Holocaustul comunist

In jos

Holocaustul comunist

Mesaj Scris de Admin la data de Vin Sept 04, 2015 12:11 am


La începutul anului școlar 1966 eram deja obișnuiți a nu ne mai întâlni cu privirea blândă, dar fermă, de bunic oțelit în luptele de clasă, a tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej: locul său fusese luat de stema republicii noastre, populare, care și ea fusese la scurtă vreme înlocuită de o alta, parcă mai frumoasă. Șirul schimbărilor de mare însemnătate de deasupra tablei din clasa noastră avea să continue și anul următor, când locul stemei republicii noastre, socialiste, avea să fie luat de portretul unui tovarăș mai tânăr, modern: tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Acum însă, la începutul acelui an școlar, noi cei dintr-a șaptea eram interesați să ne luăm în primire manualele, să descoperim materiile, să ne întrebăm care ne vor fi profesorii. Involuntar ironic, parte din aceștia erau foști profesori de la Universitate, foste boieroaice ori descendenți ai unor vechi familii de intelectuali, pe care dosarul prost îi aruncase tocmai la Școala Târcă din mahalaua Vitanului. Așa se face că la ultima oră din acea zi apăru și tovarășa Iordache, la o materie nouă: Constituție.
Mi-a plăcut din primul moment tovarășa Iordache, avea un aer deschis, direct, un stil care în epocă se numea tovărășesc și care, la cei treisprezece ani ai mei, îmi promitea generozitate, apropiere și înțelegere. Să tot fi avut vreo treizeci și trei de ani, o alură sportivă, cu forme ferme, iar părul întunecat și puternic, tuns într-o coamă scurtă dată spre spate, nasul cârn cu o tușă suină îi confereau un ce simpatic, de Arici Pogonici energic și campion.
Deși cultiva un băiețism tovărășesc, tovarășa Iordache știa să se îmbrace: pantalonii pană din stofă gris-fer asortați unei helanca vert-bouteille, tăiată en coeur, bine mulată și cu mânecile trase nonșalant până spre coate lăsau să se întrevadă veleități și propensiuni poate și altele decât cele ale Șantierelor Tineretului.
Cel mai probabil, în momentul în care intra în clasa noastră, tovarășa Iordache își va fi celebrat victoria la capătul unui foarte dur și anevoios drum străbătut de la utemista intimidată din comuna natală, trecând printr-un lung purgatoriu ca instructor de pionieri la nivel comunal și orășenesc, pentru a face uriașul salt spre învățământul politico-ideologic și asta nu oriunde, ci chiar în capitală, ce-i drept, mai întâi la noi, la periferie.
Aveam așadar de-a face cu o învingătoare, iar asta se simțea din tot modul ei de a fi, din felina siguranță cu care ne scruta atunci când începu să strige catalogul. Ajunsă în dreptul numelui meu, mă privi scurt, intens, iar la sfârșitul orei mă anunță, suprinzător: ”Lalu, mai rămâi puțin !”.
Stăteam în fundul clasei, împreună cu Stroe Adrian, un țigan cu vreo doi ani mai mare, repetent, prietenul și idolul meu. După plecarea celorlalți copii, tovarășa Iordache nu mă chemă, rigid, la catedră, ci străbătu coridorul dintre bănci, așezându-se degajat pe pupitrul băncii din fața celei în care eram așezat.
„Spune-mi – zise după o oarecare tăcere tovarășa Iordache – tu … ești din familia Lalu ?” Vocea ușor voalată a tovarășei Iordache trăda îngrijorarea, dar nu era răstită, ca la anchetă, ci aproape șoptită. Am înțeles imediat la ce se referea și în pofida atmosferei confidențiale, am realizat că nu-i de joacă, eram descoperit. Am recunoscut.
Dialogul dintre noi nu avea nevoie de prea multe cuvinte, fiecare știind că celălalt știe că celălalt înțelege despre ce e vorba: eram împreună părtașii unei nerostite istorii de prigoană și nimicire. Esențialul fusese deja spus, fusesem demascat: deși tovarășa Iordache nu se purta rebarbativ, ci doar vag mustrător, o amenințare mută plutea între noi, asupra mea atârna vinovăția.
Tovarășa Iordache mă scrută îndelung, intrigată, cu un amestec de uimire și curiozitate, cu o privire clinică, de laborant silit să constate cum un gândăcel iese vioi din baia de insecticid în care fuseseră cufundați toți timp de o săptămână: un amestec de dezgust și uluire.
Acum, tovarășa Iordache încearcă să înțeleagă, s-o ia totuși sistematic: „Și tu, cu cine ești ?” „Cu părinții” – îi răspund. „Cu … mama ?” – tentează tovarășa Iordache. „… și cu tata” – completez . „Cu ambii părinți, adică” – concluzionează ea, pe gânduri.
Tovarășa Iordache nu reușește să-și explice, este contrariată într-atât, încât nu prea mai știe ce să zică. Cocoțată pe pupitrul băncii, nu-și mai controlează gestica, este tulburată, sfâșiată de aprehensiuni indicibile. Vrea să priceapă mai bine, să-și clarifice ideile: „Spune, dar tu de fapt al cui ești … al lui cel bătrân ?” – întreabă tovarășa Iordache cu teamă. „Nu, ăla era bunicul” – zic. „A murit !” – mă mai grăbesc eu, mulțumit să-i pot veni în întâmpinare: într-adevăr, răsuflă ușurată, din rărunchi. „Și bunica a murit !”, adaug, plin de solicitudine.
Totuși, tovarășa Iordache nu se lasă înșelată la contabilitate: „Și … ceilalți ?” Sunt silit să mărturisesc: „Ceilalți din familie trăiesc”. Perplexă, tovarășa Iordache nu-și poate reprima iritarea: „Bine, dar voi … mai sunteți !?”
În drum spre casă simt apăsarea unei amenințări grele, știu că de-acum tovarășa Iordache îmi cunoaște secretul. Nu pot gestiona singur teama, așa că, atunci când îl prind pe tata între patru ochi, îi povestesc: „Am avut o discuție cu aia de constituție și știe de noi, că mai suntem”
Doresc a-mi exprima mulțumirile către noua lege anti-legionară, dar care evită genocidul comunist, fără de care acest crâmpei de amintire poate nu s-ar fi verbalizat.
avatar
Admin
Admin

Mesaje : 5420
Data de înscriere : 05/11/2012

Vezi profilul utilizatorului http://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum