AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.

Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?

In jos

 Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?  Empty Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?

Mesaj Scris de Admin la data de Mar Iun 13, 2017 3:06 am

 Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?  Ungurii-3-5
„Migraţia hunilor, din 375 d. Hr., înseamnă marele val de năvălitori, căci pâlcurile lor de avangardă apăruseră pustiitoare cu două-trei decenii mai înainte..." (Alexander E. Ronnett)
Primul suveran maghiar pofticios al zonei balcanice şi al regiunilor sudice şi sud-estice a fost regele Emeric (1196-1204), a cărui expansiune coincidea cu ambiţiile Scaunului papal prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), privind extinderea şi hegemonia prozelitismului catolic, sub flamura violentă a Cruciadei a IV-a, prin care a trădat pe confraţii bizantini de aceeaşi religie, care i-au primit frăţeşte în Capitala lor, în Cetatea divină ridicată de Constantin cel Mare, i-a omenit şi drept răsplată creştină i-au măcelărit şi i-au despuiat de sfintele moaşte şi de toate obiectele liturgice din aur şi din argint: „...Atunci, cruciaţii luară cu asalt Constantinopolul, la 13 Aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, pe care-l jefuiră barbar trei zile şi trei nopţi, oferind un trist final de cruciadă, un detestabil brigandaj internaţional în locul eliberării şi apărării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciadă..." (Riley-Smidt, L. et J. The Crusades. Idea and Reality, 1095-1247, London-1981).
În urmaşul lui Emeric, Andrei al II-lea (1205-1235) s-a încropit chiar visul de a deveni cezarul Constantinopolului, iar în teritoriile controlate de el a impus colonizarea cavalerilor teutoni, cum a fost şi cazul Ţării Bârsei în 1211. Teutonii, neservind intereselor maghiare, ci doar ale papei au intrat în conflict cu Andrei al II-lea care, i-a alungat prin forţă în 1225, nesocotind apoi prin Bela al IV-lea (1235-1270) şi următorii suverani orice Bulă, venită de la Vatican, dar păstrând cu rigoare pretenţia samavolnică de hegemonie asupra altor popoare şi state, deşi unul din cronicarii lor Simon de Keza era de altă părere, susţinând că la venirea hunilor în Câmpia Panoniei, romanii-locuitorii oraşelor s-au retras din regiune şi numai „românii, care au fost agricultorii acestora (ai romanilor), au rămas de bunăvoie în Panonia-Blackis, qui ipsorum-Romanorum-fuere pastores et coloni, remanentibus sponte în Panonia. (Simon de Keza, Gesta Hungarorum, p. 156-157). În expresia lui Keza nu este vorba de romani pur şi simplu, ci de poporul vlah, dacoromân al Panoniei aparţinător proaspătului şi marelui Imperiu creştin dac al lui Constantin cel Mare.
Hunii au avut reprezentaţia de sălbăticie pe scena europeană doar 80 de ani, 372-453, când moare Attila: „La urma urmei Attila, consemnează orientalistul Cassel, a fost doar un rege al unui regat al corturilor. Statul lui a dispărut-pe când dispreţuitul oraş al Constantinopolului a rămas o putere. Corturile s-au prefăcut în praf şi pulbere, oraşele au rămas. Statul hunilor a fost doar un vârtej..." Cassel, Paulus (Selig), Magyarische Alterthumer,Berlin-1847). Relatarea lui Cassel face referire la spulberarea regatului hun de către daci, dezastru antemergător, dar asemănător ca amploare cu cele de la râul Lech pe 10 August 955, Dobuka-Kyrieleys 1068 sau cel de la Mohacs, din 29 August 1526: „Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie vlahoromană, formată din trupe imperiale aliate cu contigente vizigote, alane, france şi burgunde, condusă de generalul Aetius (dac născut la Silistra), înfrânge oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice, la 20 Iunie 451... În urma acestei bătălii, regatul hun începe să decadă. Ultimile lovituri i le dau proprii aliaţi, vlahi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit". (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 121).
Pe fondul desfăşurărilor evenimentelor Revoluţiei româneşti din Ardeal din primăvara anului 1848, prin conflictele locale ale ţăranilor răsculaţi pentru înlăturarea iobăgiei, apare lovitura năpraznică a legii recrutării propusă de Kossuth Lajos la 11 Iulie 1848, care prevedea mobilizarea unui contigent al morţii, de 200.000 de ostaşi, obligaţi să lupte chiar împotriva părinţilor şi bunicilor lor şi a aspiraţiilor lor de eliberare naţională, până la moarte. (I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat. Bucureşti-1968, p. 171). Românii ardeleni luaseră atitudine de revoltă faţă de odioasa lege a recrutării care umpluse picătura de indignare peste măsură, declanşând în rândul autorităţilor huno-maghiare setea unei terori fără precedent, ostoită prin masacrul de la Luna Arieşului-Turda din 12 Septembrie 1848, finalizat cu 30 de victime ucise, precedat de măcelul de la Mihalţ din 2 Iunie 1848, soldat cu 14 morţi şi 50 de răniţi, considerat de George Bariţiu: botezul cu sânge al uniunii. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă. II, Sibiu, 1890, p. 157). Faţă de ucigaşul măcel al huno-ungro-maghiarilor, Avram Iancu ameninţă că îl va plăti cu sângele lor înveninat de ură. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1965, p. 56)
Setea de răzbunarea a ungurilor se înteţeşte, înroşindu-se de un alt masacru de la Nădab-Arad din 10-11 Septembrie acelaşi an, încheiat cu 3 morţi şi 20 de oameni tăiaţi cu săbiile. (Arhiva de Stat Arad, Fond. Episcopia Ortodoxă din Arad. Actele revoluţiei din 1848-1849. Pachet IV, f. 41). Poate privindu-se peste aceste masacre şi multe altele de aceeaşi cruzime chazaro-turco-mongolă, apare lucrarea: Teroare în Ardeal de Constantin Mustaţă, carte scrisă pe coordonate dramatice, cu fapte tragice care te cutremură din temelii, cu râuri de sânge curat şi multă, prea multă suferinţă, în care se descrie feţele diabolice ale crimei şi chipurile odioase ale criminalilor satanici, consternând orice om din oricare ungher al pământului: „...Sunt uluit. N-am vrut să accept niciodată că Ardealul e un sanctuar cu sute de mii de cimitire şi gropi comune. O hartă a groazei, de criminali cu lecţii bine învăţate. Crime premeditate... Schingiuiri de tip medieval. Omoruri prin împuşcare, omoruri prin străpungere cu baioneta, omoruri prin spânzurare, omoruri prin îngropare de vii, omoruri prin tăiere în bucăţi. Omoruri prin metode nemaiîntâlnite în lumea civilizată.
Crime care au fost şi le-a consemnat istoria ultimelor veacuri. Peste 40.000 ucişi doar în anii 1848-1849... Crime care mai sunt şi azi, în Mileniul III...(Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 7)
Cine ne-a aşezat în calea prigonitorilor? Soarta istorică a unui Neam mult prea râvnit şi Destinul lui măreţ, biruitor şi nemuritor.
„Istoria neamului românesc, consemna Mircea Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită şi halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în viforniţă. Popor de frontieră, am luptat şi am murit pentru toţi." Citat de Alexander E. Ronnett care continuă pe aceeaşi idee-temă: „Desigur, popor de frontieră, naţiune de frontieră, stat în frontieră, îndărătul căruia centrul şi occidentul european s-au întocmit şi dezvoltat cu liniştea şi pacea ce singure şi le-au asigurat între ele. Câtă vreme românii „atleţi ai lui Hristos", aici, la frontieră, ţineau piept hoardelor expansioniste ale imperiilor asiatice, acolo, în centrul şi occidentul european, se înălţau catedrale, se construiau oraşe, se trasau drumuri de piatră, înfloreau meşteşugurile, arta şi ştiinţa, toate amplificându-se în opere minunate". (Alexander E. Ronnett, România ca o pradă-mari trădări şi trădători. Ed. Credinţa strămoşească, Bacău-2013, p. 38). Hunii dospiţi din aluat chazaro-turco-mongol, din drojdia nefirească a prădăciunii, din arşiţa prelinsă ca o lavă de vulcan furios, din viscolul caucazian al stepelor, din nestatornicia locului, din setea aprigă de pradă, din natura habitatului de cort, din primitivismul devastator, din prăvălirile barbarismului de hoardă, din foamea de a acapara roadele nemuncii lor, din beţia jafului, din gena cruzimii lor de tigru, din mărşăluirile ispititoare neîntrerupte măturând aproape totul în calea lor, din vârtejul unei mânii native, hunii, goniţi de cer, goniţi de pământ, goniţi de vânt, goniţi de furtuni, goniţi de ape, goniţi de ploi, goniţi de soare, goniţi de geruri, goniţi de codrii, goniţi de falnicii munţi, goniţi de ciripitul vesel al păsărilor, goniţi de mireasma florilor, goniţi de toţi şi de geto-daco-românii s-au avântat ca nişte strigoi peste ţara unor traci stăpâni, ai căror păstori dăltuiţi din stâncă îşi întindeau aşezarea cu turmele albe nesfârşite dăruite Strămoşilor şi Strămoşilor strămoşilor lor de Păstorul cel Mare-Zamolxes, peste pământul întins cu iarba verde mănoasă, peste izvoarele lui, sub stelele cerului, înveşmântaţi în lumina soarelui. Dincolo de păstori sălăşluiau agricultorii, artizanii pământului care-l prelucrau cu răbdarea şi priceperea de artist a olarului, stăpâni peste hărnicia şi iscusinţa lor, cu curţile doldora de copii frumoşi, inimoşi, zvelţi şi isteţi.
Din Ciclul: Crime huno-ungro-maghiare împotriva umanităţii româneşti
„Albac-Alba, cătunul Arada, 8 Noiembrie 1918. Ajunşi aici honvezii lui Bela Kun, au ucis 11 ţărani. Erau români: Ioan Negru, Dumitru Lazăr, Ana Lascăr, Gheorghe Neagu, Savu Neagu, Dumitru Neagu, Nicolae Răducu, Rafila Oneţ, Stan Sântioara, Ana Todea, Petru Todea. (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 52). Şi totuşi ungurul Victor Orban este un adevărat bărbat de stat pentru Naţia sa maghiară! Ce păcat că nu avem şi nu vom avea mult timp un astfel de bărbat român de stat!
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 8622
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

 Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?  Empty Cine sunt hunii – ungro – maghiari?!? (partea a II-a)

Mesaj Scris de Admin la data de Mar Iun 13, 2017 3:11 am

„<> maghiarilor este numai un subiect de poezie patriotică pentru ei. De aceea au şi investit totul în propagandă şi legături politice pentru a-şi realiza, cu ajutorul altora, visurile lor iredentiste!” (GRIGORE NEDEI)

 „Noi (românii) suntem un popor istoric. Maghiarii sunt o insulă medievală.” (MIRCEA ELIADE)

Ungro-maghiarii-huni sunt descălecătorii rasei ugrice a familiei de triburi ultranomade fino-ugrice, de limbă uralică. Specialiştii istorici care s-au ocupat de ostrovul lor-morgana îi situează undeva între Volga şi Munţii Urali ori între Urali şi Obi sau între Urali şi bazinul Tobolului... Din Asia, de pe ultimile ramificaţii ale Munţilor Altai au venit spre cursul mijlociu al Volgăi într-o primă etapă, incursiune.(Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în seclele IX-XIII, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 18; Arhid. prof. dr. Constantin Voicu-Biserica Strămoşească din Transilvania în lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român, Sibiu, 1989, p. 21)
Curiozitatea vestului a triburilor maghiare a fost sugerată de anumite triburi turcice, care le-a mânat spre stepele din nordul Mării Negre, iar sub căluşul pecenegilor, nomazii ungro-maghiari-huni se vor aşeza în Ţara dintre râuri-Atelkuz(Buceagul de mai târziu) la vest de Don înspre cursul Nistrului, către anul 890 d. Hr. (P. Veres, Le role des facteurs ecologiques dans la conquete du bassin des Carpathes par Hongrois en 896, în „ Les questions fondamentales du peuplement du bassin des Carpathes du VIII au X siecle”, Bidapesta, Ed. L. Gerevich, 1972, pp. 213-230)
După crunta înfrângere oferită de pecenego-bulgari în anul 896 hunii şi-au luat agoniseala vântului din ţinuturile nord-pontice şi cu pastrama de sub şeile cailor s-au gudurat prin cânezatul Haliciului spre Europa Centrală. Trec prin pasul Verecke dincolo de Carpaţii Păduroşi şi tăbărăsc în dreptul cetăţii Munkacs, în stepa Câmpiei Panonice râvnită pentru nomadismul lor ecvestru şi propice tuturor jafurilor viitoare... După câteva prăzi reuşite, împăratul german Otto cel Mare îi pune cu botul pe labe după zdrobitoarea victorie din anul 955 pe râul Lech.(Victor Spinei, op. cit. p. 55-56; E. Moor, Studien zur Fruh-und Urgeschichte des ungarischen Volkes, în Acta Ethn, II Budapesta, 1951, p. 25 ş.u.)
Spre sfârşitul secolului al IX-lea, ungro-maghiarii-huni prin jaf, violenţă, hoţie, alianţe matrimoniale consfinţite de agresiuni repetate au întemeiat un stat amalgam din diferite rase, religii şi limbi sub flamura arpadiană.
Secretarul particular al regelui Bela al III-lea (1172- 1196), Anonymus, consemna că: La venirea huno-ungurilor în Câmpia Panonică, aceasta era locuită de slavi, bulgari şi vlahi, adică păstorii tracoromanilor; terram Pannoniae habitarent Slavi, Bulgarii et Blachii ae pastores tracoromanorum. (Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum. Ed. Athenaeum, Bucureşti, 1990, p. 20)
La momentul invaziei lor în ţinuturile dacilor din Transilvania şi Banat comunittăţile intracarpatice erau constituite în puternice cânezate şi voievodate: Crişana (cuprindea Maramureşul pînă la Mureş) condus de Menumorut, Banatul (între Mureş, Tisa şi Dunăre) condus de Glad, Voievodatul din podişul Transilvaniei (de la Porţile Meseşului până la Mureş) condus de Gelu, Voievodatul Albei cu centru la Alba Iulia, cânezatele Bihor, Haţeg, Ţara Bârsei, ş.a.
Desele incursiuni ale huno-maghiarilor erau deseori înfrânte de oştile vitejilor cânezi şi voievozi geto-daco-valahi.
Primul moment de înflorire a ungurilor-huni a fost sub regele, la început ortodox Ştefan I (997-1038). După moartea lui criza internă permite refacerea suveranităţii voievodatelor geto-dace din Transilvania şi Banat.
Istoricul Mihaly Horvath pe la 1860 într-o istorie a Ungariei, publicată la Budapesta menţiona că: ungurii lăsau pe vechii stăpânitori ai teritoriilor în posesiunile lor, percepând doar anumite dări. (Arhid. prof. dr. Constantin Voicu, op. cit. p. 23).
Acest lucru demonstrează numărul restrâns de oameni ai armatei invadatoare, neputând administra efectiv întinsele teritorii ocupate vremelnic.
Alt moment de înflorire al huno-ungro-maghiarilor va cunoaşte apogeul sub regele Matei Corvin (1458-1490), „cel mai mare rege al maghiarilor şi duşman totodată, al propriului său neam” (Dr. Ion Cârja, Canalul Morţii, Ed. Cartea Românească, 1993, p. 53), despre care Nicolae Iorga spunea:
„... învingător în toate luptele, dar învins când te-ai ridicat împotriva neamului tău”, se referea evident la ruşinoasa înfrîngere de la Baia capitala Moldovei, când Marele Ştefan Biruitorul, ruda sa, i-a acordat privilegiul domnesc al celor trei săgeţi înfipte în șezut din arcul său voievodal, în Decembrie 1467.
Nu după mult timp a venit şi dezastrul otoman când se va prăbuşi peste ei Sublima Poartă:
La 29 august 1526, armata ungară a fost zdrobită în bătălia de la Mohacs, regele Ludovic al II-lea ucis în luptă, iar turcii au ocupat Buda (8 Septembrie). Cinsprezece ani mai târziu, la 29 August 1541, Buda a devenit reşedinţa unui paşalâc turcesc. În felul acesta, Ungaria a dispărut practic de pe harta Europei fiind împărţită în trei părţi: cea de nord a revenit Habsburgilor, cea centrală şi sudică a devenit paşalâc turcesc, iar Transilvania propriu-zisă, Banatul şi Partium, adică regiunile de vest şi nord-vest ale Transilvaniei s-au organizat într-un principat autonom aflat până la 1699 sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Tratatul de pace de la Adrianopol din 17 februarie 1568 confirmă împărţirea Ungariei între turci şi imperiali. (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 123)
Trecând de etapa jafului şi a migraţiei, de cosmetica ţepoasă a stepelor, de deliciul preparatelor sub şeile cailor, prin înnobilare, hunii şi-au pus sub blazonul maghiar, sceptrul spionajului.
Curtea princiară şi nobilimea maghiară de la Alba Iulia au supravieţuit în interiorul arcului de data asta carpatic, urzind o întreagă ţesătură de spionaj contra Principatelor dacoromâne. Un raport despre intenţiile Domnului moldovean, redactat de Ladislau Odonffi, comitele secuilor pe la 1552 către Castaldo generalul imperial, care-i înmânează împăratului Ferdinand I de Habsburg, relevă amestecul şi interesele ungro-imperiale la est şi sud de Carpaţi. („... rezultă că nobilul secui dispunea în Moldova de o reţea de spionaj (iscoade) care-l ţineau la curent cu evoluţia principalelor evenimente social-politice şi militare, precum şi cu intenţiile Curţii domneşti de la Iaşi. De asemenea, un raport din februarie 1553 întocmit de un anume Laurenţiu, om de încredere trimis de Nicolae Korniş la Curtea din Iaşi a lui Alexandru Lăpuşneanu pentru a culege informaţii ce-l interesau pe generalul imperial Castaldo, dovedeşte implicarea unor nobili maghiari din Transilvania în culegerea de informaţii de pe spaţiul moldav.” (Marian Ureche, Serviciile secrete maghiare. Note de curs, Ed. I.S.I., 1993, p. 9 / Serviciile secrete, vol. I, Ed. Paco, Bucureşti, 1993, p. 204, 208)
Emisarii spioni unguri erau recrutaţi din rândul micii nobilimi maghiare, aşa cum este cazul lui Petru Gherendi care a spionat Moldova şi Muntenia în 1554 sau Ioan Dorohoi secretarul lui Mihai Viteazul, de limbă uralică, care furniza informații comitelui secui Szekely Mihalyi în perioada Decembrie 1599- Ianuarie 1600. (Marian Ureche, op. cit. p. 10).
Elanul Marelui Domn Mihai Viteazul al Daciei Mari, n-a fost întrerup de cursul iscoadelor, ci dimpotrivă l-a încrâncenat şi înfierbântat ca în bătălia de la Gorăslău, relatată de Dan Lucinescu:
„...Sosise momentul psihologic, când bătălia se înclina în favoarea duşmanilor... Aripa dreaptă a frontului era condusă direct de Mihai care, văzând apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său cal, căpătând brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac ce făcu să răsune văile din apropiere, intrând în armata duşmană cu marea lui secure ce reteza totul în jur... Înfrângerea lui Bathory a fost urmată de o pradă bogată: 45 de tunuri, 110 steaguri de luptă şi un mare număr de prizonieri. A părăsit tabăra de la Zalău în 8 August, ajungând la Cluj în 11 August 1601.
Primul loc vizitat de Mihai în Cluj a fost Turnul Croitorilor, acolo unde la 5 februarie al aceluiaşi an fusese martirizat devotatul său prieten şi apropiat colaborator, Baba Novac. Mihai aflase despre inimaginabilele torturi aplicate unuia dintre cei mai mari viteji ai săi, sufletul lui sângerând de atunci în permanenţă, având convingerea că nimeni, niciodată, nu i-ar mai putea suplini abnegaţia cu care luptase alături de el. Spre surprinderea populaţiei locale, domnitorul îngenunche pe lespedea goală făcându-şi semnul crucii. A doua zi, un mare sobor de preoţi făcu o lungă şi emoţionantă pomenire marelui comandant de oşti care plătise cu cele mai crunte chinuri posibile curajul, devotamentul şi loialitatea sa pentru marele voievod. La terminarea slujbei, la care au asistat mai multe sute de târgoveţi, o parte din ei nelipsind nici în ziua torturării celui decedat, Mihai dădu ordin să se citească în prezenţa lui, spre luarea la cunoştinţă a tuturor locuitorilor acelei urbi hotărârea sa. Comunicatul dezavua actul barbar făcut de nemeşi în prezenţa locuitorilor Clujului care nu numai că nu au protestat, dar s-au delectat ca spectatori, ore în şir, la toate supliciile la care viteazul luptător Baba Novac fusese supus. Exprimându-şi dezgustul pentru atitudinea menţionată, Voievodul impune sancţionarea prin plata unei amenzi de 100 000 florini de către populaţia târgului.” (Dan Lucinescu, Voievodul, ediţia a II-a, Siaj-2009, p. 227-230)
Acţiunea Marelui Voievod a fost îndreptăţită, dar înflăcărat de biruinţa recentă, intuiţia nu i-a descoperit premeditarea complotului mârşav al aliatului Basta în asociere cu duşmanii săi maghiari de pe Câmpia Turzii.
Aşadar, trebuie să ne întrebăm continuu şi îndurerat de atunci şi să răspundem dacă se poate:
-Unde au fost rămânii înainte şi după marele asasinat al Domnului unirii Daciei Mari?!?
Şi în celelalte cazuri asemănătoare anterioare şi ulterioare:
-Unde au fost românii atunci?!?
-Unde au fost românii apoi?!?
-Unde sunt românii astăzi?!?
Redăm în finalul articolului un episod din ciclul, Arhanghelii Cruzimii: Masacrul de la Moisei

La Primăria Comunei Crăieşti-Mureş în 20 Februarie 1976 s-a anchetat evenimentele din toamna anului 1944 de la Moisei.
Martori prezenţi: primarul Aurel Husar, secretarul Vasile Luca, subofiţerii din comună Ioan Cioanca şi Victor Buţiu, prof. Vasile T. Suciu, căpitanul pensionar Alexa Covaci şi declarantul Ioan Gorea, fiul martirului Simion Gorea:
„ Cu această ocazie-a declarat Ioan Gorea-, numitul Teodor Fărcaş a povestit familiei Gorea că unul din cei care l-au împuşcat pe tatăl lor, Simion Gorea, în octombrie 1944 la Moisei, a fost K.S. din satul Milăşel, comuna Crăieşti. Teodor Fărcaş a mai afirmat că ar fi văzut cu ochii lui când acest K.S. a înghesuit în două case pe ţăranii români fugiţi de la muncă, pentru a se întoarce acasă la familiile şi gospodăriile lor, şi i-a împuşcat cu o mitralieră pe fereastră. Înainte de a fi împuşcat, Simion Gorea şi-a aruncat haina camaradului său Teodor Fărcaş, care tremura de frig, în ploaie. Acesta a fugit prin pădure şi a scăpat cu viaţă. A umblat multe zile, până a găsit familia camaradului său, în satul Milăşel. A lăsat haina şi cu lacrimi în ochi, le-a spus copiilor să nu-şi mai aştepte tatăl, care a murit împuşcat, acolo, la Moisei, în codrii Maramureşului.” (Dr. Gheorghe Bodea / Vasile T. Suciu, Arhanghelii Cruzimii, Revista Vatra-Biblioteca de Istorie, Tîrgu Mureş, 1982, p. 14-15)

+ Sf. Mc. Andrei Stratilat, Timotei, Agapie şi Tecla.
Marţi 19 August 2014,
Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 8622
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

 Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?  Empty Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (3/5)

Mesaj Scris de Admin la data de Mar Iun 13, 2017 3:13 am

http://www.art-emis.ro/analize/4227-cine-sunt-hunii-ungo-maghiarii-3-5.html

„Migraţia hunilor, din 375 d. Hr., înseamnă marele val de năvălitori, căci pâlcurile lor de avangardă apăruseră pustiitoare cu două-trei decenii mai înainte..." (Alexander E. Ronnett)
Primul suveran maghiar pofticios al zonei balcanice şi al regiunilor sudice şi sud-estice a fost regele Emeric (1196-1204), a cărui expansiune coincidea cu ambiţiile Scaunului papal prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), privind extinderea şi hegemonia prozelitismului catolic, sub flamura violentă a Cruciadei a IV-a, prin care a trădat pe confraţii bizantini de aceeaşi religie, care i-au primit frăţeşte în Capitala lor, în Cetatea divină ridicată de Constantin cel Mare, i-a omenit şi drept răsplată creştină i-au măcelărit şi i-au despuiat de sfintele moaşte şi de toate obiectele liturgice din aur şi din argint: „...Atunci, cruciaţii luară cu asalt Constantinopolul, la 13 Aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, pe care-l jefuiră barbar trei zile şi trei nopţi, oferind un trist final de cruciadă, un detestabil brigandaj internaţional în locul eliberării şi apărării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciadă..." (Riley-Smidt, L. et J. The Crusades. Idea and Reality, 1095-1247, London-1981).
În urmaşul lui Emeric, Andrei al II-lea (1205-1235) s-a încropit chiar visul de a deveni cezarul Constantinopolului, iar în teritoriile controlate de el a impus colonizarea cavalerilor teutoni, cum a fost şi cazul Ţării Bârsei în 1211. Teutonii, neservind intereselor maghiare, ci doar ale papei au intrat în conflict cu Andrei al II-lea care, i-a alungat prin forţă în 1225, nesocotind apoi prin Bela al IV-lea (1235-1270) şi următorii suverani orice Bulă, venită de la Vatican, dar păstrând cu rigoare pretenţia samavolnică de hegemonie asupra altor popoare şi state, deşi unul din cronicarii lor Simon de Keza era de altă părere, susţinând că la venirea hunilor în Câmpia Panoniei, romanii-locuitorii oraşelor s-au retras din regiune şi numai „românii, care au fost agricultorii acestora (ai romanilor), au rămas de bunăvoie în Panonia-Blackis, qui ipsorum-Romanorum-fuere pastores et coloni, remanentibus sponte în Panonia. (Simon de Keza, Gesta Hungarorum, p. 156-157). În expresia lui Keza nu este vorba de romani pur şi simplu, ci de poporul vlah, dacoromân al Panoniei aparţinător proaspătului şi marelui Imperiu creştin dac al lui Constantin cel Mare.
Hunii au avut reprezentaţia de sălbăticie pe scena europeană doar 80 de ani, 372-453, când moare Attila: „La urma urmei Attila, consemnează orientalistul Cassel, a fost doar un rege al unui regat al corturilor. Statul lui a dispărut-pe când dispreţuitul oraş al Constantinopolului a rămas o putere. Corturile s-au prefăcut în praf şi pulbere, oraşele au rămas. Statul hunilor a fost doar un vârtej..." Cassel, Paulus (Selig), Magyarische Alterthumer,Berlin-1847). Relatarea lui Cassel face referire la spulberarea regatului hun de către daci, dezastru antemergător, dar asemănător ca amploare cu cele de la râul Lech pe 10 August 955, Dobuka-Kyrieleys 1068 sau cel de la Mohacs, din 29 August 1526: „Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie vlahoromană, formată din trupe imperiale aliate cu contigente vizigote, alane, france şi burgunde, condusă de generalul Aetius (dac născut la Silistra), înfrânge oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice, la 20 Iunie 451... În urma acestei bătălii, regatul hun începe să decadă. Ultimile lovituri i le dau proprii aliaţi, vlahi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit". (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 121).
Pe fondul desfăşurărilor evenimentelor Revoluţiei româneşti din Ardeal din primăvara anului 1848, prin conflictele locale ale ţăranilor răsculaţi pentru înlăturarea iobăgiei, apare lovitura năpraznică a legii recrutării propusă de Kossuth Lajos la 11 Iulie 1848, care prevedea mobilizarea unui contigent al morţii, de 200.000 de ostaşi, obligaţi să lupte chiar împotriva părinţilor şi bunicilor lor şi a aspiraţiilor lor de eliberare naţională, până la moarte. (I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat. Bucureşti-1968, p. 171). Românii ardeleni luaseră atitudine de revoltă faţă de odioasa lege a recrutării care umpluse picătura de indignare peste măsură, declanşând în rândul autorităţilor huno-maghiare setea unei terori fără precedent, ostoită prin masacrul de la Luna Arieşului-Turda din 12 Septembrie 1848, finalizat cu 30 de victime ucise, precedat de măcelul de la Mihalţ din 2 Iunie 1848, soldat cu 14 morţi şi 50 de răniţi, considerat de George Bariţiu: botezul cu sânge al uniunii. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă. II, Sibiu, 1890, p. 157). Faţă de ucigaşul măcel al huno-ungro-maghiarilor, Avram Iancu ameninţă că îl va plăti cu sângele lor înveninat de ură. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1965, p. 56)
Setea de răzbunarea a ungurilor se înteţeşte, înroşindu-se de un alt masacru de la Nădab-Arad din 10-11 Septembrie acelaşi an, încheiat cu 3 morţi şi 20 de oameni tăiaţi cu săbiile. (Arhiva de Stat Arad, Fond. Episcopia Ortodoxă din Arad. Actele revoluţiei din 1848-1849. Pachet IV, f. 41). Poate privindu-se peste aceste masacre şi multe altele de aceeaşi cruzime chazaro-turco-mongolă, apare lucrarea: Teroare în Ardeal de Constantin Mustaţă, carte scrisă pe coordonate dramatice, cu fapte tragice care te cutremură din temelii, cu râuri de sânge curat şi multă, prea multă suferinţă, în care se descrie feţele diabolice ale crimei şi chipurile odioase ale criminalilor satanici, consternând orice om din oricare ungher al pământului: „...Sunt uluit. N-am vrut să accept niciodată că Ardealul e un sanctuar cu sute de mii de cimitire şi gropi comune. O hartă a groazei, de criminali cu lecţii bine învăţate. Crime premeditate... Schingiuiri de tip medieval. Omoruri prin împuşcare, omoruri prin străpungere cu baioneta, omoruri prin spânzurare, omoruri prin îngropare de vii, omoruri prin tăiere în bucăţi. Omoruri prin metode nemaiîntâlnite în lumea civilizată.
Crime care au fost şi le-a consemnat istoria ultimelor veacuri. Peste 40.000 ucişi doar în anii 1848-1849... Crime care mai sunt şi azi, în Mileniul III...(Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 7)
Cine ne-a aşezat în calea prigonitorilor? Soarta istorică a unui Neam mult prea râvnit şi Destinul lui măreţ, biruitor şi nemuritor.
„Istoria neamului românesc, consemna Mircea Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită şi halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în viforniţă. Popor de frontieră, am luptat şi am murit pentru toţi." Citat de Alexander E. Ronnett care continuă pe aceeaşi idee-temă: „Desigur, popor de frontieră, naţiune de frontieră, stat în frontieră, îndărătul căruia centrul şi occidentul european s-au întocmit şi dezvoltat cu liniştea şi pacea ce singure şi le-au asigurat între ele. Câtă vreme românii „atleţi ai lui Hristos", aici, la frontieră, ţineau piept hoardelor expansioniste ale imperiilor asiatice, acolo, în centrul şi occidentul european, se înălţau catedrale, se construiau oraşe, se trasau drumuri de piatră, înfloreau meşteşugurile, arta şi ştiinţa, toate amplificându-se în opere minunate". (Alexander E. Ronnett, România ca o pradă-mari trădări şi trădători. Ed. Credinţa strămoşească, Bacău-2013, p. 38). Hunii dospiţi din aluat chazaro-turco-mongol, din drojdia nefirească a prădăciunii, din arşiţa prelinsă ca o lavă de vulcan furios, din viscolul caucazian al stepelor, din nestatornicia locului, din setea aprigă de pradă, din natura habitatului de cort, din primitivismul devastator, din prăvălirile barbarismului de hoardă, din foamea de a acapara roadele nemuncii lor, din beţia jafului, din gena cruzimii lor de tigru, din mărşăluirile ispititoare neîntrerupte măturând aproape totul în calea lor, din vârtejul unei mânii native, hunii, goniţi de cer, goniţi de pământ, goniţi de vânt, goniţi de furtuni, goniţi de ape, goniţi de ploi, goniţi de soare, goniţi de geruri, goniţi de codrii, goniţi de falnicii munţi, goniţi de ciripitul vesel al păsărilor, goniţi de mireasma florilor, goniţi de toţi şi de geto-daco-românii s-au avântat ca nişte strigoi peste ţara unor traci stăpâni, ai căror păstori dăltuiţi din stâncă îşi întindeau aşezarea cu turmele albe nesfârşite dăruite Strămoşilor şi Strămoşilor strămoşilor lor de Păstorul cel Mare-Zamolxes, peste pământul întins cu iarba verde mănoasă, peste izvoarele lui, sub stelele cerului, înveşmântaţi în lumina soarelui. Dincolo de păstori sălăşluiau agricultorii, artizanii pământului care-l prelucrau cu răbdarea şi priceperea de artist a olarului, stăpâni peste hărnicia şi iscusinţa lor, cu curţile doldora de copii frumoşi, inimoşi, zvelţi şi isteţi.
Din Ciclul: Crime huno-ungro-maghiare împotriva umanităţii româneşti
„Albac-Alba, cătunul Arada, 8 Noiembrie 1918. Ajunşi aici honvezii lui Bela Kun, au ucis 11 ţărani. Erau români: Ioan Negru, Dumitru Lazăr, Ana Lascăr, Gheorghe Neagu, Savu Neagu, Dumitru Neagu, Nicolae Răducu, Rafila Oneţ, Stan Sântioara, Ana Todea, Petru Todea. (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 52). Şi totuşi ungurul Victor Orban este un adevărat bărbat de stat pentru Naţia sa maghiară! Ce păcat că nu avem şi nu vom avea mult timp un astfel de bărbat român de stat!
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 8622
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

 Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?  Empty CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII?!? (partea a-V-a)

Mesaj Scris de Admin la data de Mar Iun 13, 2017 3:19 am

CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII?!?
(partea a-V-a)
„Migraţia hunilor, din 375 d. Hr., înseamnă marele val de năvălitori, căci pâlcurile lor de avangardă apăruseră pustiitoare cu două-trei decenii mai înainte…”
(Alexander E. Ronnett)
 
Primul suveran maghiar pofticios al zonei balcanice şi al regiunilor sudice şi sud-estice a fost regele Emeric (1196-1204), a cărui expansiune coincidea cu ambiţiile Scaunului papal prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), privind extinderea şi hegemonia prozelitismului catolic, sub flamura violentă a Cruciadei a IV-a, prin care a trădat pe confraţii bizantini de aceeaşi religie, care i-au primit frăţeşte în Capitala lor, în Cetatea divină ridicată de Constantin cel Mare, i-a omenit şi drept răsplată creştină i-au măcelărit şi i-au despuiat de sfintele moaşte şi de toate obiectele liturgice din aur şi din argint: „…Atunci, cruciaţii luară cu asalt Constantinopolul, la 13 Aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, pe care-l jefuiră barbar trei zile şi trei nopţi, oferind un trist final de cruciadă, un detestabil brigandaj internaţional în locul eliberării şi apărării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciadă…” (Riley-Smidt, L. et J. The Crusades. Idea and Reality, 1095-1247, London-1981)
În urmaşul lui Emeric, Andrei al II-lea (1205-1235) s-a încropit chiar visul de a deveni cezarul Constantinopolului, iar în teritoriile controlate de el a impus colonizarea cavalerilor teutoni, cum a fost şi cazul Ţării Bârsei în 1211. Teutonii, neservind intereselor maghiare, ci doar ale papei au intrat în conflict cu Andrei al II-lea care, i-a alungat prin forţă în 1225, nesocotind apoi prin Bela al IV-lea (1235-1270) şi următorii suverani orice Bulă, venită de la Vatican, dar păstrând cu rigoare pretenţia samavolnică de hegemonie asupra altor popoare şi state, deşi unul din cronicarii lor Simon de Keza era de altă părere, susţinând că la venirea hunilor în Câmpia Panoniei, romanii-locuitorii oraşelor s-au retras din regiune şi numai „românii, care au fost agricultorii acestora (ai romanilor), au rămas de bunăvoie în Panonia-Blackis, qui ipsorum-Romanorum-fuere pastores et coloni, remanentibus sponte în Panonia. (Simon de Keza, Gesta Hungarorum, p. 156-157)
În expresia lui Keza nu este vorba de romani pur şi simplu, ci de poporul vlah, dacoromân al Panoniei aparţinător proaspătului şi marelui Imperiu creştin dac al lui Constantin cel Mare.
Hunii au avut reprezentaţia de sălbăticie pe scena europeană doar 80 de ani, 372-453, când moare Attila: „La urma urmei Attila, consemnează orientalistul Cassel, a fost doar un rege al unui regat al corturilor. Statul lui a dispărut-pe când dispreţuitul oraş al Constantinopolului a rămas o putere. Corturile s-au prefăcut în praf şi pulbere, oraşele au rămas. Statul hunilor a fost doar un vârtej…” Cassel, Paulus (Selig), Magyarische Alterthumer,Berlin-1847)
Relatarea lui Cassel face referire la spulberarea regatului hun de către daci, dezastru antemergător, dar asemănător ca amploare cu cele de la râul Lech pe 10 August 955Dobuka-Kyrieleys 1068 sau cel de la Mohacs, din 29 August 1526„Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie vlahoromană, formată din trupe imperiale aliate cu contigente vizigote, alane, france şi burgunde, condusă de generalul Aetius (dac născut la Silistra), înfrânge oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice, la 20 Iunie 451… În urma acestei bătălii, regatul hun începe să decadă. Ultimile lovituri i le dau proprii aliaţi, vlahi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit.” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 121)
Pe fondul desfăşurărilor evenimentelor Revoluţiei româneşti din Ardeal din primăvara anului 1848, prin conflictele locale ale ţăranilor răsculaţi pentru înlăturarea iobăgiei, apare lovitura năpraznică a legii recrutării propusă de Kossuth Lajos la 11 Iulie 1848, care prevedea mobilizarea unui contigent al morţii, de 200.000 de ostaşi, obligaţi să lupte chiar împotriva părinţilor şi bunicilor lor şi a aspiraţiilor lor de eliberare naţională, până la moarte. (I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat. Bucureşti-1968, p. 171)
  Românii ardeleni luaseră atitudine de revoltă faţă de odioasa lege a recrutării care umpluse picătura de indignare peste măsură, declanşând în rândul autorităţilor huno-maghiare setea unei terori fără precedent, ostoită prin masacrul de la Luna Arieşului-Turda din 12 Septembrie 1848, finalizat cu 30 de victime ucise, precedat de măcelul de la Mihalţ din 2 Iunie 1848, soldat cu 14 morţi şi 50 de răniţi, considerat de George Bariţiu: botezul cu sânge al uniunii. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă. II, Sibiu, 1890, p. 157)
Faţă de ucigaşul măcel al huno-ungro-maghiarilor, Avram Iancu ameninţă că îl va plăti cu sângele lor înveninat de ură. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1965, p. 56)
Setea de răzbunarea a ungurilor se înteţeşte, înroşindu-se de un alt masacru de la Nădab-Arad din 10-11 Septembrie acelaşi an, încheiat cu 3 morţi şi 20 de oameni tăiaţi cu săbiile. (Arhiva de Stat Arad, Fond. Episcopia Ortodoxă din Arad. Actele revoluţiei din 1848-1849. Pachet IV, f. 41)
Poate privindu-se peste aceste masacre şi multe altele de aceeaşi cruzime chazaro-turco-mongolă, apare lucrarea: Teroare în Ardeal de Constantin Mustaţă, carte scrisă pe coordonate dramatice, cu fapte tragice care te cutremură din temelii, cu râuri de sânge curat şi multă, prea multă suferinţă, în care se descrie feţele diabolice ale crimei şi chipurile odioase ale criminalilor satanici, consternând orice om din oricare ungher  al pământului: „…Sunt uluit. N-am vrut să accept niciodată că Ardealul e un sanctuar cu sute de mii de cimitire şi gropi comune. O hartă a groazei, <>de criminali cu lecţii bine învăţate. Crime premeditate… Schingiuiri de tip medieval. Omoruri prin împuşcare, omoruri prin străpungere cu baioneta, omoruri prin spânzurare, omoruri prin îngropare de vii, omoruri prin tăiere în bucăţi. Omoruri prin metode nemaiîntâlnite în lumea civilizată.
   Crime care au fost şi le-a consemnat istoria ultimelor veacuri. Peste 40.000 ucişi doar în anii 1848-1849… Crime care mai sunt şi azi, în Mileniul III…(Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 7)
Cine ne-a aşezat în calea prigonitorilor?
Soarta istorică a unui Neam mult prea râvnit şi Destinul lui măreţ, biruitor şi nemuritor.
„Istoria neamului românesc, consemna Mircea Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită şi halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în viforniţă. Popor de frontieră, am luptat şi am murit pentru toţi.” Citat de Alexander E. Ronnett care continuă pe aceeaşi idee-temă: „Desigur, popor de frontieră, naţiune de frontieră, stat în frontieră, îndărătul căruia centrul şi occidentul european s-au întocmit şi dezvoltat cu liniştea şi pacea ce singure şi le-au asigurat între ele. Câtă vreme românii „atleţi ai lui Hristos”, aici, la frontieră, ţineau piept hoardelor expansioniste ale imperiilor asiatice, acolo, în centrul şi occidentul european, se înălţau catedrale, se construiau oraşe, se trasau drumuri de piatră, înfloreau meşteşugurile, arta şi ştiinţa, toate amplificându-se în opere minunate.” (Alexander E. Ronnett, România ca o pradă-mari trădări şi trădători. Ed. Credinţa strămoşească, Bacău-2013, p. 38)
Hunii dospiţi din aluat chazaro-turco-mongol, din drojdia nefirească a prădăciunii, din arşiţa prelinsă ca o lavă de vulcan furios, din viscolul caucazian al stepelor, din nestatornicia locului, din setea aprigă de pradă, din natura habitatului de cort, din primitivismul devastator, din prăvălirile barbarismului de hoardă, din foamea de a acapara roadele nemuncii lor, din beţia jafului, din gena cruzimii lor de tigru, din mărşăluirile ispititoare neîntrerupte măturând aproape totul în calea lor, din vârtejul unei mânii native, hunii, goniţi de cer, goniţi de pământ, goniţi de vânt, goniţi de furtuni, goniţi de ape, goniţi de ploi, goniţi de soare, goniţi de geruri, goniţi de codrii, goniţi de falnicii munţi, goniţi de ciripitul vesel al păsărilor, goniţi de mireasma florilor, goniţi de toţi şi de geto-daco-românii s-au avântat ca nişte strigoi peste ţara unor traci stăpâni, ai căror păstori dăltuiţi din stâncă îşi întindeau aşezarea cu turmele albe nesfârşite dăruite Strămoşilor şi Strămoşilor strămoşilor lor de Păstorul cel Mare-Zamolxes, peste pământul întins cu iarba verde mănoasă, peste izvoarele lui, sub stelele cerului, înveşmântaţi în lumina soarelui. Dincolo de păstori sălăşluiau agricultorii, artizanii pământului care-l prelucrau cu răbdarea şi priceperea de artist a olarului, stăpâni peste hărnicia şi iscusinţa lor, cu curţile doldora de copii frumoşi, inimoşi, zvelţi şi isteţi.
Din Ciclul: Crime huno-ungro-maghiare împotriva umanităţii româneşti
 
   *Albac-Alba, cătunul Arada, 8 Noiembrie 1918. Ajunşi aici honvezii lui Bela Kun, au ucis 11 ţărani. Erau români… Ioan Negru, Dumitru Lazăr, Ana Lascăr, Gheorghe Neagu, Savu Neagu, Dumitru Neagu, Nicolae Răducu, Rafila Oneţ, Stan Sântioara, Ana Todea, Petru Todea. (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 52)
* Şi totuşi ungurul Victor Orban este un adevărat bărbat de stat pentru Naţia sa maghiară!
* Ce păcat că nu avem şi nu vom avea mult timp un astfel de bărbat român de stat!
———————————-
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Brusturi, Neamţ
8 iunie 2017
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 8622
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

 Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?  Empty Re: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum