Povestea disolutiei controlate a Uniunii Sovietice si a reclădirii pe baze viabile a noului Imperiu Rus
AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA :: O LUME NEBUNA, NEBUNA -POLITICA INTERNATIONALA :: POLITICA INTERNATIONALA :: RUSIA
Pagina 1 din 1
Povestea disolutiei controlate a Uniunii Sovietice si a reclădirii pe baze viabile a noului Imperiu Rus
Motto: „Rusia este o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme.”
(Winston Churchill, fost prim ministru al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord)
I. Drumul de la prabusirea Imperiului Rosu la recladirea noului Imperiul Rus
Dosarul “COMPLOTUL DE FUM” – O actiune a serviciilor secrete de la Moscova prin care a fost pusa in practica una dintre cele mai spectaculoase diversiuni concepute de-a lungul intregii istorii: demantelarea controlată a “Imperiului Roşu”cu scopul de a-l reclădi pe baze viabile.
Odată cu disoluţia Uniunii Sovietice, care a încetat să existe la data de 26 decembrie 1991, a luat sfârşit şi indelungata confruntare a cu Occidentul democratic, insa in zilele noastre vedem cum Războiul Rece revine ameninţător in actualitate.
Fara indoiala că pentru a înţelege ce se întâmplă în prezent, trebuie sa rememoram atent ce s-a întâmplat în trecut.
Cauzele destrămăriii sovietelor pot fi urmărite şi explicate numai mergand in urma pe firul istoriei si vom vedea ca trecutul odata reconstituit, ne va ajuta sa explicam multe din evenimentele prezente.
La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Uniunea Sovietica, invingatoare a Germaniei naziste alaturi de aliatii sai occidentali, SUA si Marea Britanie, ajunsese sa domine o mare parte din Europa, intinzandu-si spre vest tentaculele pana aproape de centrul continentului si devenise a doua superputere nucleara a lumii, dupa Statele Unite.
Un viitor luminos, plin de sperante, in care utopia marxista devenea in ochii multora realizabila, parea sa se prefigureze pentru „tara socialismului victorios”, cladita de Lenin si partidul bolsevic pe „dictatura proletariatului”, dar care se zbatuse tot timpul de la inceputurile sale in 1917, in cea mai neagra mizerie.
Dupa ce inca in 1946, Stalin lansase teoria celor două „lagăre”: comunist si capitalist, pana in 1948 URSS a impus cu forta partide comuniste la conducerea tarilor ocupate, in ciuda dimensiunilor lor reduse şi a slabei aderenţe pe care acestea le aveau în cadrul societăţii, iar in 1949 a format in zona de ocupatie sovietica din Germania, statul marioneta RDG, astfel incat o adevarata Cortina de Fier le-a izolat de restul lumii democrate.
Intr-o cuvantare rostita in ziua de 9 februarie 1946, Stalin spunea ca o armată a unui stat care ocupă un teritoriu, poate impune în statul ocupat sistemul social al statului învingător.
In consecinta, tarile si popoarele „eliberate”de armata sovietica deveneau prizonierele URSS si sub aspect politic, fiindu-le impus cu forta regimul comunist dorit de Moscova.
Expresia „Cortina de fier” a intrat în limbajul curent în urma celebrului discurs al premierului britanic Winston Churchill , tinut la Fulton (Missouri, S.U.A.), la 5 martie 1946, în timpul caruia acesta a spus că:
„De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezișul continentului European”. Dincolo de ea se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est. Varşovia, Berlinul, Praga, Viena, Budapesta, Belgradul, Bucureştiul şi Sofia, toate aceste oraşe celebre şi populaţiile ţărilor lor se află în ceea ce numesc sfera sovietică”.
SUA au caracterizat la randul lor în 1947 politica dusa de URSS, prin conceptul de Război Rece.
In aceasta perioada scurta de timp, relatiile dintre fostii aliati s-au deteriorat rapid și au atins apogeul adversitatii în timpul blocadei sovietice a Berlinului, din 1948-1949.
Inca din 1949, URSS devenise o amenințare extraordinara pentru Occident, dupa ce a intrat in posesia bombei atomice, ca urmare a penetrarii cu succes de catre spionii sai a cercetărilor americane în domeniul armelor nucleare.
Uniunea Sovietica a detonat prima sa bomba atomica la data de 29 august 1949.
Evenimentele pareau ca se desfasoara favorabil pentru dictaturile comuniste si cu toate acestea, nu a durat mult si asa numitul „lagar socialist” a inceput sa fie zdruncinat de convulsii, inregistrandu-se revolte de masa urmate de interventii militare sovietice la Berlin in 1953, la Budapesta, in 1956, la Praga in 1968, dar si miscari contestatare non violente de tipul „Cartei 77” in Cehoslovacia şi „Solidaritatea” in Polonia.
Nu in ultimul rand, trebuie sa notam ca in unele tari, cum ar fi Romania, Polonia sau Tarile Baltice si Ucraina, rezistenta anticomunista luase si forma luptei armate.
In Romania razboiul de partizani purtat in munti, a durat aproape doua zeci de ani dupa sfarsitul razboiului mondial si s-a soldat cu zeci de mii de victime in urma ciocnirilor care au avut loc cu trupele Securitatii comuniste.
O parte enormă din bugetul Uniunii Sovietice era alocata cheltuielilor militare.
In acelasi timp, URSS s-a implicat netinand seama de costuri, in sustinerea in plan militar si economic a unor regimuri sau miscari marxiste din intreaga lume.
Amintim aici interventiile sale directe si costisitoare in plan militar din Angola, Somalia, Etiopia,Coreea sau Vietnam, sau sprijinul financiar masiv acordat aliatului sau comunist Cuba.
Moscova s-a aflat de asemenea ani in sir in fata unui conflict ideologic de lunga durata cu celalalt gigant al lumii comuniste, China, conflict care a degenerat periodic in adevarate confruntari militare.
La nivel internațional, URSS a pierdut mulți aliați, dupa ce modelul său social s-a dovedit a fi o înșelătorie, dar mai ales dupa invazia militara din Afganistan (1979 – 1989), care s-a transformat rapid intr-un „Vietnam „al URSS, pricinuindu-i pierderi enorme.
Costurile enorme ale interventilor sale armate si in general masivele cheltuieli necesare sustinerii in plan economic a unor regimuri marxiste neviabile, aveau să accentueze secatuirea economica Imperiului Sovietic.
In plus, in 1983 o uriasa operatiune de intoxicare care viza crearea unui scut antirachetă împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale sovietice, lansata de administratia americana a presedintelui Reagan sub numele de Initiativa Strategica de Aparare (Razboiul Stelelor) , a dus la atragerea Moscovei într-o nouă cursă a înarmărilor cu costuri uriase, care a falimentat URSS.
Sovieticii, fascinati de mirajul dominatiei mondiale , s-au implica în războaie pe toate meridianele pe care nu le puteau nici câştiga, nici abandona.
Încă din anii ‘70 o importantă comisie de experţi ai KGB-ului ajunsese la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform planificarii birocratice si mentalităţilor existente, baza economică a imperiului rosu avea să se prăbuşească, provocand o adevarata catastrofa sociala.
Aceasta situatie nu putea sa se perpetueze la nesfarsit, mai ales ca semnele proastei functionri a economiei sovietice incepeau sa fie din ce in ce mai evidente.
Studiile realizate de generalul Mihail Liubimov, şeful Secţiei Prognoze din Direcţia principală I a KGB (Primul Directorat Suprem), relevau totala derivă economică şi politică in siajul careia intrase URSS, întărind credinţa că era nevoie de o conceptie noua, atât în privinta relaţiilor internaţionale cât şi pe plan intern, unde toate mijloacele de producție se aflau in conformitate cu prevederile sacrosanctei dogme comuniste, sub controlul statului, fapt care descuraja inițiativele individuale și inovarea, iar deficitul produselor de stricta necesitate era o realitate a vieții de zi cu zi.
Minciunile propagandistice grosolane si manipularea nerusinata a adevarului cu statistici falsificate deliberat, ajunsesera o practica obisnuita prin care liderii comunisti incercau sa tina departe de adevar masele din ce in ce mai nemultumite.
La inceputul anului 1983, Viaceslav Daşicev, membru al Academiei de Ştiinţe a URSS, înainta Secretarului general al PCUS, Iuri Andropov, un raport asupra politicii externe sovietice în care avertiza că toate marile puteri ale lumii, cu excepţia Indiei, s-au aliat împotriva Uniunii Sovietice, fiind evident ca a opune rezistenţă acestui potenţial ostil enorm depăşea periculos capacitatea URSS.
In fata acestei situatii care se degrada continuu, Moscova a înţeles că era nevoie de o cotitură hotărâtoare atat in politica internă cat şi in cea externă a Imperiului Rosu, pentru a preveni o prabusire economica si pe cale de consecinta, o explozie sociala incontrolabila.
Secretarul general al CC al PCUS de atunci, Iuri Vladimirovici Andropov, fost preşedinte al atotputernicului KGB, a conştientizat necesitatea reformarii complete si neintarziate a sistemului sovietic, iar masurile pe care le-a preconizat ne indreptatesc sa spunem că el a fost de fapt părintele conceptului care avea sa fie in curand cunoscut in intreaga lume sub numele de “perestroika”.
Acum se stie ca in contextul politico-economic de la începutul anilor ’80, in conditiile creşterii decalajului tehnico-ştiinţific dintre Occident şi URSS, secretarul general al CC al PCUS, Iuri V. Andropov, analizand evaluarile primite de la experti de clasa ai KGB, a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua in aceeasi directie nefasta si in baza acelorasi mentalităţi birocratice , tara „socialismului victorios”, cum era numita URSS de propaganda sistemului, avea să se dezintegreze.
Analizele expertilor relevau că economia sovietică nu rămânea doar în urma cursei tehnologice, ci si faptul ca aceasta devenise şi incredibil de risipitoare.
Industria sovietica consuma de două, trei ori mai multă energie/unitate de produs, decât intreprinderile bazate pe economia de piaţă din Europa de Vest sau SUA.
Starea de înapoiere industrială şi tehnologia depasită sovietica, asociata cu risipa economică si furtul generalizat, au avut un impact devastator asupra competitivitatii si a capacităţii de participare a URSS la comerţul mondial.
Sistemul sovietic devenea din ce în ce mai corupt, producand în beneficiul nomenclaturii şi al mafioţilor care făceau în mod aproape deschis legea şi îşi extinsesera reţelele în întreagul imperiu comunist.
Totodata, problemele naţionalităţilor, ignorate voit de multa vreme, erau din ce în ce mai evidente si mai presante.
Iuri Vladimirovici Andropov înţelesese necesitatea unei reforme complete a sistemului si incepuse cu sprijinul unei anumite grupări din Direcţia Generală I (Informaţii Externe) a KGB, un proces de reformare din temelii a socialismului de tip sovietic.
Din marturisirile fostului general KGB Mihail Liubimov, aceasta gigantica operatiune urma să aibă patru etape de baza:
1) dezorganizarea sistematică a rânduielilor politice şi economice din URSS ;
2) introducerea forţată a sistemului capitalist în varianta lui sălbatică;
3) prelungirea direcţionată a haosului;
4) revoluţia socialistă.
Vom vedea ca aceasta noua „revolutie socialista”nu a mai avut loc, fiind inlocuita cu conceptul unei „a treia cai „, imperiale, despre care vom vorbi in cele ce urmeaza
De asemenea, destructurarea Uniunii Sovietice urma sa se desfasoare intr-un mod programatic, urmarindu-se doua tinte precise:
a) sa nu se inregistreze nici o modificare de frontiere intre republicile componente ale URSS si
b) minoritatea rusa sa ramana in cuprinsul acestora, evitandu-se, astfel, miscari masive de populatie si putand fi folosita ca masa de manevra de catre Rusia.
Ceea ce s-a si intamplat….
Avea să urmeze în istoria Uniunii Sovietice şi a lumii, ceea ce poate fi denumit ca fiind “COMPLOTUL DE FUM”. (sursa: Dr. Constantin CORNEANU – aesgs.ro).
Se năştea astfel, o conspiraţie a unei elite din interiorul KGB si a Partidului Comunist, ale carei personalitati vor acapara si domina scena politică de la Moscova după 25 decembrie 1991 si care poate fi remarcata cu usurinta si în actualele structuri de putere ale Federaţiei Ruse de azi.
In 1984, cu puţin timp înainte să parasească aceasta lume, secretarul general al Partidului Comunist al URSS, Andropov a aprobat în formă definitivă, planul conceput de generalului KGB, Mihail Liubimov, avand numele de cod “Golgota”, menit sa reformeze din temelii imperiul si sa salveze ce mai putea fi salvat.
Avea să urmeze în istoria URSS ceea ce poate fi catalogata drept o actiune a serviciilor secrete de la Moscova prin care era pusa in practica una dintre cele mai spectaculoase diversiuni concepute de-a lungul intregii istorii: demantelarea controlată a “Imperiului Roşu”cu scopul de a-l reclădi pe baze viabile.
Pe aceasta baza, noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, în cea de-a doua jumătate a anilor 1980, a lansat in URSS conceptele cunoscute sub numele de „Perestroika” (însemnând restructurare, reconstrucție) si Glasnost (cu intelesul de „deschidere” si cu sensul de de transparență socială), în vederea reformării economiei și societății sovietice, din dorinta de a spori eficiența economiei și implicit a politicii Partidului Comunist.
Pe 25 septembrie 1987, Filip Bobkov, primul-adjunct al preşedintelui KGB, avea să sintetizeze într-un discurs rolul acestei institutii în desfăşurarea procesului de modernizare a tarii, insistând asupra faptului că scopul final era să se asigure dezvoltarea perestroikăi şi să apere revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie 1917.
Rolul aparatului KGB în ceea ce priveşte Perestroika şi Glasnost-ul, a fost analizat de către CC al PCUS, la 10-12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli Lukianov, principalul arhitect si strateg al Perestroicii si responsabil, în cadrul Secretariatului Comitetului Central al PCUS, cu activitatea organelor de securitate sovietice .
Din analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB , iesea in evidenta faptul că „aparuse ceva asemănător unei opoziţii”.
Asadar, „conspiratia”din KGB se adancea.
Tot in acea perioada, cu binecuvantarea conducerii de Partid, in URSS au aparut Fronturile Populare, miscari de esenta nationalista, care au fost concepute in timpul întrunirii, în martie 1988, într-o vilă de la periferia Moscovei, de un grup redus de experţi şi de responsabili ai partidului, care urmareau sa puna la punct o politică naţională coerentă si controlabila.
Nu mai putea fi ignorat mult timp faptul ca pericolul nationalist săpa la temelia statului sovietic, iar creierele partidului si kgb-ului incercau sa previna o implozie necontrolabila a Uniunii, provocata de nationalisti, incercand sa controleze aceste miscari nationale tocmai prin crearea chiar de catre ei insisi a unor organizatii pe care sa le dirijeze din umbra.
La 6 martie 1988, un apropiat al lui Alexandr Iakovlev, juristul Boris Kuraşvili, publica în “Nouvelles de Moscou” un articol cu titlul semnificativ: “Trebuie să formăm fronturi naţionale ?”.
Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să marturiseasca :
“Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi astfel, s-a născut speranţa că se va putea profita de breşă. Aceasta a a pus stăpânire pe minţile şi sufletele naţiunilor şi naţionalităţilor din spaţiul sovietic.”
Fronturile Populare din republicile sovietice vor declansa în scurt timp, în ciuda precauţiilor luate de iniţiatorii din umbră şi a supravegherii acţiunii de către ofiţerii KGB, o evoluţie pe care arhitectii perestroikăi nu o doriseră si care nu a putut fi nici ingradita si nici stopata.
Politologii ruşi Vladimir Soloviov şi Elena Klepikova consideră că principala cauză a eşecului actiunilor de restructurare initiate in acea perioada , a constat în faptul că elita birocratică şi de intelligence a Uniunii Sovietice a subestimat forţa adormită a naţiunilor, care se radicalizau din toate punctele de vedere cu fiecare clipă care se scurgea, in dorinţa lor de libertate şi independenţă.
Cunoscutul disident Vladimir Bukovski, referindu-se la planurile secrete ale KGB pentru reformarea Imperiului Sovietic, atrăgea atenţia asupra faptului că dincolo de orice plan, în clipa când poporul va ieşi în stradă, având destule nemulţumiri şi năzuinţe, elita comunistă va pierde controlul asupra evenimentelor.
Si asta se va intampla in cel mai scurt timp!
La 17 martie 1991, 80% dintre cetăţenii sovietici au participat la un referendum privind “menţinerea unei Uniuni reînnoite”.
76% dintre participanţii la acest referendum au votat pentru noul proiect de Uniune.
Cetatenii din Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia şi Moldova au refuzat sa participe la vot, demonstrand astfel ca resping resuscitarea Imperiului.
Desi rezultatele acestui referendum ofereau o baza legala pentru mentinerea URSS, acestea nu au putut stopa procesele de afirmare a suveranitatii natiunilor componente si tendintele de liberalizare din ce in ce mai puternice in republicile unionale.
La 22 mai 1991, deputaţii ruşi au adoptat principiul regimului prezidenţial în republica lor, si dupa cateva saptamani, la 12 iunie 1991, rusii l-au ales presedinte pe Boris Elţîn, un fost activist de frunte al Partidului Comunist sovietic, votandu-l cu 53,7% din voturile celor prezenti la vot.
La 16 iulie 1990, in Ucraina noul Parlament ales, a adoptat Declarația Suveranității de Stat a acestei tari, care stabilea principiile autodeterminarii națiunii ucrainene, bazate pe democrație, independență politică și economică și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean, în fața legii sovietice.
Dupa cateva luni, la 1 decembrie 1991, au avut loc in aceasta tara, un referendum privind viitorul Ucrainei și primele alegeri prezidențiale .
În acea zi, peste 90% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării.
La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat oficial Uniunea Sovietică și au declarat constituirea Comunitatii Statelor Independente (CSI).
Era lovitura de graţie dată Uniunii Sovietice, după ce şi Statele Baltice se rupseseră de URSS.
În ziua de 25 decembrie 1991, Președintele Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov, un presedinte ramas fara tara, a demisionat, declarând funcția sa desființată.
În aceeași zi, seara la ora 19:32 drapelul Uniunii Sovietice a fost coborât de pe Kremlin, fiind înlocuit cu tricolorul rus.
A doua zi, pe 26 decembrie 1991, prin Declarația nr. 142-H, Sovietul Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice a recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, ca subiect al dreptului politic internaţional şi realitate geopolitică, isi încetase existenţa. Dictatura comunista apartinea trecutului, iar fostele republici sovietice, acum independente, alegeau calea economiei de piata libera (capitaliste) si a democratiei.
Privind cu ochii de acum si bazandu-ne pe datele care intre timp au fost date publicitatii, pare evident ca in tot acest rastimp, omenirea a asistat la o uriasa desfasurare de forte in care redutabilii „specialisti” ai KGB au incercat sa salveze imperiul, aruncand peste bord ideologia marxista.
Desființarea Uniunii Sovietice a marcat pentru o vreme sfârșitul relatiilor tensionate cu Occidentul si a favorizat declansarea revolutiilor anticomuniste din 1989.
Un aspect pozitiv a fost incheierea ostilităților care au opus timp de mai multe decenii Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia, care au fost o caracteristică definitorie a Războiului Rece.
In scurt timp, Pactul de la Varsovia avea sa se autodesfiinteze.
Dupa mai bine de 30 de ani, Razboiul rece părea terminat. Asa sa fi fost, oare?
Exista o multime de indicii ca aceasta operaţiune pusă la cale de expertii KGB, a avut drept scop supravietuirea imperiului…
Dupa consumarea momentul prabusirii URSS, multe dintre fostele republici sovietice au menținut relații strânse cu Rusia și au format organizații multilaterale, cum ar fi Comunitatea Economică Euroasiatică, Uniunea Statală Rusia-Belarus, Uniunea Vamală Euroasiatică, Uniunea Euroasiatică, aflate sub hegemonia Rusiei.
După ce a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă , observăm că în Federaţia Rusă are loc o consolidare a puterii prezidenţiale şi faptul că aceasta tara experimentează o „a treia cale”, în drumul spre constituirea „Noului Imperiu Rus” sau o „Noua Rusie”, dar fără a renunţa la obiectivele de politică externă expansioniste ale fostului Imperiu al Romanovilor.
II. Un noul imperiu rus nascut pe ruinele Imperiului Rosu
„Granitele Rusiei nu se termina nicaieri”
(O gluma serioasa facuta de presedintele rus Vladimir Putin, in timpul unei ceremonii la Societatea ruseasca de geografie in data de 24 noiembrie 2016.)
Dupa cum am vazut, destramarea URSS a fost urmata de ani extrem de dificili si au existat momente in care statul rus parea ca se afla la randul sau, la doar un pas de implozie.
Aceste obstacole care pareau pentru multi analisti insurmontabile, au fost depasite cu timpul, astfel incat in zilele noastre observăm că în Federaţia Rusă, mostenitoarea declarata a fostei URSS, are loc o consolidare fara precedent a puterii militare si a celorlalte organisme de forta, in paralel cu intarirea sub aspect decizional a pozitiilor institutiei prezidentiale in stat.
In aceasta tara imensa, care se intinde pe doua continente, se experimentează acum o „a treia cale”, care vizeaza constituirea unui „Nou Imperiu Rus”si resuscitarea unor vechi obiective fundamentale de politica externa ale fostului Imperiu al Romanovilor.
Urmasii lui Gorbaciov, Boris Elţîn si Vladimir Putin, au actionat in directia opririi procesului de dezintegrare a imperiului.
Dupa preluarea puterii de catre fostul ofiter KGB, Vladimir Putin, prevederile planului Golgota s-au intrepatruns din ce in ce mai mult cu cele ale teoriei geopoliticianului Aleksandr Dughin, intr-o strategie expansionista pe termen mediu si lung, care se constituie intr-o a treia cale.
Conceptele promovate de acest Aleksandr Dughin, cunoscute sub numele de Eurasianism, incearca sa inlocuiasca ideologia marxista cazuta in desuetudine, pledand pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să contrabalanseze puterea americana, care sa fie intins de la Pacific la Atlantic (de la Vladivostok , la Dublin), incluzand țările europene și Iranul, un stat in care Rusia ar urma sa detina (cum altfel !) un rol dominant.
Dughin a scris mai multe cărți de geopolitică, printre care și „Bazele geopoliticii” (1997), in care cauta sa imbine conceptual, tradiția geopoliticii clasice cu cea a gîndirii panslaviste, precum și cu mistica teosofică rusească.
Eurasianismul se bazeaza pe un plan de transformare sistemică radicală a politicii externe ruse, urmarind readucerea intr-o prima etapa a statelor foste sovietice în sfera de influență a Rusiei, pentru ca in a doua etapa sa aiba aceeasi soarta statele din estul Europei, foste membre ale „lagarului socialist”, dupa care se va putea continua cu o extindere a actiunilor neoimperialismului rus la nivel global.
Astazi, in noua Rusie, domneste un tip de capitalism autocratic dirijat de la nivel central, care intr-un jargon specific este denumit “democratie suverana”.
Intre Occident si Rusia se casca o prapastie greu de depasit.
După destrămarea URSS, în 1991, Washingtonul şi aliaţii săi din Europa au crezut că Rusia poate deveni un partener, care va adera treptat la o democraţie de tip occidental.
Chiar dacă Moscova nu a fost considerată niciodată un adevărat aliat, liderii occidentali au sperat că aceasta va împărţi cu Occidentul aceleaşi obiective de politică externă, sperante care s-au dovedit nerealiste.
Incet incet, odata cu evolutia expansionista a Rusiei, optimismul initial s-a spulberat, mai ales dupa ce Moscova a respins definitiv regulile respectate de Occident, motivaţiile acestei abordări politice ale Rusiei ramanand o enigmă.
Analiştii politici şi strategii ruşi au apreciat că, în momentul de faţă, Europa nu are o geopolitică şi o voinţă geografică proprie iar funcţiile ei se reduc la faptul că ea serveşte drept bază auxiliară a SUA în Eurasia şi loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca Federaţia Rusa sa scoata acest continent de sub controlul SUA (NATO) si sa incerce consolidarea unei axe Moscova-Berlin – Paris, ca fundament al politicii externe ruse.
Cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic. Evoluţiile in arena relaţiilor internaţionale ale Rusiei par să confirme aceste principii de acţiune geopolitică, care nu mai par astfel doar nişte simple teorii.
Geopoliticenii ruşi apreciază că „Noul Imperiu Rus”, născut de aceasta data conform logicii geopolitice, trebuie să fie superior din punct de vedere strategic şi spaţial faţă de fosta URSS, eurasiatic, continental si în perspectivă mondial.
Axa Paris-Berlin-Moscova, ar putea constitui o baza a „Noului Imperiu Rus” la care s-ar putea alătura şi Japonia. Rusia poate să le propună partenerilor, la Est şi la Vest, enormele sale resurse drept compensare pentru încordarea relaţiilor cu SUA, in paralel cu o participare financiară şi tehnologică activă a UE şi a Japoniei la dezvoltarea strategică a Rusiei şi, totodată, la extinderea frontierelor politice şi de securitate ale Federaţiei Ruse.
Conducerea rusa incearca sa creeze un nou ideal national, un fel de amestec inedit format din ortodoxie, nationalism tarist si nostalgie sovietica.
Pe de alta parte, Rusia a întreprins, la scurt timp dupa prabusirea URSS, mai multe operatiuni de expansiune teritoriala pe cale armata, împotriva unor state vecine foste sovietice, actiuni care s-au finalizat prin crearea unor regiuni autoproclamate „independente”, pe care le-a recunoscut imediat, dar care au ramas nerecunoscute de marea majoritate a ţărilor lumii.
Aceaste regiuni sunt:
Osetia de Sud si Abhazia ((teritorii ale Georgiei), Transnistria (apartinand R.Moldova), Nagorno Karabah (teritoriu in disputa intre Armenia si Azerbaidjan) si Crimeea, o regiune apartinand Ucrainei pe care a anexat-o pur si simplu.
In prezent, armata Rusiei si serviciile sale secrete sunt implicate masiv in conflictul armat provocat si intretinut de Moscova in regiunile est-ucrainene majoritar rusofone Donetk si Lugansk, care s-au autoproclamat de curand independente de Ucraina.
Acesta tinde sa devina la randul sau un conflict inghetat , un focar periculos de razboi si un mijloc de santaj in jocurile geostrategice ale Rusiei lui Putin.
La scurt timp dupa invadarea Crimeei, urmatoarea mutare strategica a Rusiei pe marea tabla de sah a lumii, care a luat prin surprindere atat Occidentul cat si opinia publică internaţională, a constat in implicarea sa armata in Siria, avand ca scop sprijinirea odiosului regim al presedintelui – dictator Bashar al Assad si întărirea prezenţei sale militare în Mediterana de Est, până la un nivel operaţional deplin, prin transferarea in zona de noi nave militare din flota Mării Negre şi a Mării Baltice, inclusiv a unicului portavion aflat in dotarea flotei ruse.
Amiral Kuznetov, singurul portavion rusesc
Pe de alta parte, se semnaleaza in ultima vreme o crestere fara precedent a rusofobiei, care a ajuns comparabila cu cea din timpul Războiului Rece, iar Occidentul a început din nou să considere Rusia ca pe o ameninţare, instituind impotriva acesteia un sistem de sanctiuni extinse.
Fostul secretar de stat american de origine poloneza Zbigniew Brzezinski, un politolog apreciat in intreaga lume, obisnuia sa spuna ca „O Rusie imperială, nu ar putea fi o Rusie democratică”.
Nu putem sa nu observam ca Rusia a ramas fascinata de imperialism, asa cum a fost in toata istoria sa, pana in zilele noastre …
In prezent, vedem o Rusie ale cărei evoluţii, în sfera relaţiilor economice şi politice internaţionale, sunt surprinzătoare si impredictibile , ceea ce ne indreptateste sa credem ca „necunoscuta rusă”, atat de inspirat descrisa de Winston Churchill, rămâne la fel de tainică precum a fost de atâtea ori în decursul istoriei.
„Necunoscuta rusă „și surprizele sale
Evoluțiile dramatice care se manifestă în domeniul relațiilor internaționale, au perturbat politica externă a NATO și țările membre ale UE si dezvăluie că „Rusia necunoscuta” rămâne la fel de misterioasa si impredictibila cum a fost de lungul intregii sale istorii imperiale.
Marea intrebare care se pune acum, cand Europa de Est a devenit o ţinta a Federaţiei Ruse, este aceea daca SUA, intrate sub administratia nu mai puntin impredictibilului Donald Trump. o va abandona la schimb cu Orientul Mijlociu, in urma unei înţelegeri de tip Ialta, dupa ce Donald Trump, si-a a facut deja cunoscuta intentia unei intelegeri cu Rusia?
Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menționa cu referire la politica externă a administrației Obama si implicit a SUA:
„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv”.
Fostul diplomat american consideră că SUA ar trebui să țină cont de faptul că „ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova”.
În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare. Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei.
Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești.
În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context”, mărturisește Henry Kissinger. Consider că această percepție a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă și adevărată!
Comandantul Suprem al NATO, Comandantul Forțelor Aliate din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat că prezența militară rusă în Siria devine o altă componentă a unui sistem de apărare complex, creat de către Federația Rusă în ceea ce privește jocurile sale geopolitice și a intereselor sale strategice.
„Trebuie să ne străduim pentru o relație practică cu Rusia. Nu este sexy, dar trebuie să facă acest lucru, nu putem continua așa”, a spus citat de BBC, șeful Comisiei Europene Jean-Claude Juncker,care a insistat că relația dintre UE și Federația Rusă nu poate fi dictata de la Washington la Bruxelles.
Liderii de la Moscova au depus și depun acum, in secolul XXI, eforturi de a păstra indiferent de costuri potențialul strategic al Rusiei, din dorinta de a rămâne „o super-putere”.
Europa de Est – ținta a Federației Ruse
Generalul american Philip Breedlove, comandantul suprem al forțelor NATO din Europa, a avertizat că „personalul rus staționat la granița de est a Ucrainei este foarte numeros și pregătit pentru operațiuni.
„Acum Rusia lui Putin actioneaza din nou pentru a restabili „blocul sovietic”.
Multi strategi militari numesc Ucraina, Moldova, Bulgaria, România, Polonia, Lituania, Letonia și Finlanda „obiective” ale Rusiei.
Analisti ai serviciilor secrete au avertizat ca președintele rus maseaza trupe pentru o invazie la sol în aceste țări, astfel incat NATO s-a vazut obligat sa-si sporeasca prezența militară , cu tehnica de lupta, trupe terestre și elemente navale.
SUA, principala forta componenta a NATO nu poate deocamdată, în nici un caz, să renunțe la relația sa cu țările din Orientul Mijlociu, fiind posibil deci ceea ce pana nu de mult parea de neimaginat si anume o tranzactie de tip Ialta ,”Europa de Est în schimbul Orientul Mijlociu”.
Potrivit unor strategi, asocierea „pripită” a ceea ce a rămas din Ucraina la UE este doar o încercare disperată de a construi un nou „zid al Berlinului”, într-un timp record, dar prezența masivă a rușilor la „frontiera „între Ucraina și Crimeea si in regiunile de est rusofone ale Ucrainei nu dau prea multe sanse de succes acestei miscari.
Rusia, care a masat „forțe militare semnificative la granița dintre estul Ucrainei” nu a stat cu mâinile în sân, continuandu-si actiunile planificate in restul Ucrainei si dupa cum am vazut acum, in R.Moldova, unde a fost ales recent cu largul sau sprijin, Igor Dodon , la granita Romaniei si a NATO, un presedinte care se declara fara nici o retinere prorus si dornic sa permanentizeze prezenta trupelor ruse si sa-si duca tara in asa numita Uniune Eurasiatica , cu alte cuvinte sa creeze un nou avanpost strategic al armatei ruse, la garnitele NATO.
Se indoieste cineva ca acesta ar fi un nou pas in directia recreerii fostei URSS ?
Cine ar putea opri visele expansioniste globale ale lui Putin ?
Surse:
Dr. Constantin CORNEANU – De la perestroika la “Noua Rusie”
Subiecte similare
» Solidaritatea europeană și pielea ursului din pădure
» IS AMERICA AN EMPIRE?
» Claudiu Nasui (USR): Statul a cheltuit 66 milioane euro pe sistemul 112 din care 13,5 s-au dus la firme controlate de Sebastian Ghita
» Lovitura de stat a lui Onan si pizdificarea lui Erdogan sultan
» Mituri şi minciuni propagandistice sovietice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prezente şi în propaganda actuală a Kremlinului. VIDEO
» IS AMERICA AN EMPIRE?
» Claudiu Nasui (USR): Statul a cheltuit 66 milioane euro pe sistemul 112 din care 13,5 s-au dus la firme controlate de Sebastian Ghita
» Lovitura de stat a lui Onan si pizdificarea lui Erdogan sultan
» Mituri şi minciuni propagandistice sovietice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prezente şi în propaganda actuală a Kremlinului. VIDEO
AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA :: O LUME NEBUNA, NEBUNA -POLITICA INTERNATIONALA :: POLITICA INTERNATIONALA :: RUSIA
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
|
|