AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

“The Iranian Threat”: Who Is the Gravest Danger to World Peace?

In jos

pentru - “The Iranian Threat”: Who Is the Gravest Danger to World Peace? Empty “The Iranian Threat”: Who Is the Gravest Danger to World Peace?

Mesaj Scris de Admin Joi Aug 20, 2015 11:30 pm

By Noam Chomsky | ( Tomdispatch.com) | – –
Throughout the world there is great relief and optimism about the nuclear deal reached in Vienna between Iran and the P5+1 nations, the five veto-holding members of the U.N. Security Council and Germany. Most of the world apparently shares the assessment of the U.S. Arms Control Association that “the Joint Comprehensive Plan of Action establishes a strong and effective formula for blocking all of the pathways by which Iran could acquire material for nuclear weapons for more than a generation and a verification system to promptly detect and deter possible efforts by Iran to covertly pursue nuclear weapons that will last indefinitely.”
There are, however, striking exceptions to the general enthusiasm: the United States and its closest regional allies, Israel and Saudi Arabia. One consequence of this is that U.S. corporations, much to their chagrin, are prevented from flocking to Tehran along with their European counterparts. Prominent sectors of U.S. power and opinion share the stand of the two regional allies and so are in a state of virtual hysteria over “the Iranian threat.” Sober commentary in the United States, pretty much across the spectrum, declares that country to be “the gravest threat to world peace.” Even supporters of the agreement here are wary, given the exceptional gravity of that threat.  After all, how can we trust the Iranians with their terrible record of aggression, violence, disruption, and deceit?
Opposition within the political class is so strong that public opinion has shifted quickly from significant support for the deal to an even split. Republicans are almost unanimously opposed to the agreement. The current Republican primaries illustrate the proclaimed reasons. Senator Ted Cruz, considered one of the intellectuals among the crowded field of presidential candidates, warns that Iran may still be able to produce nuclear weapons and could someday use one to set off an Electro Magnetic Pulse that “would take down the electrical grid of the entire eastern seaboard” of the United States, killing “tens of millions of Americans.”
The two most likely winners, former Florida Governor Jeb Bush and Wisconsin Governor Scott Walker, are battling over whether to bomb Iran immediately after being elected or after the first Cabinet meeting.  The one candidate with some foreign policy experience, Lindsey Graham, describes the deal as “a death sentence for the state of Israel,” which will certainly come as a surprise to Israeli intelligence and strategic analysts — and which Graham knows to be utter nonsense, raising immediate questions about actual motives.
Keep in mind that the Republicans long ago abandoned the pretense of functioning as a normal congressional party.  They have, as respected conservative political commentator Norman Ornstein of the right-wing American Enterprise Institute observed, become a “radical insurgency” that scarcely seeks to participate in normal congressional politics. 
Since the days of President Ronald Reagan, the party leadership has plunged so far into the pockets of the very rich and the corporate sector that they can attract votes only by mobilizing parts of the population that have not previously been an organized political force.  Among them are extremist evangelical Christians, now probably a majority of Republican voters; remnants of the former slave-holding states; nativists who are terrified that “they” are taking our white Christian Anglo-Saxon country away from us; and others who turn the Republican primaries into spectacles remote from the mainstream of modern society — though not from the mainstream of the most powerful country in world history.
The departure from global standards, however, goes far beyond the bounds of the Republican radical insurgency.  Across the spectrum, there is, for instance, general agreement with the “pragmatic” conclusion of General Martin Dempsey, chairman of the Joint Chiefs of Staff, that the Vienna deal does not “prevent the United States from striking Iranian facilities if officials decide that it is cheating on the agreement,” even though a unilateral military strike is “far less likely” if Iran behaves. 
Former Clinton and Obama Middle East negotiator Dennis Ross typically recommends that “Iran must have no doubts that if we see it moving towards a weapon, that would trigger the use of force” even after the termination of the deal, when Iran is theoretically free to do what it wants.  In fact, the existence of a termination point 15 years hence is, he adds, “the greatest single problem with the agreement.” He also suggests that the U.S. provide Israel with specially outfitted B-52 bombers and bunker-busting bombs to protect itself before that terrifying date arrives.
“The Greatest Threat”
Opponents of the nuclear deal charge that it does not go far enough. Some supporters agree, holding that “if the Vienna deal is to mean anything, the whole of the Middle East must rid itself of weapons of mass destruction.” The author of those words, Iran’s Minister of Foreign Affairs Javad Zarif, added that “Iran, in its national capacity and as current chairman of the Non-Aligned Movement [the governments of the large majority of the world’s population], is prepared to work with the international community to achieve these goals, knowing full well that, along the way, it will probably run into many hurdles raised by the skeptics of peace and diplomacy.” Iran has signed “a historic nuclear deal,” he continues, and now it is the turn of Israel, “the holdout.”
Israel, of course, is one of the three nuclear powers, along with India and Pakistan, whose weapons programs have been abetted by the United States and that refuse to sign the Nonproliferation Treaty (NPT).
Zarif was referring to the regular five-year NPT review conference, which ended in failure in April when the U.S. (joined by Canada and Great Britain) once again blocked efforts to move toward a weapons-of-mass-destruction-free zone in the Middle East. Such efforts have been led by Egypt and other Arab states for 20 years.  As Jayantha Dhanapala and Sergio Duarte, leading figures in the promotion of such efforts at the NPT and other U.N. agencies, observe in “Is There a Future for the NPT?,” an article in the journal of the Arms Control Association: “The successful adoption in 1995 of the resolution on the establishment of a zone free of weapons of mass destruction (WMD) in the Middle East was the main element of a package that permitted the indefinite extension of the NPT.”  The NPT, in turn, is the most important arms control treaty of all.  If it were adhered to, it could end the scourge of nuclear weapons.
Repeatedly, implementation of the resolution has been blocked by the U.S., most recently by President Obama in 2010 and again in 2015, as Dhanapala and Duarte point out, “on behalf of a state that is not a party to the NPT and is widely believed to be the only one in the region possessing nuclear weapons” — a polite and understated reference to Israel. This failure, they hope, “will not be the coup de grâce to the two longstanding NPT objectives of accelerated progress on nuclear disarmament and establishing a Middle Eastern WMD-free zone.”
A nuclear-weapons-free Middle East would be a straightforward way to address whatever threat Iran allegedly poses, but a great deal more is at stake in Washington’s continuing sabotage of the effort in order to protect its Israeli client.  After all, this is not the only case in which opportunities to end the alleged Iranian threat have been undermined by Washington, raising further questions about just what is actually at stake.
In considering this matter, it is instructive to examine both the unspoken assumptions in the situation and the questions that are rarely asked.  Let us consider a few of these assumptions, beginning with the most serious: that Iran is the gravest threat to world peace.
In the U.S., it is a virtual cliché among high officials and commentators that Iran wins that grim prize.  There is also a world outside the U.S. and although its views are not reported in the mainstream here, perhaps they are of some interest.  According to the leading western polling agencies (WIN/Gallup International), the prize for “greatest threat” iswon by the United States.  The rest of the world regards it as the gravest threat to world peace by a large margin.  In second place, far below, is Pakistan, its ranking probably inflated by the Indian vote.  Iran is ranked below those two, along with China, Israel, North Korea, and Afghanistan.
“The World’s Leading Supporter of Terrorism”
Turning to the next obvious question, what in fact is the Iranian threat?  Why, for example, are Israel and Saudi Arabia trembling in fear over that country?  Whatever the threat is, it can hardly be military.  Years ago, U.S. intelligence informed Congress that Iran has very low military expenditures by the standards of the region and that its strategic doctrines are defensive — designed, that is, to deter aggression. The U.S. intelligence community has also reported that it has no evidence Iran is pursuing an actual nuclear weapons program and that “Iran’s nuclear program and its willingness to keep open the possibility of developing nuclear weapons is a central part of its deterrent strategy.”
The authoritative SIPRI review of global armaments ranks the U.S., as usual, way in the lead in military expenditures.  China comes in second with about one-third of U.S. expenditures.  Far below are Russia and Saudi Arabia, which are nonetheless well above any western European state.  Iran is scarcely mentioned.  Full details are provided in an April report from the Center for Strategic and International Studies (CSIS), which finds “a conclusive case that the Arab Gulf states have… an overwhelming advantage of Iran in both military spending and access to modern arms.”
Iran’s military spending, for instance, is a fraction of Saudi Arabia’s and far below even the spending of the United Arab Emirates (UAE).  Altogether, the Gulf Cooperation Council states — Bahrain, Kuwait, Oman, Saudi Arabia, and the UAE — outspend Iran on arms by a factor of eight, an imbalance that goes back decades.  The CSIS report adds: “The Arab Gulf states have acquired and are acquiring some of the most advanced and effective weapons in the world [while] Iran has essentially been forced to live in the past, often relying on systems originally delivered at the time of the Shah.”  In other words, they are virtually obsolete.  When it comes to Israel, of course, the imbalance is even greater.  Possessing the most advanced U.S. weaponry and a virtual offshore military base for the global superpower, it also has a huge stock of nuclear weapons. 
To be sure, Israel faces the “existential threat” of Iranian pronouncements: Supreme Leader Khamenei and former president Mahmoud Ahmadinejad famously threatened it with destruction. Except that they didn’t — and if they had, it would be of little moment.  Ahmadinejad, for instance, predicted that “under God’s grace [the Zionist regime] will be wiped off the map.”  In other words, he hoped that regime change would someday take place.  Even that falls far short of the direct calls in both Washington and Tel Aviv for regime change in Iran, not to speak of the actions taken to implement regime change.  These, of course, go back to the actual “regime change” of 1953, when the U.S. and Britain organized a military coup to overthrow Iran’s parliamentary government and install the dictatorship of the Shah, who proceeded to amass one of the worst human rights records on the planet.
These crimes were certainly known to readers of the reports of Amnesty International and other human rights organizations, but not to readers of the U.S. press, which has devoted plenty of space to Iranian human rights violations — but only since 1979 when the Shah’s regime was overthrown.  (To check the facts on this, read The U.S. Press and Iran, a carefully documented study by Mansour Farhang and William Dorman.)
None of this is a departure from the norm.  The United States, as is well known, holds the world championship title in regime change and Israel is no laggard either.  The most destructive of its invasions of Lebanon in 1982 was explicitly aimed at regime change, as well as at securing its hold on the occupied territories.  The pretexts offered were thin indeed and collapsed at once.  That, too, is not unusual and pretty much independent of the nature of the society — from the laments in the Declaration of Independence about the “merciless Indian savages” to Hitler’s defense of Germany from the “wild terror” of the Poles.
No serious analyst believes that Iran would ever use, or even threaten to use, a nuclear weapon if it had one, and so face instant destruction.  There is, however, real concern that a nuclear weapon might fall into jihadi hands — not thanks to Iran, but via U.S. ally Pakistan.  In the journal of the Royal Institute of International Affairs, two leading Pakistani nuclear scientists, Pervez Hoodbhoy and Zia Mian, write that increasing fears of “militants seizing nuclear weapons or materials and unleashing nuclear terrorism [have led to]… the creation of a dedicated force of over 20,000 troops to guard nuclear facilities.  There is no reason to assume, however, that this force would be immune to the problems associated with the units guarding regular military facilities,” which have frequently suffered attacks with “insider help.” In brief, the problem is real, just displaced to Iran thanks to fantasies concocted for other reasons.
Other concerns about the Iranian threat include its role as “the world’s leading supporter of terrorism,” which primarily refers to its support for Hezbollah and Hamas.  Both of those movements emerged in resistance to U.S.-backed Israeli violence and aggression, which vastly exceeds anything attributed to these villains, let alone the normal practice of the hegemonic power whose global drone assassination campaign alone dominates (and helps to foster) international terrorism. 
Those two villainous Iranian clients also share the crime of winning the popular vote in the only free elections in the Arab world.  Hezbollah is guilty of the even more heinous crime of compelling Israel to withdraw from its occupation of southern Lebanon, which took place in violation of U.N. Security Council orders dating back decades and involved an illegal regime of terror and sometimes extreme violence.  Whatever one thinks of Hezbollah, Hamas, or other beneficiaries of Iranian support, Iran hardly ranks high in support of terror worldwide.
“Fueling Instability”
Another concern, voiced at the U.N. by U.S. Ambassador Samantha Power, is the “instability that Iran fuels beyond its nuclear program.” The U.S. will continue to scrutinize this misbehavior, she declared.  In that, she echoed the assurance Defense Secretary Ashton Carter offeredwhile standing on Israel’s northern border that “we will continue to help Israel counter Iran’s malign influence” in supporting Hezbollah, and that the U.S. reserves the right to use military force against Iran as it deems appropriate. 
The way Iran “fuels instability” can be seen particularly dramatically in Iraq where, among other crimes, it alone at once came to the aid of Kurds defending themselves from the invasion of Islamic State militants, even as it is building a $2.5 billion power plant in the southern port city of Basra to try to bring electrical power back to the level reached before the 2003 invasion.  Ambassador Power’s usage is, however, standard: Thanks to that invasion, hundreds of thousands were killed and millions of refugees generated, barbarous acts of torture were committed — Iraqis have compared the destruction to the Mongol invasion of the thirteenth century — leaving Iraq the unhappiest country in the world according to WIN/Gallup polls.  Meanwhile, sectarian conflict was ignited, tearing the region to shreds and laying the basis for the creation of the monstrosity that is ISIS.  And all of that is called “stabilization.”
Only Iran’s shameful actions, however, “fuel instability.” The standard usage sometimes reaches levels that are almost surreal, as when liberal commentator James Chace, former editor of Foreign Affairsexplainedthat the U.S. sought to “destabilize a freely elected Marxist government in Chile” because “we were determined to seek stability” under the Pinochet dictatorship.
Others are outraged that Washington should negotiate at all with a “contemptible” regime like Iran’s with its horrifying human rights record and urge instead that we pursue “an American-sponsored alliance between Israel and the Sunni states.”  So writes Leon Wieseltier, contributing editor to the venerable liberal journal the Atlantic, who can barely conceal his visceral hatred for all things Iranian.  With a straight face, this respected liberal intellectual recommends that Saudi Arabia, which makes Iran look like a virtual paradise, and Israel, with its vicious crimes in Gaza and elsewhere, should ally to teach that country good behavior.  Perhaps the recommendation is not entirely unreasonable when we consider the human rights records of the regimes the U.S. has imposed and supported throughout the world.
Though the Iranian government is no doubt a threat to its own people, it regrettably breaks no records in this regard, not descending to the level of favored U.S. allies.  That, however, cannot be the concern of Washington, and surely not Tel Aviv or Riyadh.
It might also be useful to recall — surely Iranians do — that not a day has passed since 1953 in which the U.S. was not harming Iranians. After all, as soon as they overthrew the hated U.S.-imposed regime of the Shah in 1979, Washington put its support behind Iraqi leader Saddam Hussein, who would, in 1980, launch a murderous assault on their country.  President Reagan went so far as to deny Saddam’s major crime, his chemical warfare assault on Iraq’s Kurdish population, which he blamed on Iran instead.  When Saddam was tried for crimes under U.S. auspices, that horrendous crime, as well as others in which the U.S. was complicit, was carefully excluded from the charges, which were restricted to one of his minor crimes, the murder of 148 Shi’ites in 1982, a footnote to his gruesome record.
Saddam was such a valued friend of Washington that he was even granted a privilege otherwise accorded only to Israel.  In 1987, his forces were allowed to attack a U.S. naval vessel, the USS Stark, with impunity, killing 37 crewmen.  (Israel had acted similarly in its 1967 attack on the USS Liberty.)  Iran pretty much conceded defeat shortly after, when the U.S. launched Operation Praying Mantis against Iranian ships and oil platforms in Iranian territorial waters.  That operation culminated when the USS Vincennes, under no credible threat, shot down an Iranian civilian airliner in Iranian airspace, with 290 killed — and the subsequent granting of a Legion of Merit award to the commander of the Vincennesfor “exceptionally meritorious conduct” and for maintaining a “calm and professional atmosphere” during the period when the attack on the airliner took place. Comments philosopher Thill Raghu, “We can only stand in awe of such display of American exceptionalism!”
After the war ended, the U.S. continued to support Saddam Hussein, Iran’s primary enemy.  President George H.W. Bush even invited Iraqi nuclear engineers to the U.S. for advanced training in weapons production, an extremely serious threat to Iran.  Sanctions against that country were intensified, including against foreign firms dealing with it, and actions were initiated to bar it from the international financial system.
In recent years the hostility has extended to sabotage, the murder of nuclear scientists (presumably by Israel), and cyberwar, openly proclaimed with pride.  The Pentagon regards cyberwar as an act of war, justifying a military response, as does NATO, which affirmed in September 2014 that cyber attacks may trigger the collective defense obligations of the NATO powers — when we are the target that is, not the perpetrators.
“The Prime Rogue State”
It is only fair to add that there have been breaks in this pattern. President George W. Bush, for example, offered several significant gifts to Iran by destroying its major enemies, Saddam Hussein and the Taliban.  He even placed Iran’s Iraqi enemy under its influence after the U.S. defeat, which was so severe that Washington had to abandon its officially declared goals of establishing permanent military bases (“enduring camps”) and ensuring that U.S. corporations would have privileged access to Iraq’s vast oil resources.
Do Iranian leaders intend to develop nuclear weapons today?  We can decide for ourselves how credible their denials are, but that they had such intentions in the past is beyond question.  After all, it was asserted openly on the highest authority and foreign journalists were informed that Iran would develop nuclear weapons “certainly, and sooner than one thinks.” The father of Iran’s nuclear energy program and former head of Iran’s Atomic Energy Organization was confident that the leadership’s plan “was to build a nuclear bomb.” The CIA also reported that it had “no doubt” Iran would develop nuclear weapons if neighboring countries did (as they have). 
All of this was, of course, under the Shah, the “highest authority” just quoted and at a time when top U.S. officials — Dick Cheney, Donald Rumsfeld, and Henry Kissinger, among others — were urging him to proceed with his nuclear programs and pressuring universities to accommodate these efforts.  Under such pressures, my own university, MIT, made a deal with the Shah to admit Iranian students to the nuclear engineering program in return for grants he offered and over the strong objections of the student body, but with comparably strong faculty support (in a meeting that older faculty will doubtless remember well).
Asked later why he supported such programs under the Shah but opposed them more recently, Kissinger responded honestly that Iran was an ally then.
Putting aside absurdities, what is the real threat of Iran that inspires such fear and fury? A natural place to turn for an answer is, again, U.S. intelligence.  Recall its analysis that Iran poses no military threat, that its strategic doctrines are defensive, and that its nuclear programs (with no effort to produce bombs, as far as can be determined) are “a central part of its deterrent strategy.”
Who, then, would be concerned by an Iranian deterrent?  The answer is plain: the rogue states that rampage in the region and do not want to tolerate any impediment to their reliance on aggression and violence.  In the lead in this regard are the U.S. and Israel, with Saudi Arabia trying its best to join the club with its invasion of Bahrain (to support the crushing of a reform movement there) and now its murderous assault on Yemen, accelerating a growing humanitarian catastrophe in that country. 
For the United States, the characterization is familiar.  Fifteen years ago, the prominent political analyst Samuel Huntington, professor of the science of government at Harvard, warned in the establishment journalForeign Affairs that for much of the world the U.S. was “becoming the rogue superpower… the single greatest external threat to their societies.” Shortly after, his words were echoed by Robert Jervis, the president of the American Political Science Association: “In the eyes of much of the world, in fact, the prime rogue state today is the United States.” As we have seen, global opinion supports this judgment by a substantial margin.
Furthermore, the mantle is worn with pride.  That is the clear meaning of the insistence of the political class that the U.S. reserves the right to resort to force if it unilaterally determines that Iran is violating some commitment.  This policy is of long standing, especially for liberal Democrats, and by no means restricted to Iran.  The Clinton Doctrine, for instance, confirmed that the U.S. was entitled to resort to the “unilateral use of military power” even to ensure “uninhibited access to key markets, energy supplies, and strategic resources,” let alone alleged “security” or “humanitarian” concerns.  Adherence to various versions of this doctrine has been well confirmed in practice, as need hardly be discussed among people willing to look at the facts of current history.
These are among the critical matters that should be the focus of attention in analyzing the nuclear deal at Vienna, whether it stands or is sabotaged by Congress, as it may well be.
Noam Chomsky is institute professor emeritus in the Department of Linguistics and Philosophy at Massachusetts Institute of Technology. ATomDispatch regular, among his recent books are Hegemony or SurvivalFailed StatesPower SystemsHopes and Prospects,and Masters of Mankind. Haymarket Books recently reissued twelve of his classic books in new editions. His website is www.chomsky.info. 
Follow TomDispatch on Twitter and join us on Facebook. Check out the newest Dispatch Book, Nick Turse’s Tomorrow’s Battlefield: U.S. Proxy Wars and Secret Ops in Africa, and Tom Engelhardt’s latest book, Shadow Government: Surveillance, Secret Wars, and a Global Security State in a Single-Superpower World.
Copyright 2015 Noam Chomsky
Note for TomDispatch Readers: Just a little late summer reminder that TomDispatch gets by largely thanks to the generosity of its readers. In other words, your contributions truly matter, even — perhaps especially — in the dog days of summer. They ensure that we can continue to bring you voices like Noam Chomsky’s with the kind of sharp analysis and reporting you’re unlikely to find elsewhere. Do check out our donation page. Right now, for a contribution of $100 (or more), you can get a signed, personalized book from Nick Turse, Christian Appy, Rory Fanning, or me — with our eternal thanks! Tom]
—-
Related video added by Juan Cole:
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

pentru - “The Iranian Threat”: Who Is the Gravest Danger to World Peace? Empty "Amenințarea iraniană": Cine este cel mai grav pericol pentru Pacea Lumii?

Mesaj Scris de Admin Joi Aug 20, 2015 11:33 pm

Peste tot în lume există o mare ușurare și optimism cu privire la acordul nuclear a ajuns la Viena între Iran și P5 + 1 națiuni, cei cinci membri-veto exploatația de Consiliul de Securitate al ONU și Germania. Cea mai mare a lumii, aparent de acord cu evaluarea Asociației de Control US armelor că "Planul comun de cuprinzătoare de acțiune stabilește o formulă puternică și eficientă pentru blocarea toate caile prin care Iranul ar putea dobândi un material pentru arme nucleare pentru mai mult de o generație și o sistem de verificare pentru a detecta prompt și să descurajeze eventualele eforturile Iranului de a urmări pe ascuns arme nucleare, care va dura la infinit. "
Există, totuși, excepții de la entuziasmul general izbitoare: Statele Unite ale Americii și mai apropiați aliați sale regionale, Israel și Arabia Saudită. O consecință a acestui fapt este că societățile din SUA, spre întristare lor, sunt împiedicate să flocking la Teheran, împreună cu omologii lor europeni.Sectoare importante de putere din SUA și opinia cota standul cei doi aliați regionali și așa sunt într-o stare de isterie virtuale pe "amenințarea iraniană." Comentariu sobru în Statele Unite, destul de mult întregul spectru, declară că țara sa este " cea mai gravă amenințare la adresa păcii în lume. "Chiar și susținătorii acordului aici sunt precaut, având în vedere gravitatea excepțională a acestei amenințări. La urma urmei, cum putem avea încredere în iranienii cu înregistrarea lor teribil de agresiune, violență, întreruperi, și înșelăciune?
Opoziție în cadrul clasei politice este atât de puternică încât opinia publică sa deplasat rapid de la un sprijin important pentru acordul de la un chiar pe părți.Republicanii se opun aproape în unanimitate de acord. Primare republicane actuale ilustrează motivele proclamate. Senatorul Ted Cruz, considerat unul dintre intelectualii între domeniul aglomerat de candidații la președinție,avertizează că Iranul ar putea fi în continuare posibilitatea de a produce arme nucleare și ar putea folosi intr-o zi o să compenseze impulsurilor electromagnetice care "va lua în jos rețeaua electrică a întregul coastei de est a "a Statelor Unite, uciderea" zeci de milioane de americani. "
Cei doi câștigători, cel mai probabil, fostul guvernator Florida Jeb Bush și Wisconsin Guvernatorul Scott Walker, se luptă de peste dacă să bombardeze Iranul imediat după ce a fost ales sau după prima ședință Cabinetului. Singurul candidat cu o anumită experiență politică externă, Lindsey Graham, descrieacordul ca fiind "o condamnare la moarte pentru statul Israel", care va veni cu siguranta ca o surpriza pentru israelian de informații și analiști strategice - și care Graham știe să fie un nonsens total, ridicând întrebări despre motivele reale imediate.
Țineți minte că republicanii mult timp în urmă a abandonat pretextul funcționând ca un partid Congresului normal. Ei au, ca respectat comentator politic conservator Norman Ornstein de dreapta American Enterprise Instituteobservat, să devină un "insurgență radical", care urmărește abia de a participa la politica Congresului normale.
Având în vedere că zilele de președinte Ronald Reagan, conducerea partidului a aruncat până acum în buzunarele cei foarte bogați și sectorul corporativ pe care le pot atrage voturi doar prin mobilizarea părți ale populației care nu au fost anterior o forță politică organizată. Printre acestea sunt extremiste creștini evanghelici, acum, probabil, o majoritate a alegătorilor republicani; rămășițe ale fostelor state-sclavi exploatație; nativists care sunt îngroziți că "ei" sunt luati țara noastră creștină alb anglo-saxon de la noi; și alții care transforma primare republicane în spectacole la distanță de curentul principal al societății moderne - deși nu de curentul principal al mai puternică țară din istoria lumii.
Plecarea de la standarde mondiale, cu toate acestea, depășește cu mult limitele insurgenta radical Republican. Intregul spectru, există, de exemplu, un acord general cu concluzia "pragmatic" de generalul Martin Dempsey, presedinte al Joint Chiefs of Staff, care acordul de la Viena nu "împiedică Statele Unite de la izbitoare facilități iraniene dacă oficialii decide că se inseala pe acordul ", chiar dacă o lovitură militară unilaterală este" mult mai puțin probabil ", dacă Iranul se comportă.
Fostul Clinton și Obama Orientul Mijlociu negociator Dennis Ross recomandă de obicei ca "Iranul trebuie să aibă nici o îndoială că, dacă vom vedea o îndreaptă spre o armă, care ar declanșa utilizarea forței", chiar și după încetarea acordului, atunci când Iranul este, teoretic, libertatea de a face ceea ce vrea. De fapt, existența unui punct de 15 ani, prin urmare este de terminare, adauga el, "cea mai mare problema singur cu acordul." De asemenea, el sugerează că ne oferă Israel cu special echipat B-52 bombardiere și-busting bunker bombe pentru a se proteja înainte de această dată terifiante ajunge.
"Cea mai mare amenintare"
Oponenții taxa afacere nuclear că nu merge suficient de departe. Unii susținători de acord, considerând că "în cazul în care acordul de la Viena este de a însemna ceva, întreaga Orientul Mijlociu trebuie să se scape de arme de distrugere în masă." Autorul acestor cuvinte, ministrul iranian al Afacerilor Externe Javad Zarif, a adăugat că "Iranul , în calitate de la nivel național și în calitate de președinte actual al Mișcării Țărilor Nealiniate [guvernelor marea majoritate a populației lumii], este pregătită să colaboreze cu comunitatea internațională pentru a atinge aceste obiective, știind foarte bine că, de-a lungul drum, va rula, probabil, în mai multe obstacole ridicate de scepticii de pace și diplomație. "Iranul a semnat" un acord nuclear istoric ", continuă el, iar acum este rândul lui Israel", a Holdout. "
Israel, desigur, este una dintre cele trei puteri nucleare, împreună cu India și Pakistan, a cărui arme programe au fost instigat de către Statele Unite și care refuză să semneze Tratatul de Neproliferare (TNP).
Zarif a fost referindu-se la regulate de cinci ani TNP conferința de revizuire, care sa încheiat cu un eșec în aprilie, când SUA (alături de Canada și Marea Britanie) eforturile din nou blocate să se îndrepte spre o zonă de arme-de-masa-distrugere-liber în Orientul Mijlociu. Aceste eforturi au fost conduse de Egipt și alte state arabe de 20 de ani. Ca Jayantha Dhanapala și Sergio Duarte, personalități de marcă în promovarea unor astfel de eforturi la TNP și alte agenții ale ONU, observa in "Există un viitor pentru TNP ?," un articol în revista de Arms Control Association: "The succes adoptarea în 1995 a rezoluției privind instituirea unei zone fără arme de distrugere în masă (ADM) în Orientul Mijlociu a fost elementul principal al unui pachet care a permis extinderea nedeterminată a TNP. "TNP, la rândul său, este cel mai important tratat de control al armelor de tot. În cazul în care au fost respectate, se-ar putea încheia flagelul de arme nucleare.
În mod repetat, punerea în aplicare a rezoluției a fost blocat de către Statele Unite, cel mai recent de președintele Obama în 2010 și din nou în 2015, în calitate de Dhanapala și Duarte subliniază, "în numele unui stat care nu este parte la TNP și se crede pentru a fi singura din regiune care posedă arme nucleare "- o referință politicos și subevaluate în Israel. Acest eșec, ei spera, "nu va fi lovitura de grație pentru cele două obiective de lungă durată TNP de progres accelerat privind dezarmarea nucleară și de stabilire a unei zone din Orientul Mijlociu WMD-free."
O de arme nucleare-gratuit Orientul Mijlociu ar fi o modalitate simplă de a aborda orice amenințare Iran pretins reprezintă, dar mult mai mult este în joc în sabotaj continuă Washington a efortului în scopul de a proteja clientul său israelian. La urma urmei, acest lucru nu este singurul caz în care oportunitățile de a pune capăt pretinsei amenințarea iraniană au fost subminate de Washington, ridicând întrebări suplimentare cu privire la doar ceea ce este, de fapt în joc.
Luând în considerare această problemă, este instructiv să examineze atât ipotezele nerostite în situația și întrebările care sunt rareori puse. Să considerăm câteva dintre aceste ipoteze, începând cu cea mai gravă: că Iranul este cea mai gravă amenințare la adresa păcii mondiale.
În Statele Unite, este un cliseu virtuală între înalți funcționari și comentatori care Iranul câștigă premiul sumbre. Există, de asemenea o lume în afara SUA și, deși punctul său de vedere nu sunt raportate în mainstream aici, poate că sunt de un anumit interes. Potrivit principalele agenții de votare occidentale (WIN / Gallup International), premiul pentru "cea mai mare amenințare" estecastigat de Statele Unite ale Americii. Restul lumii o consideră ca cea mai gravă amenințare la adresa păcii mondiale cu o marjă largă. În al doilea rând, cu mult sub, este Pakistan, poziționarea probabil umflate prin votul indian.Iranul este pe locul doi sub cele, împreună cu China, Israel, Coreea de Nord, și Afganistan.
"Supporter lumile lider terorismului"
Revenind la următoarea întrebarea evidentă, ceea ce, de fapt, este amenințarea iraniană? De ce, de exemplu, sunt Israel și Arabia Saudită tremura de frica peste această țară? Oricare ar fi amenințarea este, ea poate fi greu militar. Cu ani în urmă, de informații americane a informat Congresul că Iranul are cheltuielile militare foarte mici de standardele din regiune și că doctrinele sale strategice sunt defensive - proiectat, care este, pentru a descuraja agresiunea. Comunității de informații din SUA a fost de asemenearaportat că nu are nici o dovadă Iran desfășoară un program de real arme nucleare și că "programul nuclear al Iranului și dorința sa de a menține deschisă posibilitatea de a dezvolta arme nucleare este o parte centrală a strategiei sale de descurajare."
Autoritară Revizuirea SIPRI de armament la nivel mondial pe locul SUA, ca de obicei, un fel în conducerea în cheltuielile militare. China vine în al doilea, cu aproximativ o treime din cheltuielile SUA. Departe mai jos sunt Rusia și Arabia Saudită, care sunt totuși cu mult peste orice stat vestic european. Iranul estemenționat abia. Detalii complete sunt furnizate într-un raport aprilie de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), care își găsește "un caz concludent că statele din Golf arabe au ... un avantaj copleșitor de Iran în ambele cheltuielilor militare și accesul la arme moderne."
Cheltuielile militare Iranului, de exemplu, este o fracțiune din Arabia Saudită și chiar cu mult sub cheltuielile de Emiratele Arabe Unite (EAU). În total, statele Consiliului de Cooperare al Golfului - Bahrain, Kuwait, Oman, Arabia Saudită, și Emiratele Arabe Unite - outspend Iran privind armele cu un factor de opt, un dezechilibru care merge înapoi decenii. Raportul CSIS adaugă: "Statele arabe din Golf au dobândit și sunt achiziționarea unele dintre armele cele mai avansate și eficiente din lume [în timp ce] Iranul a fost, în esență, forțați să trăiască în trecut, de multe ori bazându-se pe sistemele livrate inițial la momentul șahul. "Cu alte cuvinte, ele sunt practic învechite. Când vine vorba de Israel, desigur, dezechilibrul este si mai mare. Dotat cele mai avansate arme americane și o bază militară în larg virtuală pentru superputere globală, are, de asemenea un stoc foarte mare de arme nucleare.
Pentru a fi sigur, Israel se confruntă cu "amenințarea existențială" de declarații iraniene: Supreme Leader Khamenei și fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad faimoasa l amenintat cu distrugerea. Cu excepția că ei nu au - si daca ar fi, ar fi de clipe. Ahmadinejad, de exemplu, a prezis că "în conformitate cu harul lui Dumnezeu [regimul sionist] va fi șters de pe hartă." Cu alte cuvinte, el a sperat că schimbarea regimului ar avea într-o zi loc.Chiar că este departe de apeluri directe atât Washington și Tel Aviv pentru o schimbare de regim în Iran, să nu mai vorbim de acțiunile întreprinse pentru punerea în aplicare schimbare de regim. Acestea, desigur, du-te înapoi la real "schimbarea de regim" din 1953, în cazul în care SUA și Marea Britanie au organizat o lovitură de stat militară de a răsturna guvernul parlamentar al Iranului și instala dictatura Șahului, care a procedat să adune unul dintre cele mai grave înregistrările drepturilor omului pe planeta.
Aceste infracțiuni au fost cu siguranță cunoscut cititorilor din rapoartele Amnesty International si alte organizatii pentru drepturile omului, dar nu pentru cititorii presei din SUA, care a dedicat o multime de spatiu pentru a încălcărilor drepturilor omului din Iran - dar numai din 1979, când regimul șahului a fost răsturnat . (Pentru a verifica faptele pe acest, citiți SUA și Iran Press, un studiu atent documentate prin Mansour Farhang și William Dorman.)
Nimic din toate astea este o abatere de la norma. Statele Unite ale Americii, după cum se știe, deține titlul de campion mondial în schimbare de regim și Israel nu este nici om leneș. Cel mai distructiv al invaziilor sale din Liban din 1982 a avut ca scop în mod explicit la schimbarea de regim, precum și la asigurarea țineți pe teritoriile ocupate. Pretextele oferite au fost într-adevăr subțire și sa prăbușit dintr-o dată. Că, de asemenea, nu este neobișnuit și destul de mult independent de natura societății - de la plânsetele în Declarația de Independență despre "sălbaticii indieni nemiloase" în apărarea lui Hitler a Germaniei de la "teroarea sălbatic" al polonezilor.
Nu analist serios consideră că Iranul ar folosi vreodată, sau chiar să amenințe să utilizeze, o armă nucleară, dacă a avut, și așa se confruntă cu distrugerea instantanee. Există, totuși, motiv real de îngrijorare că o armă nucleară ar putea cădea în mâinile jihadiste - nu datorită Iran, dar prin intermediul SUA aliat Pakistan. În Jurnalul de Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale, două de conducere oameni de stiinta nucleare pakistaneze, Pervez Hoodbhoy și Zia Mian, scrie că o creștere temerile legate de "militanți sechestrarea arme sau materiale nucleare și dezlănțuirea terorismului nuclear [au dus la] ... crearea unei dedicat vigoare a peste 20.000 de trupe pentru a păzi instalațiilor nucleare. Nu există niciun motiv să se presupună, totuși, că această forță ar fi imun la problemele asociate cu unitățile de pază facilități militare regulate, insider ajutor. "Pe scurt", care au atacuri cu suferit frecvent ", problema este reală, doar deplasat la Iran datorită fantezii inventate pentru alte motive.
Alte preocupări legate de amenințarea iraniană includ rolul de "lider susținător din lume de terorism", care se referă în primul rând la sprijinul pentru Hezbollah și Hamas. Aceste două mișcări au apărut în rezistența la violență israelian SUA-sprijinit și agresiune, care depășește cu mult orice atribuită acestor răufăcători, să nu mai vorbim practica normală a puterii hegemonice ale cărui global campanie de asasinare drone domină doar (și ajută pentru a promova) terorismului internațional.
Aceste două clienti iranieni mizerabil împărtășesc, de asemenea, crima de a câștiga votul popular în singurele alegeri libere din lumea arabă. Hezbollah este vinovat de crima, chiar mai atroce de convingătoare Israel să se retragă din ocupația de sudul Libanului, care a avut loc o încălcare a ordinelor Consiliului de Securitate ONU care datează de decenii și a implicat un regim ilegal de teroare și violență, uneori extreme. Oricare ar fi una crede Hezbollah, Hamas, sau alți beneficiari de ajutor iraniene, Iranul greu ocupă un loc important în susținerea teroare în întreaga lume.
"Instabilitatea Alimentarea"
Un alt motiv de îngrijorare, și-a exprimat la ONU de ambasadorul american Samantha Power este "instabilitatea care alimentează Iran dincolo de programul său nuclear." Statele Unite vor continua să verifice acest comportament inadecvat, a declarat ea. În această, ea a repetat asigurarea Secretarul Apărării Ashton Carter a oferit în timp ce în picioare pe granița de nord a Israelului ca "vom continua pentru a ajuta Israelul a contracara influența malignă Iranului" în sprijinirea Hezbollah, și că SUA își rezervă dreptul de a folosi forța militară împotriva Iranului, deoarece le consideră adecvate.
Modul Iran "combustibili instabilitatea" poate fi văzut în special în mod dramatic în Irak, unde, printre alte infracțiuni, a venit singur la o dată la ajutorul de kurzi s-au apăra de invazia de militanți de stat islamic, după cum este construirea unei centrale 2.5 miliarde $ in sudul orasului-port Basra pentru a încerca să aducă înapoi energie electrică la nivelul atins înainte de invazia din 2003. Utilizarea ambasador Puterea este, cu toate acestea, standardul: Datorită că invazia, sute de mii au fost uciși și milioane de refugiați generate, acte barbare de tortură au fost comise - irakienii au comparat distrugerea de invazia mongolă din secolul al XIII-lea - lăsând Irak nefericit țară din lume conform sondajelor WIN / Gallup. Între timp, conflict sectar a fost aprins, ruperea regiunea în bucăți și de stabilire baza pentru crearea de monstruozitatea care este ISIS. Și toate că se numește "stabilizare".
Numai acțiunile rușinoase ale Iranului, cu toate acestea, "instabilitatea combustibil." Utilizarea standard de, uneori, ajunge la niveluri care sunt aproape ireal, ca atunci când comentator liberal James Chace, fost editor alAfacerilor Externe, a explicat că SUA a încercat să "destabilizeze un guvern marxist ales în mod liber în Chile "pentru că" am fost determinat să caute stabilitate "sub dictatura lui Pinochet.
Altele sunt indignat de faptul că Washingtonul ar trebui să negocieze deloc cu un regim "disprețuit" ca Iranului cu record înfricoșător drepturile omului și să îndemne în schimb pe care le urmăresc "o alianță american-sponsorizat între Israel și statele sunnite." Deci, scrie Leon Wieseltier, editor contribuind la Jurnalul liberal venerabilul Atlanticului, care poate ascunde ura viscerala abia pentru toate lucrurile iraniene. Cu o față dreaptă, acest intelectual liberal respectat recomandă ca Arabia Saudită, ceea ce face ca Iranul arata ca un paradis virtual, și Israel, cu crimele sale vicioase din Gaza și din alte părți, ar trebui să se alieze pentru a preda această țară un comportament bun. Poate că recomandarea nu este în întregime rezonabil, atunci când luăm în considerare înregistrările drepturilor omului regimurilor SUA a impus și sprijinit în întreaga lume.
Deși guvernul iranian este, fără îndoială, o amenințare la adresa propriului popor, se rupe din păcate nu exista rezultate în acest sens, nu descendent la nivelul de aliații SUA favorizate. Asta, cu toate acestea, nu poate fi preocuparea de Washington, și cu siguranță nu Tel Aviv sau Riyadh.
S-ar putea fi de asemenea util să amintim - cu siguranță iranieni face - că nu o zi a trecut din 1953 în care SUA nu a fost rău iranieni. La urma urmei, de îndată ce a răsturnat regimul urât-a impus SUA a Șahului în 1979, Washington a pus sprijinul în spatele liderului irakian Saddam Hussein, care ar fi, în 1980, lansa un atac criminal asupra țării lor. Președintele Reagan a mers atât de departe încât să nege crima majore lui Saddam, sa război asalt chimic asupra populației kurde din Irak, pe care el a dat vina pe Iran în loc.Când Saddam a fost judecat pentru crime de sub auspicii americane, că crima îngrozitoare, precum și altele în care SUA a fost complice, a fost atent exclus din taxele care au fost restricționate, la una dintre crimele sale minore, uciderea de 148 siiti în 1982, o notă de subsol pentru a înregistra său macabru.
Saddam a fost un astfel de prieten de prim rang al Washington că el a fost chiar acordat un privilegiu acordat doar în caz contrar în Israel. În 1987, forțele sale au fost lăsate să atace o navă militară americană, USS Stark, cu impunitate, omorând 37 de membri ai echipajului. (Israel au acționat în mod similar în atacul 1967 privind USS Liberty.) Iran recunoscut destul de mult înfrângerea la scurt timp după, în cazul în care SUA a lansat Operațiunea Praying Mantis împotriva navelor iraniene și platforme petroliere în apele teritoriale iraniene. Această operațiune a culminat atunci când USSVincennes, sub nici o amenințare credibilă, doborât un avion civil iranian în spațiul aerian iranian, cu 290 ucis - și acordarea ulterioară a unui Legiunea de Merit Award la comandantul Vincennes pentru "comportament excepțional de meritorii" și pentru menținerea unui "atmosferă calmă și profesională" în perioada în care atacul asupra avionului a avut loc. Comentarii filozof Thill Raghu, "Putem sta doar în venerație de astfel de afișare a excepționalismul american!"
După război sa încheiat, Statele Unite au continuat să susțină Saddam Hussein, inamicul principal al Iranului. Președintele George HW Bush chiar a invitat ingineri nucleare irakiene la SUA pentru instruire avansată în producere a armelor, o amenințare extrem de grav la Iran. Sancțiuni împotriva acestei țări s-au intensificat, inclusiv împotriva firme straine care se ocupă cu ea, și au fost inițiate acțiuni pentru o bara de sistemul financiar internațional.
În ultimii ani, ostilitatea sa extins pentru a sabota, uciderea de oameni de știință nuclear (probabil de Israel), și războiul cibernetic, a proclamat în mod deschis cu mândrie. Pentagonul ceea ce privește războiul cibernetic ca un act de război, să justifice un răspuns militar, la fel ca NATO, care a afirmat în septembrie 2014 că atacurile cibernetice pot declanșa obligațiile apărarea colectivă a puterilor NATO - atunci când suntem ținta, care este, nu autorii.
"Statul Prime Rogue"
Este corect să adaug că au existat întreruperi în acest model. Președintele George W. Bush, de exemplu, a oferit mai multe cadouri semnificative Iran prin distrugerea dușmani sale majore, Saddam Hussein și cu talibanii. El chiar pus dușman irakian Iranului sub influența sa, după înfrângerea din SUA, care a fost atât de severe încât Washington a trebuit să abandoneze sa declarat oficial obiectivele de instituire baze militare permanente ("durată tabere") șiasigurarea că SUA corporații ar avea acces privilegiat la lui Irak vasta resurse de petrol.
Nu liderii iranieni intentioneaza sa dezvolte arme nucleare astăzi? Putem decide pentru noi înșine cât de credibile dezmințirile lor sunt, dar că au avut astfel de intenții în trecut este dincolo de orice îndoială. La urma urmei, acesta a fost afirmat în mod deschis pe cea mai înaltă autoritate și străini jurnaliștii au fost informați că Iranul va dezvolta arme nucleare "cu siguranță, și mai devreme decât o crede." Tatăl a programului de energie nuclear al Iranului și fostul șef al Organizației Iranului a Energiei Atomice a fost convins că planul conducerii de "a fost de a construi o bombă nucleară." CIA, de asemenea, a raportat că a avut "nici o îndoială" Iranul ar dezvolta arme nucleare în cazul în care țările vecine au făcut (așa cum au).
Toate acestea au fost, desigur, sub Shah, de "cea mai înaltă autoritate" doar citat și într-un moment când oficiali americani - Dick Cheney, Donald Rumsfeld, și Henry Kissinger, printre altele - au fost să-l îndeamnă să continue cu programele sale nucleare și presiuni universitățile pentru a se potrivi aceste eforturi. În astfel de presiuni, propria mea universitate, MIT, a făcut o înțelegere cu șahul să admită studenți iranieni la programul de inginerie nucleară în schimbul pentru granturi el oferite și peste obiecțiile puternice ale corpului studențesc, dar cu sprijin comparabil puternic facultate (într-o întâlnire care facultatea în vârstă vor aminti fără îndoială bine).
Întrebat mai târziu de ce el a sprijinit astfel de programe din cadrul șahul, dar le-au opus, mai recent, Kissinger a răspuns sincer că Iranul a fost un aliat atunci.
Lăsând la o parte absurdități, ceea ce este amenințarea reală a Iranului care inspiră astfel de frica si furie? Un loc firesc pentru a activa un răspuns este, din nou, serviciile secrete americane. Amintiți-analiza sa că Iranul reprezintă o amenințare militară, că doctrinele sale strategice sunt defensive, și că programele sale nucleare (cu nici un efort pentru a produce bombe, în măsura în care poate fi determinat) sunt "o parte centrală a strategiei sale de descurajare."
Care, atunci, ar fi interesate de un factor de descurajare iranian? Răspunsul este simplu: statele necinstiti care furibunde în regiune și nu doresc să tolereze orice impediment la dependența lor de agresiune și violență. În conducerea în acest sens, sunt Statele Unite și Israel, cu Arabia Saudită încearcă tot posibilul să se alăture clubului, cu invazia de Bahrain (pentru a sprijini zdrobitoare a unei mișcări de reformă acolo), iar acum asalt de criminal pe Yemen, accelerarea un umanitară în creștere catastrofă în această țară.
Pentru Statele Unite, caracterizarea este familiar. Cincisprezece ani în urmă, proeminent analistul politic Samuel Huntington, profesor de stiinta de guvern la Harvard, a avertizat in revista unitate Afacerilor Externe ca, pentru o mare parte a lumii SUA a fost "devenind superputere necinstiți ... cea mai mare amenințare externă unică a societăților lor . "La scurt timp după, cuvintele lui au fost repetat de Robert Jervis, președintele american Politice Asociația Știință:" În ochii mare parte a lumii, de fapt, starea de necinstiți prim astăzi este Statele Unite ale Americii "Așa cum am văzut. , aviz global susține această hotărâre de o marjă substanțială.
În plus, mantaua este purtat cu mandrie. Acesta este sensul clar al insistența clasei politice că SUA își rezervă dreptul de a recurge la forță în cazul în care stabilește în mod unilateral că Iranul încalcă unele angajament. Această politică este de lungă durată, în special pentru democrati liberali, și în nici un caz limitată la Iran. Clinton Doctrina, de exemplu, a confirmat că SUA avea dreptul să recurgă la "utilizarea unilaterală a puterii militare", chiar pentru a asigura "accesul nelimitat la piețele-cheie, aprovizionarea cu energie și resurse strategice," să nu mai vorbim presupusa "securitate" sau " "se referă umanitare. Aderarea la diferite versiuni ale acestei doctrine a fost bine confirmată în practică, așa cum au nevoie cu greu fi discutate în rândul persoanelor care doresc să se uite la faptele istoriei curent.
Acestea sunt printre aspectele critice care ar trebui să fie în centrul atenției în analiza acordul nuclear de la Viena, fie că se află sau este sabotat de Congres, deoarece poate fi bine.
Noam Chomsky este institut profesor emerit in cadrul Departamentului de Lingvistică și Filosofie la Massachusetts Institute of Technology. Un regulat TomDispatch, printre cărțile sale recente sunt Hegemonia sau desupraviețuire, statele eșuate, Power Systems, speranțele și perspective, șiMasters omenirii. Haymarket Cărți republicat recent doisprezece din cărțile sale clasice în noile ediții. Site-ul său este www.chomsky.info.  
Urmați TomDispatch pe Twitter si alaturi de noi pe Facebook. Check out cele mai noi Dispatch Cartea, Nick Turse lui Battlefield mâine: SUA Proxy Wars și Ops secrete din Africa, și cele mai recente carte Tom Engelhardt lui, Shadow Guvernului: supraveghere, Secret Wars, și un stat de securitate globală într-un singur-Superputere Mondial.
Drepturi de autor 2015 Noam Chomsky
Notă pentru Cititorii TomDispatch: Doar un pic memento sfarsitul verii, careTomDispatch devine de mare parte datorită generozității cititorilor. Cu alte cuvinte, contribuțiile dumneavoastră contează cu adevărat, chiar - poate mai ales - în zilele de câine de vară. Acestea asigură că putem continua să vă aduc voci ca Noam Chomsky cu un fel de analiză și raportare clare sunteți puțin probabil să găsiți în altă parte. Nu a verifica afară pagina noastră donație. Chiar acum, pentru o contribuție de 100 $ (sau mai mult), puteți obține o, carte semnată de Nick personalizate Turse, Christian appy, Rory Fanning, sau mă - cu mulțumirile noastre eterne! Tom]
-
Videoclip adaugat de Juan Cole legate de:
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum