţi, se internase la cerere, iar conducerea Micului Pentagon îi pusese la dispoziţie rezerva Penthouse cu jacuzzi şi teren de mini-golf (unde, contra cost, beneficia de serviciile asistentelor de la Departamentul Video-Chat Psihiatric). Cu nervii la pământ după patru ani de intensă creaţie literară, la finele cărora reuşise să publice cartea ”Un vis frumos, Dinamo Bucureşti”, Shakira i-a solicitat preşedintelui Liviu să organizeze la spital o petrecere selectă, de bun venit, unde urma să citească pasaje din ultimul său volum autobiografic, ”M..e Steaua!, M..e DNA!”.
Primisem sarcina (deloc uşoară) de a pregăti sala de şedinţe a Micului Pentagon pentru treizeci de invitaţi aleşi pe sprânceană. Ca de obicei, Viorica venise nechemată, avea chifteluţe în păr, arăta ca naiba, îşi uitase în salon pijamalele de protocol cu talie joasă. Aranjasem două mese lungi, pline cu trabucuri cubaneze, medicamente şi băutură în regim de bufet suedez, iar Viorica sărise să-şi toarne în tigaie un Jack Daniel's sec, fără gheaţă.
 Pe mica scenă improvizată din butoaie de bere, Micutzu îşi termină numărul de stand-up psihiatric (la care invitaţii plânseseră cu sughiţuri, eliberându-se astfel de energiile negative), moment bun ca preşedintele Liviu să-l introducă pe cel mai nou dintre pacienţii VIP.
― Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Cristian, sponsorul acestei minunate petreceri, căruia îi dorim spitalizare plăcută şi însănătoşire grabnică. Cristian, hai, vino aici... Aplauze, vă rog.
Cu trabucul în gură, Shakira urcă pe scenă ţinându-le de mijloc pe două asistente îmbrăcate în costum de baie, care râdeau încontinuu sub efectul medicamentelor psihotrope de import, cu eliberare prelungită.
Shakira îşi aranjă cureaua, trase un fum din trabucul Bolivar Belicosos Finos şi o pălmui la fund pe însoţitoarea roşcată.

― Bună seara şi bine aţi venit... Aş fi vrut să spicuiesc din ultima mea carte despre fotbal şi viaţă, dar m-am răzgândit. Mai bine vă citesc noul Cod Psihiatric, căci este foarte tare, să mor eu...
Preşedintele Liviu fluieră admirativ, încurajat de asistenta şefă Olguţa, care din pricina atitudinii exuberante îşi vărsă băutura pe halatul alb, imaculat. Când Shakira coborî de pe scenă să-i şteargă decolteul cu mâna, pipăindu-i sânii fermi, bine ţinuţi în frâu de sutienul push-up, femeia clipi des, îmbujorată.
          Apoi, se trezi cu trabucul lui Shakira în gură, nu avusese timp să protesteze, pentru că vedeta serii revenise iute la microfon, să-şi continuie discursul.
          ― Dar mai bine decât mine ar putea să ne explice noul Cod Psihiatric nimeni altul decât autorul acestuia, doctorul Tudorel. Maestre, vă rog...
Timid, cu aerul unei păpuşi gonflabile folosite în exces, pe centura politicii, Tudorel îşi croi drum printre invitaţi. Tuşi în pumn înainte de-a lua cuvântul.
― Bună seara... Observ printre noi şi susţinători ai Statului Paralel. În cazul lor, vom aplica vechiul Cod Psihiatric, cu pedepse foarte dure, pe măsura faptelor. Cei care mă cunosc, ştiu că am o vorbă: cu nebunii, nu te joci!
 Viorica ridică două degete, ca la şcoală.
― Mă scuzaţi, doctore... Dacă nu ştiu cum se zice corect imunoglobină, este vorba de neglijenţă în serviciu, sau abuz în serviciu?
          ― Nu, Viorica, este vorba de prostie la serviciu! îi răspunse Cosette, după ce-şi făcu un selfie cu Shakira.
Scoasă din minţi, Viorica se repezi să-i ardă o tigaie în cap, cele două femei începură să se tragă de păr, sub privirile indiferente ale lui Traian, care îşi mai turnă un whisky în buzunarul de la pijama. Klaus puse pariu cu Victor, pe două cutii de Furazolidon comprimate, c-o să câştige Cosette. În zarva creată, preşedintele Liviu se îndreptă spre microfon.
― Atenţie, puţină linişte... Aş vrea să le mulţumesc din inimă celor care au contribuit la noul Cod psihiatric. Este o adevărată bijuterie, parte a sistemului judiciar modern, în pas cu realităţile din societatea românească. Nu vreau să plec ca un idiot din acest spital şi din această funcţie, hăituit de teroriştii Statului Paralel KRISIS, ci doresc să las în urmă un ospiciu mai bun, mai primitor... Cum se spune, eşti om cu mine, sunt om cu tine. Dragoste pentru dragoste, dispreţ pentru duşmănie.
Aplauzele angajaţilor spitalului fură acoperite de huiduielile simpatizanţilor Statului Paralel.
― Mulţumesc, îi dau cuvântul, din nou, doctorului Tudorel.
Între timp, Cosette şi Viorica terminaseră indecis partida şi săriseră în braţele lui Shakira, împreună cu doctoriţa Gabriela şi două asistente de la Secţia Electroşocuri. Bărbatul apucase să le promită butelii de voiaj, trabucuri cubaneze, bilete gratis la meciul FCSB-Dinamo, poşete Dolce and Gabbana by Geanina şi, nu în ultimul rând, cursuri practice despre cum poţi rămâne însărcinată când bărbatul nu-i acasă (pentru o perioadă mai lungă, de la 3 la 10 ani).
― ...deci noul Cod psihiatric, continuă Tudorel, aşează lucrurile în matca lor firească. Cine merită să scape, scapă, cine nu, nu...
Încet, încet, Klaus, Victor şi Traian strânseră într-o sacoşă medicamentele şi băutura de pe mese, apoi dispărură la fel de discret precum o făcuseră doctoriţele şi asistentele, chemate de Shakira să continuie distracţia în intimitatea salonului său. Pe scenă, Tudorel îşi ţinu speach-ul nestingherit, lipsa publicului nu îl demotivase, dimpotrivă, se înflăcărase pe măsură ce se îndrepta spre miezul problemei.
Un gardian Psi plin de funingine năpusti în încăpere şi-i întrerupse discursul.
― Incendiu! Arde la etajul doi!
Deloc impresionat, Liviu îl privi chiorâş.
― Mână criminală sau neglijenţă în serviciu?
― Neglijenţă...
― Ok, atunci de ce mă deranjezi, boule? Dispari!
Gardianul ieşi, apoi preşedintele îi făcu semn camaradului său.
― Tudorele, continuă. Vorbele tale îmi gâdilă plăcut urechile...
(va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Codruţa vs Klaus featuring Donald. Culisele debarcării Micul Pentagon. Casa de nebuni (8)

Mesaj Scris de Admin la data de Lun Iul 16, 2018 2:35 am

http://www.gandul.info/puterea-gandului/adrian-onciu-fictiune-politica-codruta-vs-klaus-featuring-donald-culisele-debarcarii-micul-pentagon-casa-de-nebuni-episod-8-17354275
De când fusesem internat cu forţa, departe de familie şi prieteni, mă ţinea în viaţă doar gândul că voi reuşi să evadez şi să răstorn regimul opresiv. În mod paradoxal, nu simţeam că medicamentele îşi făceau efectul, medicii erau şi ei descumpăniţi, se străduiau să afle dacă nu cumva manifestam un soi de imunitate. Păream a fi singurul individ cât de cât sănătos din Micul Pentagon.
          Faptul că ajunsesem, printr-un concurs de împrejurări, în preajma preşedintelui Liviu, mă calificase în ochii reprezentanţilor Statului Paralel KRISIS drept unul dintre principalii lor agenţi de informaţii (şi de influenţă). Nimeni din rândul pacienţilor nu ridicase problema ataşamentului meu necondiţionat faţă de CAUZĂ. Cât depre şeful spitalului, chiar dacă mă suspecta că simpatizam cu teroriştii, îşi asumase riscul de a mă numi asistent personal. Dejucarea ultimului atentat, cu nimfomana din Miercurea Ciuc, îi întărise convingerea că era mai solid decât o stâncă bătută de valuri.
Preşedintele Liviu căpătase un plus de autoritate după debarcarea Codruţei, a cărei plecare efectivă din spital depindea acum de o simplă formalitate. Actul de demitere trebuia completat cu semnătura lui Klaus, liderul oficial al sindicatului pacienţilor (şi neoficial al Statului Paralel). Însă ieşirea din joc a Codruţei echivala cu o grea lovitură dată rebelilor. În lipsa ei, doctorii ar fi avut cale liberă pentru continuarea abuzurilor şi actelor de corupţie.
           Presat de conducerea spitalului, Klaus mă rugase să intermediez o discuţie cu doctoriţa Codruţa. Ne-am întâlnit conspirativ, toţi trei, într-o magazie de alimente de lângă cantină, unde Klaus venise deghizat în bucătar, cu nişte coaste de porc aruncate, neglijent, pe umăr.
          Cum am intrat în magazie, mă îmbrăţişă ca pe un vechi camarad, îmi strecură în buzunar o scrumbie afumată şi îmi şopti să fiu imparţial, dar să apăr CAUZA. Uşa se deschise, iar apariţia doctoriţei îi provocă lui Klaus un tremur abia perceptibil.
          ― Ia loc, îi spuse Codruţei, trăgându-i un bacs de apă minerală plată pe post de scaun. Ce mai faci, cum te simţi?
          ― Bine, mulţumesc de întrebare... Am informaţii că urmează să semnezi decretul de demitere.
          Klaus îmi aruncă o privire de animal hăituit, speriat, de parcă s-ar fi aşteptat să-l scutesc de-un efort şi să-i trag o palmă doctoriţei.Luă un morcov de pe raftul din spatele său şi începu să-l cureţe, domol, cu cuţitul. După câteva momente de tăcere, în care îşi căutase cuvintele pentru a se face cât mai bine înţeles, Klaus îndrăzni să apuce taurul de coarne.
          ― Codruţa, ştii cât am ţinut la tine... Crede-mă, sunt pus între ciocan şi nicovală. Dacă nu semnez, ăştia mă bagă la Electroşocuri... În plus, preşedintele Liviu m-a ameninţat că mă lasă fără tratament. Iar fără pastile, sunt un om mort, nici nu pot merge pe bicicletă... Dacă semnez, iarăşi e prost, se duce dracului poziţia mea de şef de sindicat. Extremiştii de la #rezist or să spună că i-am trădat, îţi dai seama?!
          Muşcă din morcov cu zgomotul ghilotinei care tocmai o decapitase pe doctoriţă. Mă trecu un fior.
          ― Ia gândeşte-te, Codruţa, n-ar fi mai bine să-ţi dai frumos demisia, ca să mă scuteşti de problemele astea de conştiinţă?
          Apoi, scoase încă o scrumbie afumată şi i-o băgă femeii în buzunarul de la piept, cu capul în jos. Îi rămase afară doar coada.
          ― Mulţumesc pentru peşte, Klaus, dar nu trebuia să te deranjezi... Dacă demisionez, oamenii or să spună că sunt vinovată şi că toate acuzaţiile lui Tudorel au o bază reală... N-aş vrea să ies din spital pe uşa din spate, ca ultima toantă.
          Se uitară amândoi la mine, aşteptând parcă să înclin balanţa de-o parte sau alta. Doar că eu fusesem chemat în calitate de simplu observator.

          Ridic din umeri.
          ― Adevărul e undeva la mijloc, le zic, filosofic.
          ― Iar minciuna care face bine, mă completă Klaus, valorează mai mult decât adevărul care face rău. Pe asta o ştiai, Cornele?
          Nu, n-o ştiam, habar n-aveam unde voia să bată. Îmi încordez sprâncenele şi omul începu să ne explice:
          ― Codruţa, ce-ar fi să le spui că te doare capul? Te-au doborât stresul şi remuşcările pentru abuzurile incalificabile pe care, fie vorba-ntre noi, le-ai cam făcut pe bandă rulantă... Părerea mea este te retragi de bunăvoie şi, în contrapartidă, Statul Paralel îţi va oferi o sinecură...
          ― Ce sinecură?!
          ― De exemplu, ambasador la Spitalul de Psihiatrie Happy Days, din New York. Mă ştiu cu preşedintele Donald, îl pot suna chiar acum...
          Se ridică, smulse scrumbia din buzunarul femeii şi o duse la ureche, pe post de telefon.
          ― Hello, mister president, Klaus speaking! How are you, bro?... Tell me, does fucking Angela bothers you anymore?... Here's a thing. I'm with Codruţa next to me, the bitch wants to move in New York, could you believe it?!...  Yes, yes, I know, mister president, the natural gas from the Black Sea... Send best regards to your incredible sexy fucking wife, Melania... Thank's a lot, pal! See you in Bucharest, I hope!  
          Îmi aruncă scrumbia în braţe şi-i zâmbi larg doctoriţei.
          ― Gata, Codruţa, s-a rezolvat! Am bătut palma cu Donald, este de acord... Ia zi, când îţi faci bagajele?
          Mai ofticată decât Messi după penalty-ul ratat în meciul cu Islanda, doctoriţa luă de pe raft un borcan cu dulceaţă de caise şi-l vărsă în capul lui Klaus. Peste dulceaţa care i se scursese bărbatului pe faţă, turnă apoi o sticlă de iaurt Danone. În fine, îi întoarse spatele şi ieşi din magazie trântind uşa.
          Consternat, Klaus se şterse cu mâneca pe frunte, îşi linse buzele şi muşcă nervos dintr-un colţ de pâine. 
― Bineee, deci de asta-mi eşti... Ei lasă că te fac eu, scorpie! Mit deutscher Strenge... Cu rigoare germană, să mă ţii minte.  (va urma)
      Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

..în care se va vedea cine şi de ce nu are ouă Micul Pentagon. Casa de Nebuni (9)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Iul 20, 2018 8:04 am

Poate că aş fi trecut mai uşor peste multe dintre constrângeri, peste comportamentul deviant al pacienţilor sau abuzurile medicilor şi gardienilor, dacă preşedintele Liviu mi-ar fi permis s-o văd pe fiică-mea măcar pe Skype. După divorţ, plecase în Italia împreună cu fosta soţie, care epuizase orice formă de protest. Ca ultimă soluţie, hotărâse să dărâme regimul din exterior. Delia îmbrăţişase soluţia extremă, ca milioane de români. Părăsise ţara lăsând-o în derivă, la mâna unor pensionari şi asistaţi social transformaţi, o dată la patru ani, în masă critică de votanţi. Ideea era foarte simplă şi tocmai de aceea câştigase o mulţime de adepţi. Dacă tinerii vor pleca in corpore, într-un final regimul va trebui să se recunoască învins. Şi, inevitabil, se va prăbuşi.
M-am trezit cu capul greu după o noapte în care jucasem poker pe medicamente. Pierdusem, ca de obicei, iar Traian fusese marele câştigător. Făcuse un troc, îi dăduse raţia de pastile lui Klaus, în schimbul unei sticle de spirt medicinal vechi de 12 ani. Klaus pretinsese că avea nevoie de substanţele psihotrope în perspectiva întâlnirii cu Viorica, preşedinta Asociaţiei #MeToo şi, în acelaşi timp, omul de încredere al preşedintelui Liviu. Urmau să discute în legătură cu "aspectele divergente ale colaborării dintre Statul Paralel şi conducerea Micului Pentagon".
În locul Elenei, mutată disciplinar la un salon fără clanţă (spre disperarea lui Traian), fusese transferat Ludovic. Noul coleg se încăierase deja cu Victor, cei doi se bătuseră de la Cosette, care umbla noaptea din pat în pat, ca o somnambulă, să-şi facă selfie cu liderul Statului Paralel. Personal, Ludovic mă scotea din sărite ori de câte ori se apuca să cânte muzica populistă, trăia cu senzaţia că lumea îl adora pentru "vocea şi talentul său", însă de vreo două ori mă lăsaseră nervii şi îi făcusem chitara guler.
Graţioasă ca o balerină cu picioarele puse în ghips, Viorica îşi făcu apariţia la ora stabilită. Îşi luase aerul unui academician, doar că o trădau pijamalele rupte-n fund şi tigaia din teflon în care-şi ţinea pixul şi agenda.
Rânji spre Ludovic, îi arătă degetul mijlociu lui Traian şi-i scoase limba lui Victor, înainte de a se aşeza la masa dialogului, faţa-n faţă cu Klaus.
– Te ascult. Pentru ce m-ai chemat, băiete? Arde spitalul?!
Fără îndoială, întrebarea nu-i picase bine lui Klaus. Îşi încleştă maxilarele, strânse pumnii şi se uită, descumpănit, la cutia goală de medicamente pe care o pusesem special pe marginea patului. Ştiam că îl va face să nu se simtă singur, abandonat. Ultimele evenimente legate de debarcarea Codruţei îi pricinuiseră mult rău, avea coşmaruri (în care doctoriţa îl bătea cu biciul la pielea goală), pierduse mare parte din susţinerea pacienţilor, iar o nouă gafă l-ar fi pus într-o postură delicată (ca să nu zic disperată).
În fine, Klaus îşi făcu curaj. Scoase un ou din buzunar şi îl sparse, dezinvolt, în tigaia Vioricăi. De pe patul său, Ludovic sări şi fixă tigaia pe un reşou improvizat. Agenda femeii luă foc, în timp ce Klaus rânji satisfăcut, putea începe discuţia de pe poziţii de forţă.
– Dragă Viorica, uite care-i treaba... Am urmărit cu multă atenţie şi, recunosc, un pic de îngrijorare, evoluţia ta din ultima perioadă. Ştiu că se vrea amnistie şi graţiere pentru borfaşii din spital, în frunte cu preşedintele. Te rog un singur lucru, să nu mai fii sclava lui Liviu... Şi ţine minte, aşa cum eu am spart oul ăsta de găină, la fel de uşor pacienţii îmi vor sparge şi mie ouăle, dacă te las s-o comiţi. Deci, să ne înţelegem. Fără ordonanţă de urgenţă pe justiţie!
Apoi, luă un al doilea ou de sub masă şi-l desfăcu direct pe coafura Vioricăi, ca să priceapă că vorbise foarte serios. Femeia zâmbi, îşi dădu cu mâna prin păr şi clipi des, de parcă bărbatul i-ar fi spus că era mai frumoasă ca Angelina Jolie, mai isteaţă ca Angela Merkel şi mai şmecheră ca Vladimir Putin.
– Am luat notă, Klaus... O să-i comunic preşedintelui Liviu că ai furat ouă de la cantină. Ca de obicei, hoţul strigă Hoţii!
Se ridică, făcu doi paşi înspre uşă, îi trase o tigaie după ceafă lui Ludovic şi se întoarse pentru replica de final.
– Aş vrea să te întreb şi eu ceva, deşteptule care te dai deştept. Ai zis că sunt sclava lui Liviu. Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, atunci care dintre mine şi Liviu este un om liber? Aud?
Îşi duse mâna pâlnie la ureche, ridică din sprâncene, apoi ieşi trântind uşa în urma ei.
La scurt timp, Viorica organiză o conferinţă de presă în curtea spitalului, unde doi pacienţi cu stiuleţi de porumb pe post de microfoane o încolţiseră cu întrebări despre amnistie şi graţiere.
– ...aşadar, concluzionă femeia, am discutat cu Klaus în legătură cu preluarea preşedinţiei la Bruxelles, principalele nostre obiective fiind nivelarea tratamentelor psihiatrice în toate statele UE, astfel încât şi noi, românii, să beneficiem de ultimele descoperiri medicale în domeniul bolilor care afectează gândirea pozitivă, profundă, novatoare...
Unul dintre pacienţi îi vârî ştiuletele sub nas, ameninţător.
– Ştii ceva, Viorico, mie să-mi spui dacă ai vorbit cu Klaus despre amnistie şi graţiere, clar?
– Chiar dacă aş fi vorbit, cine să-l mai creadă pe fricosul ăla?! N-are nici ouă-n pantaloni. Am verificat personal. Le-a furat de la cantină... (va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Legătura dintre Muntenegru, Costa Rica, pesta porcină şi Statul Paralel Micul Pentagon. Casa de nebuni (10)

Mesaj Scris de Admin la data de Mar Iul 31, 2018 3:24 am

Sala de fitness şi piscina de dimensiuni olimpice fuseseră proiectate exclusiv pentru angajaţi, însă medicii descoperiseră că mişcarea fizică avea efecte benefice inclusiv asupra pacienţilor. Dictonul latin MENS SANA IN CORPORE SANO, alături de cel românesc MUIE STATUL PARALEL erau scrise cu majuscule pe pijamalele de sport pe care preşedintele Liviu le comandase de la firma chinezească Abibas. Unii dintre bolnavi (de pildă, Cosette) frecventau piscina ca să-şi facă selfie în costum de baie şi să posteze fotografiile pe reţeaua Madbook, alţii (ca Traian) săreau în bazin în pielea goală şi înotau pe spate, cu palmele la ceafă, până când gardienii Psi îi linişteau cu electroşocuri. O dată pe săptămână, duminica, reprezentanţii unei secte religioase foloseau piscina pe post de cristelniţă, îi băgau cu capul în apă pe tinerii nebotezaţi până reuşeau să reproducă fidel, cuvânt cu cuvânt, cel puţin cinci minute din emisiunea Sinteza Zilei. Evident, nu toţi reuşeau. Însă cei mai buni dintre ei câştigau, pe lângă stima şi respectul membrilor sectei, un pachet de medicamente psihotrope cu eliberare prelungită.Intrasem în sala de sport decis să alerg pe bandă măcar cinci kilometri, însă după primii doi rămăsesem fără suflu. Epuizat, am micşorat viteza şi m-am oprit. În spatele meu, Elena transpirase abundent, făcea bicepşi cu două cărţi groase - Codul psihiatric şi Codul de procedură psihiatrică adnotate şi comentate de doctorul Tudorel. Femeia vorbea cu un interlocutor imaginar despre efectele încălzirii globale asupra libidoului şi despre noul film al companiei Netflix, în care juca rolul unei vedete de video-chat sechestrată într-o garsonieră confort doi din Costa Rica (după ce fusese puşculiţa mafiei cu conexiuni la cel mai înalt nivel).
Se opri din monolog şi mă prinse de mână.
- Cornele, eşti asistentul preşedintelui Liviu. Fac orice, numai ajută-mă să scap de salonul fără clanţă. Vreau să candidez pentru şefia spitalului, pe bune!
Scoase din buzunarul de la pijama o acadea cu extract de litiu şi mi-o îndesă în gură.
- Dacă mă rezolvi, te pun prim-ministru, scumpule. Ce zici?
Ştiam că medicii îi prescriseseră acadele cu litiu pentru tulburare bipolară, însă în cazul meu medicamentul avea un efect straniu, îmi provoca o erecţie puternică, de care chiar nu aveam nevoie în momentul ăla.
Arunc acadeaua şi ies rapid spre piscină, fără să-i dau un răspuns.
În bazinul olimpic, plutind cu ajutorul colacului gonflabil în formă de răţuşcă, Viorica modera şedinţa de hidropsihokinetoterapie. Plictisiţi de discursul femeii, Ludovic şi Victor se împuşcau cu pistoalele cu apă, Traian înota pe spate gol-goluţ, în timp ce Klaus şi Cosette făceau scufundări fără oxigen, în căutarea referendumului pentru apărarea justiţiei. Undeva mai izolat, purtând o mască de protecţie la gură, Petre (care se credea un fel de ministru al Agriculturii) îl spăla pe dinţi pe unicul porc bolnav de pestă africană care scăpase de exterminarea în masă. Dar înainte de asta, tatuase pe spatele animalului, în glumă, îndemnul nazist Arbeit macht frei – Munca te face liber.
Cu o coadă de mătură în mâna dreaptă şi nelipsita tigaie din teflon în stânga, Viorica îşi continuă explicaţiile indicând cu băţul pe o hartă politică din închipuirea ei (în care România, sub conducerea Partidului, ajunsese cu graniţa de vest până la Canalul Mânecii şi cu PIB-ul peste cel al Statelor Unite).
- ...în judeţul Muntenegru, unde avem forme variate de relief, inclusiv munţi înalţi cu păduri deosebit de virgine, am discutat cu preşedintele Bulanovici sau Bulatovici - nu contează, despre prietenia seculară dintre români şi muntenegreni. Ştim cu toţii cât de mult ne-au ajutat fraţii noştri din fosta Iugoslavie, cu ani în urmă, când fugeam în occident ascunşi în saltele Relaxa, piane cu coadă sau cutii de imunoglobină. Nu ca acuma, când mergem cu buletinul, binemersi, de frică să nu ajungem la spitalul de nebuni. I-am promis lui Bulanovici că-l ajut să intre în UE, dacă mă ajută şi el să învăţ capitalele lui Muntenegru, Kosovo, Serbia şi America de Nord...
Viorica nu apucă să-şi termine expunerea, cineva o prinsese de picior şi o trăsese la fund, provocându-i o spaimă soră cu moartea (spre amuzamentul lui Ludovic). Femeia scuipă cele câteva guri de apă pe care le înghiţise şi îl mustră pe Klaus cu degetul arătător. După rânjetul satisfăcut al bărbatului, bănuia că liderul Statului Paralel fusese autorul tentativei de asasinat prin înecare.
Dădu cu vigoare din mâini, folosi tigaia pe post de vâslă şi ajunse în apropierea lui Klaus.
- De ce mi-ai făcut asta, băi panaramă? Crezi că toţi am terminat Facultatea de Fizică, să ştim diferenţele dintre Podgorica şi Pristina?! Vezi că te spun lui Liviu şi te execută imediat cu casele alea furate, nesimţitule care eşti!
De nervi, îi trase bărbatului cu coada de mătură peste cap. Fără să clipească, Klaus scoase un cuţit din chiloţii de baie şi înţepă colacul-răţuşcă al Vioricăi, care începu să fâsâie şi se dezumflă la fel de repede ca un airbag de Logan lovit frontal de un tir. Lidera mişcării #MeToo căzu, lin, spre fundul bazinului, împăcată cu gândul că în scurt timp va deveni martir al luptei împotriva Statului Paralel. Însă Traian o văzuse. Se scufundă şi o readuse deasupra apei, până pe marginea piscinei, în ciuda huiduielilor lui Victor, care ar fi vrut să-i rămână lui tigaia.
Imaginându-şi că o salvează din ghearele justiţiei pe fosta consilieră, Traian îi făcu Vioricăi respiraţie gură la gură. În sfârşit, victima începu să respire. Deschise ochii şi îl sărută pe Ludovic, confundându-l cu preşedintele Liviu.
- Te iubesc, Liviule, m-ai salvat. Fără tine, aş fi rămas o incultă şi o ignorantă la Bruxelles, unde nici dracu' nu mă cunoştea. Din fericire, am ştiut dintotdeauna că celebritatea este o boală transmisibilă, iar dacă pup unde şi pe cine trebuie, m-aş putea molipsi... Ah, era să mor! Ipocritul de Klaus mi-a făcut-o. Nu-l ierta, lasă-l în fundul gol, să vadă şi el cum este când toată lumea râde de tine. (va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Codruţa şi Florian / V-am lăsat fără ciolan. S-a furat mireasa! Micul Pentagon. Casa de nebuni (13)

Mesaj Scris de Admin la data de Joi Aug 16, 2018 10:21 pm

[justify][size=18]http://www.gandul.info/puterea-gandului/adrian-onciu-fictiune-politica-micul-pentagon-casa-de-nebuni-episod-13-codruta-si-florian-v-am-lasat-fara-ciolan-17435055
În aceeaşi zi de duminică, se nimeriseră două evenimente de la care nu puteam lipsi. După înăbuşirea sângeroasă a protestelor, Klaus convocase Consiliul Director al Statului Paralel pentru a discuta despre necesitatea unificării forţelor de Opoziţie. Colac peste pupăză, un etaj mai sus, în cantina spitalului, sute de invitaţi aleşi pe sprânceană petreceau la nunta odraslei preşedintelui Liviu. Paranghelia fusese devansată cu două săptămâni, în secret, ca să ducă în derizoriu un protest anti-regim iniţiat pe reţeaua Madbook.
Când am intrat cu două navete de şampanie Vlad Ţepeş (ediţie limitată 2018, cu gaze iritante), doctorul Tudorel tocmai îşi aruncase bluza de pijama cu papion şi dansa la bustul gol cu Viorica, în mijlocul ringului, pe ritmurile hitului estival ”Codruţa şi Florian, v-am lăsat fără ciolan”. La masa mirilor, socrul mare trase pe nas o ultimă liniuţă de prafuri psihotrope, înainte de a-i smulge microfonul interpretului de manele politice Sorinel Salam.
- Doi-zero, doi-zero, se aude până-n fund?... Stimaţi invitaţi, iubiţi cuscri, naşi, colegi, prieteni şi duşmani, a venit momentul strigării darului pentru această frumoasă pereche de tineri îndrăgostiţi. Dar înainte aş vrea să le urez Casa de Piatră şi să le dau un singur sfat, din umila mea experienţă de viaţă. Dragi copii, căsătoria este un lung şir de compromisuri, la fel ca politica. Dacă soţia vrea la mare, iar soţul la munte, atunci familia merge la mare, însă soţului i se va permite să vină cu amanta!
Asistenta şefă Olguţa izbucni în râs, se înecă cu ceafa de porc la grătar, se înroşi puternic, ochii îi ieşiră din orbite şi fu pe punctul de a se sufoca. Unul dintre gardienii Psi concluzionă rapid că femeia reprezenta o ameninţare serioasă la buna desfăşurare a nunţii, scoase tubul cu protoxid de azot şi pulveriză gazul fix în figura Olguţei, deja cuprinsă de spasme. Substanţa cu efect ilariant îi stârni noi convulsii, până când scuipă bucata buclucaşă de ceafă în farfuria doctoriţei Carmen.
Complet detaşat, de ca şi cum ar fi urmărit incidentul la televizor, de la mii de kilometri distanţă, preşedintele Liviu îşi continuă nestingherit discursul.
- Aşadar, din partea mea personal şi a partenerei mele de viaţă, le oferim acestor minunaţi tineri două perechi de pijamale Dolce and Gabbana de unică folosinţă, un sejur de 14 zile cu tratament all-inclusive la Spitalul Happy Days din New York, o autoutilitară Mercedes cu tun de apă pentru picnicuri în Piaţa Victoriei şi o sumă cash, într-o cont din Insulele Virgine, care creşte vertiginos pe măsură ce se îndepărtează perspectiva ca spitalul nostru să fie condus de un incompetentent, de un trădător... de un reprezentant al Statului Paralel!
Aplauzele frenetice şi fluierăturile de aprobare făcură să vibreze ferestrele cantinei. În agitaţia creată, Viorica îşi croi drum cu tigaia printre invitaţi şi veni iute la microfon.
- Stimaţi oaspeţi, dragi nuntaşi, îmi revine mie deosebita plăcere să fac un anunţ foarte important... S-A FURAT MIREASAAA
De parcă femeia l-ar fi lovit cu Codul Psihiatric în creştetul capului, preşedintele Liviu se uită la masa mirilor şi fu cuprins de panică. Nu se aşteptase ca cineva să aibă tupeul să-i fure nora de sub nas.
Manelistul Sorinel Salam profită de scurtul moment de perplexitate pentru a confisca microfonul în aplauzele asistenţei.
- Şi acum, din partea la naşul mare – să ne trăiască!, se dedică fără număr lui socru' mare – să ne trăiţi!, melodia ”Cât mă poţi plăti, să-ţi dau mintea mea o zi”. Bagă Bibi, fa major!
Din păcate, oricât m-ar fi atras spectacolul nunţii, aveam încă o obligaţie de dus la bun sfârşit. Când am intrat în salonul unde se ţinea şedinţa convocată de Klaus, lumea se certa ca la balamuc. Ludovic îi trăgea cu chitara-n cap lui Traian, lui Victor i se pusese pata pe Cosette, pe care o fugărea prin cameră fluturându-şi chiloţii ca pe-o armă letală, iar ”generalul” Gabriel făcea genoflexiuni cu Klaus în spinare.
A trebuit să sparg becul din tavan ca să-i aduc, din nou, la masa dialogului. Din păcate, tabloul arăta sumbru. După şase luni de tratament, asta era tot ce mai rămăsese din aşa-zisa Opoziţie. Fusesem rugat să particip în calitate de negociator, urma să-i conving să lase din orgolii şi să lupte împreună, ca o forţă compactă, unitară, împotriva abuzurilor şi a regimului discreţionar. Grea misie, aproape imposibilă.
Mai sictirit decât un jandarm obligat să-şi dea singur palme (în lipsa oricăror remuşcări faţă de victimele nevinovate), Klaus reluă discursul.
- Am urmărit evenimentele cu atenţie şi foarte mare îngrijorare. Ce facem, stăm capră să ne-o tragă ăştia pe rând, la fiecare sau ne unim ca să ne-o tragă mai uşor, la toţi odată?!Victor scoase capul de sub masă, unde coborâse să-şi caute legitimaţia de baschetbalist, cu care putea să-şi cumpere Viagra-P la preţ redus.
- Eu mă bag! Ai votul meu, colega, cu condiţia să fiu ales preşedintele Statului Paralel.
Supărat, Ludovic îi trase scaunul de sub fund şi Victor căzu cu zgomot. Cei doi se încăierară, iar între timp, Klaus vru să afle şi părerea lui Traian.
Bărbatul îi arăta pe telefon poza Elenei în costum de baie.
- Dacă mi-o scoţi de la salonul fără clanţă, votez cu cine vrei tu, băi Klause...
Uşa se deschise brusc şi Eduard (şeful spionilor din spital) intră cu mireasa-n braţe. Tânăra nu părea deloc speriată, dimpotrivă, zâmbea larg.
- Băieţi, gata, am furat-o! Avem o bază solidă la negocieri...
Dintr-odată, lui Gabriel îi sclipiră ochii, ca atunci când fosta secretară îi mărturisise (în pielea goală fiind) că vrea să-şi dea urgent doctoratul.
- Distinsa mireasă doreşte ceva? Un suc, o cafea, o icră neagră?
Din nefericire, tânăra nu apucă să-i răspundă Generalului. O grenadă lacrimogenă explodă în mijlocul salonului, se făcu ceaţă, apoi un jet puternic de apă ţâşni prin cadrul uşii, trântindu-ne la podea. Printre ţipete, doi gardieni Psi intrară să împartă bastoane orbeşte, în stânga şi-n dreapta, fără discernământ.
Când în sfârşit, fumul se dispersă, preşedintele Liviu apăru cu batista la gură. Udă leoarcă, tuşind, cu vânătăi pe faţă, mireasa se târî în patru labe pe sub paturi, până la picioarele lui Liviu.
Ridică privirea şi-i dădură lacrimi adevărate (peste cele provocate de explozie).
- Tata socru, tu erai?!... Să ştii că mi-a plăcut farsa. Foarte tare! Te rog bag-o mâine seară pe România TV. Please, Daddy!
Preşedintele scrâşni furios, uitându-se la dezastrul din jur.
- Şobolanilor! Vă gazez pe toţi, 'r-aţi ai dracu' de bagabonzi!
[i](va urma)[/i]
 


[/size][/justify]
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Total Kombat: fucking Daddy şi aruncătorul de flăcări Micul Pentagon. Casa de nebuni (14)

Mesaj Scris de Admin la data de Joi Aug 23, 2018 10:17 pm

Ultima dată când l-am văzut pe preşedintele Liviu atât de supărat fusese într-o vineri seara, după o emisiune televizată în care se zvonise că Spitalul Micul Pentagon va fi preluat de miliardarul filantrop George, un american cu origini ungureşti. Auzisem despre moşuleţ că ar fi un soi de neocomunist fără tată, fără mamă, dispus să calce pe cadavre ca să-şi atingă visul: întemeierea unui Stat Global după modelul UE, cu capitala la Ierusalim. Doar că asta ar echivala, inevitabil, cu pierderea suveranităţii spitalelor psihiatrice şi diminuarea prerogativelor preşedintelui Liviu. Perspectiva de a nu mai acţiona discreţionar în propriul fief îl scotea din minţi pe şeful Micului Pentagon. Ar fi ca şi cum cineva i-ar fura jucăria preferată (un vibrator Hugo Boss cu celule solare). În ultima vreme vedea duşmani peste tot, îşi triplase porţia de medicamente şi privea foarte des peste umăr, de teamă să nu se trezească, din senin, cu un cuţit înfipt în spate. Pentru preşedintele Liviu, Statul Paralel începuse să devină o ameninţare minoră în comparaţie cu miliardarul George. Avea dese coşmaruri cu el, se trezea în toiul nopţii ţipând, lac de sudoare, mai speriat decât un iepure aruncat în cuşca leului (sau decât Klaus rămas, brusc, fără bucătar personal). Preventiv, şeful spitalului dormea cu vesta antiglonţ pe sub bluza de pijama, îşi instalase senzori de mişcare până şi-n chiloţi, deşi dispozitivele declanşau alarme false ori de câte ori Liviu se gândea la secretara lui (o bombă sexy cu silicoane obraznice), la asistenta Olguţa, sau la reprezentanţii Opoziţiei. 
Nimeni n-ar fi crezut că într-o frumoasă după-amiază de joi avea să aterizeze în curtea spitalului un elicopter avându-l la bord pe însuşi filantropul George. Era echipat ca un adevărat Rambo, avea cartuşieră la piept, două pistoale automate de provenienţă KGB, cinci grenade defensive şi un aruncător de flăcări. La cei 88 de ani ai săi, moşuleţul se ţinea bine, nu i-aş fi dat mai mult de 78. 
De după draperia groasă de la fereastra biroului, preşedintele Liviu îşi făcu cruce cu limba şi spuse Tatăl Nostru de trei ori. Îi sosise ceasul. Ar fi fost inutil să se împotrivească, miliardarul venise înarmat până-n dinţi cu un singur scop: să-l lichideze!
Îi trecură rapid prin faţa ochilor momentele fericite, ziua în care îşi pierduse virginitatea în boscheţii din Videle, naşterea copiilor, capturarea primei ştiuci pe Insula Belina, asfaltarea primului kilometru de drum în oraşul Alexandria, demisia lui Victor şi preluarea conducerii spitalului, partidele de lapte gros pe plaja de nudişti din Brazilia, orgiile cu asistente şi doctoriţe, neutralizarea binomului Codruţa - Florian. Nu avea mari regrete, îşi trăise viaţa din plin. Însă ar fi preferat să moară de la o supradoză de medicamente, decât de mâna unui străin. 
În drum spre biroul lui Liviu, miliardarul american lichidase şapte gardieni Psi care încercaseră să-l oprească. Apoi deschise uşa cu o lovitură de picior şi trase în tavan rafale de pistol automat. Tencuiala căzu în ceaşca de cafea a preşedintelui, iar bărbatul învârti iute cu linguriţa, de parcă ar fi fost vorba de un supliment de lapte picat din cer. 
Îşi bău cafeaua şi clipi des.
- Ai venit după mine, George?Fără să-i răspundă, bătrânul filantrop scoase din raniţă un purcel la proţap şi-l înfipse în duşumea. Pe urmă se aşeză în fotoliu, îşi propti aruncătorul de flăcări pe genunchi şi începu să pârlească animalul.Liviu înghiţi în sec, mirosul de şoric ars îl lovise direct în stomac.
- O să luăm prânzul împreună, preciză miliardarul într-o engleză cu accent de London School of Economics.
Cu mâinile tremurânde, Liviu îşi turnă un plic de Smecta pe birou şi-l aspiră pe nas cu două vouchere de vacanţă făcute sul. Acum se simţea mult mai bine. Îşi rezemă capul de spătarul scaunului şi încercă să-şi imagineze că n-o să fie chiar ultima lui masă. Poate, printr-un miracol, o să-l înduplece pe miliardar.
- Ştiu că ai venit să mi-o tragi, George, dar lasă-mă să-ţi explic. Nu sunt chiar atât de vizionar precum mă văd unii, însă nici atât de bandit precum pretind alţii. Încerc să mă descurc într-un stat parţial mafiot, parţial paralel... Crede-mă, nu am nimic cu ONG-urile, cu multinaţionalele, cu profitul care zboară din ţară, sau cu globalizarea ca modalitate de a suge sângele popoarelor mici şi mijlocii. Mi se fâlfâie. Oricum, s-a cam furat tot ce era de furat. Dar nici nu pot sta cu capul plecat, să-mi dea muie Justiţia dimpreună cu serviciile şi ambasadele... Mă-nţelegi, prietene?
Bătrânul filantrop îl ignoră. Părea preocupat exclusiv de porcul său la proţap, înspre care propulsă încă o jerbă de flăcări. Căldura şi fumul din încăpere îi provocară preşedintelui Liviu un acces de tuse. Deschise larg fereastra, inspiră până-n fundul plămânilor, apoi îşi continuă ideea.
- Fără mişto, George, nu mi-e frică să mor. M-am călit după atâtea atentate. Teroriştii Statului Paralel sunt mai răi ca militanţii Hamas, doar îi cunoşti şi pe unii, şi pe alţii. Mă filează non-stop, vor să-mi ia gâtul la prima mişcare greşită. Însă eu am o vorbă: ce nu mă omoară, mă întăreşte... Totuşi, fă-mă să înţeleg un lucru. Vrei să mă arzi de viu, ca pe ultimul porc bolnav de pestă africană?!
Miliardarul american (cu echerul şi compasul gravate într-o loc secret, pe interiorul chiloţilor) îşi scoase cuţitul de la brâu, spintecă pulpa purcelului şi începu să molfăie grăbit o bucată de carne, de parcă n-ar mai fi mâncat din septembrie 1992, de când pariase împotriva lirei sterline.
- Mmm... delicios!
Pe urmă se ridică, îi ordonă preşedintelui să-şi dea jos pantalonii şi-l ochi cu aruncătorul de flăcări direct între picioare. Apăsă pe trăgaci, iar Liviu scoase un urlet de spaimă. Sări în capul oaselor uitându-se, buimac, în jur. Era singur în dormitor. Avusese iarăşi un coşmar urât cu duşmanul său de moarte.
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Liviu şi George sau adevărul nefardat despre protocoalele secrete Micul Pentagon. Casa de nebuni (15)

Mesaj Scris de Admin la data de Dum Sept 02, 2018 12:11 am

https://www.gandul.info/puterea-gandului/adrian-onciu-fictiune-politica-micul-pentagon-casa-de-nebuni-episod-15-liviu-si-george-sau-adevarul-nefardat-despre-protocoalele-secrete-17503341
Lupta dintre Statul Paralel şi regimul discreţionar devenise inegală de când serviciile secrete psihiatrice deciseseră să se implice de-o parte a baricadei. Pentru că adevăraţii terorişti îşi vedeau de treabă prin alte părţi ale lumii, agenţii 007 reuşiseră să strângă tone întregi de dosare cu diverse informaţii de cancan, fără legătură cu siguranţa naţională, unele chiar foarte intime, ca de pildă frecvenţa cu care simpatizanţii Statului Paralel se întâlneau cu amantele la biserică. Se adunaseră munţi de dosare cu filaje, interceptări, bârfe şi zvonuri, încât din lipsă de spaţiu serviciile începuseră să le depoziteze acasă la agenţi – pe sub paturi, prin dulapuri, în cămări şi debarale, în beciuri şi coteţe. Unele fuseseră ronţăite de şobolani, altele prinseseră urme de mucegai sau miros de murături. Era păcat să zacă acolo nefolosite, mai ales că printre victimele colaterale ale filajelor se aflau sute de procurori şi judecatori. Şi atunci, cineva venise cu ideea protocoalelor secrete. Atât de secrete, încât nimeni să nu ştie că serviciile psihiatrice terminaseră demult lupta cu Statul Islamic (prin expulzări masive, preventive) şi începuseră războiul pe frontul politic, umăr la umăr cu Statul Paralel.
Însă nici regimul aflat la putere nu stătea cu mâinile-n sân. Preşedintelui Liviu îi plăcuse dintotdeauna dictonul ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, aşa că luase măsuri de retorsiune. Spitalul Micul Pentagon modificase clasicele protocoale pentru pacienţi, astfel încât adepţii Statului Paralel să primească un tratament pe măsură.
La vremuri grele, de conflict dur, fără menajamente, derapajele din partea combatanţilor păreau, cumva, la fel de normale ca relaţiile amoroase dintre doctori şi asistente (sau dintre demnitari şi distinsele lor secretare hărţuite sexual la locul de muncă - #metoo).
Aveam să fiu martor, fără să vreau, la aplicarea noilor protocoale spitaliceşti, odată cu sosirea ambasadorului George, chemat de urgenţă să dea explicaţii în legătură cu promovarea la Washington a celei mai proaste imagini a regimului de la Bucureşti de după 1989. Şi când spun ”imagine proastă”, puteţi înţelege că aceasta ar fi pălit imediat dacă ai fi pus-o lângă imaginea actriţei porno Stormy Daniels, confidenta preşedintelui Donald de la salonul 20-69.
Ca fost şef de serviciu secret, George ştia o groază de lucruri (inclusiv cum să ascundă informaţii confidenţiale de la Pentagon în pantalonii cu fund dublu), însă nu şi-ar fi închipuit că ar putea să cadă în capcana abil întinsă de preşedintele Liviu. Când ajunse cu maşina în curtea spitalului, ambasadorul avu parte de o primă surpriză. Potrivit protocolului secret, gardienii Psi îl imobilizară, îi spintecară hainele lăsându-l în pielea goală şi îl deparazitară împotriva gripei porcine americane - una infinit mai agresivă decât pesta africană. Tuns zero cu o maşină de ras defectă, care mai mult îi smulsese părul, George fu dus apoi în salonul de terapie intensivă, pentru următoarele proceduri din protocolul secret. Medicii lipiră de tâmplele bărbatului cele două padele ale defibrilatorului şi-i aplicară un curent de 100 de jouli, suficient cât să-i explodeze capul. Odată cu spasmele, simţise durerea până-n vârful degetelor de la picioare, de parcă l-ar fi plesnit Van Damme cu bâta lui de baseball. La interval de două minute, îi injectară în vene un cocktail medicamentos din glucoză 33%, dopamină, atropină, adenozină, adrenalină şi tinctură de coada şoricelului, aducându-l într-o stare de halucinaţie şi delir mistic. Începu să cânte liturghii în limba greacă mai ceva ca Preafericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Elade. Apoi, dintr-odată, muţi cu ochii fixaţi în tavan. După primele proceduri, ambasadorul se transformase într-o legumă, nu l-ar fi recunoscut nici măcar finul său Victor, cu care stătea noapte de noapte pe Skype ca să pună la cale o lovitură de palat şi să preia frâiele Partidului.
Salonul de reanimare se goli când apărură preşedintele Liviu şi doctorul Tudorel. Îşi traseră amândoi câte un scaun lângă patul lui George, iar Tudorel îi dădu două palme ca să-l facă atent.
Ambasadorul privi în gol, pe urmă în ochii lui Liviu.
- Să ştii că am vorbit cu filantropul comunist miliardar...  Sută la sută, nu el a fost în spatele tentativei de asasinat.
- Lasă asta! i-o tăie, scurt, şeful spitalului. Te-am chemat pentru protocoale. Ia zi, cum ţi-au plăcut?
George scoase un oftat înainte de a-i răspunde. Se gândea, probabil, că oricum nu mai avea nimic de pierdut.
- Liviule, crede-mă, n-am făcut-o de capul meu... Doar ştii, Poliţia română nu este tocmai FBI, iar procurorii sunt şoareci de bibliotecă, o freacă la greu, de unde să aibă habar care-i situaţia reală, de pe teren? Dacă-i lăsam să lupte singuri cu corupţia, o luau în bot clasic, nu strângeau probe nici cât să-nfunde un amărât de brancardier, darămite un prim ministru. Plus că oamenii mei erau foarte ofticaţi, demobilizaţi, munceau de-a-n boulea, procurorii se ştergeau la cur cu rapoartele noastre... Cineva a trebuit să ia taurul de coarne, să-i strângă de coaie pe magistraţii mai slabi de înger... Nu în ultimul rând, ţine cont de un alt aspect. Într-o ţară foarte coruptă, multinaţionalele nu scot suficient profit. Mare parte îl dau pe şpăgi. Înţelegi ce zic?
Doctorul Tudorel sări ca ars.
- Bine, dar ăsta este un abuz! Orice om, chiar şi cel mai odios criminal în serie, are dreptul la o anchetă corectă, imparţială, nu dirijată de serviciile secrete. Am informaţii că agenţii tăi strângeau probele, pe urmă aceeaşi agenţi făceau rechizitoriul şi tot ei dădeau sentinţa. Procurorii şi judecătorii doar semnau actele ca primarii... Băi Georgică, eşti prost?! Asta-i Justiţie sau Inchiziţie?
De nervi, Tudorel luă defibrilatorul şi-i băgă ambasadorului un supliment de 75 de jouli, făcându-l să leşine de durere.
Târziu în noapte, când se dezmetici, bărbatul îl văzu în încăpere pe preşedintele Liviu. Fuma la fereastră un sfert de trabuc cubanez rămas de la nunta fiului său. Îl strigă cu voce pierită, ca de muribund, iar şeful spitalului se apropie de pat.
- Cum te mai simţi, George?
- Mulţumesc, bine... Nu înţeleg, de ce mi-ai făcut toate astea?
- Se cheamă protocoale spitaliceşti şi sunt la fel de perfide şi de secrete ca protocoalele tale. Au acelaşi efect, te bagă-n mormânt cât ai zice peşte... Dar nu-i nimic, voi înfrunta cu demnitate orice lovitură mârşavă venită din partea Statului Paralel. Strămoşii noştri latini nu erau deloc proşti, aveau o vorbă: Estque pati poenam, quam meruisse minus...
- Mai bine să suferi pedeapsa pe nedrept, decât să o meriţi, traduse ambasadorul, zâmbind de ca şi cum ar fi descoperit că jihadistul Abu Bakr al-Baghdadi s-ar ascunde într-o garsonieră din Vaslui.
Plăcut surprins, preşedintele Liviu îl bătu pe umăr.
- Ai fi putut ajunge departe, moşule. Păcat că n-ai caracter nici cât Viorica...
Pe urmă stinse trabucul strivindu-l de pernă, înainte de-a ieşi din salonul de reanimare.
(va urma)
       
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Preşedintele moare, dar nu se predă!

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Sept 08, 2018 12:22 am

Ca în orice spital cu pretenţii, încăierările dintre medici erau inevitabile. În special, doctoriţele se trăgeau de păr, îşi disputau teritorii, îşi furau pacienţii şi încercau să-şi doboare adversarii prin intermediul celor mai perfide metode. Pe biroul preşedintelui Liviu ajungeau zilnic delaţiuni pline de picanterii, bârfe, zvonuri sau informaţii false. Loviturile sub centură nu conteneau, întreţinând o atmosferă de suspiciune, de teamă că oricând puteai deveni victima unui complot.Faptul că se înconjurase de reprezentante ale sexului frumos îi adusese lui Liviu, pe moment, o serie întreagă de avantaje, le considera mai docile, mai uşor de manevrat, doar că ignorase complet partea lor întunecată, disponibilitatea maximă de a se da în spectacol, încrâncenarea plină de orgolii cu care mergeau până-n pânzele albe, până la limita penibilului, atunci când se întreceau în jocuri de imagine. Conflictul mocnit dintre doctoriţele Gabriela şi Carmen izbucnise odată cu reprimarea violentă a manifestaţiilor anti-regim, gardienii Psi din subordinea lui Carmen făcuseră exces de zel, iar nota de plată aterizase, deloc întâmplător, pe masa Gabrielei.
Primisem ordin să le invit pe doctoriţe la aşa-numita ”cină de reconciliere”, cu şeful spitalului pe post de mediator. Se ajunsese mult prea departe cu acuzele reciproce, situaţia ar fi putut scăpa de sub control, mai ales de când doctoriţa Gabriela începuse să-l atace, fără menajamente, pe însuşi preşedintele Liviu. În replică, bărbatul adunase informaţii sensibile despre rivala lui, strânsese dosare întregi cu filaje şi interceptări, ştia cu precizie orele la care doctoriţa îşi bea cafeaua, se spăla pe dinţi, se ruga la Brâul Maicii Domnului sau urmărea filme documentare cu reprezentanţii Statului Paralel tăind porcii de Crăciun.
Cu aerul sfios al unei adolescente care de-abia descoperea organul reproducător masculin în manualul de Anatomie de clasa a VII-a, Carmen fu prima care ajunse la întâlnire. Preşedintele îi dădu un trandafir şi-i sărută mâna pasional, până la cot.
- Îţi mulţumesc că ai acceptat invitaţia, draga mea.
Doctoriţa se îmbujoră şi se aşeză la masă, pe scaunul pe care mă grăbisem să i-l ofer.
- Să servim aperitive până vine Gabriela, decise preşedintele, apoi trase pe nas două linii cu substanţe psihotrope.
Şefa gardienilor Psi îl imită, înainte de a se lăsa moale pe spătar, aruncându-şi ochii peste cap.
- N-am chef să mă cert cu moldoveanca, îi spuse şefului ei, într-un târziu... E mahalagioaică, îi lipsesc manierele.
Din punctul de vedere al bărbatului, se aşteptase la altă atitudine. Spera să le împace şi să stingă conflictul. Altfel risca, Doamne fereşte, să-şi piardă scaunul.
Ar fi vrut să pregătească terenul pentru reconcilierea istorică, însă doctoriţa Gabriela îşi făcu apariţia însoţită de un operator TV cu camera mobilă pe umăr. Când şeful spitalului îi întinse trandafirul de bun venit, femeia îl luă, îl aşeză pe masă şi-l zdrobi cu ciocanul de şniţele pe care şi-l prinsese (cu sfoară) de pulpa piciorului. Doctoriţa Carmen tresări, ca şi cum lovitura i-ar fi fost adresată.
- Parcă era vorba să avem o discuţie privată, interveni Liviu. Ce caută idiotul ăsta cu camera de filmat?!
- Nu te priveşte! îi răspunse, ţâfnoasă, doctoriţa. Sunt sigură că m-ai chemat pentru o nouă diversiune, în stilul care te caracterizează.
- Ia loc, te rog. Haide să ne calmăm... Serveşti un aperitiv înainte de felul principal?
Femeia nu-i răspunse, deşi părea atrasă de praful alb de pe masă. Operatorul rămase în picioare, continuă să filmeze, iar Liviu îmi făcu semn să-l introduc în scenă pe cântăreţul de manele Sorinel Salam. Atmosfera se destinse din senin, doctoriţele dădură peste cap primele shot-uri de whisky şi preşedintele rânji pe sub mustaţă. Ştia ca nimeni altul să aplaneze conflictele, doar nu degeaba fusese proprietar de cârciumă înainte de a-şi începe fulminanta carieră în sistemul de sănătate mentală.
Ciocni paharul cu cele două femei şi i se adresă Gabrielei.
- Spune-mi, dragă, de fapt, ce anume îi reproşezi lui Carmen?
- Nimic în mod special... Doar că este o hahaleră, o impostoare, o demagoagă, o parvenită şi o slugă perfectă, care execută fără să crâcnească toate şobolănismele puse la cale de tine şi de camarazii tăi. Am dreptate, colega?
Scoase apoi ciocanul de şniţele la vedere, preventiv. De nervi, doctoriţa Carmen îşi muşcă buza şi-şi înfipse furculiţa în picior, discret, pe sub masă. Se abţinuse cu mare greutate să nu reacţioneze brutal, operatorul continuase să filmeze, ar fi fost greşit din partea ei să apară drept o persoană violentă, dispusă să înece în sânge orice formă paşnică de protest. Manelistul Sorinel Salam sesiză momentul tensionat şi le făcu o dedicaţie, o superbă piesă de dragoste (melodia ”A ieşit soarele din nori”), capabilă să facă să vibreze până şi sufletul negru al unei psihopate care îşi omoară partenerii în somn, tăindu-le penisul cu drujba.
Atinsă la coarda sensibilă, Gabriela aspiră pe o liniuţă de psihotrope, apoi o invită la dans pe colega ei. Mai întâi o călcă intenţionat pe bombeuri, pe urmă îi trase o coadă de ciocan la fund, zâmbindu-i dulce, de parcă ar fi complimentat-o în legătură cu halatul Versace de 2.000 de euro. La rându-i, Carmen o apucă pe rivală de păr şi-i plasă o lovitură de genunchi în plină figură, Sorinel Salam schimbă ritmul pe o melodie vioaie (”Na talent!”), în timp ce preşedintele Liviu îmi şopti să chem gardienii cu tunuri de apă şi gaze lacrimogene. Se lămurise, definitiv, că duşmănia dintre cele două femei avea să moară în aceeaşi zi cu Statul Paralel. Adică niciodată. Singura lui şansă rămânea să scape, printr-un miracol, de doctoriţa Gabriela şi de acoliţii ei.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Marşul diversităţii politice LGBT contra familiei semitradiţionale Micul Pentagon. Casa de nebuni (17)

Mesaj Scris de Admin la data de Dum Sept 16, 2018 10:05 pm

În timp ce conducerea spitalului milita ferm pentru familia tradiţională, formată dintr-un bărbat şi una sau mai multe femei, simpatizanţii Statului Paralel ar fi mers până la sacrificiul suprem când venea vorba despre apărarea drepturilor minorităţilor. Şi asta pentru că ei înşişi erau o minoritate. Sub regimul dictatorial, trăiseră adevărate drame care culminaseră cu internarea în Spitalul Micul Pentagon. Iar pentru ca astfel de tragedii să nu se repete, forţaseră nota, ajungând să pretindă drepturi exagerate pentru minorităţile de orice culoare, în paralel cu legi foarte aspre menite să-i taxeze pe rasişti, pe sexişti, pe xenofobi şi, în general, pe apologeţii extremiştilor de dreapta. Saloanele şi toaletele unisex fuseseră doar primii paşi prin care Statul Paralel încerca să instaureze un alt soi de dictatură neocomunistă - dictatura minorităţilor (de dragul corectitudinii politice).Faptul că miliardarul filantrop George sponsoriza din plin această mişcare de ”emancipare” la nivel global, îl scotea din minţi pe preşedintele Liviu. Teoretic, ar fi trebuit să-l scoată din pepeni şi pe Prea Puternic, doar că preotul paroh al bisericii spitalului primise cadou de la miliardarul filantrop două clopote nou-nouţe şi avusese o revelaţie divină cu privire la dreptul minorităţilor religioase de a defini familia tradiţională după bunul plac: bărbat cu femeie, femeie cu femeie, femeie cu porc sau porc cu porc. Important rămânea ca fiecare să creadă în Dumnezeul lui, de preferinţă creştin-ortodox.
În curtea spitalului se formase, încă de dimineaţă, o coloană de pacienţi pregătiţi pentru Marşul Diversităţii (parada LGBT a minorităţilor sexuale), manifestare organizată de Statul Paralel. Chiar dacă, în sufletul său, sprijinea familia tradiţională, Klaus nu putea fi de aceeaşi parte a baricadei cu preşedintele Liviu. Îşi vopsise părul violet, îşi tatuase pe braţe poziţii tantrice între persoane de acelaşi sex şi îmbrăcase o pereche de pantaloni de pijama mulaţi, de culoare roz. În mână ţinea de sfoară un imens balon gonflabil, sub formă de penis, pe care inscripţionase mesajul ”Fără discriminare!”. Lângă şeful Statului Paralel, Traian şi Victor formau un cuplu de conjunctură, îşi puseseră câte un cercel în nas, îşi desenaseră (cu ruj) pătrăţele pe abdomen şi, din când în când, se sărutau pasional pe obraji, ca doi adolescenţi timizi, îndrăgostiţi de culorile toamnei. Ludovic preferase să vină cu animalul de companie, o găină neagră cu gâtul gol, căreia îi smulsese toate penele de la fund, ca să nu fie dubii cu privire la sexul partenerului. Ceva mai în spate, pe o targă mobilă, Cosette şi Raluca se mozoleau la bustul gol, făcându-şi poze cu un selfie-stick lung de doi metri. Alţi simpatizanţi ai Statului Paralel, complet dezbrăcaţi, se vopsiseră în negru şi cântau manele, băteau ritmul cu palmele, unii pe bucile altora, invocând în versuri presupuse abuzuri asupra minorităţilor de culoare.
După două tururi complete de curte interioară, participanţii la Marşul Diversităţii se opriră să-şi ia medicamentele, moment bun ca liderul lor să ţină un scurt speech. Klaus se urcă pe targa mobilă şi-i dădu penisul gonflabil ambasadorului Suediei (care verifică repede, pe Google Translate, dacă nu cumva mesajul inscripţionat pe balon conţinea măscări la adresa grupului IKEA).
- Dragi colegi, îşi începu Klaus discursul, ne-am adunat aici ca să ne batem pentru o idee. Ideea de diversitate. Ideea de superioritate a diversităţii în raport cu tradiţionalismul retrograd şi desuet. Multiculturalismul şi globalizarea nu pot exista fără o toleranţă maximă faţă de minorităţi. Să-i acceptăm printre noi şi pe aceşti bulangii, scuzaţi-mi expresia. În spital, avem paturi pentru toată lumea...
Huiduielile venite dinspre latura de nord-vest a clădirii îl întrerupseră. O coloană compactă, formată din medici, asistente, brancardieri şi femei de serviciu, îmbrăcaţi în halate albe cu motive populare, se îndrepta spre parada LGBT într-un soi de contramanifestaţie organizată ad-hoc, la iniţiativa preşedintelui Liviu. Pe un banner mare se putea citi mesajul ”Soţia lui Adam a fost Eva, nu Gheorghe!”. Din primul rând al coloanei, doctorii Codrin şi Tudorel suflau în vuvuzele, Viorica flutura steagul dacic (un şarpe cu cap de câine care ţine-n dinţi trei trandafiri), iar asistenta Olguţa făcea şpagatul pe umerii a doi brancardieri. De parcă nu era suficient de evident în ce tabără se înregimentase, şeful spitalului venise la braţ cu fosta soţie, dar şi cu actuala iubită, cărora le arunca bezele cu graţia unui hipopotam obligat, în lipsa mirelui (plecat să-l aducă pe Sorinel Salam de la o altă paranghelie), să deschidă nunta pe o melodie de Ceaikovski. Deranjat de apariţia neaşteptată, Klaus coborî de pe targă pregătindu-se de preconizata ciocnire violentă. Îşi scoase din chiloţi spray-ul cu piper şi îşi puse masca de gaze primită cadou de la comandantul Scorpionilor Roşii din Afganistan.
Preşedintele Liviu opri coloana la doar doi paşi de simpatizanţii Statului Paralel. Smulse megafonul din mâna Vioricăi şi ieşi din rând, rămânând undeva în zona neutră.
Le vorbi ambelor tabere.
- Istoria spune că noi, românii, întotdeauna am fost călăriţi de străini. Ei vor acum să ne bage pe gât şi panarama asta pidosnică cu LGBT-ul. Ne-am săturat să fim încălecaţi şi sodomizaţi pe la spate! Diversitate nu înseamnă promiscuitate, fraţi români! Familia tradiţională, aşa cum o ştim, dintre un bărbat şi una sau mai multe femei, a rămas ultimul bastion de apărare împotriva globalizării sălbatice, acest fenomen de sorginte comunistă, care vine la pachet cu o serie întreagă de perversiuni. Nu putem accepta să stăm capră pentru străini în ţara noastră!
Uralele de aprobare ale angajaţilor spitalului fură acoperite de huiduielile dinspre mulţimea de pacienţi pro-LGBT. Se strigară lozinci ca ”Eu vă spun foarte pe şleau / Că mă fut cu cine vreau!”, respectiv ”M-am cuplat cu un bărbat / Şi fac sex ca un turbat”. Pe targa mobilă, Cosette şi Raluca începuseră să se maseze reciproc cu ulei de rapiţă presat la rece, Victor îi băgase limba-n gură lui Traian, Ludovic îşi plasase găina în pantalonii de pijama (o perversiune împrumutată de la ambasada Franţei, doar că francezii foloseau cocoşi în loc de găini), iar Klaus fu suficient de rapid încât să nu-i permită generalului Gabriel să-i pipăie gambele încordate în aşteptarea primului semn că trebuie s-o rupă la fugă.
De cealaltă parte, în spiritul familiei tradiţionale româneşti, Viorica dădu să-l sărute apăsat pe preşedintele Liviu, însă bărbatul se feri în ultima clipă şi-i făcu guler steagul dacic cu şarpe şi trei trandafiri.
Apoi se porni măcelul.
- Rupeţi-i pe bulangii! Pe ei, pe mama lor!
Lupta fu scurtă, cu victime de ambele părţi. Ca semn de recunoaştere a superiorităţii adversarului, Klaus flutură penisul gonflabil al capitulării (între timp rămas ca o cârpă, dezumflat), pe care doctorul Tudorel îl muşcase în teribila încleştare.
Pentru Liviu, bătălia fusese câştigată, însă nu şi războiul...
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Asaltul final al Coaliţiei BMD-SP (Brâul Maicii Domnului - Statul Paralel) Micul Pentagon. Casa de nebuni (18)

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Sept 22, 2018 4:15 am


Prezentare generală

Nu există servicii de afişat
Nu există şcoli de afişat
Nu există locuri de afişat
Nu există informaţii despre relaţii de afişat
 
Până zilele trecute, nimeni nu citise celebra scrisoare prin care mai mulţi doctori cereau demisia preşedintelui Liviu. O dată cu apariţia epistolei asumată de trei medici în frunte cu doctoriţa Gabriela, lucrurile începuseră să se precipite. Şeful îşi triplase garda de corp, îşi bătuse-n cuie ferestrele de la dormitor, îşi pusese pistolul sub pernă şi convocase o şedinţă pentru a tranşa, definitiv, problema. Doar că taberele erau acum destul de echilibrate şi orice act de trădare pe ultima sută de metri ar fi cântărit decisiv în economia conflictului.
În timp ce regimul opresiv dădea semne vădite de slăbiciune, liderul Statului Paralel nu putea sta cu mâinile-n sân. Klaus mă rugase să organizez, discret, o întânire cu Eduard, Ludovic şi Augustin. Ultimul, un pacient de la salonul 21-60 care se credea procuror general, umbla noaptea pe holurile spitalului cu un vraf de dosare sub braţ, ciocănea din uşă-n uşă şi întreba, foarte degajat, cu pantalonii de pijama lăsaţi în vine, dacă doctorul Tudorel era pregătit să-i facă o evaluare rapidă la RMN. Cei patru reprezentanţi ai Statului Paralel urmau să discute despre posibile consecinţe ale înlăturării preşedintelui Liviu din fruntea Micului Pentagon şi înlocuirea acestuia cu pacienta Viorica, de la salonul 20-20 (care - după cum v-am mai spus - se credea prim-ministru).
Am reuşit să obţin telefonic o rezervare la restaurantul Secţiei de Terapie Intensivă, într-un separeu unde, de obicei, luau masa doctorii. După nişte aperitive reci (două perfuzii cu medicamente psihotrope), Klaus îi solicită lui Eduard, în calitatea acestuia de director al Serviciului, o primă informare cu privire la starea de spirit din rândul medicilor.
- Dragă Edi, cu atâţia preşedinţi şi şefi de guvern pe cap, n-am avut timp nici să respir. Crede-mă, l-am rugat pe bucătar să-mi facă o omletă şi să mi-o pună în mapa cu discursul de deschidere de la summit. Habar n-am care-i mişcarea pe teren. Ia zi, pică Liviu, sau nu?
Fără să se grăbească, directorul extrase un bileţel din tivul de la pijamale, îl despături şi îl citi conspirativ, cu voce joasă.
Scorul este 30 la 17. Restul sunt indecişi. Ne mai trebuie minim 5 voturi...
Se scobi printre dinţi cu bileţelul (deşi nu apucase să mănânce nimic în afară de perfuzii), apoi îl aprinse în scrumieră. Hârtia se transformă în scrum.
În colţul mesei, Ludovic se scărpină după ureche, îşi dădu ochii peste cap şi căscă zgomotos.
- V-am spus că Crin şi Vasile vor să fie primii pe lista de europacienţi la Spitalul Psihiatric Jours Heureux din Bruxelles?
O palmă primită după ceafă îl făcu să sară de pe scaun, plin de nervi.
- Ce-ţi veni, băi Augustine? De ce dai?!
- Eşti prost?! Ce legătură au Crin şi Vasile cu discuţia noastră?
Mai senin decât cancelarul Angela în ziua în care fusese întrebată dacă nu vrea să-i primească în patul ei pe refugiaţii sirieni, Ludovic ridică din umeri. Pe urmă îmi ceru să-i aduc încă o perfuzie, simţea că se învârte cu tot cu podea şi că-i ţiuie urechile ca atunci când procurorii îl trimiseseră în judecată pentru obţinere de foloase necuvenite.
Surprinzător (pentru mine, cel puţin), Klaus îşi aprinse joint-ul cu iarbă pe care amicul Jean-Claude i-l băgase în chiloţi înainte de-a pleca la aeroport. Nu-l mai văzusem pe liderul Statului Paralel atât de tensionat. Trase puternic din ţigară, scrâşni cu maxilarele încordate, apoi îl sărută pe şeful agenţilor secreţi, direct pe buze, suflându-i fumul în gură. Bărbatul rămase năuc, aşteptă liniştit să-i iasă fumul pe nas, în timp ce Ludovic îşi puse a treia perfuzie şi izbucni în râs, înainte ca Augustin să-i tragă un cot în plină dantură.
- Terminaţi cu prostiile! tună Klaus. Edi, vreau sa te-aud. Cum înclinăm balanţa către tabăra insurgenţilor?
Directorul Serviciului era conectat non-stop la fluxul intern de informaţii clasificate, le primea pe telefonul mobil sub formă de SMS-uri cifrate şi le decripta cu ajutorul Noului Testament, pe care-l ţinea la piept şi-n somn, legat de gât cu un lanţ de aur dentar de 24 de karate (cadou de la miliardarul filantrop George).
- Treaba e ca şi rezolvată, îl asigură Edi. Am înregistrări ambientale cu şapte doctori acuzaţi de malpraxis. Pe alţi trei i-am prins cu trafic de cârnaţi din carne de porc bolnav de pestă africană. Idioţii băgau marfa la suprapreţ, la cantina spitalului. M-au implorat să nu-i dau pe mâna lui Augustin.
Când în separeu îşi făcură apariţia doctoriţa Gabriela împreună cu ceilalţi doi colegi semnatari ai scrisorii, Klaus scăpă ţigara din gură, rămânând ca la dentist. Ce căutau acolo liderii răscoalei? De unde aflaseră despre întrunirea clandestină a conducerii Statului Paralel?
- Vreau să vorbim, să negociem, le spuse Gabriela, trăgându-şi un scaun la masă.
Se aşeză lasciv, picior peste picior, lăsându-i să i se vadă, preţ de câteva clipe, bikinii Hugo Boss cu secera şi ciocanul brodate pe partea frontală.
- Despre ce anume să negociem? îndrăzni Klaus, rămas cu privirea pierdută undeva între picioarele femeii.
- M-am rugat la Brâul Maicii Domnului, dar nu este suficient. Îmi mai trebuie voturi să-l dau jos pe Liviu... Ce zici, te bagi? Punem de-un parteneriat la nivel subteran, departe de ochii pulimii?
Vizibil surprins de propunere, liderul Statului Paralel se aplecă să-şi recupereze joint-ul. Trase două fumuri înainte de a-i răspunde.
- Şi nouă, ce ne iese la faza asta?
- De mâine se întoarce Codruţa la Direcţia Psihiatrică Anticorupţie, iar legile Justiţiei vor fi ce-au fost, şi chiar mai mult decât atât!
Cu dinţii crăpaţi, Ludovic scăpă un chiuit şi, plin de entuziasm, începu să zdrăngăne la chitară: Iubita mea, să ne-aruncăm în mare / Împleticiţi în sare şi guvizi... Însă nu apucă să-şi ducă până la capăt ”Aruncarea în valuri”, uşa se dădu în lături şi preşedintele Liviu intră ca o furtună, cu telefonul mobil în mână.
Le făcu poză, înainte ca cineva să poată reacţiona.
- Gata, v-am prins! exclamă şeful spitalului. Iată dovada că nu vorbesc prostii. Iată cine stă la masă cu Statul Paralel! Gabriela, îmi pare rău pentru tine, iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători. Indiferent că mă omori sau mă laşi în viaţă, tot ai pierdut meciul. Ne vedem la şedinţă. Auguri amici!
Bărbatul ieşi zâmbind, iar Ludovic continuă să zdrăngăne la chitară, la urechea doctoriţei: Iubita mea, să ne-aruncăm în mare / Şi să trăim în mare neînfrânt / Să ne luăm dacă doreşti la vară / Trei săptămâni concediu pe pământ...
(va urma)
 https://www.gandul.info/puterea-gandului/adrian-onciu-fictiune-politica-micul-pentagon-casa-de-nebuni-episod-18-asaltul-final-al-coalitiei-bmd-sp-braul-maicii-domnului-statul-paralel-17527338
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sfinţia Ta, eşti de acord cu căsătoria între doi bărbaţi? Micul Pentagon. Casa de nebuni (19)

Mesaj Scris de Admin la data de Joi Sept 27, 2018 9:38 pm

e vreo săptămână, holurile spitalului se umpluseră cu afişe colorate pro şi anti familia tradiţională, ambele tabere mobilizaseră importante fonduri şi resurse umane (pe reţeaua Madbook circulau zeci de filmuleţe cu îndemnuri la boicot), pe fir intrase şi Biserica, aşa că miza câştigării referendumului aproape se confunda cu miza controlului asupra Justiţiei. Chiar dacă nu eram nici pe departe homofob, înghiţeam cu noduri mascarada pro-LGBT şi, în general, orice presiuni exercitate de dragul corectitudinii politice. Nu pricepeam absolut deloc exhibiţionismul minorităţilor sexuale, însă le puteam înţelege, până la un punct, dorinţa de a nu fi discriminaţi. În acelaşi timp, priveam cu mânie ardoarea cu care neocomuniştii de la Bruxelles ar fi fost în stare de orice compromis, de răsturnarea oricăror reguli de bun simţ, doar pentru a nu-i leza pe bărbaţii care îşi făcuseră operaţia de schimbare de sex şi acum stăteau în dubiu dacă să intre în toaleta pentru femei sau mai bine în buda universală, globalizată, unisex.
În mod paradoxal, conducerea Micului Pentagon se pusese de-a curmezişul directivelor europene în materie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, avea mai degrabă o atitudine populistă, decât neo-marxistă. Şi asta pentru că românii, în marea lor majoritate, sprijineau ideea de familie tradiţională, în consens cu dogmele creştin-ortodoxe.
După modelul spitalului din Câmpina, Prea Puternicul paroh lansase o invitaţie la dezbatere cu public chiar în incinta Bisericii Sfinţilor Freud şi Jung. La masa lungă, cu drapelul tricolor pus pe post de şervet, luaseră loc atât membri din conducerea Micului Pentagon, cât şi reprezentanţi ai Statului Paralel, enoriaşii prezenţi la eveniment fiind la fel de eterogeni - pacienţi, medici, gardieni Psi, brancardieri, femei de serviciu. Finalul slujbei religioase îi suprinseseră pe mulţi fumând etnobotanice şi capete de lumânări sau trăgând pe nas medicamente psihotrope. Reporteriţa postului de televiziune Demenţial TV, invitată să surprindă atmosfera, rămăsese blocată în faţa unei icoane, cu microfonul întins spre Sfântul Petru, căruia îi pusese întrebarea devenită laitmotivul zilei: Sfinţia Ta, eşti de acord cu căsătoria între doi bulangii?
Prea Puternicul paroh al bisericii îi salută pe distinşii invitaţi şi făcu apel la moderaţie, la înfrânarea pornirilor animalice, indiferent de vehemenţa şi pasiunea cu care fiecare vorbitor îşi va susţine punctul de vedere.
- Stimaţi invitaţi, iubiţi enoriaşi, după cum ştiţi, Biserica nu se implică în lupta politică decât dacă are nevoie de bani pentru Catedrală. Uitându-mă la dumneavoastră, distinşi oaspeţi, nu pot să nu mă întreb, retoric, desigur: de ce, dacă un bărbat se crede şeful Statului Paralel, atunci ajunge imediat aici, la Spitalul de Psihiatrie, iar dacă se crede femeie, i se oferă drepturi în plus? Dragii mei, când vorbim despre sfânta familie, despre sfânta comuniune dintre un bărbat şi o femeie...
Preotul fu întrerupt de huiduielile unui bisexual de la salonul 12-69.
- Huoooo! Părinţele, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala! Ce ştii tu despre sex, care eu am văzut-o aseară pe coana preoteasă cum o călăreau doi doctori la Secţia de Reanimare.
Individul primi cu promptitudine un jet de gaze lacrimogene între ochi şi fu târât din biserică de doi gardieni.
- Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune! punctă Prea Puternicul, înainte de a da cuvântul invitaţilor aşezaţi, strategic, cu fundurile spre altar.
Aranjându-şi coafura în reflexiile tigăii de teflon, Viorica se ridică de la masă, luă o lingură de colivă şi începu să citească de pe foi.
- Ne-am adunat aici, în ciuda protestanţilor de la #rezist şi a perverşilor de la Asociaţia LGBT, pentru a face un apel de bun simţ la normalitate. Căci normalitatea este relaţia dintre doi oameni cu sexul opus, dar cu aceeaşi gândire, ca mine şi ca preşedintele Liviu, nu între doi pidosnici cu acelaşi sex, ca Klaus şi Ludovic.
Preotul paroh îi turnă Vioricăi un vin de împărtăşanie (să prindă curaj), iar femeia dădu paharul peste cap şi scoase un râgâit prelung spre înaltul bisericii.
- Mă scuzaţi, am aciditate de la alcool... Aşadar, dragi pacienţi, iubiţi credincioşi, vin la voi cu rugămintea să votaţi DA la referendum, pentru că altfel ne paşte un mare pericol. Vom deveni minoritari în propria ţară, practic vom fi o ţară de homosexuali, de lesbiene şi transsexuali. Seara, când ne vom întoarce obosite acasă, în patul nostru, nu vom mai şti dacă soţul are între picioare un baston de jandarm sau o savarină fleşcăită. Aşa ceva este inacceptabil!
- Doamne ajută! o completă Prea Puternicul, în uralele de aprobare ale mulţimii.
Între timp, la masa invitaţilor, Cosette şi Clotilde începuseră să se dezbrace şi să se sărute demonstrativ, stârnind fluierături admirative din partea lesbienelor şi a unor pacienţi perverşi. Mai mulţi membri ai comunităţii LGBT le imitară pe cele două femei, astfel că întrunirea duhovnicească risca să degenereze într-o adevărată orgie. Preotul paroh aprinse zece lumânări şi spuse Tatăl Nostru în şoaptă, rugându-se ca totul să se termine cu bine.
Aşteptat să intervină (cu un punct de vedere coerent) de partea minorităţilor sexuale, Klaus începu să vorbească despre pericolul fenomenului ”fake news” şi capacitatea României, a Spitalului Micul Pentagon, de a primi pacienţi refugiaţi din ţările unde puterile lumii îşi verificau cele mai noi arme şi îşi trasau sferele de influenţă.
- Din cauza lipsei forţei de muncă, continuă Klaus, nu mai suntem suficient de atractivi pentru investitori. Degeaba construim autostrăzi, pentru că nu are cine să muncească în fabricile româneşti, deci n-o să avem ce transporta pe autostradă. Singura şansă pe care o văd eu, acum, este să-i primim cu braţele deschise pe membrii comunităţilor LGBT din Siria, Irak, Afganistan şi unele state din Africa. Să le acordăm facilităţi fiscale, locuinţe ANL, permise pentru biblioteci, filarmonici şi muzee. La momentul actual, noi nu avem suficienţi homosexuali, lesbiene şi transsexuali în România, asta să ne fie clar! O ţară fără minorităţi sexuale viguroase, puternice, este la fel de vulnerabilă, de slabă, ca un preşedinte fără testicule.
Oripilat de discursul lui Klaus, Prea Puternicul îl aghezmui tuflindu-i o legătură de busuioc peste cap, apoi îl tămâie cu cădelniţa din argint masiv:
- Piei Satană!
La fel de afectat ca atunci când făcuse primul pas spre Micul Pentagon, Klaus se şterse pe faţă cu mâneca de la pijama şi îşi înfrână impulsul de a deveni violent.
- Astăzi ai mare noroc, părinte, sunt foarte tolerant. Deşi se spune că toleranţa este bănuiala că celălalt are dreptate, aşa că ne vedem la vot. Sau mai degrabă, nu ne vedem!
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Dictatura minorităţilor. Un vot mic pentru mine, dar uriaş pentru viitorul ţării Micul Pentagon. Casa de nebuni (20)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Oct 05, 2018 12:33 am


Pe măsură ce se apropiau zilele referendumului, pe holurile spitalului se simţea o tensiune greu de suportat. Susţinătorii celor două tabere se radicalizaseră pe ultima sută de metri, pe reţeaua Madbook circulau informaţii trunchiate, jumătăţi de adevăr sau chiar minciuni sfruntate, ce păreau desprinse dintr-un curs clasic de manipulare. Multora le era groază să-şi exprime punctul de vedere. Ştiau că se puteau trezi cu o ştampilă-n frunte, fie de homofob-tradiţionalist, fie de bulangiu-marxist. Dispăruseră nuanţele, ambele tabere îşi proclamaseră unilateral monopolul pe adevăr, iar oricine se situa în afara adevărului devenea automat persona non grata, trădător plătit de imperialismul rusesc retrograd sau de ONG-urile imorale ale miliardarului filantrop.
Adevărata miză a referendumului, familia tradiţională, picase într-un con de umbră, războiul nu mai avea în prim-plan toleranţa faţă de minorităţile sexuale (ultrapromovată în filmele de la Hollywood), ci bătălia crâncenă dintre tradiţionalişti şi aşa-zişii progresişti. Războiul sexelor marginalizate devenise, de fapt, războiul dintre două ideologii, una sprijinită intens de Biserică, cealaltă aproape fără niciun Dumnezeu. Şi pentru că în politică, atunci când lupţi pentru o idee, scopul scuză mijloacele, beligeranţii folosiseră un întreg arsenal de arme interzise, de lovituri sub centură şi diversiuni menite să manipuleze electoratul.
Deloc întâmplător, organizatorii referendumului se treziseră chemaţi de urgenţă la Spitalul Psihiatric Jours Heureux din Bruxelles, unde prim-vicele Frans îi pusese la zid, îi mitraliase din toate poziţiile, invocând grave derapaje în domeniul Justiţiei. Printre rânduri, aruncase în context două vorbe despre minorităţile LGBT. Evident, ştia ce-i aia o familie, avea şi el una acasă, dar, să fim serioşi!, în plin secol XXI, în plin avânt al globalizării, din moment ce doamna cancelar Angela adoptase atâţia refugiaţi (în calitate de mamă a tuturor răniţilor), de ce nu le-am permite şi bulangiilor din România să adopte copiii aruncaţi în stradă de familiile tradiţionale (în care bărbatul bea de stinge, iar femeia, de nervi, se uită la Exatlon)?
Ca să le arate la faţa locului că nu avea nimic de ascuns şi că drepturile minorităţilor sexuale erau pe deplin respectate, preşedintele Liviu îi invitase pe oficialii de la Bruxelles la Spitalul Micul Pentagon. Încă de la scara avionului, doi ofiţeri SPPP (Serviciul Psihiatric de Pază şi Protecţie) îi preluaseră pe preşedintele Jean-Claude şi pe prim-vicele Frans, sărutându-i direct pe gură şi lăsându-le câte o carte de vizită în buzunarul de la piept. În onoarea înalţilor oaspeţi, preşedintele Liviu pregătise un dineu, precedat de un spectacol al minorităţilor LGBT. Urmau să vadă, cu ochii lor, că la Spitalul Micul Pentagon nu putea fi vorba de nicio discriminare. Dimpotrivă.
Într-o cadă plină cu nămol de Techirghiol, doctoriţele Carmen şi Gabriela acceptaseră, de dragul invitaţilor, să joace rolurile a două lesbiene, se băteau cu noroi, îşi smulgeau reciproc pijamalele şi pozau sexy pentru distinşii oaspeţi de la Bruxelles.
După primele linii de medicamente psihotrope trase pe nas, Frans şi Jean-Claude rămăseseră la bustul gol, se simţeau chiar mai bine decât la Balul Pensionarilor Progresişti, unde se destrăbălaseră până-n zori cu nişte piţipoance de la Grupul Verzilor. Spectacolul minorităţilor sexuale din Micul Pentagon le deschisese apetitul, îi ceruseră lui Liviu să le trimită pe cele două doctoriţe la duş, apoi în salonul lor de la etajul 5. Însă până atunci, fură abordaţi de un transsexual de la Asociaţia FAIANŢA, care îi rugă să participe la un spot publicitar de boicot al referendumului. Ideea filmului era simplă: Frans şi Jean-Claude, doi bărbaţi cu aceeaşi orientare sexuală, se iubesc cu partenerele în mijlocul naturii, într-o căpiţă de fân, până când căpiţa ia foc, lovită din senin de un fulger. Tuşind, plini de funingine, cu părul scrum, cei doi politicieni ies din flăcări cu următorul îndemn: Dacă nu vreţi să ardeţi de vii, ca nişte porci bolnavi de pestă africană, atunci pe 6 şi pe 7 octombrie staţi acasă! Iubiţi-vă în locuinţele voastre! Spuneţi NU regimului nazist condus de preşedintele Liviu!
La dineul oferit în onoarea înalţilor oaspeţi, Klaus, Cosette, Clotilde şi Ludovic veniseră în pijamale inscripţionate cu mesajul #boicot, în timp ce Traian, Viorica şi doctorul Tudorel îşi tatuaseră pe braţe un bărbat şi o femeie în poziţia clasică ”doggy style”, cu steagul UE pe post de lenjerie intimă. Cu toţii aplaudară ultimul act al spectacolului erotico-artistic pus în scenă de minoritatea LGBT - un număr de pantomimă în care două asistente în costume de baie mimară ceremonia religioasă de parteneriat civil, oficiată de preotul Bisericii Universale Sfântul Video-Chat de la Vaslui.
La fel de satisfăcut ca atunci când auzise, în direct, discursul Vioricăi în faţa celor peste 700 de europacienţi, preşedintele Liviu se ridică de la masă pentru un mic speech.
- Aş dori să le mulţumesc invitaţilor noştri, lui Frans şi lui Jean-Claude, că ne-au onorat cu prezenţa. Îi asigur că, indiferent de rezultatul referendumului, românii îi vor tolera în continuare pe bulangiii de la Bruxelles. Inclusiv pe ăia 47 care i-au trimis Vioricăi un protest cum că - vezi Doamne! - nu mai pot respira ei de grija copilaşilor noştri. Hai sictir! Recunosc, nu ar fi fost prima dată, în istoria ţării, când am fi stat capră pentru străini, însă în chestiunea familiei tradiţionale, am decis să rupem pisica-n două... Noi am intrat în UE în căutarea democraţiei şi bunăstării, nu în căutarea pervertirii sexuale, depravării şi dictaturii minorităţilor. Cât despre aşa-zisul ROEXIT, este decât o diversiune ordinară, de aceea îi îndemn pe toţi pacienţii să iasă la vot. Un vot mic pentru mine, dar uriaş pentru viitorul ţării.
Preocupat să-şi recupereze joint-ul cu canabis pe care şi-l scăpase din neatenţie în chiloţi, Jean-Claude îl îndemnă pe colegul său de la Bruxelles să ia cuvântul. Prim-vicele Frans tocmai reuşise să facă două plăţi pe mobil - la factura de gaz rusesc şi la factura de pilates (pentru cele două tinere refugiate din Siria pe care le ţinea ascunse în beciul casei părinteşti din Maastricht). Îşi puse telefonul în buzunar şi se îndreptă spre microfon.
- Noi, olandezii, avem un proverb interesant: Ţine-te de partea groasă a copacului! Dragă Liviu, în lumea asta globalizată cu viteza luminii, partea groasă a copacului suntem noi, băieţii deştepţi şi progresişti de la Bruxelles, nu americanii lui Donald, englezii Therezei, ungurii lui Orban sau alţi naţionalişti obscuri, despre care istoria va reţine doar că au făcut umbră pământului degeaba. Unii ne-au criticat că avem prea multe privilegii, prea mulţi bani în comparaţie cu munca prestată la spital, şi că am fi în stare să legiferăm şi căsătoria dintre un bărbat şi o maimuţă, dacă ideologia ne-ar cere-o. E dreptul lor să ne critice, noi mergem înainte. Apropo de asta, şi voi românii aveţi o vorbă care mie îmi place foarte tare: mergem înainte, că înainte, în comunism, era mai bine, dragi tovarăşi şi prieteni.
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Moaştele Sfântului Freud (aducătoare de împlinire sexuală) şi Ministerul Corectitudinii Politice Micul Pentagon. Casa de nebuni (21)

Mesaj Scris de Admin la data de Joi Oct 11, 2018 7:28 pm

Oare ce s-ar putea construi pe ruinele unui referendum ratat? Aceasta era întrebarea care îi măcina deopotrivă pe învingători şi pe învinşi. În timp ce preşedintele Liviu băgase capul în nisip, atent să nu-şi piardă şi ultima brumă de credibilitate în rândul propriilor simpatizanţi, pacienţii din tabăra câştigătoare aveau planuri mari legate de viitorul spitalului. În plină beţie a succesului, Cosette şi Clotilde (de la salonul 20-21) devastaseră birourile conducerii, scriind pe pereţi, cu ruj de nuanţă roz, mesaje de genul ”V-am făcut la lanţ, bulangiilor!”sau ”Foaie verde de doi lei / Îmi place băieţii gay”.Aproape din senin apăruse ideea unei largi coaliţii, a unui guvern paralel, din umbră, care să impună cu orice preţ Agenda Psihiatrică Pro-europeană, în spiritul corectitudinii politice. Şi cine altul putea fi liderul acestei coaliţii decât şeful Statului Paralel? La doar 48 de ore de la închiderea urnelor, Klaus convocase o şedinţă conspirativă în toiul nopţii, în cimitirul de pe acoperişul Micului Penatgon, în faţa cavoului cu moaştele Sfântului Freud. Pe lângă pacienţii implicaţi trup şi suflet la referendum, fuseseră chemaţi şi doi importanţi lideri de opinie de la salonul fără clanţă, responsabili cu manipulările grosiere, fine şi extrafine (se ştiu ei, n-are rost să-i numesc aici).Trecuseră zece minute după miezul nopţii, când m-am strecurat, printre morminte, până la cavoul unde Klaus începuse deja dezbaterea, călare pe crucea unui pacient mort de la o supradoză de medicamente.
- ...dragii mei, continuă Klaus, am ajuns pe coama unui val de simpatie, pacienţii au apreciat reuşita boicotului. Însă ei aşteaptă acum de la noi o alternativă la actuala conducere. Aşteaptă idei, un plan de guvernare care să scoată ţara şi spitalul din căcat.
De după boscheţi, Ludovic se scărpină la ureche cu o lumânare pe jumătate arsă.
- Scuză-mă, colega, la ce plan de guvernare te referi? întrebă Ludovic cu aerul sictirit al unui trubadur forţat să cânte gratis la nunta prinţului Nicolae. Eu ştiam că mergem pe pilot automat, cu comandă de la Bruxelles. Au survenit modificări de ultimă oră?!
Unul dintre cei doi lideri de opinie ieşi vioi dintr-un coşciug abandonat în mijlocul cimitirului. Ţinea în mână femurul de la scheletul unui transsexual şi avea pe cap o glugă care-l făcea să arate la fel de sinistru ca un strigoi de la fostul organ de presă al Partidului Comunist. Îşi puse lanterna sub bărbie, luminându-şi faţa, apoi îl lovi pe Ludovic cu osul de la schelet peste gură.
- Tu să taci, băi panaramă! Ai votat ca prostu', când toată lumea stătea binemersi acasă. Hai, jos pantalonii!Fără să crâcnească, Ludovic îşi dădu jos pijamalele, apoi aşteptă ca fiecare dintre participanţi să-i tragă câte un şut în fund. Se gândi că îşi merita pedeapsa cu prisosinţă. Dan şi Dacian, doi proaspeţi pacienţi care se remarcaseră la referendum, făcură exces de zel, aplicându-i câte două lovituri.
- OK, îi întrerupse liderul de opinie. Haideţi să vedem cum împărţim portofoliile pentru guvernul paralel, din umbră. Cine se bagă la Ministerul #Metoo, de castrare a bărbaţilor care se uită pofticioşi la femei?
Cosette şi Clotilde ridicară simultan două degete, pe urmă se priviră cu ură. Nu se aşteptau să concureze pe acelaşi post.
- Cum procedăm? îl întrebă Dan pe şeful Statului Paralel.
Marea problemă era dacă cele două femei aveau capacitatea să discearnă între o agresiune sexuală şi un simplu flirt. Confuzia ar fi dat naştere la adevărate drame. Klaus se gândi că, Doamne fereşte!, ar putea să cadă chiar el victimă, aşa că intră în cavou, de unde reveni cu un craniu sustras de la moaştele Sfântului Freud.
- Cine dintre voi două îmi spune dacă această persoană a fost sau nu un agresor sexual?
Câteva secunde, femeile studiară craniul de la distanţă, apoi Cosette îşi făcu curaj şi îl ridică la nivelul ochilor.
- Cred că ştiu! izbucni veselă, de parcă tocmai ar fi descoperit cum să rămână însărcinată doar privind cum înfloresc trandafirii.
- Te ascult, o îndemnă Klaus, destul de circumspect.
- După cât de denivelată este această calotă craniană, cu siguranţă ea aparţine unui bărbat. Mai exact, Sfântului Freud, un moşuleţ despre care ştim cu toţii cât de pervers a fost. El spunea aşa, citez: Privând instinctul sexual de hrana lui naturală, se provoacă urmări neplăcute. Aşadar, avem de-a face cu un agresor sexual fără scrupule, care ar fi meritat să fie castrat, nu canonizat!
Speriat de privirea lui Cosette, Ludovic îşi făcu cruce cu limba.
- Aş putea să-l iau pe Sfântul Freud în salon, pentru fanteziile mele nocturne? întrebă Cosette, înainte ca Clotilde să-i smulgă craniul din mână.
- OK, interveni Klaus, am decis ca portofoliul Ministerului #Metoo să-i revină lui Cosette. Trecem mai departe, la un portofoliu înrudit, şi anume Ministerul Corectitudinii Politice. Cine se bagă, cine candidează?
N-am apucat să schiţez vreun gest, pentru că Dan şi Dacian s-au repezit cu mâinile ridicate. Din nou, doi candidaţi pe un singur loc.
Klaus îl întrebă pe Dacian dacă avea idee despre responsabilităţile ce-i reveneau în calitate de posibil şef la Ministerul Corectitudinii Politice.
- Sigur că da, îi răspuse bărbatul. În primul rând, în orice instituţie, în orice firmă, indiferent că-i privată sau de stat, inclusiv în guvern şi în parlament, trebuie să impunem diversitatea culturală, religioasă, sexuală, rasială şi de gen, în felul următor: la fiecare trei bărbaţi creştin-ortodocşi, vom angaja trei femei, dintre care una musulmană, una aparţinând etniei rome, iar a treia, bisexuală. Căci acelaşi Sfânt Freud, ale cărui moaşte le venerăm, spunea, citez: Fiecare copil se naşte bisexual. La maturitate, fiecare act sexual este unul între patru indivizi.
Extaziat în urma discursului, Dan aplaudă frenetic, până când Ludovic îl pocni cu o coadă de hârleţ abandonată pe-acolo de groparii cimitirului.
Portofoliul Ministerului Corectitudinii Politice îi fu încredinţat lui Dacian. Câteva minute mai târziu, Klaus suspendă şedinţa. În cimitir apăruseră pacientele-pelerine de la salonul 20-22, care îşi lepădaseră din mers pijamalele şi se pregăteau să se închine la moaştele Sfântului Freud (aducătoare de împlinire sexuală).
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Am fost testat pentru Bruxelles (Doamne, cât sunt de greşit!) Micul Pentagon. Casa de nebuni (22)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Oct 19, 2018 2:17 am

A trebuit să trag pe nas trei linii de medicamente psihotrope ca să pricep, în sfârşit, de ce se dădeau unii de ceasul morţii pentru a ajunge pe listele de europacienţi. Spre deosebire de Micul Pentagon, Spitalul Jours Heureux din Bruxelles avea o sumedenie de rezerve de lux, pacienţii beneficiau de tratamente revoluţionare, iar minorităţile puteau să-şi facă schimbare de sex o dată la 6 luni, pe cheltuiala statului.
Viorica (de la salonul 20-20) fusese internată acolo, îmi povestise cu lacrimi în ochi cât de frumos se purtaseră doctorii cu ea, deşi nu înţelegea o boabă din franceza lor brusselară. Ca şi alţi pacienţi veniţi din estul Europei, suportase fără efecte adverse tratamentul psihiatric progresist de spălare pe creier, la finele căruia se simţise mai degrabă bărbat, decât femeie. Începuse să-i crească barbă, vocea i se îngroşase şi se uşura din picioare, căţărată pe balustrada balconului, fix în capul bolnavilor care se plimbau prin curtea spitalului. Erau semne clare, ceva se schimbase până şi în sufletul ei, folosea cuvinte vulgare, înjura foarte des şi le pipăia pe sub pijamale, contra cost, pe colegele de salon.Perspectiva de a deveni sută la sută bărbat nu o încântase, de aceea hotărâse să plece din Bruxelles şi să-şi asume poziţia de prim-ministru în cadrul Micului Pentagon. Vorba cuiva, decât bărbat prost la oraş, mai bine în satul tău fruntaş!
Pe măsură ce se apropiau euroalegerile, devenea din ce în ce mai evident că se înghesuiseră pe liste prea mulţi pacienţi. Fiecare nutrea convingerea că locul eligibil i se cuvenea, preşedintele Liviu îndesase câte patru medici pe o singură poziţie, Ludovic resuscitase doi zombi din cimitirul de elefanţi, în timp ce Dan şi Dacian iniţiaseră un soi de competiţie internă, în urma căreia cei mai buni dintre cei buni aveau să ajungă pe liste (hai pe bune, mă laşi?!).
De ce să nu recunosc, mă atrăgea ideea de a pleca la Bruxelles, mă săturasem de aceleaşi figuri triste, meniul de la cantină se cam repeta, iar doctorii, oricât se străduiseră, eşuaseră în tentativa de a-mi prescrie un tratament eficient. În continuare, eram singurul pacient sănătos din tot spitalul.
Îmi pusesem întrebarea pe listele cui să candidez, iar răspunsul aveam să-l aflu bătând din uşă-n uşă. Cel mai la îndemână mi-a fost să-l întreb pe preşedintele Liviu, foarte direct, ce condiţii ar trebui să îndeplinesc ca să prind şi eu o poziţie eligibilă. M-a privit ca pe-un asasin tocmit de miliardarul filantrop să-i înfingă un cuţit în spate. Era şucărit, îl puteam înţelege, tocmai primise pe WhatsAppDoc o fotografie de la spitalul din Istanbul, cu Viorica desculţă, în costum de baie, cu turban pe cap. Dansa din buric cu sultanul Recep, în Secţia de Reanimare unde fuseseră internaţi zece gulenişti expulzaţi, pe bucăţi, din UE.
- Cornele, mi-a spus Liviu, n-are rost să te mint. Mai am un singur loc liber, neeligibil. Este vorba de poziţia 168 de pe listă, cu condiţia să se retragă doctorul Codrin. Am apucat să-i promit lui... Ştii ce-i poate pielea, nu vreau să mă facă albie de porci. Am nevoie de el să mănânce în continuare rahat în locul meu, până punem Justiţia cu botul pe labe, definitiv.
Cât despre Ludovic, chiar nu avea sens să insist. Mi-a spus din prima că m-ar trece pe listă în locul dinozaurilor Crin sau Vasile doar dacă aş reuşi să-i aduc trei puicuţe de la salonul fără clanţă, foste concurente la Vocea României săltate de gardienii Psi în plin protest #rezist. Ludovic se gândea să le folosească pe fete ca backing vocals, ochise mai demult melodia ”Doamne, cât sunt de greşit!” (versuri - Sorinel Salam) şi intenţiona s-o cânte în campania electorală, la chitară.Cu Traian, nici măcar n-am apucat să vorbesc, toată ziua stătea pe Skype cu Elena din Costa Rica, femeia cică bătuse palma cu FBI-ul şi răspândise zvonul că şi-ar putea aminti unele aspecte tenebroase din perioada ei de glorie. Aşa că nu mi-a rămas decât să deschid uşa salonului 20-69, unde Dan şi Dacian mă primiră cu destulă răceală, se temeau ca nu cumva să mă fi trimis preşedintele Liviu, ca să-i spionez.
- Ia loc, mă îndemnă Dacian, după ce-i spusesem scopul şi durata vizitei.
El şi cu Dan dormeau practic în acelaşi pat (model Progresist, cu saltea K. Marx fără arcuri) de când ultimul ameninţase că sare în gol de la etajul 4, dacă Dacian se combină cu oamenii lui Klaus.
- Ca să ajungi pe listele noastre, îmi explică Dacian, trebuie să îndeplineşti o serie de criterii.
- Desigur, îi spun. Ascult.
- În primul rând, am vrea să ştim cum ai reacţiona dacă te-ar hărţui sexual o femeie. Să zicem, Viorica, de la salonul 20-20.
Cu siguranţă, era o întrebare capcană. Oricum aş fi răspuns, riscam s-o dau în bară.
Încerc să fiu diplomat.
- Mie nu prea îmi plac femeile în general, îi zic. Deci n-aş avea nimic împotrivă.
- Perfect! interveni Dan, sărind din pat. Dar cum te-ai împăca cu ideea de a te căsători cu un transsexual?
- Cum ar veni, să mă căsătoresc cu un bărbat devenit femeie?!
- Exact!
- Dacă ştie să facă mâncare, să dea cu aspiratorul şi să tacă atunci când eu vorbesc... de ce nu?!
Cei doi lideri se consultară din priviri. Nu se aşteptaseră să fiu atât de bine pregătit. După ce le-am mărturisit că îmi place mult spitalul psihiatric din Bruxelles, unde găseşti mai mulţi papagali pe metru pătrat decât în oricare alt spital din UE, am bătut palma cu Dacian. Din cele două locuri potenţial eligibile, unul era al meu!
Singura problemă rămânea să pot gestiona coşmarurile cu viitoarea soţie, care în trecutul nu foarte îndepărtat fusese un vajnic bărbat...
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Panică la nivel înalt. Procurorul general, tranşat în ambasada din Bruxelles? Micul Pentagon. Casa de nebuni (23)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Oct 26, 2018 1:29 am

Sala de conferinţe a Spitalului Jours Heureux din Bruxelles era pe jumătate goală, discursul lui Klaus despre viitorul UE fusese anunţat din timp, însă evenimentul stârnise un interes la fel de mare ca meciul de fotbal dintre Concordia Chiajna şi Dunărea Călăraşi. Europacienţii preferaseră să poştească în toaletă cele 90 de grame de canabis de contrabandă ascunse în chiloţi de trei delegaţi din Canada (trimişi de premierul Justin să facă lobby la Bruxelles pentru prostituţia intelectuală). Două blonde siliconate de la Serviciul de Protecţie şi Pază Psihiatrică încercaseră fără succes să-i mobilizeze pe demnitarii care ori nu auziseră de Klaus, ori îşi găsiseră alte treburi, ce nu sufereau amânare.
Mai cătrănit decât un neamţ obligat să urmărească zi de zi filmul Lista lui Schindler, liderul Statului Paralel fusese invitat în biroul preşedintelui Jean-Claude, unde doctorul luxemburghez se strădui să fie o gazdă perfectă. Scoase o sticlă de whisky DoubleWood de 17 ani (dintr-o firidă camuflată în spatele tabloului cu idolul său, K. Marx) şi îşi turnă cinci degete în cana de ceai. Avea mai puţin de un sfert de oră la dispoziţie pentru a-i ridica moralul lui Klaus, înainte de cuvântarea în plen.
Îl bătu pe umăr, amical, apoi îi trase o palmă după ceafă.
- Ce mai fac pacienţii noştri din Micul Pentagon? Toată admiraţia pentru ei, mi-au plăcut cum au boicotat, dă-i dracu' de nebuni, că am avut emoţii mari aici, la Bruxelles. Ia zi, te-ai pregătit, cum vezi tu viitorul UE?
Îi mai plesni o palmă după ceafă (gluma lui preferată!), apoi bău din cană până la fund. Stingher, ruşinat ca o măicuţă teleportată din greşeală direct la duşuri, în vestiarul Naţionalei de rugby, Klaus trase pe nas cele două doze de Viagra pe care purtătorul de cuvânt i le pusese în buzunarul de la pijamale. Medicamentul îşi făcu efectul imediat. Se ridică brusc, îl trânti la podea pe Jean-Claude şi îl strânse de gât cu ambele mâini.
- Cine eşti tu, băi papagalule, să ne judeci pe noi?!
Înspăimântat, doctorul nu avu putere să se opună. Se zbătu neputincios, până la ultima suflare.
Liderul Statului Paralel tresări şi deschise larg ochii. Spre ruşinea lui, aţipise în fotoliul foarte moale (din spumă poliuretanică şi spumă cu memorie). Preşedintele Jean-Claude îl lăsase intenţionat să moţăie, iar acum stătea la birou şi se uita la un film pentru adulţi, cu două europaciente din Ungaria blocate în lift. Le ştia bine pe cele două femei, erau din gaşca premierului Viktor, le montase camere video de supraveghere inclusiv în apartamentul unde locuiau împreună. Intenţiona să-l şantajeze pe Viktor cu dovezi clare despre evoluţia implacabilă de la tradiţionalismul maghiar retrograd, la lesbianismul progresist.
Până atunci, însă, trebuia să se asigure că trimisul Micului Pentagon la Bruxelles avea să-şi recite poezia fără sincope.
- Deci, cum mai stăm cu statul de drept, prietene?
Scos brutal din starea de reverie, Klaus tuşi în pumn şi îşi ridică gulerul de la pijamale.
- Stăm bine, îi răspunse. Statul de drept funcţionează, lupta anticorupţie merge înainte, în ciuda celor aflaţi, vremelnic, la cârma spitalului.
- Totuşi, încrederea pacienţilor în UE a scăzut dramatic. Ce se întâmplă acolo la voi, nu mai sunt eficiente tratamentele? Nu-şi mai fac efectul pastilele furnizate de ONG-uri şi multinaţionale?
La rândul său, Jean-Claude trase pe nas o linie de substanţe psihotrope presărate pe coperta romanului Hippie, de Paulo Coelho. Celebrul autor brazilian i-l trimisese cu autograf, alături de două joint-uri şi o fotografie alb-negru cu Secţia Electroşocuri a Spitalului Dias Felizes din Rio de Janeiro (unde romancierul fusese internat, în tinereţe, chiar de taică-su).
- Este decât vina preşedintelui Liviu şi a toantei de Viorica, îi spuse Klaus. Fără ăştia doi, pacienţii noştri ar iubi UE la fel de tare precum te iubesc eu, dragă Jean-Claude.
Şi ca să-i demonstreze că nu erau doar vorbe la fel de goale ca cele din discursurile oficiale, Klaus îl sărută pe preşedinte, lăsându-i pe buze un parfum greu, de crap la grătar cu mujdei de usturoi. Doctorul Jean rămase o clipă interzis. Nu ştia ce să mai creadă, dacă bărbatul juca teatru cu un scop ascuns sau pur şi simplu, îşi bătea joc de el. Ar fi vrut să-i răspundă printr-un gest la fel de intim, însă fu întrerupt de prim-vicele Frans, care intrase fără să bată la uşă.
Îl îmbrăţişă pe Klaus protocolar şi-i şopti, la ureche, s-o şteargă rapid din încăpere. Avea de discutat chestiuni importante cu Jean-Claude, interveniseră o serie de evenimente pe plan extern şi urmările se anunţau a fi explozive.
Când Klaus închise uşa pe dinafară, Frans îşi puse un pahar de whisky şi îl dădu peste cap fără să clipească.
- E groasă, fratele meu!
Jean îl privi îngrijorat.
- Da' ce s-a întâmplat?!
- În urmă cu fix... 13 minute, în Ambasada României la Bruxelles a intrat procurorul general Augustin.
- Aha... Şi?
- Am senzaţia ca va ieşi de-acolo pe bucăţi, tranşat, după modelul jurnalistului saudit Jamal.
Doctorul Jean înghiţi în sec, mărul lui Adam îi culisă iute, ca o mărgică din mătăniile prinţului Mohammed. Luă sticla de pe birou şi trase un gât.
- Crezi că românii au medic legist la ambasadă sau îl tranşează vreun amator cu drujba? De pildă, doctorul Tudorel...
Prim-vicele Frans îşi verifică ceasul.
- Lasă asta. Hai să mergem în sala mare, vorbeşte Klaus. Apropo, ştie ce să spună?
Doctorul Jean izbucni în râs şi îi trase un ghiont colegului său, înainte de-a ieşi din birou.
În faţa unei asistenţe plictisite, preocupate îndeosebi de mesajele postate pe reţeaua Madbook, liderul Statului Paralel din România avu un discurs foarte scurt.
- Dragi europacienţi, viziunea spitalului nostru asupra viitorului UE coincide în proporţie de sută la sută cu viziunea preşedintelui Jean-Claude. Ce va fi bine pentru el, va fi bine şi pentru noi. Vă mulţumesc şi de pe 1 ianuarie 2019, vă aştept în Bucureşti, cu ajutorul lui Dumnezeu - ahh!, scuze pentru minorităţile musulmane, atee şi transsexuale. Vom prelua preşedinţia spitalului din Bruxelles, deci cu siguranţă, va fi loc de multă panaramă. Te iubesc, UE!
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Scene de groază cu Liviu, Klaus, Tudorel şi Augustin Micul Pentagon. Casa de nebuni (24)

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Noi 02, 2018 12:28 am

Pentru noaptea de Halloween, preşedintele Liviu pregătise zeci de cearşafuri găurite, dovleci uriaşi şi măşti hidoase, numai bune să-i bage-n sperieţi pe cei mai slabi de înger. Doctoriţa Gabriela ar fi vrut să se costumeze în ”doamna cu coasa”, să-şi tragă o glugă neagră peste ochi şi un piercing în nas, însă şeful spitalului i-a dat asigurări că nu era nevoie, oricum figura femeii avea darul de a speria copiii, trebuia doar să nu exagereze cu machiajul.
Asistenta Olguţa îşi găsise o mătură şi un costum de baie transparent, cu un cap de mort desenat pe bikini, citise în Harry Potter că putea deveni vrăjitoare dacă în noaptea de Halloween făcea sex cu un vârcolac şi sărea capra peste două morminte. Îşi dorea puteri magice, supranaturale, cât să dizolve parchetele şi să pună tunurile de apă pe procurorii care îi făcuseră viaţa un calvar.
Imediat după miezul nopţii, cimitirul de pe acoperişul spitalului fu luminat feeric, ca de sărbătoare (cu becuri led, ecologice) în aşteptarea mega-petrecerii. Zece infirmiere de la Secţia Electroşocuri se dezbrăcaseră în pielea goală şi dansau lasciv în jurul unor cruci din lemn de pe aleea principală. Îşi desenaseră pe piept schelete de pisici birmaneze şi mesaje naţionaliste menite să-i sperie pe doctorii de la Bruxelles: #roexit, #fuckoffue, respectiv #romaniafirst.
Pentru că de mult nu mai reuşea să înspăimânte pe nimeni, Klaus îşi luase inima-n dinţi şi îi ceruse lui Traian permisiunea de a purta o mască din latex cu figura marinarului. Doar aşa spera să-i facă să tremure măcar pe maidanezii de la Salonul 3, pe care Traian îi altoia cu dosul palmei peste bot ori de câte ori săreau să-l muşte de fund.
Când am coborât din lift în apropierea porţii cimitirului, preşedintele Liviu şi doctorul Tudorel abia ieşiseră din sicrie, purtau pijamale negre şi dinţi de vampir, păreau la fel de înfricoşători ca doi pensionari care jucau table în Cişmigiu. De undeva de după morminte apăruseră şi doctoriţa Codruţa împreună cu procurorul general Augustin. Echipaţi în zombi, ştiau că pentru ei era ultima petrecere de Halloween înainte ca şefii spitalului să-i mute, definitiv, la salonul fără clanţă. Aveau câte un topor înfipt în cap şi mergeau şchiopătând, îşi târau, practic, piciorul stâng, cu ochii flămânzi, ieşiţi din orbite, în căutarea victimelor de altădată.
Augustin se opri în dreptul unei cripte, îşi smulse toporul din cap şi îl lovi pe Tudorel, retezându-i mâna ca pe-un baton de salam băgat la ghilotină. În loc să riposteze, doctorul izbucni în râs, se aşteptase la un atac, însă se ştia cu imunitatea puternică (şi, în plus, băuse doi litri de sânge grupa zero pozitiv, chiar înainte de petrecere). Îşi spuse că, în calitate de vampir, nu-l putea doborî un amărât de zombi, fie el şi procuror general.
Cu masca lui Traian pe figură, Klaus reuşise s-o bage-n sperieţi doar pe Viorica, de la salonul 20-20, îi arătase pe telefonul mobil un filmuleţ mai vechi cu adevăratul Traian şi consiliera lui surprinşi într-un moment de maximă intimitate, în spălătoria de rufe de la Cotroceni, apoi îi propusese femeii să-i imite pe cei doi, într-o groapă proaspăt săpată lângă Biserica Sfinţilor Freud şi Jung.
Petrecerea de Halloween transmisă în direct de postul Demenţial TV se apropia de momentul culminant. Conducerea spitalului organizase totul cu un singur scop, pacienţii aveau să fie îngroziţi de grozăviile văzute la televizor, aveau să devină şi mai anxioşi, şi mai temători pentru vieţile lor. Consecinţele păreau inevitabile: deturnarea atenţiei de la adevăratele probleme ale spitalului, autoreprimarea oricăror nemulţumiri, a oricăror imbolduri de a protesta şi de a răsturna, astfel, regimul opresiv.
Costumat într-un înger alb cu aripioare (în semn de adâncă preţuire pentru colonelul în alb din Piaţa Victoriei), doctorul Codrin nimerise întâmplător în cimitir. Ar fi vrut să discute cu colegii, într-o cârciumă frecventată de minorităţile LGBT, despre culisele respingerii moţiunii împotriva lui Tudorel şi despre viitorul incert al acestuia în cadrul Coaliţiei.
Plictisit, bărbatul se străduia să umfle un balon cu gura asistentei Olguţa (pe care o ţinea de păr ca pe-o pacientă agresată sexual, de la Asociaţia #Metoo).
- Suflă Olguţa, suflă! Hai, mai cu talent, că ne prinde zorii zilei!
La un semn al preşedintelui Liviu, zece porci mistreţi (uriaşi, flămânzi şi neatinşi de pesta africană) fură eliberaţi în mijlocul cimitirului. Începea marea vânătoare. Începea spectacolul. Măcelul de Halloween. Strecurându-se printre morminte cu drujba în mână, Liviu spintecă primul animal care-i ieşi în cale, împroşcându-i sângele pe camera de luat vederi. Tupilată după o cruce mare, din marmură, Viorica aplaudă momentul şi fluieră cu două degete, ca pe stadion. Alţi porci căzură apoi la datorie, muşcaţi de gât de cei doi zombi de la parchete. La rândul lor, porcii se transformară în vârcolaci şi începură să le vâneze pe infirmierele care dansau în pielea goală. Scenele de groază ajunseră la apogeu când asistenta Olguţa, călare pe unul dintre animale, îi înfipse cuţitul în spate, porcul frână brusc din goana lui haotică, iar femeia fu catapultată prin aer, peste patru morminte, transformându-se instantaneu în vrăjitoare.
În plin măcel, reporteriţa Andreea de la Demenţial TV îi băgă microfonul în gură preşedintelui Liviu.
- Dacă ne puteţi spune câteva cuvinte, vă rugăm, despre procedura de demitere a procurorului general. Cine are dreptate: Tudorel sau Augustin? Îl veţi remania pe Tudorel?
Şeful spitalului rămase, o clipă, interzis, cu drujba ridicată în aer. Şiroaie de sânge porcin încă se prelingeau pe lanţul ferăstrăului profesional Husqvarna cu motor pe benzină, de 5,6 CP şi 9600 de rotaţii pe minut.
- Ce dracu', fetiţo, n-am linişte nici măcar aici, în cimitir?! Hai în baie, dacă vrei să-ţi explic procedura pe îndelete.
Apoi tresări puternic când Klaus îi sparse la ureche balonul pe care, cu câteva clipe mai înainte, îl smulsese din mâna doctorului Codrin.
- Ha, ha, ha, te-am speriat, băi Liviule. Nu te-am împuşcat, de data asta. Happy Halloween!
(va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

De ce Justiţia este pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă? Micul Pentagon. Casa de nebuni (25)

Mesaj Scris de Admin la data de Joi Noi 08, 2018 11:39 pm

Ca orice spital prestigios, Micul Pentagon avea secretele lui. Cele mai importante erau fişele pacieţilor şi ale angajaţilor, încuiate într-un seif imens, la subsolul clădirii. Din motive de securitate, respectivele fişe fuseseră văzute doar de doi doctori, cărora preşedintele Liviu le tăiase ulterior limba, preventiv. Cu toate astea, şeful spitalului stătea ca pe spini, nu se simţea deloc confortabil ştiind că Statul Paralel putea să profite în cazul unor scurgeri de informaţii. Se gândise în câteva rânduri să dea foc la arhivă, însă de fiecare dată amânase momentul, îngrijorat de perspectiva de a rămâne descoperit, fără dosarele propriilor angajaţi (pe care îi şantaja constant cu dezvăluiri pe reţeaua Madbook).Pe holurile spitalului circulau legende legate de seiful de la subsol. Se spunea că, în afara camerelor video de supraveghere şi a senzorilor de mişcare, securitatea încăperii blindate era asigurată de doi pacienţi de la salonul fără clanţă, care în urma tratamentului se credeau funcţionari ANAF şi săreau la gâtul oricăror intruşi (ca să le ceară dovada plăţii la zi a taxelor şi a impozitelor).
Ce mă neliniştea era perspectiva de a deveni victimă colaterală a războiului dintre conducerea spitalului şi Statul Paralel. În propria-mi fişă existau nu doar informaţii despre boli şi tratamente, ci şi fotografii din concediile cu familia (de exemplu, eu cu soţia pe plajă la nudişti), sau din timpul unor teambuilding-uri unde mă îmbătasem şi dansasem pe mese, în pielea goală, împreună cu Bia - colega de birou lesbiană. Doar că din poză nu reieşea clar înclinaţia sexuală a femeii, aşa că mă puteam aştepta la o interpretare nefericită (şi, implicit, la oprobiul public).
Când Dacian, de la salonul 20-69, mi-a propus să dăm o spargere la arhivă, l-am întrebat de ce voia s-o facă şi mi-a mărturisit că-i era silă de trecutul lui. Intenţiona să şteargă cu buretele perioada în care fusese internat la spitalul din Bruxelles (cu trimitere de la doctorul Călin), apoi legăturile strânse cu Klaus şi simpatizanţii liberali ai Statului Paralel. În plus, spera să pună mâna pe fişa personală a preşedintelui Liviu.
După acceptul formal, îmi dăduse sarcina să iau legătura cu doctoriţa Gabriela (devenită indezirabilă în ochii conducerii spitalului), iar femeia urma să ne transmită codurile de acces la seif. Îşi dorea la fel de mult o schimbare, nu mai suporta atitudinea despotică a preşedintelui, ar fi făcut orice să-l vadă crucificat, umilit, scuipat în public de pacienţii Micului Pentagon. Fie şi doar pentru asta, simţeam că aş fi capabil să-i trec cu vederea incompetenţa dusă la extrem, sinonimă cu malpraxisul.
Incursiunea în subsolul spitalului, prin bălţi şi capcane pentru şobolani, avu darul de a mă băga în sperieţi. Tresăream la fiecare zgomot suspect, cu Dacian la doi paşi în faţă, deschizând drumul cu lanterna de la telefon. Camerele video fuseseră dezactivate simultan cu senzorii de mişcare, iar când am introdus codul de acces, aprinderea ledului verde mi-a confirmat că primisem combinaţia câştigătoare. Am deschis uşa masivă şi din interior m-a orbit o lumină puternică. Mi-am dus repede mâna la ochi, apoi reflectorul s-a stins. În semîntuneric, i-am recunoscut pe pacienţii de la salonul 21-69, generalul Florian şi doctoriţa Codruţa, stăteau în picioare, nemişcaţi ca doi supereroi dintr-un film cu proşti. Purtau pijamale cu motive ţărăneşti din regiunea Teleorman şi ţineau în mână câte o valiză din lemn masiv (de nuc african, pare-se). În mod evident, ne aşteptaseră, primiseră informaţia pe surse şi reuşiseră să ne surprindă.
Primul imbold a fost să mă retrag, să fug de-acolo până nu devenea prea târziu. Ştiam ce le putea pielea şi îmi închipuiam că n-o să se întâmple nimic bun.
Dau să ies din încăpere, când generalul Florian îmi face semn, autoritar, să rămân. Apoi îmi întinde valiza.
- Ai aici tot ce-ţi trebuie...
O apuc, suspicios, de mâner. E foarte, foarte grea. La fel procedează şi Dacian cu valiza din mâna Codruţei.
- Nu v-am văzut, ne ne-aţi văzut, îl completează Codruţa pe tovarăşul ei. Haide, valea!
N-a fost nevoie să ne roage a doua oară. Am tăiat-o de-acolo fără să privesc peste umăr, călcând fix într-o capcană pentru şobolani. Nici nu mi-am dat seama cum şi când am ajuns în salonul lui Dacian, gâfâind, speriat, cu o rană urâtă la picior şi cu geamantanul din lemn de nuc în spinare.
Am trântit ambele valize pe masă şi ne-am uitat la ele, le-am studiat într-o linişte deplină, preţ de câteva minute, ca pe două OZN-uri de contrabandă provenite din Zona 51. Aveam o vagă bănuială în legătură cu ce-ar putea conţine, însă mă feresc să-i spun lui Dacian.
- Sper să fie ceva interesant şi despre demagogul de Ludovic, îmi zice colegul, scrâşnind din dinţi. Prea tare m-a enervat!
Niciunul nu îndrăzneam să facem următorul pas, să deschidem valizele. Dacă la mijloc era o diversiune? Dacă, Doamne fereşte, puseseră o bombă? Oare merita să ne riscăm vieţile de dragul aflării adevărului?
Încerc să-mi exprim temerile.
- În fond şi la urma urmei, ce-am putea descoperi atât de interesant, încât să merite sacrificiul?
- De pildă, îmi răspunde Dacian, ar fi momentul să aflăm unde îşi ţine banii preşedintele Liviu. Ştim că acoliţii lui i-au băgat în tablouri, în aur şi imobiliare. Trebuie să-i fi dosit şi el pe undeva, nu-i aşa?
Chiar dacă tentaţia era mare, mă temeam să nu fi picat în plasa generalului. Cine îmi garanta mie că voi găsi în valize ceva sută la sută autentic, şi nu manopere atent plăsmuite, informaţii adevărate împletite cu falsuri grosolane, cu scopul de a mă compromite iremediabil? Dacă la mijloc era chiar mâna preşedintelui Liviu?
Nu apuc să-mi exprim temerile, între timp Dacian îşi pierduse răbdarea şi hotărâse să deschidă geamantanul din dreptul său. Înăuntru – surpriză!, în loc de memory-stick-uri, hard-disk-uri, facturi, fotografii, schiţe şi alte documente confidenţiale, descoperi volumul Manifestul Partidului Comunist, ediţie limitată, cu următoarea dedicaţie semnată de însuşi şeful spitalului: Cândva, năluca Comunismului umbla prin Europa, iar acum fantoma Globalizării hoinăreşte prin toată Lumea. Mult succes, Daciane!
În valiza mea, surpriza fu şi mai mare. Din ea coborî preşedintele Liviu în carne şi oase! Stătuse acolo chircit, contorsionat, nemişcat, fără să sufle o vorbă, curios să afle cine îi purta sâmbetele.
Mă bătu pe umăr, zâmbind pe sub mustaţă.
- Moşule, vă agitaţi de pomană, pe cuvânt... Şi apropo, cât am făcut pomana porcului pe la servicii, n-au găsit generalii nici un memory-stick, nicio poză prin fundul curţii, nimic. De ce Justiţia este pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă? Nu-i corect! Oricum, poţi să le transmiţi la toţi pacienţii: nu mă omoară pe mine o valiză! Niciodată!
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5367
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Re: Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-25)

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum