Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (II- III)

Scris de **Admin** Vin Dec 23, 2016 12:29 am

Marius Albin Marinescu: S-ar putea ca unii dintre cititorii noștri să fie derutați. Ați afirmat în prima parte a interviului că miliardele de dolari existente în conturi ale Securității au fost ascunse „de Ceaușescu”. Au fost ascunse față de el, adică să nu fie cunoscute de Ceaușescu, sau el le-a ascuns?

Corvin Lupu: Da, aveți dreptate, nu am fost explicit, în măsură suficientă. Sensul afirmației mele a fost că șefii Departamentului Securității Statului, ai Centrului de Informații Externe și ai I.C.E. „Dunărea” au ținut ascunși și au plimbat acești bani prin conturi ale diverselor bănci pentru ca Ceaușescu și guvernul să nu știe de existența lor și să nu-i poată folosi pentru a înlătura criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum cu care se confrunta România. Principalii șefi și decidenți ai celor trei structuri erau generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu și colonelul Constantin Rotaru, ultimul fiind ultimul director al I.C.E. „Dunărea”, ulterior promovat director adjunct al S.I.E. și avansat până la gradul de general cu patru stele.

Criza era mare, dar indusă artificial. Depozitele Ministerului Comerțului Interior și cele ale Rezervelor de Stat erau arhipline, iar magazinele erau goale-goluțe și românii nu aveau ce mânca. Depozitele de carburanți ale țării erau arhipline, iar românilor li se dădea benzina raționalizat. Întreruperile livrării de curent electric produceau pagube economico-sociale foarte mari, nu aduceau nici un fel de economii, dar ele se făceau continuu, în scopul de a-i exaspera pe români. Țara avea și bani mulți și produse de toate felurile, dar era ținută într-o criză greu suportabilă de majoritatea locuitorilor țării. Aceste agresiuni împotriva populației au creat cadrul necesar și suficient pentru ca să se amorseze o revoltă populară, care, nefiind prevenită în nici un fel de către cei care trebuiau să o prevină în teren, a făcut posibilă o evoluție a evenimentelor care a catalizat lovitura de stat și preluarea puterii de către agentura străină din România. În ziua de 22 decembrie 1989, după două decenii și jumătate de independență națională, România a ajuns din nou sub controlul politic, militar și informativ al Uniunii Sovietice gorbacioviste și, după cum am mai arătat, etnicii români de la vârful conducerii de stat au fost înlocuiți cu minoritari etnici, evrei, țigani și unguri, exact ca în perioada de după al doilea război mondial, cu mențiunea că atunci, totuși, primii doi șefi, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza erau etnici români.

Marius Albin Marinescu: Cum a ajuns însă Securitatea să controleze aceste sume uriașe de bani ai țării?

Corvin Lupu: Conform sarcinilor primite de la Ceaușescu, despre care avea cunoștință și Guvernul, Securitatea trebuia să plaseze pe piața internațională produsele de export ale României, în cele mai avantajoase condiții de preț, să facă exporturi de armament, unele cu încălcarea unor prevederi internaționale, sau în zone de conflict supuse embargoului, să vândă diamante sintetice pe piața neagră etc. Securitatea trebuia să plaseze pe piață și produsele de mare căutare, dar și produsele greu vandabile. Adeseori, ofițerii de securitate externă ai I.C.E. „Dunărea” făceau contrabandă cu aprobare. Această importantă implicare a Securității în activități guvernamentale, altele decât cele prevăzute de legislația ei, a abătut-o de la rolul ei de asiguratoare a securității statului și de culegătoare de informații, aducând-o în poziția de gestionară a „borcanului cu miere” al țării și transformând ofițerii de securitate în adevărați bișnițari. Conform sarcinilor primite, Securitatea trebuia să-și rețină anumite procente din vânzările pe care le efectua. În realitate, Securitatea reținea în conturile I.C.E. Dunărea sume mult mai mari decât cele cuvenite.

Apoi, mai era o formă prin care Securitatea obținea sume importante de valută din exporturile României. Multe întreprinderi mari exportatoare aveau contabilii șefi ofițeri acoperiți de securitate, sub motivația asigurării secretelor și protecției informative a datelor, în cadrul activităților de cooperare economică internațională. Cu ajutorul acestor contabili (ofițeri acoperiți sau agenți), se făcuse și următoarea practică. Produsul principal al întreprinderii se vindea și sumele erau evidențiate în contul principal „la vedere” al întreprinderii. Dar întreprinderile mai produceau și piese de schimb, sau alte componente decât produsul principal. Din vânzarea acestora se obțineau sume importante de bani care erau evidențiate în conturi secrete deschise pe numele unor directori de credit, sume care nu erau vărsate la bugetul de stat ci păstrate în conservare. Majoritatea acestor sume au fost plimbate prin diverse conturi pe numele unor ofițeri de securitate directori de cont și sustrase după 22 decembrie 1989.

Marius Albin Marinescu: Ceea ce ne spuneți dumneavoastră este un rezumat foarte coerent și concis al evenimentelor. Este ca o definiție a evenimentelor. Dar această pagină de istorie rămâne una dintre cele mai controversate din întreaga istorie a României. Unii dintre cei care vorbesc despre evenimentele din decembrie 1989, inclusiv istorici, prezintă lucrurile diferit, afirmând că securiștii ar fi fost niște eroi, în frunte cu generalul Vlad. Astfel este Alex Mihai Stoenescu, care afirmă că generalul Vlad a cooperat cu generalul Gușă și împreună au scăpat țara de război civil, de dezmembrare și de invazia armatei sovietice. De asemenea, Aurel Rogojan vorbește despre generalul Vlad de parcă ar vorbi despre Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare

Corvin Lupu: Aveți dreptate. Sunt și istorici care afirmă aceste lucruri, dar nici Alex Mihai Stoenescu și nici Aurel Rogojan nu sunt istorici. Stoenescu este subinginer în domeniul metalurgiei. Asta nu l-a oprit să scrie o carte bună despre evenimentele din decembrie 1989. O carte bună pentru că este vastă și prezintă multe aspecte importante, dar, în același timp, ocolește momente esențiale ale evenimentelor, cele care pot să-l facă pe cititor să înțeleagă adevărurile interzise: trădarea generalului Vlad, trădarea generalului Gușă, asasinarea generalului Milea, cooperarea dintre Securitate și conspiratorii grupului Iliescu&Co, cooperarea trădătorilor din România cu serviciile străine de informații, criza indusă din România, conflictul profund dintre Securitate și Ceaușescu, protejarea de către Securitate a grupului de opozanți condus de Ion Iliescu, rolul aparatului de agenți și informatori ai Securității în evenimentele din decembrie 1989, ce s-a întâmplat cu arhivele Securității și multe altele. Alex Mihai Stoenescu, informator de bază al Securității, a fost ajutat de șefi importanți ai instituției să scrie o carte vastă, din care să rezulte că rolul decisiv în derularea evenimentelor din C.C. al P.C.R. l-a jucat doar generalul Stănculescu, că armata a tras în popor, fără nuanțări și cu asta gata. Mai departe, în opinia manipulatorilor, românii vor mai avea dreptul să afle mai multe adevăruri doar după 50 de ani. Ion Ilici Iliescu i-a întrebat pe români de ce se grăbesc să afle adevărul despre decembrie 1989, că nu s-a aflat încă cine l-a omorât pe Kennedy. Deci, să nu se grăbească.

O componentă a manipulării este și menținerea problematicii evenimentelor din decembrie 1989 doar asupra răspunsurilor la întrebarea „Cine a tras în noi?”, cu cele două derivate ale sale, înainte și după ziua de 22 decembrie. Când analizăm un război, o lovitură de stat, nu cercetăm doar cine a tras cu pușca. Sunt lucruri mult mai importante. Oamenii cei mai importanți nu sunt cei care au tras în stradă. Desigur, pentru omul de rând, neavizat, morții sunt cel mai important lucru. În evenimente au murit mai puțin de jumătate din oamenii care au murit în accidente de circulație pe parcursul unui an. Pentru ansamblul evenimentelor, sunt mult mai importante urmările evenimentelor, ce se întâmplă cu națiunea, cu baza materială a societății, cu bogățiile naturale, cu dezvoltarea științifică și tehnologică, cu problemele de securitate națională în diverse domenii, cu viața și viitorul milioanelor de români care nu au murit etc. Nu putem restrânge judecata istoriei României la cei 1.600 de morți, din care aprox. 500 au fost militari, unii dintre aceștia, efectiv împușcându-se între ei.

Marius Albin Marinescu: Este destul de greu să spui familiilor că morții lor nu sunt cei mai importanți…

Corvin Lupu: Aveți dreptate. Pentru familiile morților acele decese sunt cele mai importante. Sunt tragedii care marchează, de regulă, două, chiar trei generații ale respectivei familii. Dar istoria are totuși criterii pe care le apreciază ca fiind mai importante, decât morțile individuale.

Marius Albin Marinescu: Totuși, aceștia sunt eroi ai luptei pentru libertăți individuale. Ei erau convinși că fac bine, nu credeau că se va ajunge unde s-a ajuns. Unii chiar erau dispuși să se sacrifice.

Corvin Lupu: Eu nu vreau să îi minimalizez pe cei care au avut curajul să iasă în stradă înainte de 22 decembrie, care au ieșit de bună credință, neștiind că se raliază unei mișcări declanșată intenționat de anumite forțe, pentru a se putea desfășura anumite operațiuni care să conducă la lovitura de stat. Mulți dintre ei erau convinși că fac bine ceea ce fac. Fiecare are părerile lui. Mulți erau convinși că cel mai mare rău în societate este să nu se găsească la magazin alimente, carburant la benzinării, hârtie igienică etc. Foarte puțini să gândeau că poate fi și mai rău, iar răul să devină unul atât de profund încât să pună în pericol viitorul națiunii, existența românilor ca majoritari în țara lor și chiar existența națiunii române în formula etnică în care s-a constituit. Nu vreau să precizez și să comentez calitatea umană foarte scăzută a majorității celor care au ieșit în stradă în prima parte a evenimentelor. Majoritatea oamenilor de calitate care au ieșit în stradă, au ieșit în 22 decembrie, după arestarea lui Ceaușescu, deghizată în „fugă”, când la TVR „Liberă” deja se vorbea despre „criminalul” Ceaușescu și toate cele care se spuneau. Atunci au prins curaj cu toții și le-a venit dorința de a fi și ei în stradă, mulți construindu-și atunci biografii anticomuniste și anticeaușiste, pe care, de fapt, nu le-au avut niciodată.

Cât despre „eroismul revoluționarilor”, la care v-ați referit dumneavoastră, eu am anumite rezerve. Au fost oameni care au fost împușcați prin fereastră în timp ce erau în casă sau la birou, au fost oameni împușcați în timp ce fugeau să se ascundă, au fost oameni care au fost împușcați pentru că, din greșeală, au văzut ceva sau pe cineva ce nu trebuiau să vadă, unii au fost împușcați din ricoșeuri, practic, întâmplător, n-a vrut nimeni să-i omoare, iar unii militari s-au împușcat între ei din prostie și pentru că nu au fost instruiți pentru acest gen de evenimente etc. Toți aceștia au fost declarați „eroi” și au primit toate drepturile acordate prin lege eroilor. Eu cred că s-a demonetizat tare calitatea de „erou”. Erou poți să fii doar atunci când ai o realizare deosebită, ieșită din comun, fie pe timp de război, sau de pace. Simpla prezență în stradă, sau faptul că ai dat foc unei case, sau i-ai dat în cap unui soldat care-și făcea datoria într-un anumit loc, faptul că ai omorât un milițian pe care tu l-ai declarat, prin abuz, „terorist”, nu ar trebui să confere calitatea de erou nimănui. Printr-o politizare excesivă și din dorința puterii F.S.N.-iste de a se legitima și de a-și lărgi cercul de aderenți, s-a făcut această inflație de „eroi”. Dar toți acești „eroi” susțin sus și tare că în decembrie 1989 a avut loc o revoluție curată, că ei, cei din stradă, au făcut totul, l-au dat jos pe Ceaușescu, au schimbat regimul, au dat libertate, au introdus democrația etc. Pentru aceasta sunt utili regimului politic, iar acesta îi plătește, îi susține și îi folosește pentru perpetuarea minciunii și manipulării românilor. Ei sunt, alături de profitorii regimului și de o parte a presei corul asurzitor care face să nu se audă adevărul despre acele evenimente sângeroase și antinaționale.

Marius Albin Marinescu: Am urmărit și anul acesta emisiuni de televiziune dedicate evenimentelor din decembrie 1989, în care au venit numeroși invitați care au fost rugați să scoată adevărul al lumină. Mie mi s-a părut că telespectatorii obișnuiți, cei care nu sunt cunoscători ai evenimentelor, care nu s-au preocupat de ele, nu au înțeles nimic și, după fiecare asemenea emisiune, confuzia crește, în loc să se limpezească apele.

Corvin Lupu: Am văzut și eu câteva emisiuni de acest fel. Cele văzute de mine au fost foarte slabe. Producătorii au adus laolaltă în emisiune securiști, revoluționari cu acte, politicieni, foști consilieri prezidențiali și propagandiști ai regimului euro-atlantic. I-au adunat pe toți „cu lopata” și fiecare a prezentat lucrurile din perspectivă proprie, politizând la maximum și contrazicându-se. Securiștii vor continua să ascundă mizeriile pe care le-au făcut în cursul marii trădări din acele evenimente, magistrații militari vinovați că nu au rezolvat dosarele și au ascuns adevărurile vor încerca să le îngroape în continuare, cadrele din armată vor continua să-i acuze pe securiști și pe milițieni, aceștia din urmă vor continua să-i acuze pe M.Ap.N.-iști, iar „revoluționarii” vor continua să o țină pe a lor, păstrându-și indemnizațiile și toate celelalte drepturi. Or, avem de a face cu un eveniment istoric, cu un pronunțat caracter militar și cu puternice implicații juridice. Când judecăm acest eveniment, trebuie să lăsăm politica de o parte. Trebuie să călcăm pe tărâmul istoriei, milităriei și dreptului. Societatea nu se poate închista în păreri politice și să se limiteze la ele. După politicieni, este bine numai ce fac ei, tot ce fac cei de alte orientări este greșit, orice eveniment și fenomen care se petrece în afara tezelor respectivei grupări politice nu este important, sau este greșit, sau este dăunător, fiind demn doar de a fi combătut. Ar trebui să înțelegem că pentru a devoala un eveniment istoric trebuie să facem un exercițiu de eliberare de sub chingile politicii. În caz contrar, manipularea va continua și va dispărea o întreagă generație fără să înțeleagă ce li s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, vor muri proști!

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, să revenim la evoluția raporturilor Securității cu noua putere după arestarea unor capi ai instituției, în 31 decembrie 1989, la care v-ați referit.

Corvin Lupu: Campania mediatică anti-Securitate, declanșată la amiaza zilei de 22 decembrie 1989, a avut urmări foarte importante. Ea a fost declanșată din interesul evident al noii puteri de a acapara puterea pe care o deținea Securitatea. Concomitent, în aceeași zi, au fost arestați majoritatea ofițerilor Direcției a IV-a de Contrainformații Militare, cei care monitorizau unitățile M.Ap.N. Raportul de forțe se inversase și acum Armata „făcea jocurile”. Trupele de Securitate fuseseră și ele preluate de M.Ap.N. și militarilor acestei structuri importante li se dăduseră uniforme M.Ap.N. Direcția a V-a a fost desființată, iar cadrele ei au fost aspirate de alte structuri.

Ion Iliescu nu avea încredere în Securitate. Acuzele grave de terorism și crime, proferate împotriva Securității, făcute în contextul stării de necesitate pe întregul cuprins al țării, comunicată în numele lui Nicolae Ceaușescu, care nu mai avea, de fapt, puterea, care a fost prelungită până în luna februarie 1990, i-a îngrozit pe securiști și „i-a paralizat”. Oricare dintre ei se putea aștepta să fie acuzat de terorism și împușcat.

În 26 decembrie 1989, „românul” Ion Iliescu a constituit o nouă structură de pază a președintelui și a demnitarilor și l-a numit în fruntea ei pe „românul” Naghi. Punctele cheie le-au preluat minoritarii. Securitatea era paralizată. În primele luni după instalarea noii puteri, cadrele de securitate veneau la serviciu, nu făceau nimic în teren, făceau consemnări la birou, se informau din presă și de la cunoștințe și încasau salariile.

În acest timp, instituțiile administrative și economice importante ale țării, societatea românească în ansamblul ei, erau acaparate de oamenii serviciilor secrete străine. Mulți dintre cei care strigau în stradă „Jos Securitatea!” nu aveau în vedere crimele odioase comise de Securitate în anumite perioade, nici frica băgată în oasele românilor în perioada ceaușistă, nici trădarea jegoasă a lui Ceaușescu, timp de 20 de ani, nici trădarea țării în decembrie 1989, prin pactizare cu serviciile secrete străine și cu trădătorii din Armată și din Partidul Comunist, ci aveau în vedere viitorul, în care România, rămasă fără „câini de pază” să poată fi furată cărămidă cu cărămidă. Despre unele din ororile Securității, cei care strigau „Jos Securitatea!” nici nu știau, iar despre gravitatea rămânerii țării fără sistem de apărare, nu pricepeau.

Cert este că majoritatea acumulărilor țării din perioada în care protecția a fost asigurată de Securitate a fost însușită chiar de securiști, deci putem spune că au apărat țara decenii la rând pentru a-și putea însuși roadele muncii românilor, în primul rând banii din conturile țării pe care le administrau directorii de credit, care erau absolut toți ofițeri de securitate. Avea și Armata situații similare, dar mișca sume mult mai mici. Principalul director de credit din M.Ap.N. era generalul Victor Athanasie Stănculescu, răspunzător de exporturile de armament ale „Romtehnica” S.A., pe numele căruia erau deschise conturi ale statului român.

Marius Albin Marinescu: Un moment interesant a fost arestarea securiștilor…

Corvin Lupu: Da. Arestarea unor ofițeri de securitate și plimbarea lor prin închisori a avut mai multe temeiuri. Pe de o parte, acest fapt era un unguent pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”. Pe de altă parte, a fost o formă de presiune asupra Securității. Generalul Militaru și-a asumat „represiunea” împotriva Securității, în perioada 22 decembrie 1989-16 februarie 1990, „represiune” ulterior continuată de generalul Stănculescu (16 februarie-15 iunie 1990). Ulterior, după negocieri și „reabilitarea” ofițerilor de securitate în ansamblul lor, Ion Iliescu va fi recunoscut de securiști ca fiind cel care i-a salvat, iar ei îl vor susține pe parcursul tuturor celor trei mandate ale sale. Aici avem de a face cu un alt paradox. Securitatea a fost declarată instituție criminală și desființată, dar majoritatea zdrobitoare a componenților ei, ofițeri, subofițeri, maiștri militari și angajați civili au fost găsiți corespunzători pentru a fi încadrați în noile servicii de informații, S.R.I., S.I.E., S.P.P., D.G.I.A., S.I.P.A., S.T.S. și în serviciile secrete ale M.I.

Apoi, domnule director, prezența securiștilor în închisori, alături de diverși alți ofițeri superiori, alături de membri ai Comitetului Politic Executiv, ai membrilor clanului Ceaușescu, ai altor persoane importante care din diverse motive au ajuns în spatele gratiilor, a fost o posibilitate de a se obține informații foarte prețioase pentru noua putere. De asemenea, securiștii închiși, mai ales cei cu funcții importante, au fost puși la adăpost de furia populară. Prezența lor în închisori adormea „vigilența” celor care începeau să aibă suspiciuni privitoare la cooperarea noii puteri cu fosta Securitate și suspiciunea că, de fapt, Securitatea nu a fost desființată, cum s-a spus, ci ea continuă să funcționeze, cu mijloacele și rețelele pe care le avusese și înaintea loviturii de stat. Acest lucru era de fapt marea realitate.

Marius Albin Marinescu: Cum au suportat cadrele de securitate presiunea pe care noua putere o punea asupra lor?

Corvin Lupu: Greu. Foarte greu. Cel mai greu a fost pentru lucrătorii de la baza Securității, care nu aveau informații despre ce se întâmplă la vârf. Foarte puțini cunoșteau cooperarea ascunsă a șefilor Securității cu noua putere, în care Securitate avea și reprezentanți, cei mai cunoscuți de opinia publică fiind Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu sau Mihai Montanu. Cadrele de securitate trăiau o mare frustrare. Ei susținuseră noua putere, îl dărâmaseră pe Ceaușescu, încălcaseră grav legislația țării și nu au făcut munca preventivă care ar fi făcut imposibilă acțiunea provocatorilor străini, pătrunderea în România a unui număr impresionant de agenți străini și declanșarea revoltei populare. După toate acestea, au fost acuzați pe nedrept că l-ar fi apărat pe Ceaușescu, că ar fi acționat împotriva poporului, că ei sunt asasinii morților din stradă etc. Acest lucru era foarte greu de suportat și în primele luni după 22 decembrie 1989 supărarea marii majorități a cadrelor de securitate a fost foarte mare. Din această cauză, printre altele, în aceste prime luni de după decembrie 1989, securiștii au sustras și/sau distrus o serie de înscrisuri din arhiva centrală și documente din dosarele operative aflate în lucru la diverse unități centrale și locale ale D.S.S.

Marius Albin Marinescu: Nu intra în obligațiile cadrelor de securitate să distrugă documentele secrete?

Corvin Lupu: Conform regulamentelor speciale ale Securității, în cazul în care avea loc o lovitură de stat și inamicul străin prelua puterea, direct sau prin intermediul trădătorilor interni, cum a fost cazul în România, șeful D.S.S. era obligat să ordone distrugerea arhivei Securității. Or, generalul Vlad nu a dat ordin pentru Operațiunea „Jarul”, cum se numea ea codificat. În schimb, au fost sustrase și/sau distruse o serie de arhive. Unele dosare s-au sustras în scop de folosire ulterioară a lor, în șantaj și în multe alte obiective. În 22 decembrie, din multe unități ale Securității ofițerii scoteau dosare. În 22 decembrie 1989, arhiva Direcției a V-a a Securității, care cuprindea dosarele privitoare la toți demnitarii statului și la diplomați și rezidenți străini aflați în contact cu demnitari români, aflată într-o clădire de lângă fostul sediu al fostului C.C. al P.C.R., a fost ridicată și încărcată în camioane și ascunsă într-un loc secret, după care un ofițer M.Ap.N. a dat ordin de deschidere a focului de artilerie asupra clădirii, cu tunurile de pe tancuri. Astfel, s-a acreditat ideea că arhiva a dispărut în incendiu, dar, din păcate, în acel incendiu au dispărut documente științifice și culturale de o valoare inestimabilă ale Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, aflată în imediata vecinătate. S-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare și aproape 3.700 de manuscrise ale unor personalități titanice ale culturii române, cum ar fi Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade, Maiorescu… Se ştie cine a dat ordin, cine a tras în bibliotecă, dar nu se vrea adevărul. Degeaba a dat C.E.D.O. rezoluții. Militarii ţin un jurnal de bord al unităţii în care sunt consemnate echipajele tancurilor, ce muniţie s-a folosit, unde s-a tras. Conspiratorii au prevăzut şi distrugerea Palatului Republicii şi au luat toate operele de artă şi le-au ascuns la subsol, cu intenția de a le sustrage. Cele din ipsos sau de marmură nu au fost duse la subsol, pentru că erau erau prea grele. Executanții ordinului de bombardare au fost avansați în grade și în funcții mari.

Marius Albin Marinescu: Cum a încercat Securitatea să iasă din această situație de presiune uriașă pe care noua putere o exercita împotriva ei?

Corvin Lupu: Pe de o parte, cadrele de securitate au încercat, mai ales la nivel central, să explice noii puteri cât de util este un serviciu de informații și de securitate și să coopereze disciplinat, pe de altă parte, au avut loc și acțiuni potrivnice noii puteri, făcute „la disperare”. Acesta era modelul practicat de Securitate: duplicitatea. Alt model nici nu știau să practice.

Marius Albin Marinescu: Să înțeleg prin aceasta că nivelul de performanță în Securitate era modest?

Corvin Lupu: Nu vreau să spun că nivelul general al cadrelor din Securitate era modest. Erau mulți ofițeri valoroși în aparatul de securitate. Din punctul de vedere al instituției se performa, respectiv se îndeplineau misiunile ordonate, dar asta se datora cu deosebire legislației de atunci, controlului general al societății, care permitea identificarea din fașă a oricărei acțiuni potrivnice legislației și intereselor statului. Cu toate acestea, chiar generalul Iulian Vlad a recunoscut într-un raport din 31 martie 1990, înaintat lui Ion Iliescu, că Securitatea era deprofesionalizată și a accentuat în lungi pasaje această realitate. Pentru cei interesați, memoriul a fost publicat de istoricul Cristian Troncotă în ediția a II-a a cărții domniei sale „Duplicitarii”.

Marius Albin Marinescu: Știu că pe dumneavoastră s-au supărat tare unii foști șefi ai fostei Securități, dar pe generalul Vlad nu s-au supărat că i-a catalogat drept deprofosionalizați?

Corvin Lupu: Nu, pe generalul Vlad mulți foști securiști îl prezintă opiniei publice ca pe un erou. Aceste aprecieri au o țintă precisă: dacă generalul Vlad a fost erou, atunci Securitatea care l-a urmat orbește, cu excepțiile de rigoare, a fost o sumă de eroi și merită recunoștința poporului român și, eventual, scuze pentru că, la un moment dat, unii români s-au îndoit de bunele sale intenții și de realizările ei. În subsidiar, în cercuri închise de ofițeri, generalul Vlad este și criticat pentru unele măsuri pe care le-a luat și pentru altele, pe care nu le-a luat. La o festivitate, respectiv la o întâlnire a unei promoții de absolvenți ai fostei școli de ofițeri de securitate, un ofițer superior s-a ridicat și i s-a adresat generalului Vlad cu apelativul „Trădătorule!” Generalul Vlad a plecat, iar reuniunea a fost compromisă.

Generalul Vlad s-a supărat pe mine, după o relație bună care a durat decenii la rând, pentru că am devoalat momentul istoric din decembrie 1989. Înainte de apariția cărții mele Trădarea Securității în decembrie 1989, generalul Vlad nu a avut ieșiri publice privitoare la acele evenimente istorice. Deloc. După apariția și răspândirea destul de mare a cărții mele, a simțit nevoia să iasă și a organizat tot felul de manifestări prin universități și biblioteci județene, cu ajutorul fostei rețele a Direcției a I-a a D.S.S., care mai are oameni peste tot în țară. La început a negat tot ce scria în cartea mea, susținând că este falsă „de la un capăt la altul” și cea mai urâtă carte care a ținut-o el în mână. Acum, după un an, fiind un om cult, a înțeles că nu merge cu minciuna în această formă și și-a nuanțat discursul. Recent, într-o cuvântare ținută la Galați, a fost întrebat de un student dacă în decembrie 1989 a fost revoluție sau lovitură de stat. Iulian Vlad a spus „Scurt: Nu a fost o revoluție! A fost o lovitură de stat!” și a menționat că lovitura de stat s-a dat „cu participarea Securității”. Eu am fost sigur că adevărul promovat de mine în cărți va învinge, mai devreme sau mai târziu. Problema „adevărului” este că puterea politică din România îl respinge și continuă să afirme „tezele din decembrie” ale lui Iliescu&Co.

Marius Albin Marinescu: Ce făceau ofițerii de securitate în închisoare?

Corvin Lupu: Făceau ceea ce știau ei să facă: adunau informații și exercitau presiuni împotriva noii puteri pentru a fi eliberați și repuși în drepturi. Colonelul Filip Teodorescu, arestat în 22 decembrie 1989, a fost numit prim-adjunct al directorului S.R.I., în primăvara anului 1990 și a mai rămas în penitenciar timp de încă un an de zile. De acolo, îmbrăcat în zeghe, semna numirea de directori ai structurilor județene de resort și dădea ordine rețelelor. După numărul mare de parteneri de celulă pe care i-a avut, toți deținuți „de lux”, foști conducători ai țării, ofițeri superiori de diverse arme etc., desigur că prezența lui Filip Teodorescu în penitenciar a avut rațiuni informative importante. Așa se explică faptul că a mai fost necesar ca Filip Teodorescu să rămână deghizat în deținut timp de peste un an de zile, el fiind, de fapt, prim-adjunct al directorului S.R.I.

Un caz interesant este cel al lt. col. Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct al șefului Securității Județului Timiș. A fost arestat în 22 decembrie 1989 și eliberat a doua zi pentru a fi trimis în diverse misiuni secrete. Apoi, a fost readus în penitenciar, în 17 ianuarie 1990, și băgat în celula în care era încarcerat colonelul Petre Moraru, fost adjunct al Inspectorului General al Miliției, generalul Constantin Nuță, care respectase legislația în vigoare și ordinele comandanților săi (Ceaușescu, Milea, Nuță), fapt pentru care era pe cea mai neagră dintre liste, fiind asasinat în celulă în ziua de 31 ianuarie 1990. Imediat după moartea lui Petre Moraru, despre care oficial s-a spus că s-ar fi sinucis prin spânzurare, lt.col. Gheorghe Atudoroaie a fost eliberat, reangajat, a ajuns general, șef de diviziune în S.R.I. și în alte funcții importante, ajungând să dețină toate dosarele de cadre ale S.R.I.-ului pro-sovietic din era Măgureanu și a contribuit la recuperarea în activitate a unui mare număr de foști ofițeri de securitate.

În penitenciar și generalul Vlad a fost consultat în legătură cu reorganizarea serviciilor secrete românești, a dat numeroase sfaturi noilor servicii secrete și a fost operat de colecist în cele mai bune condiții. Când a ieșit din închisoare și m-a vizitat la Sibiu, era într-o stare fizică bună și mânca un regim normal. Toți securiștii au fost tratați ca parteneri ai noii puteri, fără nici o asemănare cu tratamentul aplicat de securitate adversarilor politici din perioada dictaturii iudeo-bolșevice. Radu Tinu și el fost adjunct al șefului Securității Timiș și-a permis din penitenciar chiar să-l amenințe voalat pe generalul Stănculescu, cu ocazia uneia din scrisorile în care îi cerea să-l elibereze. De asemenea, făcea presiuni și aluzii de șantaj la adresa procurorului general adjunct al României, care era și șeful Procuraturilor Militare, generalul de justiție militară Gheorghe Diaconescu.

Oricum am privi lucrurile, prezența unor ofițeri de securitate în penitenciare, ofițeri care au reprezentat un procent foarte mic raportat la totalul efectivelor instituției, pe de o parte, a fost o acțiune necesară creării unei imagini false, mimându-se desființarea Securității și crearea unui nou regim politic democratic și uman lipsit de poliție politică. Din acest punct de vedere, am putea conchide că niște securiști au fost plimbați prin închisoare pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”!

Pe de altă parte, cum am mai spus, ținând în închisori „grei” ai Securității, precum Vlad, Stamatoiu, Bucurescu, Teodorescu și alții, Securitatea, „calul nărăvaș”, cum o numise Ceaușescu, era „îmblânzită” și adusă, pentru moment la lanțul F.S.N.-ului. Ulterior, serviciile de informații se vor elibera de acest „lanț” și își vor crește mereu puterea, depășind-o pe cea a politicienilor, controlând ele întreaga societate, scăpând ele de controlul societății, care, de fapt, este imposibil de efectuat și atingându-și propriile aspirații, cele pe care Ceaușescu nu a vrut niciodată să li le ofere. (Va urma)

A consemnat Marius Albin Marinescu, Sursa: Justițiarul

Scris de **Admin** Mar Ian 03, 2017 8:55 am

http://www.justitiarul.ro/10733-2/

„Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (III)

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, în discuția noastră trecută ați menționat scurt că, după 22 decembrie 1989, Ion Iliescu a adus Securitatea „la lanț” și ați menționat și faptul că ofițerii de securitate au căutat să iasă din această situație. Dați-ne un exemplu de acțiune de ieșire din strânsura „lanțului”.

Corvin Lupu: La începutul lunii ianuarie 1990, situația cadrelor din Securitate părea fără ieșire. Comandanții Securității erau în închisoare. Chiar dacă li se promitea că situația lor se va rezolva favorabil și li se făceau concesii, constând în drept la pachete, în vizite ale familiilor etc., neîncrederea ofițerilor de securitate ajunsese foarte mare. Ei se temeau că grupul Iliescu își va consolida puterea și își va crea alte structuri informative bazate pe cadre din M.Ap.N., se vor recruta alți ofițeri, iar ei vor fi sacrificați și abandonați în mâna fioroasă a străzii, dornică de răzbunări.

Ofițerul de securitate cel mai sus poziționat în noua putere politică a fost colonelul Dumitru Mazilu. I se construise în fals o imagine de disident. El fusese trimis ca funcționar la O.N.U. cu rang înalt și retras de la post, sub motivația de a fi fost agent al serviciilor de informații ale S.U.A. În seara de 21 decembrie 1989, a fost ridicat de o mașină a Securității și ținut peste noapte într-un loc de detenție, iar în dimineața de 22 decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost adus înapoi la casa lui. O plimbare care l-a făcut „disident”, apt pentru funcția înaltă de prim-adjunct al președintelui C.F.S.N., pe care a primit-o în seara de 27 decembrie 1989.

Mulți observatori ai evenimentelor au interpretat că Securitatea făcea un joc dublu, „la două capete”, dar, de fapt, nu juca decât la „un capăt”, cel al eliminării lui Ceaușescu și al constituirii unei noi puteri dorită de marile puteri. În acest timp, așa cum arăt, Securitatea fabrica falși disidenți dintre oamenii ei de încredere, pe care, în baza „disidenței”, să-i propulseze în noua putere, pe care dorea să o controleze.

Marius Albin Marinescu: Această aspirație este tipică tuturor serviciilor de informații. În cea mai mare parte a Lumii, în epoca contemporană, a existat o luptă între conducerea politică și serviciile secrete. Asta se întâmplă și astăzi la noi. Această realitate importantă ar putea constitui subiectul unei alte discuții.

Corvin Lupu: În 12 ianuarie 1990, are loc o manifestație aparent spontană în Piața Victoriei din București, la care participanții au acuzat noua putere că nu pedepsește vinovații pentru crimele de la „revoluție” și au cerut anularea decretului de abolire a pedepsei cu moartea, manifestându-și suspiciunea că pedeapsa cu moartea s-a abolit pentru a se salva criminalii din decembrie 1989. Conducerea F.S.N.-ului a ieșit în stradă între manifestanți. A vorbit Petre Roman, care a repetat că noul guvern va conduce doar o scurtă perioadă de timp, asigurând alimentarea și încălzirea populației până la alegerile libere pe care le va organiza, după care F.S.N. se va retrage. Oamenii nu păreau convinși. A vorbit și Gelu Voican-Voiculescu, dar nu a reușit nici el să liniștească strada. A luat cuvântul și Ion Iliescu, care a fost fluierat, iar unii au strigat „Jos Iliescu!” Cine puteau fi provocatorii acestei răzmerițe? Poporul încă nu era supărat pe noua conducere. Nu fusese luată nici o măsură majoră care să creeze nemulțumiri populare. Li se dăduse mâncare, căldură, benzină la liber și oamenii mergeau mai mult la cârciumi decât la fabrici. Poporul știa atunci că Iliescu&Co stau puțin la conducere, organizează alegeri libere și pleacă. Practic, securiștii erau singura categorie socială de mari nemulțumiți și frustrați de faptul că fuseseră trădați de către cei pentru care ei îl trădaseră pe Ceaușescu. Este cert că acolo în piață nemulțumirile formulate erau întreținute de fosta Securitate. După cuvântarea lui Iliescu, are loc o încercare de „lovitură de teatru”: colonelul de securitate Dumitru Mazilu, trece de partea demonstranților, se suie pe tanc, ia cuvântul și întreabă mulțimea: „Îl vreți pe Iliescu jos? Bine! Atunci Jos Iliescu!!!” Pentru ca trecerea lui de partea străzii să fie legitimată, colonelul Dumitru Mazilu rostește cu convingere lozinca: „Moarte securiștilor!” Prin acest gest, el a abandonat tabăra F.S.N.-ului. Lucrurile au degenerat și, surprinzător, ca la un semn, în foarte puține minute, Piața Victoriei s-a umplut cu noi participanți la demonstrație, de ordinul miilor, care se manifestau zgomotos în favoarea grupului Iliescu, îl bruiau pe Mazilu și au înclinat balanța în favoarea „marelui Ilici”.

După puțin timp, în aceeași seară, la televiziune, Dumitru Mazilu și-a anunțat demisia din funcție, în prezența lui Ion Iliescu, care, cu viclenia și falsitatea-i cunoscute, a declarat că regretă demisia colegului său. După încă 16 zile, Dumitru Mazilu și-a anunțat ieșirea din viața politică. După părerea mea, domnule director Albin Marinescu, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a fost în misiune. Cu toate că a strigat din toți rărunchii „Moarte securiștilor!”, a fost respectat ulterior de mulți colegi de breaslă și sistemul controlat de servicii l-a menținut în poziția de profesor universitar și conducător de doctorate la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Misiunea lui Dumitru Mazilu a eșuat, pentru moment, dar este cert că Securitatea a continuat să caute soluții, acționând duplicitar pe aceleași două căi: arătându-și utilitatea pentru noul regim și încercând să aducă grupul Iliescu în dificultate cât mai mare, pentru a-l determina să apeleze la serviciile Securității și să-l determine să permită acesteia să obțină din nou măcar atribuțiile și influența pe care o avusese în societate în perioada dictaturii de dezvoltare.

Marius Albin Marinescu: Oare cine să fi fost miile de oameni care au venit în Piața Victoriei cu întârziere, pe finalul demonstrației, după ce Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican-Voiculescu eșuaseră în a-i liniști pe demonstranți?

Corvin Lupu: Eu cred că cel puțin o parte din acei oameni ar putea să fie miile de luptători sovietici pătrunși în România cu complicitatea Securității, Direcției de Informații a Armatei și a Comandamentului Trupelor de Grăniceri, înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Acești luptători au rămas în România până în octombrie 1990, când în urma unui raport scris de generalul Mihai Caraman, pe atunci director al S.I.E., prim-ministrul Petre Roman, recuperat definitiv de serviciile secrete franceze, a solicitat ambasadorului U.R.S.S., Evgheni Tjajelnikov, să-și retragă efectivele. Cu acest prilej, ambasadorul sovietic a declarat că le va retrage fără nici o problemă, dar că respectivele efective au rămas în România la dorința noii puteri. Păi, domnule director, ce alte nevoi l-ar fi determinat pe Ion Iliescu să dorească menținerea luptătorilor sovietici în România, altele decât menținerea la putere, în condițiile în care noile servicii secrete erau încă firave și se bazau tot pe o parte din cadrele fostei Securități. Aceste zeci de mii de luptători erau în majoritate proveniți din R.S.S. Moldovenească și din zonele românești din R.S.S. Ucraineană, vorbitori de limbă română.

Marius Albin Marinescu: Oricum, și această demonstrație din 12 ianuarie 1990 s-a desfășurat tot sub fluturul drapelelor României cu stema decupată.

Corvin Lupu: Să vă spun ceva. Într-o zi, în vara anului 1989, la sediul Arhivei Securității, a sosit intempestiv generalul Iulian Vlad. Era un eveniment. El inspira deopotrivă respect și teamă. De regulă, cerea să i se aducă unele dosare la birou, nu mergea personal la arhivă. I s-a dat raportul, după care a solicitat să i se aducă dosarul Imre Naghi, al revoluției maghiare din 1956. S-a așezat la biroul unui ofițer-cercetător, a dat deoparte lucrurile acestuia, a pus dosarul în locul lor și l-a parcurs. Ofițerul-cercetător a rămas alături de generalul Vlad, pregătit să-i pună la dispoziție tot ce avea nevoie. Pe o foaie de hârtie și-a făcut anumite notițe. S-a oprit îndelung la drapelul Ungariei din care răsculații din toamna anului 1956 au decupat stema comunistă de atunci a țării, respectiv Stema Rákosi. Pe foaia lui de hârtie, generalul Vlad a notat: „decuparea stemei”… Este cert că generalul Vlad s-a pregătit temeinic și din timp pentru evenimentele din decembrie 1989. Și-a făcut temele foarte bine…

Marius Albin Marinescu: Foarte interesant. Unde au stat ascunși acești luptători sovietici?

Corvin Lupu: În diverse unități ale M.Ap.N., ale S.R.I., ale S.I.E. și ale M.I. În mod normal, acum, redeschizându-se dosarele „revoluției” și ale mineriadei din 13-15 iunie 1990, la cererea C.E.D.O., dacă s-ar dori aflarea adevărului, s-ar ancheta și această chestiune. Ar trebui anchetați cei din Comandamentul Serviciilor Armatei care erau activi în anii 1989-1990, atât în centrală, cât și ofițerii de intendență din unități, ca și ofițerii de resort de la toate instituțiile menționate. Mulți dintre cei care i-au încazarmat pe sovietici și pe mineri trăiesc și ar trebui să fie audiați. Nu se poate ca toată lumea să mintă. Acești ofițeri de intendență știau exact câte porții suplimentare de mâncare au livrat, câte paturi au pregătit etc. Nu se poate ca nimeni să nu vrea să spună adevărul în fața organelor de cercetare competente ale țării.

Marius Albin Marinescu: Credeți că ar fi posibil să se cerceteze acest fapt?

Corvin Lupu: Eu nu cred că regimul politic actual are interes. Din contră. Trădătorii și criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare s-au perpetuat la putere, sunt profitorii prăbușirii României și nu vor să răscolească propria mizerie. Pe de altă parte, eu nu cred că ar fi posibil pentru că NU există independență în Justiție și, cum am început să arăt, oamenii compromiși în mizeria evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, inclusiv în lanțul de crime politice care s-au săvârșit în România post-ceaușistă au fost promovați în grade și în funcții mari, primind pe umeri stele mari după stele mari, protecție și privilegii. Dosarele „revoluției” au fost gestionate de cei vinovați de crimele revoluției și de complicii lor. Sper că îmi dați voie să exprim părerea mea că și asasinarea Ceaușeștilor a constat în două crime. În acest moment, dosarul „revoluției” este gestionat de nepotul fostului șef al Comandamentul Serviciilor Armatei, cel implicat direct în cazarea, hrănirea și echiparea la M.Ap.N. a luptătorilor aduși în București, ca și în alte orașe, cu misiuni speciale, inclusiv a minerilor, cu ocazia mineriadelor. Anterior, cei mai mulți ani, dosarul a fost gestionat și tergiversat la maximum posibil de impostorul Dan Voinea, participant direct la marea mizerie din decembrie 1989 și de după aceea. Cum să afle românii adevărul de la Voinea? El va da opiniei publice doar informații false, sau trunchiate, toate menite să ascundă adevărul evenimentelor, eventual să identifice ca vinovați pe unii dintre cei care între timp au murit, sau diverși militari de grade mici, din stradă.

Vedeți dumneavoastră, se redeschide dosarul „revoluției” pentru a se cerceta cine i-a omorât pe cei din stradă, de parcă trăgătorii aceia ar fi persoanele importante în evenimente. Posibil să se afle adevărul ar fi doar dacă recunoașterea acestuia ar fi ordonată de consilierii de la Washington, cei care conduc armata și serviciile noastre. În rest, cum am mai spus, se va face joc de picioare, vor mai fi învinuiți unii, care vor nega, se vor indica mărturii și vinovății care se vor împiedica de faptul că unii dintre actorii evenimentelor sunt morți etc.

Nu vedeți, domnule director, privitor la dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1989, principalii vinovați, cei care conduceau România și controlau absolut tot sistemul, președintele și prim-ministrul, respectiv Iliescu și Roman, susțin cu tupeul extraordinar care-i caracterizează că nu sunt vinovați de nimic, n-au nici o implicare și vinovat este doar ministrul de Interne de atunci, generalul M.Ap.N. Chițac, care este mort de mulți ani. Iliescu spune că nu are nimic să-și reproșeze. Roman face confuzii intenționate pentru a deruta opinia publică, aducând aminte de faptul că el însuși a fost o victimă a minerilor. Dar, după cum știți, el a fost o victimă a minerilor în septembrie 1991. În iunie 1990, era încă de aceeași parte a baricadei cu Iliescu și susținea venirea minerilor. Într-o ședință din 12 iunie 1990, Petre Roman a aprobat personal Planul de evacuare a Pieței Universității. Cumnatul său, colonelul Dimitrie („Kuki”) Borislavski a fost unul dintre cei care i-au condus pe mineri și pe cei îmbrăcați în ținută de mineri la obiectivele care au fost atacate de aceștia, Universitate, sediul P.N.Ț.C.D. etc.

Acest tupeu nu este românesc. Este tupeu post-comunist de minoritari etnici. Hai să nu mai dăm vina pe români pentru toate mizeriile astea. Iliescu și Roman nu sunt români nici de sânge, nici de simțiri! În 2014, Iliescu a scris o carte de amintiri în care continuă seria minciunilor pe care le-a afirmat privitoare la faptul că bunicul său evreu, Vasili Ivanovici, ar fi fost de fapt român și reia teza falsă a rudeniilor sale din Tilișca (jud. Sibiu), fără să menționeze nimic de mama sa care era țigancă din neamul căldărarilor și nici de a doua soție a tatălui său, care era tot țigancă din Baia Mare, soră bună cu mama viitorului „rege” al țiganilor, Ion Cioabă.

În aceste condiții, rămâne tot pe noi, pe istoricii neangajați și necontrolați de „sistemul ticăloșit” și care mai avem și un pic de curaj, să scriem adevărul despre acele evenimente. Din acest punct de vedere, eu mi-am cam făcut datoria. Dacă se dorește, cercetarea evenimentelor poate începe și de la cărțile mele, în acest caz, procurorii trebuind să purceadă la transformarea informațiilor din carte în probe judiciare. Actualul general Ilie Botoș, cel care a primit dosarul „revoluției” spre rezolvare, sau spre nerezolvare (vom vedea!), m-a convins cu ani în urmă și l-am angajat la mine la facultate să conducă un program masteral de studii de securitate, unic în țară, numit Securitate judiciară, restricționat pentru civili, în care masteranzii învățau în principal chiar această problemă a transformării informației în probă. Le-am predat și eu ore acestor masteranzi de la Securitate judiciară.

Marius Albin Marinescu: Cine erau acești masteranzi?

Corvin Lupu: Erau ofițeri acoperiți din parchete. Dacă procurorii militari ar vrea să afle adevărul despre evenimente din decembrie 1989, ar trebui să înceapă cu începutul și să cerceteze cine a permis ca mii de agenți străini să intre în România și să se deplaseze nestingheriți în lungul și în latul țării, apoi să cerceteze cine nu a făcut munca preventivă și a permis să se destabilizeze România, apoi să cerceteze cine nu a apărat sediile puterii, lăsându-le pe mâna străzii, inclusiv a unor infractori de drept comun, începând cu sediul C.C. al P.C.R., cine a dat foc, cine i-a ucis în primul rând pe militari, ulterior pe unii dintre cei din stradă, cine nu a respectat legislația și nu și-a făcut datoria conform stării de necesitate de atunci etc. Aceste cercetări nu ar trebui să aibă nici o nuanță politică. Ele nu pot să plece de la premisa că tot ce s-a făcut împotriva vechiului regim este bine și tot ce s-a făcut respectându-se legile de atunci este rău. Trebuie o judecată juridică, nu una politică, cum fac magistrații noștri militari și civili, a căror activitate nu are nimic în comun cu independența Justiției, mult trâmbițată, dar inexistentă. De aceea este ticăloșit regimul actual și trebuie reformat, altfel crapă! Crăpăm toți odată cu el…

Marius Albin Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?

Corvin Lupu: Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase. Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.

Modalitatea de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști. Concomitent, unor unități/subunități M.Ap.N. li se dădea informația că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect. Este cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea, neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.

Marius Albin Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.

Corvin Lupu: Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.

Marius Albin Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.

Corvin Lupu: Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.

Marius Albin Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.

Corvin Lupu: La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor. În toată țara, sub pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și față de noua putere. Referind-u-mă la „fantasmagorii”, am în vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau drumul. Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR „Liberă”, Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit exponențial.

A doua zi, pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.

În orice caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs uriașele daune materiale etc.

Marius Albin Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.

Corvin Lupu: Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost nici un moment vid de putere. Din clipa în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad. Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.

Marius Albin Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?

Corvin Lupu: Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar” Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în acele zile, erijând-u-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în acele momente.

Marius Albin Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?

Corvin Lupu: Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.

Marius Albin Marinescu: V-am întrerupt.

Corvin Lupu: Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă… În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI-6, reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul Economiei.

Pe această linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.

Marius Albin Marinescu: Poate relatați acest moment foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.

Corvin Lupu: Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul aerian al României era închis. Nici un aparat nu avea voie să se ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare. Cursa a fost solicitată de gl. Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic „Sunday Times”. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini și înscrisuri. Grupul de mai mulți agenți britanici, din care făcea parte Ian Henry Perry a acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul „Intercontinental”. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de gl. Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni. M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, gl. Nicolae Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Gl. Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții. Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.

Marius Albin Marinescu: Interesant.

Corvin Lupu: Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.

În 16 februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit. C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12 februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică. Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului Militaru.

Dar cea mai mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din Piața Universității, din perioada 22 aprilie-15 iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de neo-comunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării. Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau parte din nici un complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.

Până la publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.

După înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți „piețari” activi.

Ca urmare a evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele principalului asasin al celor aprox. o mie de morți de după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22 decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.

Încheierea „cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.

Implicat în fenomen a fost și procurorul militar Dan Voinea, fost ofițer de securitate, care a influențat o serie de grupuri și asociații de revoluționari, care au creat diversiuni, care au continuat manifestația și după ce Iliescu a fost ales cu majoritate zdrobitoare, în „duminica orbului”. Acești revoluționari în spatele cărora se afla procurorul Dan Voinea au instigat la violență și au devenit nucleul dur al pieței, care, pe de o parte, au compromis demonstranții pașnici și, pe de altă parte, l-au adus în mare dificultate pe Iliescu, „obligându-l” să apeleze la foștii securiști și la mineri și să admită că trebuie să-i reevalueze pe securiști, să-i încadreze pe toți în noile servicii. Eu evaluez acțiunea procurorului Dan Voinea ca fiind utilă voinței lui Ion Iliescu de a reprima cu brutalitate fenomenul Piața Universității, pentru a descuraja în viitor astfel de acțiuni de stradă și a fost de folos și foștilor securiști, în efortul lor de a deveni utili, pentru a reurca „în scări”.

Violențele din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și întemnițați.

Una dintre mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească. (Va urma)

A consemnat Marius Albin MARINESCU

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (II- III)

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (II- III)

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (III)