ROMÂNIA ȘI LEGILE MEMORIALE

In jos

ROMÂNIA ȘI LEGILE MEMORIALE

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Aug 01, 2015 10:50 pm

Începuturile
România a adoptat, începând cu anii 2000, mai multe legi memoriale. Nu ne propunem aici o prezentare a lor, ci doar să stăruim asupra celor care au caracter punitiv, a incidenței pe care o au asupra cercetării istorice și, într-un mod mai general, asupra libertății de expresie.
Primul act legislativ de acest tip a fost adoptat de către Guvern în 2002. Este vorba despreOrdonanța de urgență nr. 31 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii[1].
Scopul declarat era unul nobil: „Pentru prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă, la discriminare şi la săvârşirea de infracţiuni contra păcii şi omenirii“. Nu se explica însă, în nici un fel, de ce era nevoie de o lege specială sau, altfel spus, de ce nu erau suficiente prevederile Codului Penal. La fel, nici de ce noua lege viza doar crimele comise în perioada războiului (1939-1945), eludându-le pe cele petrecute în perioada comunistă (1945-1989), care au avut, cel puțin în prima parte a regimului, un caracter la fel de masiv și sistematic. Și totuși, motivarea de atunci vorbea despre „o preocupare constantă a [...] organismelor europene și internaționale“, sugerând astfel o influență și o presiune externe.
Concret, iată la ce se referea textul:
Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (Art. 6)
promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, de către o persoană juridică. (Art. 8(c) )
Prima faptă constituia infracțiune, era investigată de procuror și presupunea o pedeapsă cu închisoarea „de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi“, în timp ce cea de-a doua reprezenta o contravenție, era constatată şi aplicată „de către personalul împuternicit în acest scop de către ministrul Culturii şi Cultelor, precum şi de către personalul special abilitat din cadrul Ministerului de Interne“, și prevedea o amendă între 25 și 250 de milioane de lei vechi.
Cenzura istorică
Totuși, deși Ordonanța oferea garanții minime pentru cei care se exprimau în interesul artei, științei, cercetării sau educației, conținea sâmburii derapajelor de la libertatea cercetării și de opinie.
În acest sens, vom aduce ca exemplu o experiență personală. În 2005 am fost coautor la Manualul de istorie pentru clasa a X-a coordonat de Dinu C. Giurescu (Editura Sigma, București), în cuprinsul căruia am scris lecția nr. 3, intitulată Holocaustul, din Cap. XII, denumit Marile conflicte ale secolului al XX-lea (II). Pe scurt, acolo spuneam că din punct de vedere istoric termenul de holocaust, folosit cu precădere în spaţiul cultural anglo-saxon, semnifică – la fel ca şi sinonimele sale Şoah, din spaţiul francez şisoluţie finală (Endlösung) sau exterminare (Vernichtung), din cel german – masacrarea evreilor (şi, în acelaşi timp, a handicapaţilor şi rromilor) de către nazişti sau, în tot cazul, cea care s-a subsumat proiectului nazist. Or, acestă definiție trimitea, în același timp, la crimele în masă ale regimului Antonescu, care s-au subsumat unui proiect propriu de exterminare, diferit de cel german, și care a avut ca motivare (de nemotivat, însă!) răzbunarea pentru crimele făcute (și) de populația de origine evreiască în timpul evacuării Basarabiei și Bucovinei, petrecută după ultimatumurile sovietice din vara anului 1940. După ce manualul a parcurs – și a trecut – întreaga procedură de avizare, Editura a primit de la Ministerul Educației o adresă nesemnată, care conținea unica indicație: „Lecția [...] va fi rescrisă conform cu concluziile Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România.“ În fine, dat fiind că era vorba despre un inadmisibil act de cenzură, am retras textul, care a fost rescris de un alt coleg.
Dezvoltări
În 2006 a fost adoptată Legea nr. 107 pentru aprobarea Ordonanței mai sus citate[2]. Cu acel prilej, ei i-au fost aduse modificări. Deși pedeapsa pentru negarea „holocaustului“ a rămas aceeași, sancțiunea pentru cultul persoanelor vinovate de crimele indicate a fost înăsprită prin transformarea din contravenție în infracțiune, pedeapsa fiind închisoarea „de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi“.
Dar, probabil, cea mai importantă schimbare a fost definirea holocaustului:
prin holocaust se înțelege persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945. De asemenea, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din populația romă a fost supusă deportării și anihilării. (Art 2(d) )
Holocaustul trimitea deci la crimele de război, împotriva păcii și omenirii (curios, nu și la genocid), deci la crime imprescriptibile, care i-au vizat pe evreii europeni în totalitatea lor. Prin urmare, el nu era un termen sub care să fie cuprinși și țiganii (romii), care i-ar fi căzut victime în parte, iar noțiunile folosite pentru a denumi această teribilă realitate erau din registrul criminalității ordinare. Iată deci o curioasă ierarhie a victimelor în situația în care avem aceiași autori.
Aplicarea legii a constat în plângeri depuse la Parchet de către persoane și organisme, între care cel mai important este Institutul „Wiesel“. Toate acestea s-au soldat cu neînceperea urmăririi penale pe motiv că procurorii nu aveau la îndemână o definiție a „Holocaustului pe teritoriul României“.
Neajunsul textului în vigoare este că, dacă din punct de vedere istoric lucrurile sunt clare, negaționiștii de astăzi găsesc scăpări prin faptul că teritoriile actuale ale României nu mai corespund cu cele administrate în acea perioadă de guvernele istorice. Prin urmare, considerăm că introducerea unei noi definiții este de natură să înlăture atât neajunsurile juridice, cât și să îndrepte un adevăr istoric constând în aceea că numai guvernele de la acea dată se fac vinovate de participarea la holocaust în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944 și nu trebuie aruncat stigmatul peste timp, nici asupra statului român și nici a generațiilor care au urmat perioadei în cauză.
Ultima redută
Prin urmare, „negaționiștii“ s-au dovedit a fi mai abili decât procurorii, așa încât ei trebuiau contrați atât pe teren juridic, cât și istoric. Astfel a apărut Proiectul de lege pentru o nouă modificare și completare a OUG nr. 31/2002 (PL-x nr. 193/2014), o inițiativă a parlamentarilor PNL Andrei Dominic Gerea, Adrian George Scutaru (deputați) și George Crin Laurenţiu Antonescu (senator), din a căror motivare tocmai am citat[3]. De-a lungul întregului proces legislativ ei au beneficiat, după cum o mărturisesc, „de sprijinul specializat“ al Institutului „Wiesel“, ceea ce, conform uzanțelor parlamentare, echivalează cu a spune că institutul respectiv, deși nu are drept de inițiativă legislativă, are capacitatea de a influența Legislativul. La rândul său, Guvernul Ponta a sprijinit inițiativa și a făcut propuneri pentru îmbunătățirea proiectului, prin urmare i-a adus propriul sprijin, semn al influenței institutului și la nivel executiv.
Cât privește restabilirea adevărului istoric amintit, nu vedem cum ea ar putea fi făcută prin noul text de lege, de vreme ce în Raportul „Iliescu–Wiesel“ – vulgata care stă la baza activității institutului care redactează plângeri penale – ambele stigmate se regăsesc: atât responsabilitatea Statului Român, încă de la întemeierea sa, în Modernitate, pentru politici numite „antisemite“, cât și culpabilizarea colectivă și transistorică.
Dar fiind că „negaționiștii“ s-au repliat spunând că Mișcarea Legionară nu a fost o organizație fascistă, a doua definiție propusă de inițiatori a fost cea de „fascism“, care, local, a fost identificat expres cu Mișcarea Legionară și denumirile sale ulterioare.
Proiectul a vizat o extindere a legii nu doar în privința definițiilor deja indicate, ci și a sferei de aplicare. Astfel, Parlamentul României a avansat pe calea legiferării în materie de istorie. Mai întâi, a fost reluată definiția holocaustului:
prin holocaust pe teritoriul României se înțelege persecuția sistematică și anihilarea evreilor, spriinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944. (Art. 2(d¹) )
După cum se vede, a fost eliminată orice referire la victimele rrome (țigani), care se dovedise problematică (chestiune observată de către Guvern). Faptul este cu atât mai bizar pentru o lege care își propune să preîntâmpine fascismul, rasismul, xenofobia și crimele împotriva umanității, dacă reușește să nedreptățească o altă categorie de victime din același registru. Prin urmare, propunerea legislativă antinegaționistă se dovedește a fi, la acest nivel, pur negaționistă.
Iată cum este redefinit și pedepsit negaționismul:
Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimizarea în mod evident, prin orice mijloace, în mod public, a holocaustului ori a efectelor acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (Art. 6(1) )
Apoi, a fost adăugat un al doilea articol:
Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în mod public, a genocidului, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internațional, în Statutul Curții Penale Internaționale și în Carta Tribunalului Penal Internațional înființat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, și recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curții Penale Internaționale, a Tribunalului Militar Internațional înființat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda sau a oricărui alt tribunal penal internațional înființat prin instrumente internaționale relevante și a căror competență este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (Art. 6(2) )
Trimiterea redundantă la Acordul de la Londra este o preluare mot-à-mot după prima lege antinegaționistă franceză, din 1990, intitulată, după numele deputatului comunist inițiator, „Legea Gayssot“[4].
Celelalte referințe au fost introduse pentru a conferi legii un simulacru de universalitate. Este remarcabilă deci preocuparea pentru genocidele din fosta Iugoslavie sau Rwanda, dar este la fel de sugestivă absența oricărei referiri la crimele imprescriptibile ale comunismului din perioada 1945-1989, fapt cu atât mai bizar cu cât, în perioada în care aveau loc dezbaterile, unele cazuri de acest tip erau investigate de Parchet. Vom remarca, încă o dată, ca și în cazul rromilor (țiganilor) trimiși la moarte de regimul Antonescu alături de evrei, caracterul negaționist al proiectului.
În același timp, minima protecție a celor care se exprimă în interesul artei, științei, cercetării sau educației a fost diluată, de vreme ce a fost adus un adagiu:
și interesul este exprimat în sensul protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale ale omului și al prevenirii și combaterii incitării la ură națională, rasială sau religioasă, la discriminare și la săvârșirea de infracțiuni contra păcii și omenirii.
Prin urmare, este ușor de înțeles că dacă emiți opinii neconforme cu definițiile de mai sus, și dacă nu o faci în contextul unor acțiuni preventive, riști să fii inculpat penal. Prin urmare, „știința pentru știință“ și libertatea de opinie sunt astfel evacuate. Mai mult, dacă o instituție guvernamentală precum Institutul „Wiesel“ se pronunță împotriva cuiva – situație care a devenit din ce în ce mai frecventă –, calea arbitrariului complet este deschisă.
Consecințe
Proiectul pe care l-am discutat mai sus a fost adoptat în 2014 de Senat și se află, în prezent, la Camera Deputaților, care în acest caz este decizională. Acolo, dezbaterile din Comisia Juridică au luat o turnură hilară:
Potrivit vicepreședintelui Comisiei juridice, caracterul fascist al mișcării legionare este confirmat de către Academia Română prin Dicționarul explicativ al limbii române din 1998 care la explicația atribuită legionarului precizează că acesta este „membru sau simpatizant al organizației fasciste din România interbelică sau gardist“.
De asemenea, a precizat Nica, manualul de istorie din clasa a XII-a, aprobat de Ministerul Educației, spune că partide cu caracter fascist au apărut și în România în 1927[5].
Acest mod de apreciere a Mișcării Legionare este însă nu doar ridicol, ci și periculos.
Ridicol, pentru că invocă DEX-ul, ediția 1998 (de ce nu DOOM-ul?), și un manual de istorie de clasa a XII-a, nenumit (apropo, sunt șase astfel de manuale alternative în școli). Dacă invoca, de pildă, o lucrare clasică în domeniu, precum Fascismul în epoca sa de Ernst Nolte (București, Editura Vivaldi, 2009), discuția istorică putea avea un punct de plecare.
Periculos, pentru că cei care nu împărtășesc această înțelegere a istoriei vor putea fi oricând inculpați pentru „negaționism“.
Există mai multe state europene, iar Franța este un model, cu o legislație similară, dar care este puternic contestată, atât din punct de vedere istoric, cât și juridic, dat fiind că are un caracter „liberticid“. Prin urmare, legislația română în domeniu vine dintr-o direcție greșită și se îndreaptă într-una și mai greșită, fapt pe care aleșii nației par să-l ignore deliberat.
În fine, vom cita un pasaj din petiția Asociației Liberté pour l’histoire, la care au aderat istorici francezi de prestigiu, iritați de intervențiile politice din ce în ce mai frecvente în aprecierea faptelor istorice și de procedurile judiciare care îi vizează pe istorici ori pe cei înclinați spre reflecție, și care ar putea să ne stea în față când gândim asemenea legi:
Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și nu cunoaște tabúuri. El poate să deranjeze. […]
Istoria nu face obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al puterii judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei[6].
NOTE
[1] Actul normativ a fost semnat de prim-ministrul Adrian Năstase și contrasemnat de Rodica Mihaela Stănoiu (ministrul Justiţiei), Răzvan Theodorescu (ministrul Culturii şi Cultelor) și Ioan Rus (ministrul de Interne). Cf. la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/gm4tkoby/ordonanta-de-urgenta-nr-31-2002-privind-interzicerea-organizatiilor-si-simbolurilor-cu-caracter-fascist-rasist-sau-xenofob-si-a-promovarii-cultului-persoanelor-vinovate-de-savarsirea-unor-infractiuni-#.
[3] Întreaga documentație accesibilă se regăsește pe site-ul Parlamentului, la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=14131#.
[4] Iată Art. 9 al Legii no 90-615 din 13 iulie 1990 : „Seront punis […] ceux qui auront contesté […] l’existence d’un ou plusieurs crimes contre l’humanité tels qu’ils sont définis par l’article 6 du statut du tribunal militaire international annexé à l’accord de Londres du 8 août 1945 (subl. n.) et qui ont été commis soit par les membres d’une organisation déclarée criminelle en application de l’article 9 dudit statut, soit par une personne reconnue coupable de tels crimes par une juridiction française ou internationale.“
[6] Cf. „Libération“, 13/12/2005, la adresa: http://www.liberation.fr/societe/2005/12/13/liberte-pour-l-histoire_541669#.
București, 18 iunie 2015.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5420
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum