AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Magda Ursache: Ce am pierdut și ce a mai rămas de pierdut? (I -II)

In jos

ramas - Magda Ursache: Ce am pierdut și ce a mai rămas de pierdut? (I -II) Empty Magda Ursache: Ce am pierdut și ce a mai rămas de pierdut? (I -II)

Mesaj Scris de Admin Mier Ian 23, 2019 1:01 am

Ce am pierdut şi ce a mai rămas de pierdut ? „Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine, Şi – cum cer ai tăi Arhangheli – judecata s-o-ncepi mâine/Ori destinului tău mare fir de aur ştii să-i torci/Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci…” Vasile Militaru, BucurăteŢară !
Prozatoarea, eseista, redactorul şef de la ştiri.botoşani, am numit-o pe Florentina Toniţă, a pus o întrebare colectivă, în pragul celebrării Centenarului Marii Uniri : Ce am pierdut şi ce a mai rămas de pierdut? Ce am pierdut? Populaţie cât Siria, aflată, din 2011, în război civil. Ce nu mai avem? „Resurse umane” pentru economie naţională (întrebaţi-l pe Petre Roman de ce s-a opus metodei MEBO), pentru construcţii (dar avem borduri), pentru medicină (dar spitalele s-au îmbogăţit cu Klebsiella şi alte bacterii ucigaşe), pentru învăţământ (dar fenomenul bulling în şcoli e în creştere, iar pe copii îi îmbrăcăm în draci şi-n strigoi de Halloween ; satul s-a golit şi de copii, şi de învăţători).
Războiul (rece) al dezintegrării României e în desfăşurare. Ce să mai spui decât ca Eminescu: „Cum te pradă şi te seacă/ Săracă, ţară, săracă ! Ni s-a cerut şi ni se cer pământ şi apă”, gaze naturale, păduri şi aur contra cianuri. Iar cei desemnaţi să aibă în grijă treburile statului au în grijă doar treburile personale.
Un istoric de renume ne persuadează să învăţăm din prezent, chiar din mai-mult- ca- prezent, că din trecut n-am avea ce învăţa. Doar deţinem messenger şi telefonie mobilă care ne ocupă tot timpul, ce ne mai trebuie istoria lui Iorga, a lui Cartojan, a Giureştilor, a lui Vlad Georgescu, a lui Florin Constantiniu, a lui Ioan-Aurel Pop ?
Numai că o naţiune fără trecut e o imposibilitate. Ştie domnul Lucian Boia asta (cum nu?), de vreme ce scrie negru pe alb: „Câte nu se pot trage dintr-o definire neadecvată a naţiunii.” Aici trebuie să-i dau dreptate (există şi polemici benefice) amintindu-i definiţia lui Lenin, care cunoştea importanţa limbii, a teritoriului, a vieţii economice, a vieţii politice, a culturii. Dacă nu ai una dintre aceste condiţii, dispari ca naţiune, leniniza el . Şi atunci a colonizat, a produs transmutări uriaşe : în gulagul sovietic s-au suprimat identităţi etno- spirituale. Pe urmele lui Lenin, noi aprobăm imigraţia, chiar un preşedinte român îi sfătuieşte pe români să emigreze. Reconstituim eronat istoria, iar efortul creator colectiv, care este literatura orală, nu ne mai place.
Mihaela Malea Stroe, în revista „Alternanţe”, nr.4, octombrie 2018, sub titlul Moriţa… pleiada şi gaşca, face o descoperire sinistră : că s-a alcătuit Asociaţia Anti- Mioriţa, cu scopul de a salva poporul român de tot ce-i inoculează capodopera : Invidie, Resentiment, Resemnare, Laşitate şi – culmea ! – Sacrificiu, toate cu majusculă. În alte cuvinte, sacrificiul, bifat negativ, ar însemna laşitate şi resemnare ori amândouă la un loc, că n-am înţeles. Iar „asociaţii” văd în bunul păstor un scrântit vorbind cu o oaie, un laş nevrând să lupte cu baltagul, capodopera orală trebuind a fi scoasă musai din manuale pentru că i-ar bolnăvi pe şcoleri de fatalism mioritic. Curajul în faţa morţii? A, anti-mioriţei nu-l pun la socoteală. Canalele TV ne servesc la întrecere cultură surogat, ca să nu-i spun subcultură. Celentano zis şi Centenaru produce miştocănie groasă de Las Fierbinţi, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea : „Opriţi mârlănia, vreau să cobor !
Buna cuviinţă e pierdută, pierdută e şi demnitatea civică. „Vedetele” ne urează An Nou fericit!, în chiloţi ; pe sticlă a apărut şi Florin Bădiţă, fondator” al „evenimentului” Ziua fără pantaloni în metrou, în numele activismului civic, pesemne. Ca să fim „sclavi” fericiţi ai societăţii de consum, marginalizăm eroii, ba chiar vrem să-i dez-onorăm, educaţia identitară e în paragină, ca şi patrimoniul : nu ne preocupă puterea de rezistenţă a celor nealiniaţi comunismului, ucişi, arestaţi, schingiuiţi, persecutaţi. E uşor de văzut, de cei care vor să vadă, că luptătorii pentru Marea Unire s-au împotrivit până-n moarte tăvălugului bolşevic. Neamul nostru de margine de imperii, cum ne-a fost datul, a avut mari bărbaţi în frunte, de la Burebista şi Zalmoxe la Mircea, Ştefan, Mihai, Matei, Neagoe, Constantin, domn creştin…Grigore al III-lea Ghica n-a cedat Bucovina în 1775 şi a murit martiric. Da, am avut bălceşti, kogălniceni, brătieni, tituleşti…
De la Ion.I.C.Brătianu s-a ajuns la Cioloş şi Dăncilă, de la Cuza şi Carol I la Iohannis, mereu (in)decis: şi când trebuie să-l celebreze pe Avram Iancu, şi când trebuie să citească un proiect de lege…Mă întreb cât i-ar fi trebuit să lectureze Memorandumul românilor transilvăneni. Parantetic spus, aţi observat ce schimbători sunt preşedinţii noştri ? Băsescu e acum anti-băsist în problema omul şi binomul, Iohannis e anti-lucru bine şi rapid făcut, doar Iliescu a rămas acelaşi: şi-a conservat identitatea ideologică şi limba de lemn. Guvernaţii sunt spectatori pasivi la dez-naţionalizare. Ungurii poartă un doliu bizar-hilar după Trianon ; iredentismul maghiar – zice presa – primeşte fonduri de la stat. Iar noi, prin şcoala Boia, afirmăm că vocea majorităţii n-are importanţă, că identitatea nu mai e temă majoră. Miracolul-enigmă al rezistenţei româneşti într-o mare slavă? Poveste! Suntem damnaţi etnic! Ce comunitate de destin mai visăm?
Boia, multieditatul, opinează: „Cândva ar fi primat dreptul istoric, astăzi însă, în acord cu valorile şi mentalităţile actuale, prezentul are întâietate; o ţară e firesc să aparţină oamenilor care trăiesc acum în ea, nu celor care au trăit cândva.” Aşadar secuilor sau, eventual, imigranţilor. Nu trebuie să fii istoric neapărat ca să ştii că, sub dualişti, în Transilvania crunt asuprită, când românii locuitori majoritari cereau drept de vot universal, grofii maghiari le strigau : „Vă dăm spânzurători!
Şi ce uşor renunţă la acest drept europarlamentarul Cristian Preda, cerând suspendarea votului reprezentanţilor guvernului român în Consiliul UE. Halal treabă: reprezentantul României se manifestă contra României, ca românii să nu aibă drept de decizie în UE. Ignoranţa nu se împacă defel cu cauza naţională. Partidul Naţional Român, reprezentând 3, 5 milioane de români, nu era recunoscut în Ungaria, la 1910. Cenzura nu aţipea : arestările pentru delicte de presă curgeau : 225 de ziarişti români (după „Tribuna”, nr. 176, din 1909) fuseseră amendaţi, însă UDMR e veşnic părtaşă la guvernare.
A apărut şi o glumă, doar ne pricepem să ne detaşăm făcând haz de nehaz. Întrebare: „De ce votăm? Răspuns :Ca să ştim cu cine mai guvernează UDMR.” Unui arheolog medievist, B. Apăvăloaie, i se spune să nu mai umble după cioburi de oale, dar Adrian Cioflâncă sapă după oase de evrei ucişi de ţărani asasini înrăiţi şi dă zvon fals că le-ar fi găsit în marginea Târgului Ieşilor, făcându-se de râs. Era,în fapt, cimitir sătesc. Sunt istorici care pledează pentru eroismul lui Pacepa, în timp ce adevăraţii eroi sunt delegitimaţi. Unii se tot întreabă ce-am căutat lângă Antantă. Oare de ce ? Trebuia să-i lăsăm pe românii transilvăneni sub Ungaria şi să fim de partea Puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria ?
Ungurii plâng Trianonul, iar noi considerăm că data de 1 Decembrie nu-i „cuprinzătoare”. Cuiva îi e frig, altcuiva nu-i place fasolea rimând cu cârnaţii. Neagu Djuvara a contestat data mult şi rău : că Unirea a fost ratificată de Ferdinand în 11/22 decembrie 1918.De ce n-ar fi serbată ziua naţională cu două zile înainte de întâi ori cu 6 ? Simplu : pentru toate cele patru provincii, momentul astral e 1 Decembrie, Alba Iulia. Djuvara mai pleda pentru 10 mai (1866), când intra Carol I în Bucureşti şi depunea jurământul de domnitor. Zi a monarhiei într-o – până una alta- republică ? Poate şi o monedă cu capul lui Radu Duda, excelent în rolul de prinţ. O, dar nu avem noi două state româneşti, România şi „R. Moldova” ? Iar în „R. M.”, cum ghilimetez eu Basarabia, încă se serbează eliberarea de sub „ocupaţia fascistă româno- germană”, ca şi cum se mai învaţă istoria lui Roller.
Mai există o mică Românie, a vlahilor, unde se ajunge pe drumul Sarajevo- Belgrad. Pe un panou stă scris : Welcome to ROMANIJA. În Romanija din Bosnia, regiune din Republica Srpska, parte componentă a Bosniei, se vorbeşte o minune de română rotacizată. Tito nu le-a dat voie să se declare români, i-a pedepsit pe insurgenţi şi cu 10 ani de puşcărie, dar de vorbit ei vorbesc româneşte. Sârbii au Voievodina; Ungaria controlează (şi poluează) Tisa, iar noi ne consolăm cu plăcuţele bilingve pe care întâi stă scris toponimicul în maghiară. Delăsători cum suntem, zicem : Bun şi-atât ! Doar am câştigat aderarea la NATO şi integrarea în UE fără spaţiul Schengen. Fundaţia Gojdu, în valoare de trei miliarde de euro – zic gazetele- a fost pierdută de fostul premier şi fostul şef SIE Mihai Răzvan Ungureanu, încălcând testamentul lui Emanoil Gojdu, formulat cu trei luni înainte de a muri, în 4 noiembrie, 1869. Bunurile Fundaţiei au fost confiscate de comunişti; după ’89, s-au făcut negocieri cu Ungaria, inutile însă de vreme ce Ungureanu a cedat un tezaur fabulos. „Întotdeauna loial” ? Dar cui ? Din banii marelui filantrop au primit burse de studii Victor Babeş, Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia, C. Daicoviciu… Propun să i se acorde o bursă şi lui MRU. Poate află fostul premier că Emanoil Gojdu a promis că îşi va servi neamul şi de sub glie. Dar nu cumva ne-am obişnuit cu cedările ? Satul arădean Nadăş n-a fost cât pe ce să fie retrocedat, cu vatra lui, cu terenuri, cu casele oamenilor, unei familii care moştenise de la Ecaterina Mairovitz, o vecină evreică de 93 de ani, care nu mai avea averea de la 1939 ?
Pentru sperjuri ar trebui instituită sancţiune grea, cu puşcărizare, chit că închisoarea cu televizor nu mai înseamnă cine ştie ce pedeapsă. N-au nevoie tinerii să li se spună adevărul ? Dar nu-i adevărul valoarea primă a creştinismului sau nu mai este ? Spune D. Stăniloae că „ naţiunile sunt realităţi voite de Dumnezeu”, „fapte drepte, de neînlăturat”. În 1993, Ungaria l-a recuperat pe Horthy ; noi nu-l pomenim pe mareşalul Antonescu, deşi a avertizat că semnarea armistiţiului cu Molotov înseamnă pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Că ţara va fi lăsată la discreţia ruşilor dacă se dă ordin soldaţilor să depună armele. Şi eu cred că se putea ieşi din război fără întoarcerea armelor, dar tânărul rege a căzut în plasa unei conspiraţii, declarând la radio un armistiţiu nesemnat de ambele părţi aflate în război. Armata Roşie, după placul lui Molotov, a fost lăsată să intre în ţară fără luptă, sovieticii au confiscat săbiile ofiţerilor. Am intrat în cleştele Ribentropp- Molotov, apoi, la 23 august, majusculizat cu asupra de măsură, într-o eroare şi mai mare. Churchill a văzut la fel situaţia României, în discurs.
Deşi Armata Română a capitulat, Armata Roşie a împins-o în prizonierat. Cei întorşi din lagăre în ţară au murit în paideimos. Ca generalul Ion Răşcanu, mort la Sighet. Ca ministrul Apărării, generalul Pantazi, mort în ’58 tot în puşcărie, la Râmnicu Sărat. Prin Aiud şi Gherla a trecut şi fiul său, Ion Pantazi. Nicolae Macici şi-a pierdut ochiul drept la Cindrel, în 22 septembrie, 1916. În ’41 comanda Armata I, iar în ’45 a fost judecat în primul lot al criminalilor de război şi condamnat la moarte. Mihai I l-a „salvat”: i-a comutat condamnarea la moarte în muncă silnică pe viaţă. A trecut prin Jilava, Dumbrăveni, Aiud şi a murit în 1950.
În acelaşi fel a fost salvat şi generalul Constantin Trestioreanu, mort în ’57, trecut, după câte ştiu, prin „academia reeducării” de la Piteşti. Generalul Gheorghe Avramescu a fost ucis de sovietici în 3 martie ’45, ca să nu se alieze cu generalul Rădescu. Arestate şi duse în Siberia i-au fost soţia şi fiica. Avramescu a luptat la Mărăşeşti, a trecut Prutul în ’41, a luptat în Crimeea peste mare, salvând în retragere 200.000 de români, pe „Linia Albastră” de 80 de kilometri de front, apoi a luptat pentru eliberarea Ardealului. A mai fost şi generalul ostaş Nicolae Dăscălescu, „legenda Dăscălescu”, mereu în prima linie. A comandant Armata a 3-a (Cotul Donului, Stalingrad, Doneţ), apoi pe a 4-a. Grav rănit pe frontul de Vest. A făcut Tatra şi Carpaţii Albi. Arestat în ’46, condamnat de Tribunalul poporului pentru „crime de război”, „vinovat de dezastrul ţării”.
În ’55, generalul Malinovski l-a întrebat pe Dej de fostul camarad de font din Cehoslovacia şi Dăscălescu a fost eliberat. Obţinuse 5 hectare prin Ordinul „Mihai Viteazul” şi fusese declarat sabotor agricol pentru că nu plătise cote cât timp fusese sechestrat. Să le dea Dumnezeu lumină eroilor, că istoricii de şcoală nouă îi ţin departe de lumina rememorării, întrebându-se ce-au căutat la Cotu Donului ori opinând că n-aveau ce căuta dincolo de Nistru. În Transnistria, an 1992, recensământul spune că erau moldoveni 40%, ruşi 22%, ucraineni 28 %. Sublocotenetul transnistrean Bulat scria la 1917 că Transnistria trebuia alipită Basarabiei : „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga.” În 1918, Transnistria cânta Deşteaptăteromâne ! Şi s-a tot cântat în şcoli, până la 1919, cînd teroarea bolşevică a cuprins-o. Sub sovietici, intelectualitatea acuzată că a făcut jocul „duşmanului român” a fost cumplit decimată. Scriitori transnistreni chinuiţi în închisori: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitea Marcu, Alex. Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac… Îi pomeneşte Petru Ursache în Istoriegenocidetnocid, volumul al doilea.
Şi ce mai avem de pierdut
Mă tem că nu mai avem nici respect, nici empatie faţă de eroi, nici responsabilitate civică la vârful statului. La 3 mai 1997, trădarea României a fost semnată de Emil Constantinescu, de Petre Roman, ca preşedinte al Senatului, de Adrian Severin, ca ministru de Externe, la îndemnul  – zic gazetele – lui Silviu Brucan. Le-a păsat de masacrul de la Fântâna Albă?
Onoarea? O prejudecată! Ce să mai adastăm pe trecutul care nu ni-i mare? După semnăturile de la Kiev, din 3 mai, de la Neptun, din 2 iunie, la 14 iulie s-a produs ratificarea  tratatului „de bună vecinătate şi cooperare România-Ucraina”. N-a fost agresiune (’40), nici presiune (’44; ’47). Trioul şi-a sacrificat neamul fără păs. (I)responsabil, debilul Emil, os de basarabean. Cât despre Băsescu, el a ales soluţia Cărăbăniţi-vă!, făcând tot ce-i… româneşte posibil pentru ca elementul autohton să se dilueze, să se subţieze pe zi ce trece.
Spuneam că ne dezonorăm eroii sau că îi uităm cu premeditare. Patriotismul nu mai e considerat nobil, nici poziţia naţională una corect politică. Celebrul Bâzu Cantacuzino, mort în ’58 şi înmormântat la Madrid, cel mai important aviator de atac al României, n-are statuie în Bucureşti. Au, în schimb, aviatorii bombardierelor americane care au făcut peste 7000 de morţi în capitală, în 4 a 4-a 1944. Moarte din cer, deşi românii erau proamericani. Pe 18 august au bombardat ei, pe 23 august, nemţii. Ai mei stăteau atunci lângă Gara de Nord, unde a fost prăpăd.
Un sport protejat este şi minimalizarea jertfei pentru patrie. Trebuie să râzi de oştenii al căror sacrificiu ar fi fost gratuit. Ce glie a ţărişoarei au apărat ăştia? Nişte ţărani proşti, care n-au avut noţiunea riscului! „Decenţa” corect-politică ne opreşte să spunem tot adevărul despre rezistenţa din munţi, fiind mai preţuită retragerea din istorie, mai exact din „teroarea istoriei”. Integritatea morală, demnitatea par a ţine de o gândire vetustă. Nu-i mai comod să rămânem la stupidul slogan Centenaru’ încinge grătaru’ şi la Frăţia Berii (Holsten)? Moromete? Ba Bobonete!
Profesorul Constantin Berevoianu predă elevilor de-a opta un curs despre rezistenţa din munţi. Întreb: numai la Nucşoara, nu şi la toate Facultăţile de Istorie? Avem destui profesori atinşi de „flagelul corect-politic”, care n-ar ţine un curs despre martiriul rezistenţilor contra bolşevizării. Cei din grupul Arnăuţoiu  (Petru şi Toma) au mâncat coajă de fag, dar au rezistat nouă ani. Tatăl lui Eugen Chirca a fost împuşcat, mama i-a murit la Mislea. El a fost capturat de Securitate, a supravieţuit Dumnezeu ştie cum Aiudului, Jilavei, Piteştiului, Peripravei, minei de plumb din Baia Sprie… A fost despăgubit pentru chinuri? Nu. Mă şi mir că domnul Alexandru Florian n-a interzis şcolii din Nucşoara să se numească „Toma Arnăuţoiu”, că n-a blocat drumul spre comună pentru pelerini. Da, pelerini am spus.
La un concurs televizat, ne-am trezit că românul cel mai important ar fi pastorul Wilhelm Wurmbrand, întâi ateu ilegalist comunist. Se spune că Liviu Petrina ar fi organizat acţiunea grupului de evanghelişti, telefonând, telefonând… După „cotitură”, Wurmbrand a fost arestat şi schingiuit. Comuniştii aflaseră că i-a trădat Siguranţei ca informator infiltrat în PCR. Şi-a arătat cele 12 cicatrici în Senatul SUA, dar n-a spus cum l-a salvat de la moarte Valeriu Gafencu.
A-ţi celebra eroii nu înseamnă nicidecum negarea Holocaustului ori minimalizarea memoriei sale. Tatăl lui Valeriu Gafencu  a fost Vasile Gafencu, „fiu de plugar la origine”, cum scrie Petru Ursache în Clipa Basarabiei: „Pentru că a făcut parte din Sfatul ţării, Vasile Gafencu a fost deportat şi s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor cum i se spunea printre deţinuţii de la Piteşti, avea să sfârşească şi el dramatic, iar unchiul lui Valeriu şi fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din ţară sub ameninţarea tancurilor cu stea roşie. O familie zdrobită de comunişti, ca multe altele din spaţiul eminescian de la Nistru pân’  la Tisa.” Dar sper că Istoria va avea în grijă faptele de jertfă, dacă noi nu suntem în stare.
Am tot afirmat, dar nu ezit să re-repet. Odraslele cominterniştilor îi acuză iarăşi şi iarăşi pe naţionaliştii ca Mircea Vulcănescu, Gyr, Crainic…, eroii culegând lauri trebuind să fie Valter Roman sau Tismineţki- père, care – vai!- şi-a pierdut mâna pe meleag spaniol, luptând în tabăra roşie. Ne spun (şi se găsesc destui tineri naivi şi creduli să accepte) că naţionaliştii ar fi – culmea – comunişti. Adică… internaţionalişti, cu alt cuvânt,  transfrontalieri? Că rătăciţi ideologic trebuie declaraţi doar ceauşiştii, nu şi proletcultiştii. Nu, adevăraţii patrioţi n-au fost ultranaţionaliştii ceauşişti, care puneau semn egal între Ceauşescu şi ţară, de soiul nătângului Haralambie Ţugui şi alţii, şi alţii.  Şi ce să vezi? Mulţi dintre „văpsiţii” în roşu se află pe lista indemnizaţilor de merit.
Contestat sau necomentat îndeajuns e Gh. Brătianu. Sunt publicişti care nu-şi disimulează dispreţul faţă de spusa martirului: „o enigmă şi un miracol istoric: poporul român”. Noi trebuie să fim văzuţi doar ca bicisnici, laşi şi trădători, luaţi la urină (cum afirmă Patapievici, scriitorul anului 2018) de toţi. Scrie la Psalmul 1, passim: „Fericit bărbatul care (…) pe scaunul hulitorilor n-a şezut”.
Hulitorilor le-aş oferi doar două consilii privind biografia şi opera a doi basarabeni: Ioan Hudiţă şi Petre V. Ştefănucă. Parantetic spus, Jurnal poliltic de Ioan Hudiţă, în 6 volume editate de acad. Dan Berindei, lipseşte (sau e greu de găsit) tocmai din Biblioteca Academiei Române.
Hudiţă a fost eliminat din învăţământ în ’47  şi arestat în acelaşi an; a stat închis 8 ani şi 9 luni la Văcăreşti şi la Craiova; din 1950, la Sighet (în lotul demnitarilor, ca ministru al Agriculturii, între ’44 – ’45 şi ca deputat, în ’46). A ieşit abia în decembrie ’56, pentru a fi rearestat în toamna lui ’61. A fost cercetat până în iulie ’62. Fără proces. Al doilea consiliu important la care ar trebui să se gândească toţi cei care afirmă că poporul român e nedemn şi fără caracter ni-l dă etnologul basarabean Petre V. Ştefănucă, mort la 12 iulie ’42 , după tortură, în colonia de muncă R.A. Tătară. Anchetat 7 luni, scos dintr-o celulă şi vârât în alta, suspectat de românofilie, antisemitism, fascism. Şi azi aceste acuze răsună dinspre domnul Al. Florian, hotărât parcă să repete istoria proletcultistă. Cel care i-a acuzat pe sovietici de deznaţionalizarea Basarabiei n-a vrut să vorbească ruseşte cu judecătorii, spunându-le: „Da, dar dumneavoastră singuri aţi creat o republică moldovenească, deci limba statului e limba noastră.” A plătit cu viaţa (moarte jertfitoare) ataşamentul la limba română, considerată „limbă de slugi” de H.-R. Patapievici. Cum eseistul nu s-a dezis în multele ediţii de astfel de blasfemii, pesemne continuă să creadă că românii sunt indolenţi ca boii bătrâni în jug. Dar sunt toţi astfel? O fi fost indolent Părintele Iustin Pârvu, care predica: „jertfa fortifică neamul”, intrând aici şi Majadahonda?
Discuţi despre vremea aceea, când s-a pus în act sistemul care a distrus/schimbat existenţa românilor şi despre aparatcikii Anei Pauker (ca Nicolschi, Teohari Georgescu, Dulgheru, Zeller, Koller, Brucan, Răutu, Valter Roman) şi apare suspiciunea aberantă că îi vizezi pe evrei; te trezeşti clasat ce nu eşti: antisemit. Chiar dacă afirmi apăsat că românii n-au fost mai puţin dogmatici în aplicarea doctrinei, că şi ei s-au lăsat folosiţi, că şi ei au profitat, tot eşti citit în cheia extremei drepte. Există şi sionişti schingiuiţi de evrei cominternişti, dar legionarii şi simpatizanţii lor rămân etern pedepsiţi pentru crime, chiar şi cei care nu le-au comis. La început, „mistica rugăciunii” (Cioran) nu avea în vedere revolverul. Gardiştii au avut în proiect o „reînnoire naţională” ceea ce, ca idee, e stimabilă, iar persecuţiile lui Carol al II-lea au dus la simpatizarea lor. În ’90, Ion Iliescu a reiterat psihoza „legionarilor” din Piaţa Universităţii, după psihoza „teroriştilor”. Procurorii au stabilit că între 22 şi 30 decembrie s-au tras 12.600.000 de cartuşe, foc fratricid. Lui Iliescu îi „datorăm” şi ipocritul discurs despre consens, vocabulă pe care evit s-o folosesc de atunci, înţelesul fiind: „să ne urâm fără cruţare!” N-a ajuns rezervistul N. Militaru ministrul Apărării „graţie” lui Ion Iliescu şi gen. Secu Mihai Caraman şef peste servicii? Cine a transferat rapid Securitatea la Armată ca s-o albească? Nu Iliescu? Şi Mineriada nu el a aprobat-o, nu el a felicitat-o? Acad. Răzvan Theodorescu (în interviul pentru Newsweek, din decembrie 2018) crede altceva : „Românii le datorează libertatea fostului preşedinte Ion Iliescu şi fostului şef al Securităţii Iulian Vlad”. Lăudând sonor prestaţia comunistă a lui Iliescu, afirmă că ne-au salvat „vechile lui cunoştinţe comuniste”, „vechile lui cunoştinţe nomenclaturiste”. Mai spune academicul şi că, deşi „Marian Munteanu este din zona legionară”, l-ar fi consiliat pe Iliescu să nu folosească vocabula legionari pentru protestatarii din Zona liberă de comunism, ci neisprăviţi, pârliţi, caraghioşi. Mie mi se pare expresiv sloganul : „Mai bine mort decât comunist/activist.” Cât despre Securitatea care „a schimbat macazul”, să nu cunoască  ditamai istoricul „specializările” ei? Cea din Bucureşti, în bătăi: încapîncapîncap, cu palma şi cu pumnul, cu sacul de nisip, cu toc cizmă peste gură etc. Paul Goma ,”clientul” lui Pleşiţă, le ştie.
În siajul lui Iliescu: ruinele dezolante din zonele industriale, pădurile defrişate (arbori seculari au ajuns lemn de foc, în schimb avem frunza lu’ Udrea de 900.000 de euro), pământul ţării vândut pe nimica; s-au tăiat livezile, ca să culegem fructele corupţiei şi infracţiunilor. Prostia restituirii in integrum, unor urmaşi de multe ori imaginari, bazaţi pe acte false, cui aparţine? S-o fi retrocedat vreunui urmaş al regilor Franţei Versailles-ul? La noi s-au cadorisit Branul, Peleşul und so weiter. Rudele grofilor unguri au înhăţat averi, deşi proprietăţile  fuseseră răscumpărate de statul român după Unire. Bonus: Fundaţia Gojdu. Patrimoniul cultural e pus pe distrugere; ideea lui Ion Marin Almăjan este să se înfiinţeze grabnic o poliţie pentru apărarea lui, ca să nu devină praf şi ruine (v. România cu pistolul la tâmplă, ed. DPP, Timişoara, 2013). A mea: nechibzuitul premier M. R. Ungureanu să spună pe de rost cum România a plătit 3,2 miliarde în aur după Conferinţa de la Paris, pentru a răscumpăra de la unguri proprietăţile solului şi subsolului. Ca doar pe urmă să poată striga „Veniţi, ungurenii mei!”, la vot.
Naţionaliştii nu sunt  primitivi lipsiţi de omenie şi de empatie faţă de celălalt, cum crede o psihoterapeută  a etniei, care dă şi o definiţie (scurtă) a naţionalismului: „să faci tu în capul altora, ca să nu facă ei în capul tău”. Oare ce să faci, că n-am înţeles. Iar dramaturgul Szabó Székely spune că „naţionalismul n-are umor”. Dar trebuie să aibă? Ai umor dacă preferi afişul lui Bogdan Spătaru, „România – halcă de carne”? Într-o  expoziţie găzduită de Ateneul Tătăraşi, un autor de picto-colaje a reprezentat ţara ca pe un patrat de culoare maronie, trimiţând în clar la excremente. Ce umor fin! Timişoreanul Benedek Levente a pictat, cum scrie Radu Ulmeanu, „harta României sub forma unui vagin cu labiile desfăcute”. A fost, după câte ştiu, un protest singular. Chiar nu mai luăm nimic în serios, ca să-l adeverim pe Raymond Poincaré? Am văzut , pe un canal TV, cum un primar sau ce-o fi fost tăia panglică tricoloră la trei WC-uri dintr-o şcoală.
Miştocăneala n-a încetat nici în anul special, al Centenarului. Un europarlamentar ales de români votează neîncrederea în români, în mentalitatea românească, deşi ar trebui să sensibilizeze opinia publică  privind felul de a fi al românilor, văzuţi ca pegra Europei, imagine contrafăcută în opinia mea. Tot ce înseamnă unire nu place istoricului Lucian Boia: nici „Unirea Mică”, nici „Unirea Mare”, deşi sunt sintagmele unui patriot: B. P. Hasdeu. Dar patriotismul trebuie să fie de mucava şi de contestat. Spui ceva bun ca român despre români , se găseşte careva să-ţi  strige că te autoglorifici. Vrei  ţară independentă, a, atunci visezi la o a nouă ceauşizare. Mi s-a întâmplat recent să aflu în presa on line altă aberaţie: că anti-comunismul e anti-românesc şi că strategia anti-comunistă  e de esenţă anti-românească.
N-a mai rămas mult de pierdut, dar au mai rămas multe de apărat, în primul rând limba şi credinţa. Chiar dacă Petre Iancu (Deutsche Welle) vrea să ne rugăm în spaţii mici. Sau şi mai mici: în cort. Să pribegim cu cortu’ în Europa şi să ne rugăm în el. Ce ne-a trebuit Catedrala sfinţită în 25 noiembrie 2018? Suntem avertizaţi să ne aşteptăm la atacuri armate acolo şi să ne ţinem departe de ea. Dar ce mai urmează după ce, în timpul Liturghiei, s-a strigat Teoctist- Antihrist şi s-a oprit, la comandă, difuzarea monedei jubiliare cu chipul Patriarhului Miron Cristea, unul dintre artizanii Unirii? Arme în tâmplele creştinilor, ca să fie dez-bisericiţi? De ce nu s-a ridicat condamnarea de criminal de război lui Mircea Vulcănescu? Iată: „Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă!”
Spune N. Steinhardt, ca monah Nicolae, că Hristos îţi dă linişte şi speranţa mântuirii; diavolul – deznădejdea. „Îi dai conştiinţa, pacea, somnul, îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul – şi toate pe degeaba.”
Am rezolvat-o cu solidarizarea de naţie, considerată „ficţională” (o fi ficţiune realitatea de român?), a venit rândul familiei tradiţionale „învechite”. Psihologii de „elită” ne spun că monogamia ar fi o greşeală, de parcă ar face reclamă la prezervative. În vremi staliniste, când tătuca era Stalin şi mămuca – URSS, familia era „cuib de viespi burgheze”, iar în vremile noastre amare şi amarnice destabilizarea etnică şi etică e în curs.
Florentina Toniţă întreabă cum ne-am putea salva, ca popor, ca ţară, de acest tăvălug. Răspunsul nu-i altul decât „uniţi în cuget şi-n simţiri”.
                                                                                                                  Magda URSACHE
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10767
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum