Despre Legea „anti-legionară“ – recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (I )

In jos

Despre Legea „anti-legionară“ – recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (I )

Mesaj Scris de Admin la data de Lun Aug 03, 2015 12:31 am

Despre Legea „anti-legionară“ – recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (I)
Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, aflată pentru promulgare, în mapa Preşedintelui României, a provocat nemuţumiri şi tulburări în agora românească, care îi pun sub semnul întrebării seriozitatea. 
DE ACELASI AUTOR
Despre Legea "anti-legionară": chestiunea evreiască în România început... 
Despre promulgata Lege "anti-legionară" - recurs împotriva uitării şi ... 
Biserica Ortodoxă din Grecia între Grexit şi mărturisirea creştină 
Atât naţional-creştinii - care recunosc public caracterul eroic al jertfei mărturisitorilor creştini din închisorile comuniste, delimitându-se corect de falsele acuzaţii de apartenenţă criminală la Mişcarea Legionară, colportate împotriva acestor mărturisitori de regimul dictaturii comuniste - cât şi istorici şi cercetători ai fenomenului legionar au exprimat critici mai mult sau mai puţin severe împotriva acestei legi. O lege adoptată, bizar, nu într-o Românie cuprinsă de nebunia antisemită, de teroarea xenofobă sau agitată de vreo mişcare virulentă de negare a Holocaustului, ci în contextul în care societatea românească nu cunoaşte nici măcar umbra unor asemenea acţiuni anti-democratice şi, în esenţa lor, anti-creştine. Evident, din tabăra susţinătorilor corectitudinii politice, Legea în discuţie a fost primită cu aplauze, fiind considerată, înainte de toate, o dovadă a asumării, de către România, a valorilor umaniste, filosofice şi juridice ale societăţii capitalismului global - in extremis transformate într-o "Nova Religio Mundi" chemată să facă sinteza, până la diluare şi marginalizare, a identităţilor naţionale. Totodată, aceştia consideră că Legea în discuţie ar fi un instrument juridic capabil să apere societatea românească de "recrudescenţa (sic!) în Europa, a mişcărilor neofasciste antidemocratice, periclitând (bis sic!), nu de puţine ori, liniştea socială". (vezi Expunerea de motive la Lege, pag. 3). Considerăm că este necesară o analiză calmă şi cinstită a textului, contextului şi spiritului acestei Legi, astfel că, în rândurile care urmează, încercăm să ne oferim contribuţia la însănătoşirea agorei româneşti, urmând povaţa adresată lui Petre Ţuţea de profesorul universitar, filosoful şi jurnalistul român Nae Ionescu: "Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte."  *** I. Câteva chestiuni politice şi morale despre personalitatea publică a iniţiatorilor Legii „anti-legionare”: Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob ş.c.l. a fost iniţiată - conform site-ului Camerei Deputaţilor (sursa) de trei parlamentari liberali (doi deputaţi şi un senator).  Deputatul Gerea Andrei Dominic - absolvent al ASE Bucureşti, a fost ales pentru al treilea mandat de deputat în Circumscripţia Electorală Nr.3 ARGEŞ, Colegiul Uninominal nr.8, din partea PNL (sursa). Cariera politică: membru în Grupul Parlementar al PNL, până în iulie 2014, membru în Grupul Parlamentar Liberal Consevator, format din Partidul Conservator şi Partidul Liberal Reformator al lui Călin Popescu Tăriceanu, iar din iunie 2015, membru în ALDE-Alianţa Liberalilor şi Democraţilor care participă la guvernare, alături de PSD. În prezent, domnul Gerea Andrei Dominic deţine, pentru a doua oară în cariera sa politică de până acum, un portofoliu ministerial, anume funcţia de Ministru al Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, în Guvernul Victor Ponta (sursa).    Ex-Deputatul Scutaru Adrian George - absolvent al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, al Colegiului Naţional de Apărare, al Colegiului NATO de la Roma şi al Colegiului Naţional de Informaţii, a fost ales pentru al treilea mandat de deputat în Circumscripţia electorală Nr.10 BUZĂU, Colegiul uninominal nr.1, din partea PNL (sursa). Cariera politică: 1998 - consilier de imagine al politicianului Teodor Meleşcanu, la acel moment preşedinte al Alianţei pentru România, 2001 - purtător de cuvânt al ApR, membru al Biroului Executiv Central al ApR, după ianuarie 2002 - membru al PNL (după fuziunea ApR cu PNL). A fost consilier prezidenţial pentru Securitate Naţională al Preşedintelui Klaus Iohannis, în perioada decembrie 2014 - martie 2015. În aprilie 2015, domnul Scutaru Adrian George era audiat la DNA, într-un dosar penal pentru fapte de corupţie şi apoi este pus sub control judiciar.    Senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu - principalul iniţiator al Legii în discuţie, este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie Bucureşti, fost profesor de Istorie la Vaslui şi Tulcea, fost muzeograf la Muzeul Judeţean Tulcea "Delta Dunării", a fost ales pentru al şaselea mandat parlamentar ca senator in colegiul uninominal 2 din Circumscripţia electorală nr.36 Teleorman, din partea PNL (sursa). Cariera politică: membru al PNL Tulcea, membru succesiv în Partidul Alianţei Civice şi în Partidul Liberal '93, apoi a revenit în PNL. Numele senatorului este menţionat într-un dosar penal instrumentat de DNA, conform site-ului România Curată (sursa). Despre senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu mai facem precizarea că domnia sa, conform site-ului Deutsche Welle în limba română, a fost invitat, în calitate de iniţiator al Legii în discuţie, să participe la o dezbatere internaţională referitoare la problema anti-semitismului în lume, organizată de American Jewish Commitee, în mai 2014, unde a prezentat situaţia anti-semitismului din România (sursa). Deputatul Ciprian Nica, susţinător important al Legii în discuţie - alături de cei trei parlamentari liberali, iniţiatori ai Legii în discuţie, trebuie amintit şi vicepreşedintele Comisiei Juridice, Ciprian Nica, deputat PSD, prin contribuţia căruia Mişcarea Legionară este calificată, în textul legii, ca oranizaţie fascistă. Absolvent de studii universitare de Drept Economic şi Administrativ, domnul deputat Ciprian Nica a fost demascat de către CNSAS, încă din octombrie 2009, ca turnător al Securităţii lui Ceauşescu, calitatea de colaborator al Securităţii fiind definitiv stabilită în instanţă, în aprilie 2014, prin decizia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sursa). Aceştia sunt iniţiatorii Legii în discuţie. Pe subiectul analizei noastre, observăm pe de o parte, că domniile lor nu dovedesc o suficientă şi temeinică pregătire în domeniile aferente principalelor teme pe care Legea în discuţie doreşte să le reglementeze, iar pe de altă parte, că dimensiunea loialităţii faţă de moralitate în activitatea lor politică este precară - cariera lor publică fiind serios afectată de traseism politic şi/sau de fapte penale. Această precaritate ne face să considerăm că iniţiatorii acestei legi se află, ca din păcate şi alţi politicieni români, în imposibilitatea morală de a iniţia legi care să vindece eventuale răni morale ale societăţii româneşti. Evident, deşi această dimensiune morală are legătură cu noţiuni precum onoarea, probitatea publică, verticalitatea spirituală şi posesia deplină a bunului simţ, în niciun caz nu poate fi folosită pentru susţinerea ideii că absenţa ori precaritatea ei ar anula puterea legislativă pe care o deţin, individual şi colectiv, membri Parlamentului României. Absenţa dimensiunii morale a parlamentarilor o judecă fie instanţa de judecată, dacă se transformă în faptă penală, fie electoratul, dacă acesta oboseşte în a alege mereu şi mereu indivizi imorali în forul legislativ al ţării, fie Istoria, dacă Justiţia şi alegătorii au eşuat în a-l sancţiona pe politicianul imoral. Eu am însă certitudinea că această degradare morală va fi judecată şi pedepsită de Dumnezeu.    *** II. Despre precaritatea şi superficialitatea Expunerii de motive anexată proiectului Legii „anti-legionare”: Surprinzător la un act normativ atât de important, Expunerea de motive anexată la proiectul Legii în discuţie are doar patru pagini. Totuşi, să urmăm dreptatea şi să spunem că numărul de pagini nu ar fi important - deşi, repetăm, subiectul ar impune o abordare ceva mai profundă şi implicit, mai extinsă - dacă în conţinut aflăm clarificările necesare, argumentele care să susţină irefutabil adevărul suprem al iniţiatorilor de lege. Din păcate, în opinia noastră, numărul mic de pagini exprimă, în cazul acestei Legi, nu puterea de sinteză şi de argumentare a celor trei parlamentari, ci dimpotrivă, slăbiciunea aproape adolescentină a argumentelor aduse şi mai ales, superficialitatea abordării acestui subiect delicat. O superficialitate indusă, credem noi, de siguranţa gândului că, într-o lume a globalzării - atât de sensibilă şi cu reacţii agresive la orice adiere de voinţă care s-ar împotrivi nivelării conştiinţelor, prin standardizare şi sintezei naţiunilor, prin contopire şi integrare până la diluare - nimeni nu ar avea curajul să-şi asume o dezbatere corectă şi cinstită, profundă şi atentă a unui proiect de lege în care apar, obsedant, expresii precum "fascism", "legionar", "mişcarea legionară", "anti-semitism", "xenofobie", "Holocaust" etc. În Expunerea de motive, iniţiatorii Legii de modificare a Ordonanţei nr.31/2002, fără vreo grijă - măcar de nivel şcolăresc - pentru consistenţa şi acurateţea argumentelor şi probelor doveditoare, afirmă sec că: „din experienţa (sic!) de până acum privind utilizarea acestui act normativ, cazurile sau manifestările menţionate prin adrese, solicitări sau reclamaţii (plângeri) depuse la Parchet de către diverse entităţi, inclusiv Institutul "Elie Wiesel", pasibile de a intra sub incidenţa acestui act normativ (Ordonanţa 31/2002 n.n.), au fost finalizate cu închiderea dosarului încă din faza de cercetare. Argumentele de respingere ale Ministerului Public au fost, în majoritatea cazurilor, bazate pe interpretări ale articolelor din lege în care se face referire la Holocaust. În aceste condiţii se impune o clară definire a "Holocaustului pe teritoriul României." Considerăm că o lege care se doreşte a fi instrument de combatere a extremismului, fascismului, anti-semitismului, xenofobiei şi negării Holocaustului trebuie mult mai serios argumentată, decât cu afirmaţii care fac mai curând apanajul discursului politicianist şi nu au legătură cu logica şi argumentaţia juridică. Observăm că iniţiatorii Legii în discuţie nu aduc în susţinerea afirmaţiilor făcute date statistice cu privire la plângerile depuse la Parchet în speţe privind negarea Holocaustului pe teritoriul României. Iniţiatorii legii aveau cel puţin posibilitatea să aducă date statistice cu privire la acţiunile în instanţă pierdute de Institutul "Elie Wiesel", generosul lor partener în elaborarea legii în discuţie. Mai mult, iniţiatorii Legii trec desconsideră faptul că în România exista - la momentul iniţierii legii, dar şi în prezet - posiblitatea sancţionării imediate şi fără echivoc a faptele despre care domniile lor induc ideea că instanţa ar fi respins să le sancţioneze, din lipsă de reglementare juridică. Vorbim despre Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte foarte clar, la Art. 3, lit.h şi lit.l: Constituie amenintari la adresa securitatii nationale a Romaniei urmatoarele: h) initierea, organizarea, savarsirea sau sprijinirea in orice mod a actiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunista, fascista, legionara sau de orice alta natura, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune in pericol sub orice forma unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei, precum si incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept; l) initierea sau constituirea de organizatii sau grupari ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a acestora, in scopul desfasurarii vreuneia din activitatile enumerate la lit. a)-k), precum si desfasurarea in secret de asemenea activitati de catre organizatii sau grupari constituite potrivit legii. Interpretarea corectă şi aplicarea, prin coroborare, a acestor două litere din Legea siguranţei naţionale în orice speţă cu privire la negarea Holocaustului sau propaganda în favoarea Holocaustului pe teritoriul României, vor conduce la concluzia clară că negarea Holocaustului sau propaganda în favoarea acestuia reprezintă acţiuni care pot fi judecate şi condamnate în instanţă, în temeiul Legii Siguranţei Naţionale, fapt care anulează necesitatea unei duble reglementări, aşa cum aceasta poate rezulta prin promulgarea Legii în discuţie. În continuarea argumentaţiei lor, iniţiatorii Legii în discuţie afirmă că neajunsul textului în vigoare este că, deşi din punct de vedere istoric lucrurile sunt clare, negaţioniştii de astăzi găsesc scăpări prin faptul că teritoriile actuale ale României nu mai corespund cu cele administrate în acea perioadă de guvernele istorice. Prin urmare considerăm că introducerea unei noi definiţii (a Holocaustului n.n.) este de natură să înlăture atât neajunsurile juridice, cât şi să îndrepte un adevăr istoric constând în aceea că doar guvernele de la acea dată se fac vinovate de participarea la Holocaust în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944 şi nu trebuie aruncat stigmatul peste timp, nici asupra statului român şi nici asupra generaţiilor ce au urmat periodei în cauză. Descoperim, în acest paragraf, un adevărat amalgam de afirmaţii gratuite care se doresc a fi ridicate la rang de argumente în susţinerea unei iniţiative legislative. Să le enumerăm: Din punct de vedere istoric lucrurile sunt clare. Afirmaţia reprezintă o primă eroare de evaluare a Istoriei comisă de cei trei parlamentari, dintre care doi au pregătire istorică şi se poate prezuma că nu le sunt străine exigenţele analizei istorice. Dacă realitatea comiterii de către autorităţi statale şi militare sau de către organizaţii politice româneşti, în perioada 1940-1944, de fapte criminale care se circumscriu noţiunii de Holocaust este aproape imposibil de contestat, circumstanţele, autorii individuali şi în general, detaliile şi contextul în care au fost comise aceste fapte criminale sunt încă studiate de către istorici şi probabil că vor mai trece câteva decenii, dacă nu chiar mai mult, până vor fi suficient şi limpede lămurite. Chiar dacă am accepta că pentru iniţiatorii Legii în discuţie, lucrurile sunt clare din punct de vedere istoric, tot rămâne neonorată exigenţa argumentării juridice, documentare şi eventual, statistice, a acestei afirmaţii care se doreşte a fi argument în susţinerea unui proiect legislativ. Negaţioniştii de astăzi găsesc scăpări prin faptul că teritoriile actuale ale României nu mai corespund cu cele administrate în acea perioadă de guvernele istorice. Această afirmaţie (argument?) face trimitere la o altă argumentaţie, anume a partizanilor negării Holocaustului în România. Se resimte necesitatea susţinerii afirmaţiei cu probe directe (exemple de poziţii public exprimate negaţioniştii români ai Holocastului, exemple de speţe juridice în care negaţioniştii au scăpat de Justiţie, folosind respectiva "scăpare" etc.). Din maculatura care neagă Holocaustul din România, publicată după 1989, cu greu poate fi descoperit un aşa de slab argument, cum că uciderea evreilor şi ţiganilor români de către autorităţile statale sau organizaţii politice româneşti, în perioada 1940-1944, în alte teritorii decât cele deţinute de România anului 2015, nu se regăseşte în noţiunea de Holocaust, pe motiv teritorial. Holocaustul în sine vorbeşte despre exterminarea în masă a membrilor unor popoare şi etnii, pe motiv rasial, indiferent de teritoriul unde s-a comis crima, iar condamnarea faptelor penale circumscrise Holocaustului se aplică unor persoane fizice, eventual persoane juridice, indiferent de locul unde au fost comise. În concluzie, afirmaţia legată de aspectul teritorial - pe care legislaţia românească nu l-ar fi luat în considerare şi pe care iniţiatorii Legii în discuţie vor să-l rezolve - are un conţinut diluat şi irelevant, din perspectiva argumentaţiei juridice. Considerăm că introducerea unei noi definiţii (a Holocaustului n.n.) este de natură să înlăture neajunsurile juridice. Această afirmaţie cu privirie la aşa-zise "neajunsuri juridice" completează afirmaţia mai-sus analizată şi suferă de aceeaşi lipsă de argumentare, de justificare prin dovezi concrete, prin exemple edificatoare şi fără a insista inutil asupra ei, considerăm că este irelevantă din perspectiva argumentaţiei juridice. Introducerea unei noi definiţii (a Holocaustului n.n.) este de natură (...) să îndrepte un adevăr istoric constând în aceea că doar guvernele de la acea dată se fac vinovate de participarea la Holocaust în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944 şi nu trebuie aruncat stigmatul peste timp, nici asupra statului român şi nici asupra generaţiilor ce au urmat periodei în cauză. Iniţiatorii Legii în discuţie operează aici cu o ficţiune juridică, anume aceea că ar fi posibil să fie aruncat un stigmat peste timp asupra statului român. Spunem "ficţiune juridică" pe de o parte pentru că afirmaţia se referă la statul român, subiect de drept care poate fi stigmatizat doar pe cale juridică, iar pe de altă parte, pentru că o astfel de stigmatizare pentru fapte penale trecute, în sensul de sancţionare penală, oricum nu poate fi oprită, de exemplu în cazul despăgubirilor în favoarea persoanelor care au avut de suferit în timpul dictaturilor legionară, antonesciană şi comunistă. Apoi, este absurd, într-o expunere de motive în susţinerea unei legi, în România anului 2015, să foloseşti trimiteri la o aşa-zisă posibilă stigmatizare a generaţiilor ce au urmat perioadei în cauză, pentru că o astfel de stigmatizare nu este de domeniul juridic, ci de domeniul memoriei colective. Asocierea Germaniei şi în general, a noţiunii de "german", cu Hitler, lagărele de concentrare, exterminarea în masă a evreilor, ţiganilor, slavilor, asocierea SUA cu primele atacuri cu armă nucleară asupra civililor, asocierea Japoniei cu atacurile kamikaze din timpul ultimului război mondiale etc. vor fi cu greu şi peste multe decenii, poate secole, eliminate din memoria colectivă a naţiunilor şi popoarelor lumii. Asupra României sau a naţiunii române nu se constată existenţa unei stigmatizări din partea altor naţiuni sau popoare pentru fapte comise în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, inclusiv cele circumscrise Holocaustului, chiar dacă acestea au fost comise. Dimpotrivă, România este prezentă în memoria popoarelor lumii, sub aspect negativ, ca ţara dictatorului Nicolae Ceauşescu, ca ţara unde comunismul a căzut în mod sângeros, ca ţara unde au fost organizate mineriadele etc. În textul Expunerii de motive la Legea în discuţie, vom descoperi şi o aserţiune ce ţine de domeniul istoriei doctrinelor şi ideologiilor. Se afirmă următoarele: În România, fascismul a luat denumirea de Mişcarea Legionară sau titulaturi ale unor partide sub care aceasta a funcţionat până în ianurie 1941 (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garde de Fier, Totul pentru Ţară etc.). Referitor la relaţia dintre noţiunea de fascism şi ideologia promovată de Mişcarea Legionară, este interesant de menţionat textul unui document care conţine observaţii despre Legea în discuţie, remis către mass-media (sursa) în data de 5 iunie 2015, de către Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din cadrul Academiei Române, sub semnătura directorului institutului Prof. Dr. Radu Ciuceanu, cităm: "În lucrarea sa Pentru Legionari (1936), Corneliu Zelea Codreanu arată că piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Accentul se pune pe crearea elitei politice ca proces de acumulări lente şi pe educarea tineretului în spiritul naţionalismului, al promovării vechilor tradiţii ale poporului român, antibolşevismului, reformarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti, având o componentă religioasă puternică, aceasta din urmă conferind un caracter original Mişcării Legionare, în contextul mişcărilor de extremă dreapta europene ale vremii. Prin valorile promovate, Mişcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, "a priori", în curentul "fascist", încă nedefinit complet şi perceput astăzi ca "depersonalizat" la scară europeană pentru că se nesocotesc trăsăturile fundamental naţionale. (...) Conform declaraţiei publice (2011) a Acad. Dan Berindei, Preşedinte de Onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române, Mişcarea Legionară nu poate fi calificată drept "fascistă", întrucât nu întruneşte, prin elemetele de doctrină pe care le-a adoptat şi promovat, un caracter ideologic fascist". Iniţiatorii Legii în discuţie, din dorinţa de a accentua condamnarea Mişcării Legionare şi a oricărei persoane, personalităţi, idei sau acţiuni în legătură cu aceasta, forţează utilizarea termenului de fascism şi obţin contrariul. În epocă, multe din acţiunile politice ale Mişcării Legionare au făcut ca aceasta să poată fi identificată ca parte componentă a familiei formaţiunilor politice naţionaliste şi eventual de extremă dreapta, însă apartenenţa la fascism sau la nazism este încă dificil de dovedit. Probabil că iniţiatorii Legii s-au gândit că sunt folositoare conotaţiile înfricoşătoare ale termenului de fascism şi că utilizarea acestuia oferă o anumită greutate iniţiativei lor legislative, suplinind lipsa unei argumentaţii solide. *** Ne vom opri, deocamdată, aici cu analiza noastră. Totuşi, este necesar să facem câteva precizări, pentru a ajuta la înţelegerea corectă a demersului nostru jurnalistic: Nu sunt adeptul Mişcării Legionare, doresc doar o evaluare corectă şi sinceră a istoriei acestei mişcări mistico-politice româneşti, precum şi evitarea unor exagerări inutile care pot genera reacţii adverse periculoase şi care nu ajută la însănătoşirea democraţiei româneşti post-decembriste. Consider că rasismul, anti-semitismul, xenofobia, uciderea adversarilor politici sau de idei, fundamentalismul religios şi politic sunt absolut incompatibile cu valorile creştinismului, indiferent de tipul de societate în care acestea se manifestă, şi că trebuie permanent şi cu fermitate condamnate şi sancţionate. Am convingerea că noţiunea de Holocaust are o aplicabilitate mult mai largă, ea cuprinzând atât crimele comise împotriva evreilor, cât şi orice ucideri în masă comise asupra unor comunităţi umane, în temeiul unor criterii rasiale sau religioase, aşa cum a fost exterminarea în masă, alături de evrei, în timpul celui de-aAl Doilea Război Mondial, a ţiganilor, polonezilor, ruşilor, ucrainenilor, sau aşa cum este în vremurile noastre, uciderea în masă a creştinilor orientali şi africani de către extremiştii autoproclamatului Stat Islamic.  


Ultima editare efectuata de catre Admin in Lun Aug 03, 2015 12:39 am, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5269
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Despre promulgata Lege "anti-legionară" - recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (II)

Mesaj Scris de Admin la data de Lun Aug 03, 2015 12:35 am


Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob ş.c.l., promulgată de Preşedintele României, departe de a clarifica umbrele istoriei, poate provoca noi drame şi inutile tensiuni interetnice.   În prima parte a analizei noastre, v-am prezentat câteva aspecte ale Expunerii de Motive la legea în discuţie, redactată de parlamentarii liberali deputatul Gerea Andrei Dominic, ex-deputatul Scutaru Adrian George şi senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu, Credem că am oferit suficiente argumente pentru a demonstra că această Expunere de motive este superficială, precară din perspectivă juridică şi că promovează o viziune politizată asupra unor evenimente istorice pe care specialiştii în domeniu încă le studiază, fără să obţină deocamdată nişte concluzii finale care să ofere o imagine corectă şi completă a acestora. Legea în discuţie a fost promulgată miercuri, 22 iulie 2015, de Preşedintele Republicii. Probabil că legea va fi atacată la Curtea Constituţională, datorită numeroaselor erori anti-constituţionale pe care le conţine, atât în formă, cât şi în fond. Continuăm analiza noastră şi vă prezentăm câteva opinii despre  Punctul de vedere al Guvernului României la legea în discuţie, remis către Senat în februarie 2014. În legătură cu această lege, la momentul când se afla încă în dezbatere, Guvernul României a formulat, în conformitate cu art.111, alin (1) din Constituţie, un Punct de vedere caracterizat, în general, prin echilibru şi judecată raţională. O primă observaţie de bun simţ făcută de Guvern - şi al cărei conţinut pare a fi o subtilă trimitere spre lectura cursului de Drept penal, anul I de studii universitare - este aceea cu privire la modificarea titlului în sensul includerii sintagmei combaterea infracţiunilor. Juriştii Guvernului atenţionează că "potrivit normelor de tehnică legislativă, titlurile (de legi n.n.) trebuie să cuprindă referiri la fenomenele pe care actele normative doresc să le combată şi nu la combaterea infracţiunilor în general. (...) Prin urmare, fie se precizează în titlu care anume fenomen se doreşte a se combate, fie, dacă acesta este prea complex pentru a putea fi cuprins sintetic în titlu, se poate renunţa la completarea titlului, nefiind necesară, pentru atingerea scopurilor actului normativ, şi cuprindearea expresă a fenomenului dorit a se combate în chiar titlul actului normativ." Interesantă este însă reacţia Guvernului cu privire la argumentele autorilor legii în discuţie în favoarea "introducerii în conţinutul infracţiunilor cuprinse de acest act normativ, a ipotezelor privind Mişcarea Legionară, precum şi a definiţiei Holocaustului pe teritoriul României". Juriştii Guvernului consideră că "se impune consolidarea argumentelor pentru care se formulează propunerile din iniţiativa legislativă". În legătură cu Mişcarea Legionară, în Punctul de vedere al Guvernului României se face precizarea că "activităţile de origine legionară (alături de sorginte comunistă, fascistă, rasistă, antisemită, revizionistă sau separatistă) fac obiectul prevederilor art. 3 din Legea nr.51-1991 privind Securitatea Naţională, însă includerea lor în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Dacă s-ar adopta acest raţionament ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, meniţionate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr.51/1991". Este imposibil să nu observăm că autorii liberali ai legii în discuţie au omis - extrem de bizar pentru o ţară care încă suferă efectele deceniilor de dictatură comunistă - să pomenească organizaţiile şi simbolurile comuniste. Bizară omisiune, în condiţiile în care dictatura comunistă a guvernat sângeros şi criminal, vreme de 42 de ani, Naţiunea Română - evident că pentru o perioadă de timp cu mult mai îndelungată decât dictatura legionară şi cu efecte sociale, economice şi politice cel puţin identic, dacă nu chiar mai grave! Juriştii Guvernului României adresează o critică şi în legătură cu invocarea, în Expunerea de Motive la legea în discuţie, a unei decizii emisă de Secţia I-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - care statutează specificul legionarismului ca parte din familia mişcărilor fasciste - atenţionând că această decizie nu are caracter juridic de reglementare. În legătură cu introducerea unei definiţii a Holocaustului pe teritoriul României, Guvernul subliniază faptul că aceasta "are drept consecinţă, în plan juridic, limitarea noţiunii, faţă de conţinutul Holocaustului, reflectat deja în lit. d) a art.2 din Ordonanţă." Totodată, juriştii Guvernului atenţionau că în definiţia respectivă (aşa cum era formulată la acel moment n.n.) se făcea referire doar la perspecuţia sistematică şi anihilarea evreilor, populaţia rromă fiind omisă. O astfel de omisiune - mai ales că Istoria oferă statistici care demonstrează că ţiganii români au fost victime ale Holocaustului comis de autorităţile româneşti într-un număr cel puţin egal, dacă nu chiar superior cu cel al evreilor - întăreşte suspiciunea că autorii legii în discuţiei au scris textul de lege pe genunchi şi după dictare, cu o grabă şi superficialitate care jignesc până şi memoria victimelor Holocaustului. Reacţia Guvernului - deşi de o prudenţă impusă de zgomotul de fond al isteriei anti-legionare provocată fără sens, la acel moment, de câteva grupuri de interese, acompaniate de vocile unor aşa-zişi intelectuali progresişti - a fost o dovadă de normalitate şi luciditate. Din nefericire pentru agora românească, autorii legii nu au urmat însă calea echilibrului, deşi unele dintre recomandările făcute de Guvern s-au regăsit în varianta pentru promulgare a legii în discuţie. * * * Vă propun să părăsim, deocamdată, sfera interpretărilor juridice şi să medităm la câteva consecinţe practice pe care le poate avea această lege. Înainte de orice, faptul că legea în discuţie omite să înscrie comunismul în rândul formelor de extremism politic - paradoxal şi jignitor pentru memoria victimelor comunismului - oferă acţiunilor şi organizaţiilor de sorginte comunistă (cu toate ingredientele acestora - cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu sau a ideologilor bolşevici, precum Lenin şi Stalin, promovarea ideologiei staliniste, a dictaturii proletariatului, a desfiinţării proprietăţii private etc.) şansa de a se manifesta liber, fără teama că vor fi sancţionate penal. Condamnarea Comunismului operată în Parlamentul României de Preşedintele Traian Băsescu îşi pierde şi bruma de utilitate socială pe care părea că o are la momentul adoptării. Să fie un comunist mai puţin periculos decât un nostalgic legionar? Să fie crimele comunismului atât de puţin relevante, încât rămân "condamnate" doar prin retorica celebrei Condamnări a Comunismului adoptată de Parlamentul României pe fondul unor scene penibile şi groteşti provocate de Vadim Tudor? Crimele comunismului nu intră sub incidenţa legii penale? Cum spuneam, bizară omisiune... Legea în discuţie poate provoca însă o consecinţă cu mult mai gravă decât favorizarea mişcărilor de extremă stânga, prin omisiunea condamnării penale a acţiunilor şi organizaţilor de sorginte comunistă. În forma actuală, această lege confirmă, indirect, sentinţele adoptate de instanţele de judecată din două regimuri de dictatură: dictatura militară a Mareşalului Antonescu şi dictatura comunistă de după 1947. Mulţi dintre legionari au fost condamnaţi de instanţele antonesciene în temeiul acuzaţiilor formulate de procurorii militari că ar fi comis fapte care pot fi intepretate acum ca regăsindu-se în ceea ce numim propagandă legionară, Holocaust, crime împotriva păcii etc. Se omite realitatea istorică, faptul că multe - dacă nu cele mai multe - dintre condamnările hotărâte de instanţele de judecată (militare!) ale dictaturii lui Antonescu au fost politizate şi grav afectate de un probatoriu superficial construit, scopul acestor condamnări fiind, în epocă, de a se realiza ordinul Mareşalului Antonescu - lichidarea fizică a Mişcării Legionare, cu orice preţ. În acelaşi timp, legea în discuţie conferă, în mod indirect, valabilitate condamărilor adoptate de instanţele de judecată ale dictaturii comuniste. Eticheta de legionar era imediat pusă asupra celor care se opuneau regimului, iar legionarii veritabili au constituit, cel puţin în anii 50, principalele victime ale dictaturii comuniste tocmai datorită faptului că aceşti legionari (în majoritate tineri, elevi, studenţi, preoţi, intelectuali, mici proprietari şi ţărani) s-au împotrivit vehement, unii dintre ei cu arma în mână, instaurării regimului stalinisto-comunist. Nu mai insistăm asupra faptului că mulţi dintre legionarii asasinaţi în gulagul românesc, au fost agenţi paraşutaţi în România de către serviciile secrete Occidentale, în scopul organizării luptei de rezistenţă armată împotriva comunismului. Într-un interviu acordat publicaţiei on-line Activenews, profesorul şi teologul Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului pentru Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), referindu-se la numeroasele erori comise în elaborarea şi formularea legii în discuţie, afirmă: "Prima mea impresie: este un text mai curând ideologic, decât juridic propriu-zis. Legea nu ţine cont de rigorile constituţionale. Concret, proiectul de lege instituie o categorie specială de persoane vinovate care n-au fost condamnate, n-au fost trecute printr-un proces. Apartenenţa la Mişcarea Legionară, care a cunoscut grade diferite de identificare şi respectiv responsabilitate, ca şi în cazul membrilor altor formaţiuni de ieri sau de azi, nu determină automat vinovăţia unei persoane. În esenţă, această dispoziţie incriminează prin generalizare un întreg segment de populaţie pentru fapte comise de o mână de persoane. Or, răspunderea penală este individuală, nu colectivă. Trebuie urmărit fiecare autor, fiecare persoană în parte: când şi cât a aderat la respectivele principii, dacă s-a dezis la un moment dat, dacă a salutat crima sau chiar a încurajat-o etc. Sunt multe aspecte de luat în calcul. Pe scurt, nu putem fi extremişti în raport cu extremele!" Teologul Radu Preda atenţionează asupra faptului că problema comunismului în România, sub aspectul responsabilităţii penale, nu a fost încă rezolvată, legea în discuţie provocând un dezechilibru grav în raportarea la responsabilitatea penală a celor două mişcări politice - Legionarismul şi Comunismul: "De altfel, în afară de interzicerea simbolică a Partidului Comunist Român, în primele luni după decembrie 1989, noi nu am putut să condamnăm comunismul altfel decât retoric. Iată, nu avem o lege a lustraţiei. Nici măcar pe securişti, instrumente active, cunoscute şi recunoscute, ale regimului dictatorial, nu am putut să-i împiedicăm să activeze în viaţa publică postcomunistă. Culmea neputinţei: ei sunt pensionari în continuare, plătiţi consistent din banii statului român actual care se declară democratic. A condamna pe unii şi a aplica amnistia altora ar reprezenta un tratament inegal în raport cu două extreme. De unde şi problema, enunţată deja, a neconstituţionalităţii." Totuşi, cele mai grave consecinţe pe care le poate avea această lege se vor manifesta atât asupra memoriei personalităţilor culturii şi spiritualităţii româneşti interbelice care, deşi au activat direct sau doar au simpatizat Mişcarea Legionară, nu au fost niciodată dovedite că au comis acţiuni din sfera Holocaustului, cât şi asupra memoriei acelor legionari ucişi după 1947, pentru că s-au opus instaurării dictaturii comuniste, majoritatea dintre ei fiind legionari care nu au fost niciodată cu adevărat dovediţi în instanţele de judecată ale celor două regimuri de dictatură - antonesciană şi comunistă - că ar fi comis acţiuni criminale de natură anti-semită sau rasistă. Alături de aceştia, vor fi aruncaţi la groapa de gunoi a Istoriei şi anti-comuniştii care au fost condamnaţi de instanţele de judecată ale regimului comunist sub pretextul că au fost părtaşi la conspiraţii şi acţiuni de sorginte legionară etc., aşa cum se obişnuia în Republica Populară Română a anilor 50 să fie judecaţi "duşmanii poporului". Vă ofer, în continuare, câteva exemple de personalităţi în viaţa cărora colaborarea cu Micarea Legionară - sau în unele cazuri, cu regimul Mareşalului Antonescu - a fost prezentă, fără însă a le perverti spiritualitatea,credinţa în Dumnezeu şi loialitatea faţă de Ţară, precum şi câteva exemple de acţiuni juridice şi militare instrumentate de dictatura comunistă împotriva mişcării anti-comuniste, în anii 50. Veţi observa că autorităţile comuniste, sub pretextul condamnării, eradicării fascismului, legionarismului etc. aplicau de fapt o cumplită şi criminală politică de lichidare fizică a elitei intelectuale, politice, economice şi spirituale a României interbelice, considerată un pericol major pentru dictatura proletariatului şi întruchipare arhetipală a duşmanului de clasă. *** Personalităţi: Mircea Vulcănescu (1904-1952): "Să nu ne răzbunaţi!" (sursa)   "S-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti. Clasele primare le-a facut în Bucureşti, iar gimnaziul la Iaşi şi Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere, precum şi la Facultatea de Drept din Bucureşti (absolvent promoţia 1925). A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, dintre care amintim Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de Director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis, după ce a descoperit contrabanda (!) cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. A ocupat poziţii importante în administraţia naţională: 1940-1941, Director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare, Preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, iar din 27 ianuarie 1941 a fost Subsecretar de stat la Finanţe, pâna la 23 august 1944. După 23 august 1944, revine pe postul de Şef al Datoriei Publice, unde a rămas până la 30 august 1946, când este arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai Guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46. Încarcerat la penitenciarul de exterminare de la Aiud, Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului ca unul dintre stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi şi mai ales, dese izolări la crunta Zarca. Aceasta era o celulă de exterminare, de 1/4 m, din beton, fără niciun mobilier, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe beton. Pe timpul iernii, geamul Zarcii era ţinut deschis intenţionat. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbrăcaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului. Au fost deţinuţi care au rezistat în această stare şi timp de trei săptămâni. Într-una din pedepsele cu izolarea la Zarca a lui Mircea Vulcănescu, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit pe betonul rece. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Atunci Mircea Vulcănescu a făcut o faptă creştinească demnă de Pateric. Filozoful s-a aşezat pe ciment şi l-a culcat pe tânărul deţinut bolnav peste el. Tânărul avea să-şi revină, dar Mircea Vulcînescu se va îmbolnăvi grav de plămâni, decedând pe 28 octombrie 1952.  Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care exprimă profund întreaga concepţie creştină de viaţă a lui Mircea Vulcănescu şi generaţiei sale: "Să nu ne răzbunaţi!".   Nicolae Ciolacu - de la haiducul Ciolacu la părintele Nectarie (sursa)   "A condus alături de Gogu Puiu şi Fraţii Fudulea, mişcarea de rezistenţă anticomunistă denumită “Haiducii Dobrogei”. Rezistenţa din Dobrogea a fost declansata în 1948, sub comanda fraţilor Nicolae şi Dumitru Fudulea (în nordul Dobrogei) şi a lui Gogu Puiu (în Dobrogea de Sud). Lor li s-a alăturat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul Dobrogei. Gruparea de rezistenţă purta numele de Haiducii Dobrogei. Aromân de origine, în perioada interbelică tânărul Nicolae Ciolacu intra în rândurile Mişcării Legionare. Dupa conflictul dintre legionari şi Mareşalul Antonescu, temându-se să nu fie arestat de regimul Antonescu, tânărul Nicolae Ciolacu stă ascuns până în anul 1942, când în urma unei trădări este arestat. Urmează inchisoare după inchisoare: Bacău, Galaţi, Ploieşti, Vaslui, Braşov. La Braşov, Nicolae Ciolacu rămâne închis mai multe luni. Acolo, metoda de tortură era înfometarea. Nicolae Ciolacu îşi amintea: „Raţia de pâine era 280 grame la birou, dar până să ajungă la celulă era înjumatatita. Dimineaţa ni se dădea un ceai dres cu sare. Puţin înainte de orele 12, căruţa inchisorii trecea pe la toţi negustorii şi cu o lopată se lua de pe jos şi se punea in căruţă gunoiul aruncat de negustori. La inchisoare, cazanul cu apă fiartă era gata. Toate acele verdeţuri mucegaite şi putrede erau deşertate în cazan şi mâncarea era gata. Am fi dorit sa ne dea mai mult, dar raţia era un polonic de 500 grame. Şi apoi la masa de seara ne dadea un polonic de varza acra. A inceput sa ne tortureze foamea. Gogeamite om in plina putere, imi venea sa plang de foame, aveam ameteli si vedeam negru dinaintea ochilor. Ziua si noaptea nu ma gandeam la altceva decat numai la paine. Ma gandeam, oare voi mai avea vreodata o paine in mana?”. A urmat apoi transferul la Aiud, Alba Iulia, din nou Aiud, Ocnele Mari, Vacaresti, Tulcea, până in ziua de 15 mai 1945, când urmează eliberarea. Nicolae Ciolcau se alătură Haiducilor Dobrogei, în 1948, pentru a lupta împotriva regimului comunist. După lichidarea, de către Securitate, a rezistenţei anticomuniste din Dobrogea, Nicolae Ciolacu reuseste să stea ascuns până în octombrie 1951, cand este înconjurat de trupele de Securitate şi este nevoit să se predea pentru a salva viaţa familiei lui. Este supus torturilor, în arestul Securităţii: „Un gealat avea în mână un fel de aparat cu două cordoane, care aveau la capăt câte o brăţară de metal. A început unul: Banditule, spune alte arme şi alte gazde! Le-am spus: Alte arme şi alte gazde nu am decât acelea pe care le-am spus. Stai pe scaun. Cel cu aparatul mi-a luat mâinile şi mi le-a pus în brăţările de la cele două cordoane. Aparatul avea o manivelă, iar un gealat i-a spus altuia: învârteşte la 150 de volţi să-l omorâm, mama lui de bandit, că nu spune nimic! Când a învârtit de manivelă, a produs un curent aşa de puternic încât mi-a zdruncinat tot corpul. Am sărit de pe scaun jos pe podea şi ţipam de durere şi călăii învârteau într-una de manivelă. Au adus o rangă, apoi m-au făcut să mă încovoi ca un covrig şi mi-au legat mâinile de gleznele picioarelor, între braţe şi între genunchi s-a facut un gol, prin acel loc au introdus ranga de fier, au prins cu capetele răngii, m-au saltat în sus şi au pus un capăt de rangă pe un birou şi celălalt capăt de rangă pe celălalt birou. Am rămas spânzurat de rangă cu capul în jos şi cu fundul şi tălpile picioarelor în sus. Numai bine şi potrivit de bătut şi de lovit. Au început operaţia cu o singură cravaşă de cauciuc, pe care o foloseau pe rând, câte trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai puţin, mai mult pe tălpi. Până la douăzeci de lovituri am răbdat, n-am ţipat de loc. Dar m-au prididit durerile şi am început să urlu de durere, dar lor nu le păsa, loveau într-una şi radioul cânta cât se putea de tare, ca să nu se audă ţipetele în stradă. M-am gândit la cele spuse de Sfântul Pavel: De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una. (II Corinteni 11:24). Acum făceam şi eu un calcul, câte lovituri am primit de la cei patru gealaţi. Şeful gealaţilor, când a văzut că leşin pe rangă, a oprit bătaia. M-au dat jos, m-au dezlegat şi mi-a zis: Ai văzut, banditule, ce capeţi dacă nu vrei să spui şi de alte arme şi gazde? Am fost dus la celulă.” În aprilie 1952, se judeca lotul Haiducilor Dobrogei şi Nicolae Ciolacu ajunge alături de alţi haiduci şi de gazdele lor în inchisoarea Tataia din Constanţa. Aici i se citeşte sentinţa: 25 ani munca silnica si degradare civica pentru crima de uneltire contra securitatii Republicii Populare Romane. De la Tataia, Nicolae Ciolacu ia drumul Jilavei şi de acolo e dus la Gherla. Aici este pus să lucreze la fabrica de mobilă din incinta închisorii. Din cauza regimului extrem de greu de muncă si a hranei insuficiente se îmbolnăveşte de tuberculoză. În toamna lui 1955, pe legionari i-au transferat la închisoarea din Aiud. Fiind bolnav nu primeşte dreptul la munca şi va sta închis în Zarca – regimul sever pentru exterminarea deţinutilor: pâine puţină – 200 grame/zi, mâncare puţină şi stricată, fără încălzire iarna, doi deţinuţi în fiecare pat de fier ruginit. Reeducarea introdusă la Aiud, în anii 1960-1961, îl gaseşte pe Nicolae Ciolacu în Zarca, refuzând să facă compromisuri şi să-şi facă "auto-demascarea" (adică, trebuia să blestemi pe Dumnezeu, să te lepezi de credinţă, să te dezici de familie, de prieteni şi camarazi, de idelurile spirituale şi/sau politice pe care le-ai slujit etc. pe fondul înfometării şi bătăilor permanente n.n.). La 1 iulie 1964, deţinuţii de la Zarca, aproximativ două sute, au fost duşi la camerele de pe secţii, fiind oprit programul de tortură şi "reeducare". La 1 august 1964, seara, deţinuţii au primit biletele de eliberare şi au fost duşi la gară, la trenul de Bucuresti. De acolo fiecare fost deţinut politic a pornit către casa lui. Dupa zeci de ani de închisoare, Nicolae Ciolacu ajunge acasă şi în camera soţiei sale Piha, găseşte o bătrânică, pe care ezită să o salute necunoscând-o. Bătrânica cea straină era Piha, soţia pe care o lăsase acasă tânără şi în putere. Copii săi, care aveau sub 10 ani, cand îi văzuse ultima dată, aveau acum copii la rândul lor. În 1982, Nicolae Ciolacu pleacă în SUA alături de Piha, şi scrie o carte document extrem de valoroasă cu titlul „Haiducii Dobrogei”. După căderea comunismului revine in ţară ca monah, la Manastirea Brancoveanu de la Sâmbăta de Sus. Aici haiducul Nicolae Ciolacu şi-a trăit ultimii ani de viata întru Hristos, sub numele de Părintele Nectarie. Mormântul său se află chiar in curtea Manastirii."   Vasile Militaru (1885-1959): "În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul" (sursa) S-a născut la 19 septembrie 1885, în comuna Dobreni-Campurel, regiunea Bucureşti. Părintii săi, Ghiţă şi Dinca, erau ţărani plugari. Tânărul Vasile dovedeste dorinta de studiu si inclinatii literare; cu toate acestea face doar 4 clase, familia Militaru fiind foarte săracă. Debutează cu versuri in revista "Literatura şi arta română" la varsta de 15 ani. Primul volum de versuri "Strop de rouă" îl publică în anul 1919. Fiind remarcat de mai multi oameni de cultura ca Barbu Stefanescu Delavrancea, Alexandru Vlahuta si Duliu Zamfirescu, începe să publice in ziarul "Universul", între anii 1927-1930. Devine cunoscut şi printr-o serie de fabule publicate in revistele Drum nou si Porunca vremii. In poezia sa vorbeste despre ortodoxie, nationalism, oameni simpli, satul romanesc. Un prim volum de poezii remarcat este Psaltirea in versuri (1933), premiat de Academia Romana, dar opera sa de căpătâi rămâne "Divina Zidire", la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955), aceasta fiind Sfânta Scriptură versificată şi ilustrată. În perioada interbelică, Vasile Militaru devine unul dintre cei mai populari oameni de cultura din ţară. Poetul Vasile Militaru se apropie de Mişcarea Legionară după anul 1933 şi dedică legionarilor mai multe poezii printre care "Purtătorii torţei" şi "Bucură-te ţară". Poeziile legionare vor fi publicate în volumul "Temelie de veac nou", apărut în aprilie 1938, la Editura Cartea Românescă. Volumul de poezii avea să fie unul din capetele principale de acuzare în procesele politice în care Vasile Militaru va fi inculpat. Poetul a semnat o parte din scrierile sale legionare sub pseudonimul Radu Barda. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice sub acest pseudonim. Tot cu acest pseudonim va semna şi în "Porunca Vremii", ziar de orientare naţionalistă subintitulat „tribuna zilnică de luptă naţională şi creştină”. Dupa instaurarea comunismului, poetul reuşeşte să scape de valurile succesive de arestari. Însă la un moment dat i se cere să-şi folosesască talentul literar în folosul regimului comunist. Refuzul poetului Vasile Militaru este categoric: "În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul". Ca urmare a acestui refuz şi datorita trecutului său legionar şi a operei sale poetice religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959. Detenţia o face la Piteşti, unde va fi torturat crunt, în ciuda faptului că la momentul arestării poetul avea 74 ani. De la Pitesti este transferat la închisoarea din Craiova, unde se va judeca şi procesul său. Sentinta a fost data la 20 iunie 1959. Tribunalului Militar din Craiova l-a condamnat la 20 ani temniţă grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani închisoare corectională pentru delictul de detinere de publicatii interzise; la 10 ani de degradare civila, confiscarea totala a averii personale plus obligatia de a plati 1000 de lei cheltuieli de judecata.... Bătrânul poet Vasile Militaru, în vârstă de 74 ani, a primit o condamnare de 32 ani, urmând deci să fie pus în libertate la venerabila varsta de 106 ani! Trei săptămâni mai tarziu, după pronunţarea sentinţei, în ziua de 8 iulie 1959, poetul Vasile Militaru a murit în închisoare, în prezenţa unui deţinut preot şi a unui detinut politic care peste ani au mărturisti despre martiriul poetului. Mărturia fostului deţinut politic Dumitru Radu Udar (în Documentele Rezistenţei. Vol. 1): „... am fost scos afară din celulă cu înca un deţinut, preot ortodox, căruia nu-i mai reţin numele... Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordin în dreptul unei uşi pe care gardianul a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om, era cazut din pat cu faţa în jos, pe podeaua de beton. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era foarte apreciat de conducerea închisorii: Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat, mai repede! L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru, cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la capul muribundului. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă şi supraveghea) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugaciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise, prin poezia lui, în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie. Gardianul ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili - ce-i drept, curate - şi ne-a poruncit: "Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea." Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos: "Ieşiţi afară! Bine că a murit! Un bandit mai puţin în ţară!" Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenţia: "Să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă”. Trupul bătrânului Vasile Militaru a fost pus într-o ladă de lemn, apoi cărat cu căruţul spre groapa comună de doi deţinuti de drept comun." Părintele Evghenie Hulea (1906-1962): "Taică, ce intră sub patrafir, numai Dumnezeu ştie!" (sursa)   "S-a născut la 17 ianuarie 1906.  A intrat de tânăr în viaţa monahală, dupa vocaţia pe care o avea. A fost călugăr la Schitul Sihastru, apoi la Muşunoaiele. Aici devine stareţ. Dovedindu-si ravna si grija pentru viata manastireasca, pentru ca biserica cea veche de la Musunoaiele nu mai putea fi utilizata pentru cult, staretul Evghenie Hulea a construit intre 1930-1936 o noua biserica (dar care va fi demolata in anii ‘80). Dovedindu-si vrednicia nu numai ca gospodar, a fost hirotonit la data de 9 august 1935. Dupa încheierea războiului, regimul comunist instalat îl acuza pe Pr. Evghenie Hulea că „în 1945 a adapostit prizonieri germani, ajutandu-i cu alimente”, iar împreună cu Emilian Nichifor, diacon tot la Muşunoaiele „a găzduit şi ajutat elemente legionare fugite în munţi”.  În zona Vrancei, cel mai cunoscut grup de rezistenţă armată anticomunistă este condus de Fraţii Paragină. Acesta este grupul cu care Părinţii de la Muşunoaiele intră în contact. In toamna anului 1949, printre cei arestati de regimul comunist se numără stareţul Evghenie Hulea şi ierodiaconul Emilian Ilie Nichifor de la Schitul Muşunoaiele. În anchete, Securitatea face presiuni asupra Părintelui Evghenie care, ca sprijinitor, dar şi ca duhovnic al unor luptatori anticomunişti din munţi, ar fi trebuit să cunoască şi cele mai ascunse taine din sufletele lor. Aflat în detenţie şi sub tortură, Părintele Evghenie refuză să colaboreze cu Securitate şi răspunde simplu: "Taică, ce intră sub patrafir numai Dumnezeu ştie!" În 11 iunie 1950, Părintele Evghenie este condamnat prin sentinţa nr. 814/1950 a Tribunalului Militar Galati, la 8 ani închisoare corectională, 40.000 lei amendă corectionala, 1 an interdicţie, 3.000 lei cheltuieli de judecată, în motivarea instanţei de judecată precizându-se că „acuzatul a sprijinit activitatea clandestină a bandei Paragină, bandă cu caracter legionar". Este pus în libertate în 1953. Părintele nu renunţă la rezistenţa anticomunistă, într-o ţară supusă unei crunte prigoane, ci continuă să întreţină relaţii cu o serie de persoane considerate „elemente duşmănoase” luptând împotriva comunismului. Fiind suspectat că desfasoara "activitate legionară", i se deschide un „dosar de actiune individuala”, la 16 februarie 1958 (cf. Arhiva CNSAS, dosar penal, I 2810, f.1). Scopul deschiderii dosarului este de a stabili care este „activitatea clandestina legionara pe care o desfasoara eventual in prezent; care sunt legaturile cu elementele legionare eliberate din penitenciar si in ce constau acestea; formele si metodele de actiune folosite de acesti oameni”. Din acelaşi dosar aflăm că între cei care au semnat note informative împotriva părintelui (turnătorii Neacşu Ion, Coman Vasile) se afla şi Merluscă Olimpia. Această femeie era găzduită şi îngrijită gratuit, din milă creştină, la Schitul Muşunoaiele, deoarece suferea de TBC. Acolo a fost recrutată de Securitate ca informatoare. Strângându-se probe la dosar, Părintele Evghenie este iarăşi reţinut. În timpul anchetei de la sediile Securităţii din Focşani şi Galaţi, Părintele este bătut şi torturat până la moarte. Se mută la Dumnezeu, pentru a-şi afla odihna veşnică, în ziua de 23 octombrie 1962 şi este înmormântat în comuna Pufeşti, jud. Vrancea."  *** Ne vom opri, deocamdată, aici cu prezentarea unor personalităţi care au fost prigonite datorită implicării în Mişcarea Legionară şi mai ales, pentru activitatea lor anticomunistă. Vă întreb şi îi întreb pe politicienii români implicaţi în iniţierea şi promovarea legii în discuţie: aceste personalităţi pe care le-am evocat aici (exemple sunt cu miile!) şi care au fost condamnate. nu pentru vreo crimă anti-semită sau rasistă legată de Holocaust, ci pentru atitudinea lor naţională, românească şi mai ales, anticomunistă, vor mai putea fi amintite în mod public, fără a risca o amendă penală sau chiar o condamnare la pedeapsa cu închisoarea? Să acceptăm ca normalitate, ca dovadă de democraţie şi spirit european (sic!) o condamnare retroactivă, la uitare şi umilire publică, prin legea în discuţie, a românilor care au luptat împotriva comunismului, pentru simplul motiv că în tinereţea lor au aderat la valorile promovate de Mişcarea Legionară? Ne este îngăduit să pătrundem cu barda în Istoria Românilor şi să tranşăm, după dictare, politizând şi ignorând normele elementare ale cercetării istorice, o perioadă deosebit de complexă şi de tulbure din existenţa Naţiunii Române, aşa cum a fost perioada 1940-1989? Istoria ne va oferi, într-un sfârşit, răspunsurile... *** Un necesar Post Scriptum: Am citit declaraţia domnului Andrei Muraru, consilier prezidenţial, fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), despre legea în discuţie. Domnia sa ne explică: „De 48 de ore, vă pot spune că, deşi nu s-a observat acest lucru, cultul lui Nicolae Ceauşescu este interzis oficial în România pentru că această lege sancţionează cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii, de crime de război şi genocid. După cum ştiţi, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pe 25 decembrie la Tribunalul Militar Excepţional pentru genocid: articolul 357, Cod Penal“, a spus Muraru, prezent la o dezbatere intitulată „Extremism, antisemitism, nationalism - pericolele contemporane ale Europei“. Da, condamnarea penală a cultului dictatorului Nicolae Ceauşescu este binevenită. Totuşi, rămâne nerezolvată chestiunea condamnării penale a comunismului. În consecinţă, îl întrebăm pe domnul consilier prezidenţial, fost preşedinte al  fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), un om bine informat: Dacă se dorea CONDAMNAREA PENALĂ A COMUNISMULUI, de ce în legea despre care discutăm nu găsim nicio referire la comunism? Simpla condamnare a cultului lui Nicolae Ceauşescu este echivalentă cu a condamna penal organizaţiile, propaganda şi activităţile de sorginte comunisto-stalinistă? Nu cumva este deranjant, pentru mulţi dintre cei puternici ai momentului, să condamnăm comunismul stalinisto-ceauşist, date fiind relaţiile multora dintre ei cu fostul aparat politic, administrativ, financiar şi economic al PCR şi cu reţeaua de informatori şi ofiţeri ai fostei Securităţi? Sunt întrebări la care inclusiv domnul consilier prezidenţial Andrei Muraru va răspunde, dacă nu în faţa românilor, cu siguranţă că în faţa lui Dumnezeu. *** Reiterăm câteva necesare precizări, pentru a ajuta la înţelegerea corectă a demersului nostru jurnalistic: Nu sunt adeptul Mişcării Legionare, doresc doar o evaluare corectă şi sinceră a istoriei acestei mişcări mistico-politice româneşti, unică în Istoria mişcărilor politice din secolul XX, precum şi evitarea unor exagerări inutile care pot genera reacţii adverse periculoase şi care nu ajută la însănătoşirea democraţiei româneşti post-decembriste. Totodată, consider absolut necesară condamnarea penală a regimului dictaturii comuniste, precum şi anchetarea, judecarea şi condamnarea, după gradul de vinovăţie, a tuturor celor care au făcut parte atât din înalta nomenclatură politică, economică, financiară şi administrativă a PCR şi RPR/RSR, cât şi din structura de informatori şi ofiţeri ai Securităţii comuniste. Consider că rasismul, anti-semitismul, xenofobia, uciderea adversarilor politici sau de idei, fanatismul religios şi fundamentalismul politic sunt absolut incompatibile cu valorile creştinismului, indiferent de tipul de societate în care acestea se manifestă, şi că trebuie permanent şi cu fermitate condamnate şi sancţionate. Am convingerea că noţiunea de Holocaust are o aplicabilitate mult mai largă, ea cuprinzând atât crimele comise împotriva evreilor, cât şi orice ucideri în masă comise asupra unor comunităţi umane, în temeiul unor criterii rasiste sau religioase, aşa cum a fost uciderea, alături de evrei, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, a ţiganilor, polonezilor, ruşilor, ucrainenilor, sau aşa cum este în vremurile noastre, uciderea în masă a creştinilor de către extremiştii autoproclamatului Stat Islamic. (Va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5269
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Despre Legea "anti-legionară": chestiunea evreiască în România începutului de sec. XX şi în România începutului de sec. XXI - o necesară comparaţie (III)

Mesaj Scris de Admin la data de Lun Aug 03, 2015 12:38 am

Legea "anti-legionară", promulgată de Preşedintele României, readuce în agora românească teme deosebit de sensibile şi deopotrivă deranjante pentru unele grupuri de interese. Între aceste teme, trei sunt foarte importante, anume chestiunea evreiască, problema canonizării Sfinţilor Închisorilor comuniste şi condamnarea penală a comunismului. Vă propun să încercăm să medităm pe rând asupra acestor chestiuni, practicând un necesar echilibru între raţiune şi simţire, aşa cum ne impune conţinutul lor extrem de complex şi nu în ultimul rând, pentru unii, controversat. Menţionez faptul că înţelegerea corectă a demersului meu jurnalistic necesită şi lecturarea primelor două episoade ale acestei mini-serii, ceea ce vă invit să faceţi: -episodul 1-  /  -episodul 2- Despre chestiunea evreiască în România începutului de sec. XX şi în România începutului de sec. XXI - o necesară comparaţie Comunitatea evreiască aflată în teritoriile Statului Român, în prima jumătate a sec. XX, a cunoscut atât fericirea generată de prosperitatea economică şi dezvoltarea culturală a evreimii româneşti, cât şi durerea începutului prigoanei, care a culminat cu crimele sângeroase comise în vremea Holocaustului. Relaţia dintre români şi evrei nu a fost niciodată nici simplă şi nici tihnită. Convieţuirea dintre evrei şi români, la începutul modernităţii româneşti, şi-a aflat conţinutul într-un creuzet în care generozitatea şi îngăduinţa românilor faţă de străini şi loialitatea evreilor faţă de ţara adoptivă România, s-au întrepătruns atât cu mânia provocată în sufletul românilor de puterea economică tot mai mare a evreilor - dobândită, în viziunea corifeilor anti-semitismului românesc, prin mijloace oculte, dubioase, prin jefuirea averii naţionale etc. - cât şi cu dorinţa puternic manifestată a unei părţi a elitei evreieşti de a controla cât mai multe domenii ale societăţii româneşti, în numele prosperităţii etniei, dar şi uneori al unui sionism internaţionalist, eşuat într-un final, în experimentul socialismului bolşevic, şi apoi transformat, la nivel european, de Hitler şi imitatorii săi din dictaturile fasciste europene, în pretext pentru justificarea şi comiterea Holocaustului, asasinarea în masă a evreilor din Europa. Teritoriile locuite de români nu au avut o prezenţă evreiască numeroasă, deşi evreul era un personaj cunoscut, deopotrivă acceptat, admirat şi invidiat, în oraşele şi satele româneşti de la începutul sec. XX. Recensământul din 1899 înregistra un număr de 269.015 de evrei în Regat, evreii reprezentând un procent de 4,6% din numărul total de locuitori. La Recensământul din 1912, se înregistra un număr de 239.957 evrei (3,3% din populaţie), cu o scădere a numărului de evrei cu aproximativ 30.000 de persoane, pentru ca la recensământul oficial din 1930 să fie înregistraţi 756.222 de evrei în teritoriile româneşti. La începutul Secolului XX, conform statisticilor realizate de guvern, în Regat, 23,66% dintre marile întreprinderi industriale (146 din 625), erau deţinute de evrei. Evreii români reuşesc să devină o parte importantă a elitei capitaliste din teritoriile româneşti, înfiinţând numeroase întreprinderi industriale, dezvoltând afaceri prospere în diferite domenii economice şi financiare. Amintim câteva dintre întreprinderile înfiinţate de evrei, la cumpăna dintre sec. XIX şi sec. XX, în teritoriile româneşti: S. Sternberg (Galaţi, 1880) - prima fabrică de mobile şi tapiţerie din România, Moritz Wachtel (Copou-Iaşi, 1886) - prima fabrică mecanică cu aburi de frânghie, odgoane şi ţesătorie de chingi din România; Fraţii Weisengrun (Bogdăneşti-Bacău, 1889) -  prima fabrică de sticlărie din Moldova; Hornstein (Bucureşti, 1894) - prima fabrică de mobile de fier din România; Leo Geller & Comp. (Iaşi, 1900) - prima fabrică de ţesături din România; Moritz Rechler (Iaşi, 1901) - prima fabrică de ciorapi şi tricotaje din Iaşi; Fabrica pentru Cojitul Orezului (Bucureşti, 1904), înfiinţată cu capital oferit de Banca evreiască Marmorosch Blank & Co. etc. Evreimea românească a reuşit, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, să deţină supremaţia mai ales în domeniul economic definitoriu pentru România acelor timpuri, anume în agricultură. Arendaşii evrei deţineau marea parte a terenurilor agricole arendate străinilor - peste 900.000 ha în 1907, anul Răscoalei ţărăneşti. Numai în Moldova, de exemplu, familia evreiască Fischer avea în arendă aproximativ 200.000 ha de teren agricol. Activitatea de arendare a terenurilor agricole de către evreime era susţinută, ca şi în cazul activităţilor industriale, de capitalul bancar evreiesc. Clauzele contractelor de arendă au fost, în cele mai multe situaţii, extrem de dure pentru ţărănimea românească, fapt care a constituit una dintre cauzele principale ale declanşării Răscoalei ţărăneşti din 1907 şi a exceselor anti-semite comise de răsculaţi - a căror ură împotriva arendaşilor, trebuie s-o spunem, nu a fost determinată, în primul rând, de apartenenţa etnică a acestora, ci de lăcomia lor în administrarea pământurilor arendate şi de cruzimea manifestată în relaţia cu ţărănimea română. Observăm că evreimea din teritoriile româneşti profită din plin de capitalul financiar oferit de băncile evreieşti din România şi străinătate, evreii reuşind, pe de o parte, să depăşească şi să învingă concurenţa oamenilor de afaceri români, lipsiţi de capital financiar, datorită precarităţii sistemului bancar românesc, aflat abia într-un proces de formare, iar pe de altă parte, să dilueze, într-o anumită măsură, caracterul naţional, românesc al debutului capitalismului în România. De fapt, naşterea sistemului bancar în România, motorul oricărei societăţi de tip capitalist, se datorează evreilor, prin înfiinţarea Băncii Marmorosch, Blank & Co., în anul 1848, bancă puternică şi prosperă care va introduce în economia românească instrumente financiare moderne, precum împrumutul public sau pensiile private. Ulterior acestui moment de importanţă istorică, în teritoriile româneşti au fost înfiinţate de către evrei numeroase alte instituţii bancare, dintre care amintim, ca reprezentative, Banca Berkowitz (1880) şi Banca Generală a Ţării Româneşti, fondată în 1897 de Jacques Elias, evreul care şi-a donat, prin testament, toată averea Academiei Române şi din banii căruia a fost construit Spitalul Elias, din Bucureşti. Naşterea şi dezvoltarea capitalismului în teritoriile româneşti, împleteşte lupta naţională a românilor pentru unitate statală cu emanciparea şi afirmarea minorităţii evreieşti ca important factor economic şi financiar în formarea economiei capitaliste româneşti. Din această întrepătrundere, societatea românească, pe de o parte, va obţine foloase deosebite pentru progresul său economic, material şi cultural - căci nu poate fi negat rolul evreilor în moderinzarea României, alături de contribuţia istorică a altor străini de neam care au slujit cu loialitate Naţiunea Română, aşa cum au fost, de exemplu, MS Regele Carol I sau MS Regele Ferdinand Întregitorul - iar pe de altă parte, îşi va alimenta sentimentul naţionalist, cu nunanţe de antisemitism şi xenofobie, rămas neconsumat în sufletul elitei intelectuale româneşti, în ciuda înfăptuirii României Mari. Prezenţa dinamică, eficientă şi mai ales, orgolioasă a evreimii în principalele domenii de activitate ale societăţii româneşti de la începutul sec. XX, precum şi activităţile politice de emancipare în care se implica elita evreiască - la care trebuie să adăugăm şi prezenţa unor activişti evrei în mişcarea socialismului utopic şi, ulterior înfinţării URSS, în acţiunile politice de inspiraţie bolşevică din teritoriile româneşti, precum înfiinţarea PCdR, ai cărui membri, la 23 august 1944, erau în majoritate, unguri şi evrei - au provocat reacţii tot mai dure din partea elitelor româneşti şi a autorităţilor statale. Printre cele mai puternice şi respectate personalităţi naţionaliste şi anti-semite ale vieţii politice româneşti de la începutul sec. XX, se numără istoricul şi politicianul român Nicolae Iorga. Uciderea lui de către legionari - ca expresie a "Justiţiei legionare" prin care este răzbunată, în epocă, asasinarea Căpitanului, cauzele şi contextul acestui act sângeros de ucidere a marelui istoric fiind grozav răstălmăcite, până la golirea de adevăr, de către istoriografia comunistă şi încă insuficient lămurite de istoriografia post-decembristă - a "şters" însă din memoria colectivă, pentru multe decenii, naţionalismul şi anti-semitismul lui Iorga. Totuşi, nu poţi discuta despre naţionalismul şi anti-semitismul românesc, fără a-l aminti pe Marele Iorga. Dacă analizăm serios, sincer şi fără vreo politizare absurdă, contextul istoric în care Nicolae Iorga s-a manifestat ca naţionalist şi anti-semit, vom înţelege că marele istoric îşi află pe deplin justificarea atitudinii sale în chiar acest context - o societate românească aflată sub asaltul capitalului financiar evreiesc şi străin, cu o clasa de capitalişti români incapabili să se afirme plenar, asumându-şi în practică sloganul liberal la modă "Prin noi înşine!", cu un stat guvernat de politicieni corupţi, gata să cedeze pe nimic avuţia naţională străinilor dispuşi să plătească "comisionul" sau să satisfacă felurite, egoiste şi mizerabile interese ale camarilelor de partid etc. În 1910, Nicolae Iorga rostea în Parlamentul României o incendiară interpelare pe subiectul "chestiunii evreieşti", intitulată "Naţionaliştii şi problema jidovească", prin aceasta exprimând indirect sentimentele anti-semite care tulburau sufletul majorităţii românilor din epocă, sentimente provocate într-o bună măsură de dinamica şi conţinutul prezenţei evreilor în viaţa economică, socială şi politică a societăţii româneşti. Vă ofer câteva fragmente din această interpelare: "Punctul de vedere al Guvernului este neted. Statul român a fost interpelat la 1878 în chestia evreiască, şi a fost interpelat, nu numai de Evreii din România, dar, graţie minunatei legături dintre Evreii de pretutindenea, de Jidovimea întreagă, cu privire la chestia evreiască. Şi Statul nostru a răspuns prin modificarea articolulul 7, îngăduind împământenirea individuală, prin Cameră şi Senat. Mai departe decât atât nu putea să meargă. Statul român este un Stat naţional, şi un Stat naţional nu se poate transforma de hatîrul nimănui într'un Stat cu caracter nenaţional. Dacă ar voi un Evreu să cugete bine, şi ar cugeta în afară de prejudecăţile sale naţionale, nu ar putea să dea decât un asemenea răspuns: Statul acesta a fost întemeiat de Români; Statul acesta s'a sprijinit pe vitejia şi munca românească; Statul acesta s'a întărit prin cultura romanească; Statul acesta a fost stăpânit de spiritul românesc; prin urmare el nu poate să trăiască decât cu acest caracter. Dacă, din nenorocire, mulţămită păcatelor noastre, am ajunge să schimbăm caracterul României, acordând măcar în parte ceia ce ni cer aceşti domni (evreii n.n.), atunci România nu ar mai fi România. Misiunea ei întreagă ar dispărea, chemarea ei pentru viitor nu ar mai putea să se menţie; România, care este un centru pentru viaţa românească de pretutindeni, ar înceta fără îndoială să mai fie acest centru. (...) D-lor, de când pleacă aceste agitaţii evreieşti din România? Agitataţiile acestea pleacă, nu de la un fenomen în legatură cu desvoltarea elementului evreiesc din ţară, ci agitaţiile acestea pleacă de la un fapt în aparenţă legat de mişcarea socialistă din România. În fruntea acestei mişcări se găsea, pană acum câteva luni, doctorul Racovschi, o persoană foarte bine primită într'un timp de mai toată lumea politică română. Acum, cu ocasia răscoalelor ţărăneşti (Răscoala din 1907 n.n.), s'a văzut cine era Racovschi, ce rol a avut Racovschi în acele răscoale, şi cei mai buni prieteni ai sai au fost siliţi să lepede orice legatură cu şeful socialiştilor din România, cu şeful străin al socialismului cu scopuri străine din România, şi atunci, în starea aceia de spirite de după răscoale, care provoca hotărâri răpezi, de care lumea nu ar mai fi capabilă acum, doctorului Racovschi i s'a arătat drumul spre străinătate. A fost expulsat. El s'a dus în străinătate, şi un om de o fire ca a doctorului Racovschi, cu atâtea legaturi acolo, în străinătate, în anumite medii din străinătate, un om deprins a scrie, a vorbi, a agita, ca doctorul Racovschi, natural că, ajungând în străinătate, a scris, a vorbit şi a agitat. El a făcut să ni se trimeată de la Stuttgart o anumită somaţie în ceia ce priveşte felul cum avem să ne comportăm faţă de agitaţille socialiste. Şi după aceia a mers şi mai departe, însă nu la lumina zilel. Jurnalele din strainătate într-o dimineaţă au trezit chestia evreiasca la noi. Chestia aceasta a fost trezită la not de câte ori aveam de discutat o criză aici în tară; chestia evreiască apărea, căci bunii noştri compatrioţi asteptau acest moment. Îndata ce momentul vine, ei îşi fac datoria de a ne soma încă odată să le acordăm drepturile lor. Va să zică, doctorul Racovschi fiind în străinătate, având legăturile sale cu anumite cercuri prin acea firească legătură pe care o vom documenta-o îndată între agitaţia socialistă şi tendinţa evreiască de a avea la noi mai mult decât toată averea noastră, decât tot creditul nostru (bancar n.n.), decât toată înrâurirea asupra vieţii noastre politice, multămită va să zică acestor legături, doctorul Racovschi deschide focul împotriva României. Nu în ceia ce priveşte caracterul legal al expulsării sale, nu în ceia ce priveşte drepturile socialiştilor în România de a se constitui în partid, ci doctorul Racovschi deschide intr'o revistă din Paris, în Courrier Europeen, revistă cu scopuri frumoase umanitare, cu frumoase scopuri libertare, din care mai mult decâ odată transpire însa interesul specific evreiesc, doctorul Racovschi deschide în Courrier Europeern focul împotriva României pe chestia evreiască. Un lung articol, cu înfăţişarea foarte documentată, era menit să arate Europei că nici într'o ţară nu sunt mai rău trataţi Evreii decât în România. (...) Când în presa străină circulă calomnii categorice, sprijinite pe o documentaţie falsă, cuprinzând înteţiri împotriva noastră, reprezentantul (diplomatic n.n.) României în străinătate este cel d'intâiu chemat să rectifice. Dacă raspunde un particular, particularul rectifică şi foaia revine, iar, când particularul acela revine a doua oară, i se refusă tipărirea răspunsului. Dacă însă nici represintantul României nu răspunde unei acuzaţii, rămâne înnaintea opiniei publice europene numai acuzaţia care s'a adus împotriva noastră şi pe care n'am respins-o." (sursa) Din interpelarea parlamentară a istoricului şi politicianului Nicolae Iorga, înţelegem că evreimea din teritoriile româneşti de la începutul sec.XX era privită de o parte a elitei româneşti, dar şi de majoritatea românilor din popor, ca o comunitate aflată atât în competiţie economică cu majoritarii români, suspectată că ar folosi pentru succesul economic mijloace imorale şi chiar ilegale, cât şi ca mediu de proliferare a unor atitudini extremiste anti-statale (socialism, răzmeriţe etc.) şi eventual anti-româneşti. Paradoxal, Nicolae Iorga atinge în discursul său şi teza "conspiraţiei evreieşti" cu privire la Răscoala din 1907, în condiţiile în care, cum spuneam mai înainte, una din cauzele răscoalei a fost tocmai lăcomia şi cruzimea arendaşilor evrei! Sentimentele anti-semite exprimate la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX de elita intelectuală şi politică a românilor - determinate de ofensiva economică a capitalului financiar evreiesc şi de anumite activităţi politice evreieşti suspectate ca fiind antistatale şi antiromâneşti - s-au regăsit treptat în politicile anti-semite şi de naturalizare forţată a evreilor promovate de statul român şi au culminat cu crimele anti-semite comise în teritoriile româneşti pe parcursul celui De-al Doilea Război Mondial. Cauzele anti-semitismului românesc interbelic trebuie însă căutate şi recunoscute în felul în care minoritarii evrei şi majoritarii români au considerat să-şi definească relaţiile economice, sociale, culturale şi politice, la începutul sec. XX. Concluzia firească este că responsabilitatea pentru apariţia creuzetului social-economic, cultural şi politic în care îşi află rădăcinile fenomenul anti-semit românesc interbelic, este comună românilor şi evreilor din teritoriile româneşti, în grade şi intensităţi corespunzătoare mărimii comunităţilor respective, a potenţialului economic şi politic pe care îl deţinea fiecare dintre acestea în societatea românească şi mai ales, determinate de atitudinea promovată de evrei şi români, unii faţă de ceilalţi, la nivelul relaţiilor dintre indivizi, în temeiul unor spiritualităţi, mentalităţi şi interese nu de puţine ori aflate mai curând în antagonism şi confruntare, decât în complementaritate şi armonizare. Această concluzie, evident că nu justifică nimic din crimele comise împotriva evreilor în teritoriile româneşti, care constituie acel încă insuficient dezbătut Holocaust din perioada anilor '40, dar trebuie să acceptăm că ea îi explică, într-o mare măsură, rădăcinile. Orice alt mod de a privi originile anti-semitismului românesc poate fi suspectat, în opinia noastră, de politizare, de propagandă naţionalistă sau etnicistă, de supralicitarea intereselor unei grupări naţionale/etnice în detrimentul alteia etc. În România începutului de sec. XXI, comunitatea evreiască este pe cale de dispariţie. Motivul nu este vreun anti-semitism tot mai virulent şi grosolan care ar infesta societatea românească - aşa cum în mod fals propagă unii activişti ai corectitudinii politice sau unii revanşarzi care caută foloase materiale prezente pentru crime ale trecutului - ci pentru simplul fapt că evreii români au emigrat din România, atât în perioada regimului comunist, cât şi după Decembrie 1989, spre alte teritorii, cu precădere în Statul Israel, determinaţi de căutarea unui bine personal superior celui oferit de ţara adoptivă. Conform datelor statistice de la Recensământul organizat în 2011, "în România, au mai rămas doar 3.271 de evrei, cei mai mulţi locuind în Capitală şi în judeţul Ilfov. În ceea ce priveşte pregătirea academică a acestora, aproape jumătate sunt absolvenţi de studii superioare, peste o mie au terminat liceul şi doar nouă sunt analfabeţi." (sursa) Rezultă că o mişcare românească anti-semită serioasă şi-ar epuiza rapid obiectul, pe motiv de lipsă de inamici. În comunităţile româneşti ale sec. XXI, evreul nu mai este nici comerciantul viclean, nici bancherul avar şi nici arendaşul lacom şi meschin, aşa cum era privit acum un secol. Totodată, teza "conspiraţiei sioniste" şi-a modificat conţinuturile, s-a transformat substanţial, astfel că în vremurile noastre auzim discutându-se mai curând despre "conspiraţia corupţilor" şi "înfeudarea economiei româneşti de către capitalul străin", despre "jefuirea resurselor naţionale de către corporaţiile multinaţionale" etc. Evreul anti-român, deşi mereu pomenit în literatura extremistă şi conspiraţionistă post-decembristă, pare că şi-a pierdut puterile oculte de care era suspectat acum un secol, imaginea lui contopindu-se, uneori până la dispariţie, în concepte oarecum superioare - Masoneria, Guvernul Mondial, Troica, Marea Finanţă etc. Anti-semitismul românesc nu se mai manifestă la nivelul indivizilor şi al comunităţilor, ca acum o sută de ani în urmă, dimpotrivă, putem spune că deşi nu a dispărut din mentalul colectiv, el rămâne, pentru cei mai mulţi dintre români, o biată fantomă a unor vremuri de mult trecute. Totuşi, anti-semitismul românesc încă există şi se exprimă, la nivelul agorei româneşti, în cadrul dezbaterii unor subiecte sensibile şi controversate, pe care unii le-ar dori trecute sub tăcere. Poate că principala cauză a anti-semitismului românesc de sec. XXI este eşecul demersului de clarificare sinceră, obiectivă a rolului pe care unii evrei l-au avut în instaurarea dictaturii comuniste în România, de la nivelul unor înalte funcţii politice şi de stat. S-a acceptat şi s-a promovat, de istoriografia colportată în comodele, autosuficientele şi enclavizatele medii academice româneşti post-decembriste, că nu este corect politic să discuţi despre originea etnică a indivizilor care au adus comunismul pe capul românilor, că este doar un mit că "evreii au adus comunismul", că într-un sfârşit, poţi fi suspectat că eşti anti-semit, rasist, xenofob etc. dacă scoţi în evidenţă prezenţa substanţială a evreilor şi a altor alogeni în aparatul de partid şi de stat de la începuturile dictaturii comuniste din România. O astfel de barbarie comisă asupra necesarei obiectivităţi a cercetării istorice, pe care este chemat să o respecte orice istoric serios, a lăsat să crească, în rândul unei părţi a elitei intelectuale româneşti - uneori până la a conferi valoare de adevăr pentru exagerata afirmaţie că "evreii ne-au adus comunismul" - o atitudine anti-semită hrănită prin contopirea oarecum forţată a noţiunilor "comunism" şi "evreu". Realitatea istorică ne demonstrează însă că mulţi dintre militanţii comunisto-stalinişti importanţi care au provocat abdicarea forţată a MS Regele Mihai I şi au instaurat dictatura comunistă în 1947, au fost evrei. În arhive, există liste cu zeci, sute de înalţi activişti comunişti şi ofiţeri de Securitate de origine evreiască, a căror contribuţie substanţială la instaurarea şi consolidarea comunismului, precum şi la comiterea asasinatelor în masă din Gulagul românesc, trebuie să fie privită ca o crimă atât împotriva Naţiunii Române, cât şi a umanităţii. Să amintim câteva dintre aceste personaje macabre ale comunismului stalinist din România: "Celebra" Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 1893-1960): secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948; ministru de Externe al Republicii Populare Române (1947-1952), membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român (redenumit Partidul Muncitoresc Român, în 1948, revenit în 1968 la titulatura de PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (1948-1952), organizaţie care continuă entitatea interbelică controlată de URSS în România sub titulatura de Uniunea Femeilor Antifasciste Române. A fost înlăturată din viaţa politică, în 1952, de aripa naţionalistă a comuniştilor români din PMR. Vasile Luca (Luka László, 1898-1963, multe surse documentare îi confirmă originea evreiască): fondator al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) de după război; membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe (1947-1952); arestat în 1952, este condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă; a decedat în detenţie, la Aiud, în 1963 şi a fost reabilitat oficial în 1968. Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici, 1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat pentru administraţie în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit şi arestat, în 1953, pentru “deviere de dreapta”, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972). Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei, 1905-1963): membru al CC al PCR din 1945; secretar responsabil cu propaganda (Departamentul Agitaţie şi Propagandă, 1948-1952); responsabil cu Propaganda şi Cultura (1952-1955); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric şi şef al Secţiei Externe a CC al PMR (1950-1957). Este destituit şi eliminat din viaţa politică în 1957, de aripa naţionalistă a comuniştilor români din PMR. Leonte Răutu (Lonia Oigenstein, 1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la oficiosul "Scânteia" după război; şeful Secţiei de Verificări a CC al PMR în 1950 (care coordona verificarea originilor sănătoase ale membrilor de partid, precum şi demascările duşmanilor de clasă din Partid); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982). Gheorghe Apostol (născut Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru al CC al PCR din 1945; prim secretar CC al PMR (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968. Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev, 1906-1973): comandant al Diviziei de trădători “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); şeful organizaţiei Bucureşti a PCR (1944-1947); şeful Direcţiei Politice a Armatei (care a coordonat politizarea Armatei şi epurarea ofiţerilor şi subofiţerilor cu simpatii monarhiste şi occidentale, 1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); preşedintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965). Cuscrul lui Nicolae Ceausescu, fiica lui, Iordana, a fost căsătorită cu Valentin Ceauşescu. Silviu Brucan (născut Saul Bruckner/Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, a coordonat campania propagandistică de comunizare. Ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în în nomenclatura de partid şi de stat, în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu. Membru în posibila conspiraţie sovietică de înlăturare a dictatorului Nicolae Ceauşescu. După Dec. 1989, a avut o foarte scurtă carieră politică, din care s-a retras, fiind acceptat de mass-media românească în calitate de "analist politic", "Oracolul din Dămăroaia" (!). Alexandra Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946) în procesele intentate elitei politice şi culturale româneşti interbelice (procesul „ziariştilor de extremă dreaptă” şi procesul „criminalilor de război din Transnistria”); deputată de Bucureşti în Marea Adunare Naţională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948; conferenţiar, adjunct şef de catedră la catedra de marxism-leninism de la Institutul Politehnic din Bucureşti (1950). Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman, n. 1909): acuzator public "din partea poporului" în procesele de după război şi ministru al Justiţiei (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naţionale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961). Ştefan Voicu (născut A. Rottemberg, 1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-şef adjunct la Scânteia (1948); redactor şef la Lupta de clasă din 1962 şi la Era socialistă din 1974. Decorat ca Erou al Muncii Socialiste. Leonte Tismăneanu (născut Enea Leon Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, autorul Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care va sta la baza punerii în scenă, de către Traian Băsescu, a aşa-zisei condamănri a comunismului; 1913-1981): În anii '30, Leonte Tismăneanu a fost secretar al Uniunii Tineretului Comunist din Sectorul 2, Bucureşti, activist comunist la Brăila şi Galaţi. După şase luni de închisoare, ca deţinut politic, s-a întors la Soroca, unde a avut funcţia de secretar regional al P.C.d.R. În 1935, a fost exmatriculat din facultate datorită activităţii comuniste antistatale şi condamnat la închisoare, împreună cu comunistul Grigore Preoteasa, sub acuzaţia de deţinere de documente ilegale (comuniste). Redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică), profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti. (Trebuie spus că fiul acestuia, istoricul Vladimir Tismăneanu, a contribuit major, prin activitatea sa ştiinţifică, la dezvăluirea abuzurilor şi crimelor comise de regimul comunist, răscumpărând într-o anumită măsură, păcatele comise de tată. N.N.). Valter Roman (Ernst Neulander, 1913-1983): evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl celui dintâi prim-ministru postdecembrist Petre Roman: veteran al brigăzilor internaţionale comuniste implicate în Războiul Civil din Spania; locotenent-colonel în cadrul Diviziei sovietice de trădători români "Horia, Cloşca şi Crişan"; în iunie 1944, a pledat în faţa Comisiei Litvinov (din cadrul Comisariatului poporului pentru afaceri externe al URSS) pentru înfiinţarea unui stat independent al Transilvaniei, girat de marile puteri URSS, SUA şi Marea Britanie; suspectat că ar fi fost unul dintre principalii fondatori ai Securităţii comuniste; şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei (ulterior Direcţia Superioară Politică a Armatei, 1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952); directorul Editurii Politice (din 1954); implicat, ca agent sovietic, în complotul K.G.B. şi al P.M.R. pentru arestarea şi asasinarea membrilor guvernului ungar anti-sovietic al lui Imre Nagy, după Revoluţia ungară din 1956 de la Budapesta; membru al CC al PCR (din 1965). Ervin Voiculescu (născut Erwin Weinberg): i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la Direcţia Generală a Securităţii Poporului; director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa; şef al Direcţiei Paşapoarte din MAE. Generalul de Securitate Mişu Dulgheru (născut Dulberger, n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC al PMR (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului; şeful de cabinet al ministrului de Interne Teohari Georgescu (1948-1952), avansat la gradul de general (1951); destituit împreună cu Teohari Georgescu şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia. Col. Francisc Butyka: activist CC al PMR; membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, i-a succedat lui Dulgheru, între 1952 şi 1963, la conducerea Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956. Puternica prezenţă a evreilor în rândul elitei criminale a dictaturii comuniste - până la instaurarea naţionalist-comunismului lui Gheorghe Gheorghiu Dej, preluat ulterior de Nicolae Ceauşescu - faptul că această prezenţă nu este corect evaluată de istoriografia românească şi mai ales, faptul că nu avem încă o condamnare penală a comunismului românesc, alimentează şi astăzi sentimentele anti-semite ale unora dintre membri elitei intelectuale româneşti. Evident, ca şi în cazul naziştilor germani, vinovăţia evreilor care au fost complici la impunerea comunismului, la pervertirea şi umilirea Naţiunii Române de dictatura comunistă, nu poate să fie generalizată asupra întregii etnii evreieşti din România. Totuşi, această vinovăţie, chiar şi individuală, rămâne legată şi de originea evreiască a respectivilor criminali şi oricând se vor găsi voci care să o folosească în sprijinul unui anti-semitism grosolan şi virulent. O a doua cauză a anti-semitismului românesc de sec. XXI este reprezentată de un al doilea eşec al istoriografiei româneşti postdecembriste şi nu numai, anume refuzul sau incapacitatea de a clarifica sincer şi obiectiv cât din Mişcarea Legionară a fost naţionalism românesc defensiv, cât a fost anti-semitism doctrinar, filosofic, cât a fost crimă şi asasinat din sfera Holocaustului şi mai ales, cât a fost împotrivire faţă de instaurarea comunismului, în forme de rezistenţă şi luptă spirituală, politică şi militară, ca jertfă creştinească în Gulagul comunismului românesc. Un eşec care, surprinzător şi dezolant, ajunge să îmbrace haina juridică a Legii "anti-legionare" în discuţie, o lege care, dorind să diminueze aşa-zisul fenomen de negare a Holocaustului, printr-o suplimentară şi inutilă reglementare juridică, ajunge să provoace deschiderea cufărului întunecatei Istorii româneşti a sec. XX, a acelor vremuri încurcate când imaginea legionarului este nu doar aceea a prigonitorului şi asasinului de evrei, ci şi a eroului creştin al luptei anticomuniste, iar imaginea evreului este nu doar aceea a victimei nevinovate asasinată în Holocaust, ci şi a activistului stalinist şi a securistului torţionar aflat în slujba criminalei dictaturi comuniste. Altfel spus, Legea "antilegionară" retrezeşte nişte amintiri dureroase, atât pentru noi, cât şi pentru cele câteva mii de evrei care trăiesc prin România, răni sufleteşti pe care nu numai că nu le vindecă, dar le şi redeschide, punându-ne în pericolul unei noi şi inutile sângerări... Politizarea cercetării istorice nu este un fenomen nou. Această politizare a fost practicată de nazişti, de fascişti, de sovietici, de naţionaliştii români legionari, dar şi de elita mişcării sioniste a sec. XX. Ea este practicată şi în vremurile noastre - este suficient să privim la "reevaluările" comise asupra Istoriei de imperiile aflate în competiţie, precum Federaţia Rusă, SUA, U.E., China etc. - şi rămâne apanajul celor aflaţi la putere într-un sistem, într-un stat. În cazul nostru, politizarea cercetării istoriei fenomenului legionar românesc a fost practicată de comunişti şi mai nou, este asumată de feluriţi cercetători istorici, activişti ai "corectitudinii politice", dar şi de unii politicieni, care ajung să vadă, din convingere, din precaritate intelectuală sau mai grav, din interes pecuniar, doar o anumită parte a paharului. Mişcarea Legionară a fost - vorbim la trecut, pentru că prezentul nu cunoaşte existenţa vreunei formaţiuni legionare serioase ori a unui curent intelectual, doctrinar sau filosofic legionar consistent - un fenomen civic, religios, cultural şi politic deosebit de complex. Aderenţa masivă a tineretului universitar la Mişcarea Legionară, încă din primii ani ai existenţei sale, obligă orice istoric serios să se întrebe dacă nu cumva ideile şi valorile promovate în epocă de această mişcare răspundeau năzuinţelor acestei generaţii şi implicit, ale societăţii româneşti din acele timpuri. Reprezintă o aberaţie de neacceptat să scoţi din contextul istoric ceea ce promova Mişcarea Legionară, să judeci cu valorile prezentului tău ideile naţionaliste din prima jumătate a sec. XX şi mai grav, să condamni aceste valori şi idei, pe motivul precar şi superficial că ele nu ar fi compatibile cu valorile actuale, doar din dorinţa de a extinde condamnarea Holocaustului asupra unei mişcări mistico-politice încă insuficient studiată, cunoscută şi înţeleasă. Apoi, reprezintă o identică aberaţie şi gestul de a ignora, atunci când cercetezi istoria Mişcării Legionare, conţinutul relaţiei dintre minoritarii evrei şi majoritarii români - despre care am amintit mai înainte - precum şi efectele acestei relaţii asupra naţionalismului românesc din prima jumătate a sec. XX, naţionalism promovat de personalităţi precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu, A.C. Cuza etc., naţionalism în care Mişcarea Legionară îşi află mentorii spirituali şi rădăcinile doctrinare. Nu poţi spune că fumul iese fără foc... Studierea atentă a evoluţiei Mişcării Legionare impune, totodată, şi detalierea corectă a contextului în care au fost comise crimele anti-semite ale Holocaustului din România. Probabil că măcar un argument este suficient pentru a anula generalizarea responsabilităţii pentru Holocaust în seama tuturor membrilor şi simpatizanţilor din epocă ai Mişcării Legionare, anume acela că după asasinarea Căpitanului, Mişcarea Legionară s-a sfărâmiţat treptat în mai multe grupări, iar direcţia politică impusă de Horia Sima - succesor al Căpitanului, promotor al apropierii de Germania nazistă şi arhitect, în colaborare cu Mareşalul Antonescu, al Statului Naţional Legionar - a reprezentat o diluare, uneori până la dispariţie, a multora dintre valorile spirituale şi morale promovate de Mişcarea Legionară la începuturile sale, precum şi o alunecare a grupării lui Sima în politicianism şi crimă. Studierea politizată a istoriei a hrănit textul şi contextul Legii "antilegionare" în discuţie. Ajungem astfel la nişte efecte bizare, nedemocratice şi nefireşti. Prima dintre acestea este aceea că, prin absurd, devin valabile sentinţele instanţelor militare ale dictaturii lui Antonescu şi cele ale instanţelor dictaturii comuniste, prin care au fost condamnaţi cei acuzaţi că au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Au fost oameni condamnaţi ca legionari, fără să fie cu adevărat legionari, poate cel mult simpatizanţi. Au fost oameni condamnaţi şi asasinaţi, în perioada comunismului românesc, sub pretextul unei apartenenţe la Mişcarea Legionară, motivul real fiind  însă că ei s-au împotrivit instaurării regimului comunist, de multe ori cu arma în mână, ca partizani ai Rezistenţei anticomuniste. Cum să conferi valoare de adevăr unor asemenea sentinţe judecătoreşti abuzive şi criminale? O altă concluzie aberantă a Legii „antilegionare” este că eroismul luptătorilor din rezistenţa armată anti-comunistă şi jertfa mărturisitorilor din închisorilor şi lagărelor de exterminare ale Gulagului comunismului românesc, care au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, nu mai pot fi recunoscute şi afirmate public, doar pentru motivul că aceşti eroi au avut, direct sau indirect, o legătură cu Mişcarea Legionară. Să nu uităm şi un efect stupid şi periculos al legii în discuţie, anume acela că aplicarea acestei Legi „antilegionare” cu exces de zel poate să genereze interzicerea elogierii publice a unor personalităţi precum Nicolae Iorga, al cărui antisemitism – v-am oferit o mostră în fragmentul de mai-sus - dacă ar fi proferat astăzi, ar declanşa arestarea, judecarea şi condamnarea imediată a autorului! – Evident că, alături de Nicolae Iorga, pot fi amintite – şi în spiritul Legii „antilegionare”, interzise de la elogiere - numeroase personalităţi importante din Istoria noastră, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Octavian Goga, Mihai Eminescu etc., care s-au manifestat ca naţionalişti şi antisemiţi! Nu în ultimul rând, faptul că în Legea "antilegionară" se omite condamnarea organizaţiilor, propagandei şi activităţilor comuniste induce ideea că, pentru societatea românească a sec. XXI, comunismul nu reprezintă un pericol public şi că nimic din ceea ce înseamnă elogierea şi promovarea acestei viziuni care a stat la baza unor dictaturi sângeroase şi antiumane nu trebuie condamnat penal. A nega evidenţa Holocaustul reprezintă într-adevăr o crimă şi merită pedepsită penal, însă a te folosi de Holocaust pentru a condamna "la pauşal" memoria a sute, mii de luptători anti-comunişti şi a zeci de personalităţi marcante ale spiritualităţii româeşti interbelice, printr-o lege care, extrem de bizar, nu interzice organizaţiile, activităţile şi propaganda comunistă, reprezintă tot o crimă, de această dată împotriva sufletului românesc. Mă opresc aici şi vă ofer, spre meditaţie, un citat din Contemporary Global anti-semitism: a report provided to the United States Congress - United State Department of State (March 2008, pg.23 - sursa): "Denying the Holocaust is a crime in a numberof European countries. For instance, Holocaust denial is illegal in Austria, Belgium, Czech Republic, France, Germany, Liechtenstein, Lithuania, Luxembourg, Poland, Portugal, Romania, Spain and Switzerland. Such conduct cannot be criminalized in the United States. The U.S. Constitution protects freedom of expression and, generally, the government may not restrict expression based on its content regardless of the offensiveness of the underlying message." Am încheiat citatul... (Va urma)
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5269
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Re: Despre Legea „anti-legionară“ – recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (I )

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum