AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38)

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38)

Mesaj Scris de Admin Sam Iun 02, 2018 12:55 am

Rezumarea primului mesaj :

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 87044010
Halatu , unde PLM e si cât costă halatu ? Cine PLM mi-a luat halatu ? 
Micul Pentagon. Casa de nebuni (1)

Micul Pentagon de pe malurile Dâmboviţei depăşea ca mărime Pentagonul adevărat, ridicat de americani. Cu cele 150.006 paturi, uriaşul spital de psihiatrie fusese destinat unui scop precis - să înăbuşe mişcarea #rezist, să lichideze Statul Paralel KRISIS şi să-i reducă la tăcere pe liderii Opoziţiei.Privită foarte de sus, clădirea cu cinci laturi semăna perfect cu sediul Departamentului Apărării al Statelor Unite. Doar că Micul Pentagon găzduia mai mulţi nebuni. Vreau să zic, sensibil mai mulţi. Aveam să aflu că cercetătorii din România descoperiseră (după dublarea salariilor prin trecerea contribuţiilor de la angajator, la angajat) metode sofisticate, unice, revoluţionare, de distrugere ireversibilă a creierului uman.Cobor din ambulanţă, ies din cămaşa de forţă şi, în timp ce păşesc pe aleea din curtea interioară, am senzaţia stupidă că mă aflu într-o staţiune montană din Elveţia. Atâţia oameni destinşi, care să-mi zâmbească fără vreun interes, nu văzusem nici măcar la protestele #rezist, când mobilizasem masele cu celebrul îndemn Liberte, Egalite, Muie Partidule.Urcăm cu liftul la etajul 6, ultimul. Spre deosebire de cetăţenii din curte, tânăra secretară cu rochie scurtă şi picioare lungi este o acritură. Mă priveşte scârbită, de parcă i-aş fi dat sifilis într-o viaţă anterioară. Unul dintre gardienii PSI rămâne lângă mine, preventiv, în timp ce colegii lui încadrează uşa pe dinafară. În sfârşit, mi se permite să intru în biroul preşedintelui. Stă pe scaunul directorial, cu spătarul întors. Se uită probabil pe perete, unde are harta României, diplome înrămate, două fotografii cu plaje sud-americane şi, undeva sus, aproape de tavan, dictonul latin Aegroto dum anima est, spes est. E tradus în paranteză, pentru ignoranţi ca mine: Cât timp bolnavul suflă, mai există speranţă.Când distanţa dintre noi se micşorează, gardianul îmi pune mâna pe umăr, să mă opresc. Preşedintele se roteşte cu tot cu scaun şi mă măsoară încruntat, de parcă ar vrea să-şi dea seama dacă încap într-un coşciug standard.
― Bine ai venit, Cornel. Poţi să-mi spui preşedintele Liviu.
E un mustăcios grizonat, în halat alb, care nu-mi inspiră deloc încredere.
― Ştii de ce te afli aici.
Ridic din umeri.
― Nu, domnule preşedinte Liviu.
― Cornel, te rog, fără domnule. În spitalul nostru, nu facem discriminări între sexe. Promovăm corectitudinea politică. M-ai înţeles?
― Da... Liviu.
― Ai înţeles pe mă-ta! Se zice Da, preşedinte Liviu.
― Da, preşedinte Liviu.
― Corect...
Tipul îşi pune ochelarii şi răsfoieşte hârtii.
― Ţi-am studiat dosarul, Cornele... Impresionant! Eşti foarte bolnav. În plus, i-ai molipsit şi pe alţii... Însă ai nimerit unde trebuie, felicitări! Noi te vom vindeca de toate relele.
Îndrăznesc să-l contrazic.
― Dar sunt perfect sănătos, preşedinte Liviu!
― Un căcat! Eu decid cine este sănătos, şi cine are nevoie de tratament în ţara asta!
Realizez că, oricât de nebun aş fi, există indivizi şi mai nebuni. Mă joc cu focul, fără să-mi dau seama de pericol.
― Preşedinte Liviu, aş putea să merg acasă, să-mi iau periuţa de dinţi?
Gardianul PSI se uită indignat la şeful său, apoi îmi arde un baston după ceafă. Mă prăbuşesc în genunchi şi văd stele verzi, cât să rămân paralizat o perioadă. Când îmi revin, aflu că voi avea un statut privilegiat.
― Îmi place de tine, Cornele. Citesc în ochii tăi determinare, curaj, spirit de sacrificiu... Ţi-am rezervat un pat în salonul VIP. Dacă suntem băieţi cuminţi, avem viaţă bună. Dacă nu...
Primesc un nou baston, de data asta în burtă. În timp ce pun la cale planuri spectaculoase de răzbunare, preşedintele Liviu scoate două pastile  dintr-un flacon de medicamente, le pisează cu răbdare în mojar, toarnă praful alb pe birou şi-l trage pe nas cu o bancnotă de 5 euro făcută sul. Îşi dă capul pe spate, rezemat de spătar, pe urmă îmi face semn să dispar.
Un etaj mai jos, cele trei brute mă abandonează în faţa salonului pe care scrie 20-19. Intru, timid, în camera cu şase paturi, suprapuse câte două. Când îi văd pe noii mei colegi, simt nevoia să beau ceva tare. Orice.
Ştiam că Partidul reuşise să-i elimine pe mulţi dintre foştii şi actualii opozanţi, însă habar nu aveam că, în realitate, toţi fuseseră internaţi la Spitalul de Psihiatrie Micul Pentagon. Pentru mine era trist, şocant şi în acelaşi timp îngrijorător să-i văd în halul ăla. Mă neliniştea faptul că, în cazul lor, tratamentul începuse să dea roade. Îmbrăcat în pijamale, Traian îşi transformase patul într-o barcă, stătea în fund şi trăgea la vâsle cu două mături, fredonând un vechi cântec marinăresc. Elena, în pantaloni scurţi şi maieu, îşi scurtase părul blond până la nivelul bărbiei. Arăta aproape la fel de bine ca în vremurile ei de glorie, de dinainte de exil. Doar privirea pierdută o trăda. Curăţase un lighean de morcovi şi începuse să ronţăie unul, plictisită.
Din patul de la etaj, Victor îşi arunca ciorapii făcuţi ghem în coşul de baschet improvizat pe perete, pe urmă şi-i punea în picioare, îi scotea din nou, îi arunca la coş, şi tot aşa. Nimic nu părea să-l disturbe, nici măcar nu băgase de seamă când intrasem.
La masa din mijlocul salonului, Klaus şi Cosette jucau şeptică pe dezbrăcatelea. Primul rămăsese doar în chiloţi, în timp ce Cosette tocmai se pregătea să-şi desfacă sutienul.
Sunt convins că femeia m-a confundat, după cum se uită la mine. Se ridică şi se apropie cât să-i simt parfumul fin, cu iz de medicamente. Apoi se întoarce cu spatele.
― Mă ajuţi, drăguţă?
Uluit, nu ştiu cum să reacţionez. Simt în coaste ceva tare. Tresar uşor şi mă întorc. E doar un morcov. Elena mi-l întinde zâmbind.
Între timp, partida de şeptică s-a terminat. Klaus şi-a tras pantalonii, maieul, s-a urcat cu picioarele pe masă şi se pregăteşte pentru speech. Se uită sus, la camera video de supraveghere.
Deci se filmează? Pot să încep?... Urmăresc cu mare atenţie şi preocupare situaţia din Orientul Mijlociu. Mă îngrijorează...
― Ha, ha, ha, şi pe mine pe îngrijorează! intervine Traian, muşcând lacom dintr-un morcov.
― Traiane, poate vrei să îţi bag morcovul ăla în cur! Te rog nu mă întrerupe! Am informaţii pe surse că colegii noştri diplomaţi din Tel Aviv nu vor să se mute cu spitalul la Ierusalim. Au intrat în greva foamei. Refuză să mai înghită orice pastilă guvernamentală.
Cosette aplaudă cu entuziasm şi-şi face un selfie.
― Bravo, bravo!
― Mulţumesc. Propun, în semn de solidaritate, să cântăm la masa de prânz imnul Odă bucuriei. Cine este pentru?
Nu apuc să ridic două degete, pentru că uşa se dă de perete şi gardienii PSI năvălesc în salon. Îl pun pe Klaus la podea şi-i trosnesc câteva bastoane în cap.
― Gata, ajunge!
Recunosc vocea preşedintelui Liviu. Îmi smulge morcovul şi-l ameninţă pe Klaus, ca şi cum ar avea un pistol în mână.
― Băi, eşti nebun?! Dacă mai continui cu agitaţia, te bag la salonul fără clanţă. Clar? Repetă după mine: Spitalul nostru va fi la Ierusalim!
― Spitalul nostru va fi la Ierusalim...  
― Doamne-ajută!
Preşedintele Liviu îşi face cruce cu morcovul, de trei ori, înainte de-a ieşi încadrat de gardieni.
(va urma)   
Şocant! Atac furibund la Pilonul II de medicamente -

Micul Pentagon. Casa de nebuni (2)      

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 HBkOnB3oMKTxi5xq1OJ_wRa3s3QPYkPELbmDJ109ULTA8R3FgALRn8CrPI7rUue_4tMw7kgfyz-3QzfrQwlQjKLozyY0HnqwffgfnF8cQNmsuq_F1nGiTzFSjB9yE9eQ_kKLqnIbVDYWsuX-OBwG36S1EXw4YaCbZCUx9j4gIglVkfny4uxPdScmpAavwIIR-foG7cvP9zheCO0YfZ9qJ1RTRW4FS94ZN0xJ9QRxzJ9XXQ2bAKsHH5MUbQLz8amPKxKbrp4SwY2AwZ1p34VI2SRpOVx-e_QS8dM1plDQmZH7zWZpCC04hCp1RwAWrOCkF4NS2chNlmd09L9I9MWxEGtIKRV2v9HLgDnpcBzvEWZ9kQRychUUNxiClv_q6zfHHrV3CNhlKTumrzI0tesJDBc7Zfi6BXJp0J071lxIq3PuXKxNXKQEKFeFPqF70-594dWd9UVbfNw17CM1J4fZSk6kyOPiNRtfq3wfHlLzaYc8GbHJtLDVSm5CUY_Ow_wvXxOdj8tWCcMD6AEL0taXtzC54bYyBoUjMvOjA8yL8-aDQpaYG64TR0UA-dgWbyiVUypjlpygfLdxQFLQR8wsG03ANymNpIRMGKoX7_HvkyqOjKhjdYpHuGOS2hf7quLJPHk-kEUp0GAcGa2yleTrLly3jtW2EgzL2g=w460-h345-no
Aveam să aflu că saloanele spitalului erau unisex. Inclusiv toaletele. Pacienţilor minoritari, lesbiene, gay, bisexuali, maghiari, secui ş.a.m.d., li se respectau absolut toate drepturile. Actele de discriminare fuseseră ferm descurajate. Corectitudinea politică devenise literă de lege. Toleranţa dusă la extrem faţă de orice fel de minorităţi, dar în special faţă de minorităţile sexuale, ar fi putut să-i facă invidioşi până şi pe patronii bordelurilor din Amsterdam. Sub presiunea constantă a partenerilor europeni de aceeaşi culoare politică, Partidul renunţase la familia tradiţională în favoarea dogmelor marxiste promovate de elitele occidentale de stânga.În uriaşa sală de mese, unde se ţineau inclusiv şedinţele Parlamentului Pacienţilor, o văzusem pentru prima dată pe Viorica, de la salonul 20-20. Nu aveai cum să n-o remarci. Umbla zi şi noapte cu o tigaie din teflon în braţe, căreia îi vorbea cu afecţiune, ca unui copil. Fusese în conducerea Partidului până când, într-o frumoasă dimineaţă de octombrie, înnebunise subit după ce citise în ziarul Flick un articol plin de calomnii.Primele săptămâni de tratament dăduseră şi primele rezultate. Femeia începuse să se creadă prim-ministru, lansa ordine în stânga şi-n dreapta, se lua la harţă cu doctorii şi-i încuraja pe pacienţi să-şi apere drepturile sub umbrela unor ONG-uri sponsorizate, discret, chiar de conducerea Micului Pentagon. Ea însăşi victimă,  ajunsese să fie aleasă şefă a Asociaţiei #MeToo de luptă împotriva agresiunilor sexuale. Nu exista zi lăsată de la bunul Dumnezeu fără ca pe biroul preşedintelui Liviu să nu aterizeze o nouă plângere. Pacientele erau hărţuite sexual de colegii de salon, de gardienii PSI, de brancardieri şi în special de doctori. De obicei, agresorii scăpau cu simple avertismente, victimele fiind sfătuite să nu mai umble prin spital în pielea goală, sau îmbrăcate provocator.Unii dintre pacienţi o ocoleau pe Viorica. Ştiau că fusese în conducerea Partidului şi bănuiau că se infiltrase printre ei ca agent de informaţii în slujba preşedintelui Liviu. Şi că, în realitate, nu era chiar atât de nebună pe cât voia să pară.Primisem convocarea pentru şedinţă chiar în timpul mesei de seară, printr-un mesaj pe reţeaua de socializare Madbook, singura pe care o puteam accesa în perimetrul Micului Pentagon. La tribuna cantinei în formă de amfiteatru, îl recunosc pe Klaus. E încadrat de Cosette şi de Traian. Lângă ultimul, Viorica se rujează oglindindu-se în tigaia de teflon, îşi îndreaptă bretelele sutienului şi face un balon din gumă de mestecat.Balonul se sparge şi i se lipeşte de buzele proaspăt rujate.  În sală e hărmălaie. Klaus bate cu furculiţa în gamela din tablă, pe urmă ia cuvântul la staţia de amplificare.― Linişte, vă rog! Bună seara, dragi colegi şi să vă fie de bine masa. Sper că v-aţi luat cu toţii pastilele... V-am convocat inopinat la această şedinţă pentru că am informaţii că conducerea spitalului intenţionează să confişte - practic, să fure Pilonul II de medicamente. Acest lucru mă îngrijorează. Este inacceptabil!Cosette aplaudă şi-şi face un selfie cu Klaus în fundal, apoi se bagă la microfon peste colegul ei:
― Huoooo! Sunt medicamentele noastre, este sănătatea noastră în joc! Hoţilor! Ho-ţii, ho-ţii!
Venise momentul vibraţiei la unison. Cei din sală o imită pe femeie.
― Ho-ţii, ho-ţii! Vrem me-di-ca-men-te, vrem me-di-ca-men-te! 
În apogeul scandărilor, Viorica se ridică de la prezidiu, îşi bagă bluza de pijama în pantaloni şi îi arde o tigaie în cap lui Cosette, care alunecă, uşor, pe sub masă. Se face, dintr-odată, linişte. Apoi, lidera mişcării #metoo îşi lipeşte guma de mestecat de microfon cu un gest firesc, natural.
― Doi, unu... Doi, unu... Alo, mă aude cineva? Bine... Vreau să vă spun că orice pacient îi este teamă să nu rămână fără pilonul II de medicamente. Deci inclusiv mie. Mai ales, mă tem să nu dispară imunoglobina... Asistăm la o diversiune, stimaţi colegi. Faceţi un exerciţiu de imagine şi închipuiţi-vă cum ar fi spitalul nostru de psihiatrie fără Pilonul II de medicamente. Ar fi o nebunie! Dar căutăm soluţii. Ştiu sigur de la preşedintele Liviu că diversiunea a fost pusă la cale de teroriştii Statului Paralel KRISIS...
Consternat, Klaus încearcă să-i închidă gura. Cei doi se îmbrâncesc, se încaieră, în timp ce Traian o încurajează pe femeie:
Arde-l pe neamţ, Viorico! Dă-i la ficaţi! Pacienţii încep să huiduie, unii aruncă cu resturi de mâncare, se iscă o bătaie generalizată, mă întreb unde dispăruseră gardienii PSI.
Mă feresc în ultima clipă de un cârnaţ de Pleşcoi proiectat în direcţia lui Klaus. Bărbatul îi smulge Vioricăi tigaia şi o foloseşte pe post de rachetă de tenis, lovind din vole cârnaţul, care se înfinge în gura lui Traian şi-i întrerupe, brutal, criza de râs.
În sfârşit, cineva a dat alarma. Se declanşează automat sistemul
de neutralizare a protestelor spontane. Pulverizată din tavan, apa rece ca gheaţa ne pune pe fugă. Rămaşi să tranşeze problema Pilonului II de medicamente, Klaus şi Viorica se prăbuşesc, rostogolindu-se în faţa prezidiului. Sunt uzi leoarcă şi le clănţăne dinţii-n gură.
Femeia se desprinde din încleştare, apoi îşi scoate telefonul mobil. Zâmbeşte larg.
― Make a photo, Klaus? (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare
  

Am eliberat, în sfârşit, Justiţia. S-a făcut dreptate!
Micul Pentagon. Casa de nebuni (3)
Vestea că doctoriţei Codruţa îi erau zilele numărate, se răspândise fulgerător pe holurile spitalului. Auzisem diverse poveşti despre personaj, mulţi dintre colegii de breaslă o detestau, în timp ce pacienţii, ca de obicei, aveau păreri împărţite. Unii nutreau puternice sentimente de ură, alţii o adorau fără reţineri. Însă absolut toţi îi ştiau de frică.În calitatea oficială de membru al Colegiului Medicilor Psihiatri (şi neoficială, de agent acoperit al Direcţiei Psihiatrice Anticorupţie) Codruţa îi hărţuia pe medici mai ceva ca pe hoţii de cai. Urmărea să-i bage la puşcărie pentru mal praxis şi abuzuri asupra pacienţilor. Cei din conducerea spitalului, în frunte cu preşedintele Liviu, o trecuseră demult pe lista neagră, doar că fuseseră legaţi de mâini şi de picioare din pricina susţinerii pe care doctoriţa o avea printre diplomaţii occidentali. Pe unii, îi tratase în secret, la domiciliu, reuşise să-i facă să-şi controleze ieşirile nervoase în public şi comportamentul deviant în sânul familiei. Se spunea că pe ambasadorul Olandei, spre exemplu, îl scăpase de obiceiul pervers de a-şi turna omletă fierbinte în chiloţi, printr-o serie de şedinţe cu electroşocuri la nivelul testiculelor.  Nemiloasă cu angajaţii spitalului prinşi furând din mâncarea bolnavilor, din raţia de medicamente sau chiar din stocul de pijamale şi lenjerie intimă, Codruţa îşi crease imaginea de justiţiar. Mulţi îi tolerau excesele, ştiute fiind metodele neortodoxe prin care doctoriţa îi punea la respect pe pacienţii agresivi şi pe doctorii corupţi. Traian îmi povestise că văzuse cu ochii lui, într-o sâmbătă seara, cum Codruţa îl băgase la izolare pe un coleg care furase medicamente antipsihotice şi neuroleptice. Urmarea fusese cruntă. Doctorul se rugase de ea, cu lacrimi în ochi, să-l ierte. Primise drept pedeapsă să citească Programul de Guvernare al Partidului şi să alcătuiască un Top 10 al celor mai cretine idei. Dacă topul ar fi ajuns ulterior în mâinile preşedintelui Liviu, soarta doctorului ar fi fost pecetluită.În curtea interioară a Micului Pentagon, mă uit la Elena cum aleargă, veselă, în şlapi şi costum de baie. Pe pista de bicliclete, Klaus vine în urma ei cu un Pegas rablagit, de dinainte de Revoluţie. Are pană la roata din faţă, dar nu pare să se sinchisească, pedalează în forţă, la bustul gol, iar când trece pe lângă mine mă salută milităreşte, cu palma întinsă la chipiul imaginar. Căţărat în vârful unui stejar, Traian trimite mesaje Morse cu lanterna. Mă strigă de sus, îmi spune că-i vorba de informaţii confidenţiale pe care tocmai le primise de la generalul Florian, şeful serviciului secret PSIPUPU, un fals pacient de la salonul 20-20 căruia bolnavii îi aflaseră adevărata identitate. Informaţiile erau legate de iminenta decapitare a doctoriţei Codruţa. Jocurile fuseseră făcute. Doctorul Tudorel reuşise imposibilul.M-aş fi aşteptat la o revoltă spontană şi foarte violentă din partea pacienţilor care sprijineau necondiţionat Statul Paralel KRISIS. Însă ceva se întâmplase. Nebunia de altădată lăsase locul unei atmosfere senine, de vacanţă. Până şi Klaus, liderul de facto al bolnavilor din opoziţie, se comporta suspect de calm, îşi luase aerul lui Bănel Nicoliţă de după autogolul cu Real Madrid.Mă aşez pe bancă şi lângă mine apare, din senin, doctorul Tudorel. Se uită la ceas, îşi scoate medicamentele din buzunarul de la piept, le presoară pe antebraţ şi le trage pe nas cu dezinvoltură. Alergia îi provoacă o criză, strănută încontinuu. Îşi suflă nasul într-o bancnotă de 100 de dolari, pe care o aruncă la coş, apoi strănută din nou. Când se linişteşte, mă bate, amical, pe umăr.― Tinere, astăzi am repurtat o victorie importantă...  
Ridic din sprâncene.
― Mă scuzaţi, despre ce victorie vorbiţi?
― Am scăpat de-o belea. Gata, Codruţa este istorie. Am eliberat, în sfârşit, Justiţia. S-a făcut dreptate, nebunule!
Mă pupă pe ambii obraji, apoi pe gură, apăsat, habar n-am cum să reacţionez. Îmi vine să vomit. Elena îşi întrerupe cursa solitară şi vine lângă noi, îşi striveşte sânii de faţa lui Tudorel. Gâfâie ca după o partidă de box cu Tolo, în cadrul Galei Bute.
― Felicitări, profesore! Binomul a murit, trăiască Partidul!  
― Mersi, Nuţi...
Bărbatul rămăsese cu chelia înfiptă între sâni, părea copleşit. Încearcă să evadeze, o întreabă pe Nuţi despre tratament.
― Ia zi, cum te simţi? Te mai doare capul?
― De azi înainte, mă doare fix în cur, Tudorele! Sunt fericită. Hai pa, am treabă.
Dispare prin spatele băncii şi se caţără în copac, să stea de vorbă cu Traian, care în continuare lansează semnale Morse cu lanterna către cei trei camarazi eşuaţi undeva în largul Mării Negre, în barca Partidului.
Îl zăresc pe Klaus. E ostenit, îşi atârnă anvelopa spartă în jurul gâtului, iar bicicleta o aruncă în iarbă, înainte de-a veni agale spre noi. Afişând un sictir care i-ar fi scos din sărite până şi pe spectatorii japonezi din sala concertului de Anul Nou de la Viena, bărbatul umflă o pungă transparentă, apoi o sparge la urechea lui Tudorel. Tresar puternic, însă doctorul nici măcar nu clipeşte. Se vede că are antrenament.
― Am urmărit cu atenţie şi îngrijorare măgăria pe care i-ai făcut-o Codruţei, doctore. Să-ţi fie ruşine! Mă pui să aleg între două rele şi să mor dacă am chef. Dacă o demit, lumea zice că-s laş, dacă n-o demit, zice că-s nebun...  
În continuare, Tudorel rămâne nemişcat, priveşte în gol. Din vârful copacului, Traian coboară şi-i pune lanterna în ochi, ridicându-i pleoapele.
― Doctore, matale eşti grav bolnav de putere! Zi drept, ai încurcat medicamentele. Ai luat de-ale noastre, de la pacienţi...
Când Tudorel e pe punctul de-a scoate pistolul cu electroşocuri, îl vede pe preşedintele Liviu ieşind din clădire cu un porc vietnamez de companie. Cei doi se îmbrăţisează şi se felicită reciproc.
― Doctore, am o rugăminte. Ia animalu' ăsta şi plimbă-l prin curte.
― Până când să-l plimb, preşedinte Liviu?
― Nu ştiu. Pân-o revocă pe Codruţa, cred... (va urma)
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare


Ultima editare efectuata de catre Admin in Joi Feb 07, 2019 11:27 pm, editata de 29 ori
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos


Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Tentativa de puci, ziarista cu faţă de viezure şi anexarea Transilvaniei Micul Pentagon. Casa de nebuni (29)

Mesaj Scris de Admin Sam Dec 08, 2018 1:47 am

La Spitalul Jours Heureux din Bruxelles, Viorica fu întâmpinată cu aplauze de doctorul Jean-Claude şi suita lui de aghiotanţi. Pacienta salonului 20-20 se uită, speriată, peste umăr. Nu-i venea să creadă că ovaţiile îi erau adresate. Apoi, când doctorul luxemburghez îi sărută mâna şi-i plesni o palmă la fund, o străbătu un fior prin tot corpul. În sfârşit, simţise că era apreciată.Deocamdată avea dubii dacă reacţia lui Jean-Claude se datora felului în care ea se îmbrăcase (pijamale roz şi papuci de casă cu puf) sau mai degrabă faptului că bărbatul duhnea a whisky de la o poştă. Pentru prima dată de când se cunoşteau, o strigase pe numele mic, îi făcuse cu ochiul şi o rugase să i se adreseze simplu, cu ”dragă Jean”.Cei doi ajunseră într-o rezervă de la cantina spitalului, unde un chelner bulgar de la salonul fără clanţă îi servi cu icre negre şi şampanie Moet. Viorica îşi desfăcu primii doi nasturi de la pijamale şi îl muşcă de ureche pe omologul ei de la Bruxelles. Încins peste măsură, bărbatul îşi turnă şampanie rece în chiloţi, pe urmă trase pe nas două prafuri de bromură de potasiu cu eliberare prelungită. Dintr-un motiv imposibil de explicat, avusese un puternic şi incontrolabil impuls sexual.
O luă pe femeie de după gât, îi trecu degetele prin părul proaspăt coafat şi-i şopti cu vocea lui tabagică, de pensionar obsedat de corectitudinea politică:
- Viorico, dacă n-ai fi din România, aş divorţa de Christiane în secunda asta şi te-aş cere pe loc de nevastă...
Trimisul special al Micului Pentagon băuse prea puţină şampanie ca să marşeze la astfel de complimente fără perdea. Îi trecu prin minte dacă nu cumva doctorul urmărea vreun scop, avea un interes special să se comporte ca un moşuleţ în călduri. Ce-i drept, România urma să preia preşedinţia Consiliului Spitalelor UE, însă Viorica se gândea că oricum o să semneze hârtiile alea ca primarul - cine să-i traducă şi să-i explice sutele de legi comunitare, politici fiscale şi de integrare, când ea abia dacă apuca să înveţe traseul până la cantină şi-napoi (în cele şase luni de calvar bruxellez).
O asistentă transsexuală din Ungaria se opri în spatele doctorului, îi dădu jos cămaşa şi începu să-l maseze pe spate cu silicoanele ei mari cât doi pepeni de pus la murat. Jean-Claude o întrebă pe Viorica despre ultimele evenimente interne.
- Ia zi-mi drept, ce-a fost la spital, au vrut să-l dea jos pe preşedintele Liviu?
Femeia răsuflă uşurată. În sfârşit, putea discuta în deplină cunoştinţă de cauză, de la egal la egal. Îşi desfăcu încă un nasture de la pijamale, îşi dădu capul pe spate şi-şi umezi buzele cu limba înainte de a-i răspunde.
- A fost o tentativă de puci din partea Statului Paralel în frunte cu Klaus. Jalnic! Asta nu-i democraţie, e terorism! Dacă nu mă lasă să guvernez, îi bag pe toţi la Electroşocuri. Îţi jur, Jeane! Am şi eu o limită. Până când să suport mofturile şi aroganţele unora ca Klaus, Ludovic sau Raluca?
Doctorul îi făcu semn asistentei să plece, apoi se îmbrăcă. Îşi turnă o cană de whisky peste patru cuburi de gheaţă.
- Dragă Viorica, tu trebuie să înţelegi un lucru foarte simplu. Nu poţi fi şi cu dracul în buzunar şi cu sufletu-n Rai. Ori eşti cu noi - şi atunci mă doare-n cur de statul de drept şi de Legile justiţiei - ori eşti împotriva noastră. Dar atenţie, în ultimul caz te belim de nu te vezi, m-ai înţeles?
Bărbatul îi prinse mâna şi i-o sărută, apăsat, până la umăr. Însă nu apucă să meargă mai departe; în rezervă îşi făcu apariţia doctorul Frans. Olandezul o întrebă pe Viorica ”Ce mai fac şantierele navale Damen?”, dacă s-a legalizat cannabisul în România şi dacă avea chef să vadă un film cu lesbiene în beciul locuinţei lui din Maastricht. Din nefericire, în afară de ”cannabis” femeia nu înţelesese absolut nimic. Îi zâmbi ambiguu, iar Frans pricepu imediat că avea de-a face cu o persoană mult mai sofisticată decât reieşea din presă şi din discuţiile neoficiale.
- Vă aşteaptă ziariştii, îi anunţă olandezul, rămas cu privirea fixată pe papucii de casă ai Vioricăi.
Jean-Claude îşi termină băutura, îşi trase cămaşa şi sacoul, apoi îi sugeră ”premierului” să-şi aranjeze puţin pijamalele. Femeia era destul de răvăşită, dacă ai fi văzut-o aşa într-un alt context, ţi-ai fi putut crea o imagine complet greşită.
În sala de conferinţe, reporterii români şi străini îi întâmpinară pe cei doi cu zâmbete condescendente, Jean-Claude părea ameţit binişor. Viorica îşi scoase din poşetă nelipsita tigaie din teflon, o ridică în dreptul ochilor şi se dădu cu ruj.
- O să răspundem la două întrebări, decise Jean-Claude, sprijinindu-se de microfoane să nu cadă. Vă rog, prima întrebare... Da, domnişoara cu sânii mici şi faţă de viezure.
Tânăra vizată de doctorul luxemburghez înaintă la microfon vizibil iritată. Îşi pipăi, discret, bustul.
- Să ştiţi că port cupa C la sutien, doctore. Pe verificate! Apropo, sunt Roxana de la Agenţia de Ştiri Arici Pogonici. Doamna ”premier”, ce părere aveţi despre refuzul lui Klaus de-a o pune ministru pe asistenta Olguţa?
După ce auzi traducerea în căşti, Jean-Claude izbucni în râs şi îi şopti invitatei ceva la ureche. Amuzată, Viorica chiţăi veselă, pe urmă îşi trase masca sobră, de înalt demnitar aflat în postura de a decide soarta lumii printr-un fluierat la două degete.
- Mulţumesc de întrebare, îi răspunse ”premierul” ziaristei cu sâni mici şi aspect de viezure. Acest Klaus este unealta serviciilor şi vârful de lance al Statului Paralel. Dacă mai joacă tarantele cu mine, am să vă arăt cum şi-a făcut el şase case frumoase cu meditaţii la limbile franceză, portugheză şi fizică.
- Ultima întrebare, interveni Jean-Claude, indicându-l pe reporterul televiziunii germane ZDF (un tip cărunt, scund, cu chelie pronunţată, pantaloni scurţi şi maletă neagră, roasă pe la coate).
Bărbatul veni iute la microfon, în pas de defilare.
- Frau Viorica, v-a plăcut cum am rectificat fake-news-ul cu anexarea Transilvaniei la 1918? E bine aşa?
”Premierul” român se încruntă şi-l lovi pe reporterul ZDF cu tigaia-n plină figură.
- Da, acum e mult mai bine... Transmite-i cancelarului Angela să nu mă enerveze, că le trimit românilor din Germania nişte veste galbene de la Paris şi atunci s-o văd pe unde mai scoate cămaşa. Vă pup pe toţi, ţineţi aproape. Bruxelles, venim!
(va urma)
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Tentativa de puci, ziarista cu faţă de viezure şi anexarea Transilvaniei Micul Pentagon. Casa de nebuni (29)

Mesaj Scris de Admin Joi Dec 13, 2018 11:22 pm

https://www.gandul.info/puterea-gandului/adrian-onciu-fictiune-politica-micul-pentagon-casa-de-nebuni-episod-29-tentativa-de-puci-ziarista-cu-fata-de-viezure-si-anexarea-transilvaniei-17766010

La Spitalul Jours Heureux din Bruxelles, Viorica fu întâmpinată cu aplauze de doctorul Jean-Claude şi suita lui de aghiotanţi. Pacienta salonului 20-20 se uită, speriată, peste umăr. Nu-i venea să creadă că ovaţiile îi erau adresate. Apoi, când doctorul luxemburghez îi sărută mâna şi-i plesni o palmă la fund, o străbătu un fior prin tot corpul. În sfârşit, simţise că era apreciată.
Deocamdată avea dubii dacă reacţia lui Jean-Claude se datora felului în care ea se îmbrăcase (pijamale roz şi papuci de casă cu puf) sau mai degrabă faptului că bărbatul duhnea a whisky de la o poştă. Pentru prima dată de când se cunoşteau, o strigase pe numele mic, îi făcuse cu ochiul şi o rugase să i se adreseze simplu, cu ”dragă Jean”.

Cu cine ai ieşi la o cafea?

Călin Popescu - Tăriceanu de la ALDE – Alianţa Liberalilor şi Democraţilor

Dacian Cioloş de la RO+ - Mişcarea România Împreună

Dan Barna de la USR - Uniunea Salvaţi România

Eugen Tomac de la PMP – Partidul Mişcarea Populară

Gabriel Oprea de la UNPR - Uniunea Naţională pentru Progresul României

Kelemen Hunor de la UDMR - Uniunea Democrată a Maghiarilor din România

Liviu Dragnea de la PSD - Partidul Social Democrat

Ludovic Orban de la PNL - Partidul Naţional Liberal

Victor Ponta de la Pro România
DESCOPERĂ RĂSPUNSURILE


Cei doi ajunseră într-o rezervă de la cantina spitalului, unde un chelner bulgar de la salonul fără clanţă îi servi cu icre negre şi şampanie Moet. Viorica îşi desfăcu primii doi nasturi de la pijamale şi îl muşcă de ureche pe omologul ei de la Bruxelles. Încins peste măsură, bărbatul îşi turnă şampanie rece în chiloţi, pe urmă trase pe nas două prafuri de bromură de potasiu cu eliberare prelungită. Dintr-un motiv imposibil de explicat, avusese un puternic şi incontrolabil impuls sexual.
O luă pe femeie de după gât, îi trecu degetele prin părul proaspăt coafat şi-i şopti cu vocea lui tabagică, de pensionar obsedat de corectitudinea politică:
- Viorico, dacă n-ai fi din România, aş divorţa de Christiane în secunda asta şi te-aş cere pe loc de nevastă...
Trimisul special al Micului Pentagon băuse prea puţină şampanie ca să marşeze la astfel de complimente fără perdea. Îi trecu prin minte dacă nu cumva doctorul urmărea vreun scop, avea un interes special să se comporte ca un moşuleţ în călduri. Ce-i drept, România urma să preia preşedinţia Consiliului Spitalelor UE, însă Viorica se gândea că oricum o să semneze hârtiile alea ca primarul - cine să-i traducă şi să-i explice sutele de legi comunitare, politici fiscale şi de integrare, când ea abia dacă apuca să înveţe traseul până la cantină şi-napoi (în cele şase luni de calvar bruxellez).
O asistentă transsexuală din Ungaria se opri în spatele doctorului, îi dădu jos cămaşa şi începu să-l maseze pe spate cu silicoanele ei mari cât doi pepeni de pus la murat. Jean-Claude o întrebă pe Viorica despre ultimele evenimente interne.
- Ia zi-mi drept, ce-a fost la spital, au vrut să-l dea jos pe preşedintele Liviu?
Femeia răsuflă uşurată. În sfârşit, putea discuta în deplină cunoştinţă de cauză, de la egal la egal. Îşi desfăcu încă un nasture de la pijamale, îşi dădu capul pe spate şi-şi umezi buzele cu limba înainte de a-i răspunde.
- A fost o tentativă de puci din partea Statului Paralel în frunte cu Klaus. Jalnic! Asta nu-i democraţie, e terorism! Dacă nu mă lasă să guvernez, îi bag pe toţi la Electroşocuri. Îţi jur, Jeane! Am şi eu o limită. Până când să suport mofturile şi aroganţele unora ca Klaus, Ludovic sau Raluca?
Doctorul îi făcu semn asistentei să plece, apoi se îmbrăcă. Îşi turnă o cană de whisky peste patru cuburi de gheaţă.
- Dragă Viorica, tu trebuie să înţelegi un lucru foarte simplu. Nu poţi fi şi cu dracul în buzunar şi cu sufletu-n Rai. Ori eşti cu noi - şi atunci mă doare-n cur de statul de drept şi de Legile justiţiei - ori eşti împotriva noastră. Dar atenţie, în ultimul caz te belim de nu te vezi, m-ai înţeles?
Bărbatul îi prinse mâna şi i-o sărută, apăsat, până la umăr. Însă nu apucă să meargă mai departe; în rezervă îşi făcu apariţia doctorul Frans. Olandezul o întrebă pe Viorica ”Ce mai fac şantierele navale Damen?”, dacă s-a legalizat cannabisul în România şi dacă avea chef să vadă un film cu lesbiene în beciul locuinţei lui din Maastricht. Din nefericire, în afară de ”cannabis” femeia nu înţelesese absolut nimic. Îi zâmbi ambiguu, iar Frans pricepu imediat că avea de-a face cu o persoană mult mai sofisticată decât reieşea din presă şi din discuţiile neoficiale.

- Vă aşteaptă ziariştii, îi anunţă olandezul, rămas cu privirea fixată pe papucii de casă ai Vioricăi.
Jean-Claude îşi termină băutura, îşi trase cămaşa şi sacoul, apoi îi sugeră ”premierului” să-şi aranjeze puţin pijamalele. Femeia era destul de răvăşită, dacă ai fi văzut-o aşa într-un alt context, ţi-ai fi putut crea o imagine complet greşită.
În sala de conferinţe, reporterii români şi străini îi întâmpinară pe cei doi cu zâmbete condescendente, Jean-Claude părea ameţit binişor. Viorica îşi scoase din poşetă nelipsita tigaie din teflon, o ridică în dreptul ochilor şi se dădu cu ruj.
- O să răspundem la două întrebări, decise Jean-Claude, sprijinindu-se de microfoane să nu cadă. Vă rog, prima întrebare... Da, domnişoara cu sânii mici şi faţă de viezure.
Tânăra vizată de doctorul luxemburghez înaintă la microfon vizibil iritată. Îşi pipăi, discret, bustul.
- Să ştiţi că port cupa C la sutien, doctore. Pe verificate! Apropo, sunt Roxana de la Agenţia de Ştiri Arici Pogonici. Doamna ”premier”, ce părere aveţi despre refuzul lui Klaus de-a o pune ministru pe asistenta Olguţa?
După ce auzi traducerea în căşti, Jean-Claude izbucni în râs şi îi şopti invitatei ceva la ureche. Amuzată, Viorica chiţăi veselă, pe urmă îşi trase masca sobră, de înalt demnitar aflat în postura de a decide soarta lumii printr-un fluierat la două degete.
- Mulţumesc de întrebare, îi răspunse ”premierul” ziaristei cu sâni mici şi aspect de viezure. Acest Klaus este unealta serviciilor şi vârful de lance al Statului Paralel. Dacă mai joacă tarantele cu mine, am să vă arăt cum şi-a făcut el şase case frumoase cu meditaţii la limbile franceză, portugheză şi fizică.
- Ultima întrebare, interveni Jean-Claude, indicându-l pe reporterul televiziunii germane ZDF (un tip cărunt, scund, cu chelie pronunţată, pantaloni scurţi şi maletă neagră, roasă pe la coate).
Bărbatul veni iute la microfon, în pas de defilare.
- Frau Viorica, v-a plăcut cum am rectificat fake-news-ul cu anexarea Transilvaniei la 1918? E bine aşa?
”Premierul” român se încruntă şi-l lovi pe reporterul ZDF cu tigaia-n plină figură.
- Da, acum e mult mai bine... Transmite-i cancelarului Angela să nu mă enerveze, că le trimit românilor din Germania nişte veste galbene de la Paris şi atunci s-o văd pe unde mai scoate cămaşa. Vă pup pe toţi, ţineţi aproape. Bruxelles, venim!
(va urma)
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Klaus, patru ani la frizerie. Teroare la spital Micul Pentagon. Casa de nebuni (30)

Mesaj Scris de Admin Joi Dec 13, 2018 11:26 pm

Ca de obicei când nu mergea pe bicicletă sau nu dormea, Klaus visa cu ochii deschişi la ziua în care pacienţii îl vor realege. Se scurseseră deja patru ani grei (ultimii doi în spital, într-o izolare aproape completă), iar bilanţul provizoriu arăta sumbru: concesii repetate în relaţia cu partidul dominant, compromisuri inacceptabile, promovarea Vioricăi în sferele înalte ale puterii. Fusese complet apatic sau cu reacţii tardive şi anemice în cazul unor abuzuri ori derapaje ale doctorilor. Şi lista nu se oprea aici. Bărbatul conştientiza că făcuse mult prea puţin în raport cu aşteptările pacienţilor, care văzuseră în el un lider moale, fără personalitate, carismă şi iniţiativă, deseori ambiguu sau chiar lunecos în situaţii de criză. Se preocupase în special să aibă o relaţie bună cu bucătarii de la cantină. Pusese confortul personal înainte de orice, cu riscul de a-şi crea o imagine foarte proastă, de bolnav irecuperabil.Era destul de neclar ce-şi dorea în calitate de şef al Statului Paralel. Îi trebuiseră aproape patru ani ca să elaboreze un Proiect de Spital pentru educaţia pacienţilor, iar la final concluzionase că aceştia erau singurii vinovaţi - nu respectau tratamentul recomandat de medici, înghiţeau medicamente de capul lor şi aveau pretenţia ca odată cu pastilele să absoarbă, automat, cantităţi uriaşe de informaţii.
Singura lui ambiţie rămăsese să se facă foarte cunoscut şi apreciat în spitalele de la Bruxelles şi Washington. Să primească, aşadar, recunoaşterea internaţională a meritelor sale, în ciuda degradării pe plan intern a imaginii de lider providenţial.
Cel mai la îndemână vehicul de promovare, Consiliul Suprem de Apărare a Spitalului - CSAS, tocmai fusese convocat în şedinţă extraordinară. În spitalele europene se crease agitaţie de ceva timp, iar Klaus dorea să instituie carantina (pentru evitarea unei posibile contaminări cu germeni patogeni naţionalişti).
Membrii CSAS se întruniră în jurul mesei ovale din salonul 21-20, unde Traian şi Victor încă dormeau în paturile lor suprapuse, în timp ce Cosette flutura la fereastră tricolorul francez, cântând la muzicuţă La Marseillaise.
Klaus declară şedinţa deschisă.
- Va trebui să terminăm până-n ora patru, preciză bărbatul. Am programare la frizer.
Îşi deschiseră mapele de lucru. La primul punct de pe ordinea de zi, doctorul Eduard, directorul Serviciului Psihiatric de Informaţii, îşi puse la curent colegii în legătură cu eventuale pericole la adresa siguranţei spitalului.
- Avem doi pacienţi de la salonul fără clanţă, dintre trădătorii racolaţi de Victor, care ameninţă că se aruncă în aer, dacă nu primesc până mâine la prânz bilete la concertul lui Horia Brenciu...
O tăcere grea se lăsă în salon. Se auzi doar sforăitul lui Traian, căruia Viorica îi aprinse două chibrituri între degetele de la picioare, înainte ca bărbatul să se întoarcă pe partea cealaltă.
Plictisită, Cosette îşi întinse pe pat tricolorul francez, apoi îşi înfipse arătătorul şi degetul mare direct în conserva de peşte. Îi plăceau la nebunie scrumbiile în sos tomat. La masa ovală, doctorul Tudorel se scărpină după ureche, pe urmă îşi suflă nasul într-o bancnotă aseptică de cinci sute de euro. Îl durea spatele şi avea stări de vomă.
Se scuză, formal, pentru gestul de manelist.
- Am răcit rău la spitalul din Bruxelles... M-a tras curentul în lift.
Lângă Tudorel, doctoriţa Carmen căscă zgomotos, îşi întinse mâinile deasupra capului şi-şi împinse pieptul în faţă ca o starletă porno ieşită din graţiile regizorului. Se plictisea groaznic.
Îi atrase atenţia lui Eduard că nu şi-a terminat ideea:
- Doctore, cât de gravă este situaţia cu cei doi pacienţi care ameninţă că se detonează? Eu zic mai bine să-i spânzurăm de clopotele din turla bisericii, că oricum n-avem clopotar.
Însă Klaus nu-l lăsă pe director să vină cu explicaţii. Interveni brutal, ca un măcelar care taie zilnic sute de găini cu drujba, apoi se întoarce la nevastă plin de sânge şi-i reproşează, printre dinţi, că nu mai este la fel de afectuoasă, sensibilă şi gingaşă ca altădată.
- Tu ce te bagi, băi Carmen?! Te pricepi la terorism cum mă pricep eu la negociat corvete cu olandezul Frans.
Apoi i se adresă şefului SPI.
- Am o propunere, Edi. Să-i lăsăm pe cei doi pacienţi să sară-n aer ca proştii...
În patul său, Victor se ridică în capul oaselor. Avusese un coşmar, se făcea că-l sărută pe buze pe preşedintele Liviu, în spălătoria spitalului, printre rufe murdare şi gândaci uriaşi, de bucătărie.
- În sfârşit, am obţinut majoritatea! ţipă bărbatul. Îi putem da jos pe Viorica şi pe Liviu.
Coborî din pat, îşi puse pantofii cu toc ai lui Cosette şi făcu un tur de cameră în maieu şi pantaloni de pijama. Încercă să o imite (cu oarecare talent) pe Angela Ponce din Spania, prima transsexuală calificată la concursul Miss Universe.
După micul show artistic cu Victor pe post de fotomodel, Klaus îşi continuă raţionamentul.
- Foarte bine... Îi lăsăm pe cei doi să sară-n aer în curtea spitalului când trec eu pe-acolo, dar la oarecare distanţă. S-a-nţeles, Edi?
Chiar dacă auzise şi văzuse multe la viaţa lui (în special în calitate de director la SPI), Eduard rămase mut. Se întrebă ce-l apucase pe Klaus, de unde şi până unde să vină cu o asemenea inepţie? Îşi făcu cruce cu limba şi se rugă să fie plecat în concediu când se va întâmpla nenorocirea.
- Bine, dar ăsta este un act terorist! exclamă Viorica, dându-şi ochii peste cap.
- Nu mai mare decât actele tale teroriste, o completă Klaus. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat la spitalul din Strasbourg. Până mai ieri, preşedintele Emmanuel era în rahat până-n gât cu vestele galbene. Cine credeţi c-a sărit să-l salveze?
- Cine?! se trezi doctorul Tudorel.
- Cum cine?! Serviciile! Teroriştii! Deci diversiunea funcţionează. Amintiţi-vă când a avut probleme Traian. A vorbit cu arabul să-i răpească pe cei doi ziarişti. Şi, în final, tot el i-a salvat!
Ca prin vis, Traian prinsese ideea, deşi încă moţăia pe salteaua moale, plină cu fructe de mare.
- Da, da, are dreptate neamţul, confirmă marinarul, înainte de a-şi îndesa pernele pe urechi.
Eduard nu înţelesese mare lucru din divagaţia cu preşedintele Emmanuel. Îi atrase atenţia lui Klaus că cei doi aşa-zişi terorişti de la salonul fără clanţă puteau fi imprevizibili. Puteau să se detoneze în alt loc, fără să-i anunţe. De pildă, în biroul preşedintelui Liviu.
Şeful Statului Paralel ridică din umeri cu o grimasă care-l făcu să semene cu Gollum din ”Stăpânul inelelor”. Se ridică vioi, îşi băgă bluza de pijama în pantaloni şi decretă şedinţa închisă.
- Celelalte probleme de pe ordinea de zi - situaţia din Marea Neagră şi Marea Azov, asaltul bandiţilor asupra Justiţiei, cum profităm după Brexit şi anarhia din Franţa şi câţi refugiaţi primim în spital - le discutăm săptămâna viitoare. Mă duc la tuns, mă aşteaptă frizerul...
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Corelaţia dintre manele, Jean-Claude şi jurnalista cu sânii mari Micul Pentagon. Casa de nebuni (34)

Mesaj Scris de Admin Vin Ian 11, 2019 2:31 am

Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atât de mare agitaţie în spital. Se anunţase vizita care urma să marcheze, simbolic, intrarea Micului Pentagon în elita politicii europene. Nu neaparat din respect pentru înalţii oaspeţi, preşedintele Liviu comandase perfuzii scumpe, butoaie de whisky şi doze de Prozac, Valium şi Xanax. Pe faţada instituţiei fusese agăţat un cearşaf cu mesajul ”Bine ai venit, Jane! Pacienţii români te iubesc!”.
Când avionul cu delegaţia oficială ateriză pe pista de la Otopeni, Jean-Claude o ciupi de fund pe stewardesă (o blondă bisexuală cu picioare frumoase, dar scurte) şi-i strecură între sâni cartea lui de vizită cu date biometrice - o invenţie a unui cercetător rus bine văzut în cercurile înalte de la Kremlin.Despre România, doctorul luxemburghez aflase informaţii la mâna a doua, prin intermediari adesea angrenaţi în lupte politice interne. Se uită prin hubloul de la avion şi văzu doi maidanezi cuplaţi intim în spatele ambulanţei venite să-l preia de la aeroport. Semnalele erau încurajatoare, nimeni nu-i deranja. Auzise lucruri urâte despre libertăţile sexuale în ţara lui Dracula, începând cu familia tradiţională şi terminând cu prigonirea transsexualilor (excluşi din loturile olimpice de gimnastică, haltere şi atletism).
Privi amuzat, de pe scara avionului, încăierarea dintre Klaus şi Viorica, trimişi să-l întâmpine sub supravegherea strictă a gardienilor Psi.
În final, femeia îi puse piedică lui Klaus şi fugi să-l salute prima pe Jean-Claude.
- Hello! Make a photo, Jean? îl întrebă gâfâind, înainte de a-şi scoate mobilul pentru un selfie de colecţie.
Apoi îl conduse la ambulanţă, unde doctorul se lungi pe targă şi îşi băgă o perfuzie de whisky cu Xanax, diluţie 1:1. Viorica îi luă mâna în palmele ei calde şi începu să spicuiască din bestsellerul ”Realizările guvernării mele” (cu o prefaţă semnată de doctorul Darius):
- ”În ciuda greutăţilor, a campaniei de manipulare ordinară, pacienţii spitalului nostru o duc mai bine decât pe vremea tehnocraţilor. Statul Paralel a slăbit şi suntem pe cale să-l distrugem după modelul anihilării ISIS în Siria. Chiar dacă Spitalul Jours Heureux din Bruxelles ne-a pus piedici din prostie şi neştiinţă, am reuşit să răzbatem cu mijloace diplomatice. Iar acolo unde nu s-a putut, cu orice mijloace...”
Se aplecă să-l sărute pe doctorul luxemburghez, însă se răzgândi şi îl strânse de ouă. Bărbatul icni scurt:
- Continuă, please!
Ambulanţa trecu pe roşu la semafor, cu girofarurile pornite, viră la stânga şi frână brusc, dând-o pe Viorica cu capul de aparatura medicală. De-a latul străzii se ivise un obstacol de netrecut - Klaus răsturnase două tonete de îngheţată, ca să pună la cale o ambuscadă. Mai calm decât un miliardar care-şi caută în agendă numărul nevesti-sii (aflată în pat cu antrenorul ei de pilates), bărbatul deschise uşile ambulanţei şi urcă în maşină, unde Viorica leşinase în urma impactului.
Îl servi pe Jean-Claude cu pâine, sare, ţuică şi două liniuţe de Prozac.
- Bine ai venit în spitalul nostru, mister president. Aici eu sunt şeful, nu Viorica, să fie clar! Te rog uită tot ce-ai vorbit cu ea.
Pe urmă îl luă în cârcă pe doctor, îl scoase din ambulanţă şi îl aşeză cu fundul în coşul de bagaje de pe roata bicicletei.
- Mai avem puţin până la Micul Pentagon. O să facem o baie de mulţime, ca să vadă populimea: 1) că sunt într-o formă fizică excelentă şi 2) că eu conduc ostilităţile când vine vorba de politica externă.
Începu să pedaleze pe bulevard cu Jean-Claude pe coarnele bicicletei, urmat îndeaproape de gardienii Psi călare pe motoscutere. Doi indivizi cu tricouri #rezist aruncară flori, respectiv roşii stricate înspre coloana oficială. Klaus prinse din zbor trei trandafiri între dinţi. Zâmbi larg, cu toată gura, în timp ce doctorul vru să afle cât mai aveau până la destinaţie. Îi înţepenise fundul şi-l durea spatele.
La spital, preşedintele Liviu îi puse oaspetelui la dispoziţie salonul de lux de la ultimul etaj. Când Jean-Claude deschise uşa de la baie, dădu peste două asistente blonde care îl aşteptau, îmbrăcate şi încălţate, în apa caldă din instalaţia de jacuzzi.
- Dacă vrei să ne dăm jos textilele, îi spuse una dintre blonde, te rog ridică MCV-ul, bagă-ne rapid în Schengen şi las-o moartă cu statul de drept, că şi la voi se fură-n draci, bătrânelule. Nu ne dai tu lecţii de democraţie şi progresism, da?
Tânăra îşi lăsă bluza să-i cadă de pe umeri, iar doctorul simţi un fior puternic, ca în timpul liceului (când nimerise din greşeală în vestiarul fetelor). Închise ochii şi intră în jacuzzi cu pijamalele pe el.
Cincizeci de minute mai târziu, înaltul oaspete fu invitat să participe la conferinţa de presă împreună cu şeful Statului Paralel. Trase încă un gât de whisky înainte de a păşi în sala de mese plină de ziarişti acreditaţi sau pur şi simplu veniţi pentru medicamente.
În faţa microfoanelor, ridică ochii spre bărbatul de lângă el. Klaus îşi pusese un scăunel sub picioare, ca să pară şi mai înalt. Ajunsese undeva cu capul în lustră, după estimarea lui Jean-Claude, care se pregăti să răspundă la prima (şi ultima!) întrebare. O indică, printr-un gest scurt, pe jurnalista cu cei mai mari sâni din încăpere.
Dezinvoltă ca noua şefă de la ANAF la proba orală, tânăra de la cotidianul Habarnam îl mitralie scurt:
- Jane, crezi că Viorica este pregătită pentru următoarele şase luni la şefia Consiliului Spitalelor Europene?
Absolut deloc şocat de tonul întrebării, doctorul îi strecură în chiloţi cartea de vizită cu cip (şi informaţii biometrice legate de capacitatea de reproducere), însă nu apucă să-i răspundă. Klaus se interpuse la microfon:
- Viorica este incompetentă şi agramată, de aceea pe scaunul ei de la Bruxelles voi sta EU, domnişoară. Ştii cum se spune, incompetenţa poate fi faţa ascunsă a celebrităţii, doar că în cazul Vioricăi, incompetenţa este foarte la vedere. O vedem cu toţii, zi de zi.
Ca să-i închidă gura, Jean-Claude se căţără pe spatele lui Klaus ca pe gardul din curtea şcolii şi îl strânse de gât cu cravata. În acelaşi timp, apărută de nicăieri, Viorica îi trase scaunul de sub picioare, bărbatul se dezechilibră şi căzu peste doctorul luxemburghez, lăsându-l inert. Fără să-şi dea seama ce i se întâmplase, Klaus îşi spuse că altădată o să fie mult mai atent. Poate că prietenul Jean-Claude fusese de vină (dar de ce să-l strângă de gât cu cravata?!!!).
Pe neaşteptate, Viorica ieşi de sub pupitru puţin şifonată. Îşi îndreptă părul în tigaia de teflon şi luă cuvântul (deşi nimeni nu o întrebase nimic):
- Dacă îţi păstrezi calmul când ceilalţi şi-l pierd, înseamnă că nu ai înţeles problema, herr Klaus. M-am săturat de ipocriziile tale, sunt devansată de această atitudine. Vrei să vii şi tu, musai, la Bruxelles? Foarte bine! Avem un singur scaun, aşa că poţi să stai în braţele mele. Deşi sunt o doamnă, te voi ţine în braţe fără mare plăcere, cum te ţin şi pe tine serviciile lui peşte prăjit... Gata, conferinţa s-a terminat, mergeţi la treabă. Spitalul are nevoie de noi ca de aer.
Între timp, Jean-Claude îşi revenise. Veni să-i sărute mâna, o luă la braţ şi începu să fredoneze maneaua lui Sorinel Salam pe care o auzise în timp ce făcea valuri în jacuzzi cu cele două asistente fierbinţi.
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Mai bine un mandat vultur, decât o viaţă găină. Spitalul Constituţional şi acatistele lui Liviu Micul Pentagon. Casa de nebuni (35)

Mesaj Scris de Admin Joi Ian 17, 2019 9:38 pm

De când Viorica preluase preşedinţia Consiliului Spitalelor din UE mă gândeam că, într-un fel sau altul, pacienţii din Micul Pentagon vor fi mulţumiţi. Aveam, în sfârşit, un cuvânt de spus la Bruxelles, chiar dacă nu prea ne asculta nimeni (cu excepţia funcţionarilor care traduceau din limba română în alte limbi). Însă până să ne întindă careva vreo mână, trebuia să ne descurcăm singuri cu două mari probleme. Prima: fosta conducere a spitalului fusese atenţionată să rezolve situaţia pacienţilor de la salonul fără clanţă; dormeau claie peste grămadă, iar din punct de vedere psihiatric ajunseseră într-o stare jalnică. Practic le era imposibil să se concentreze asupra operelor literare şi ştiinţifice la care lucrau.Odată cu transferul unora în regim semideschis, reîncepuseră actele de violenţă: hărţuiri sexuale, furturi de medicamente, devastarea cantinei, mâzgălirea pereţilor cu mesaje obscene anti-regim ş.a.m.d.
A doua mare problemă era legată de pacienţii internaţi la salonul fără clanţă în urma unor ingerinţe ale Serviciului Psihiatric de Informaţii, care şi-ar fi depăşit, indubitabil, atribuţiile. Nimeni nu contesta că pacienţii respectivi ar fi meritat să fie izolaţi, însă doctorii primiseră ordin ca, măcar de-acum înainte, să respecte cu stricteţe procedurile şi protocoalele spitaliceşti. În caz contrar, puteau fi acuzaţi de mal praxis şi obligaţi să plătească daune de milioane. Sau şi mai rău, să ajungă ei înşişi la salonul fără clanţă.
Mâncam liniştit un şniţel la cantină, când am primit SMS să mă prezint de urgenţă în biroul preşedintelui Liviu. Habar n-aveam ce anume era atât de urgent, însă mă apăsa un sumbru presentiment.
Intru în antecameră şi secretara (o acritură cu aere de vedetă porno) mă priveşte de parcă aş fi rugat-o să-mi dea un bon de ordine pentru masaj erotic cu finalizare. Apasă butonul telefonului fix, primeşte confirmarea şi îmi face semn să intru.
Îl surprind pe preşedintele Liviu notându-şi ceva în agendă.
- Ia loc, te rog.
Mă conformez şi aştept. Scrie în continuare. Oftează. Pe urmă trage pe nas două linii de Xanax de pe marginea biroului.
- Vrei şi tu?
Dau din cap că nu. Mai scrie un rând în agendă, înainte de a se ridica brusc, făcându-mă să tresar.
- Vin imediat. Aşteaptă-mă.
Rămas singur, mă strădui să-mi controlez emoţiile. Mă uit la agendă şi un impuls greu de stăpânit mă determină să trag cu ochiul. Citesc primele cuvinte. Pare un jurnal intim.
16 ianuarie. De dimineaţă am avut o stare de greaţă când am văzut postarea lui Dacian pe Madbook. E ridicol! Şi-a făcut partid ca să plece la spitalul din Bruxelles. Nu-i mai ajung medicamentele noastre.
M-a sunat un tip din gaşca lui Jean-Claude, că de ce fixez eu preţul la gaze pentru spital, aşa, de capul meu. Un dobitoc! Dacă tot le-am dat economia pe doi lei, de ce nu vin ei să guverneze? Adică şmecherii de la Paris şi Berlin rămân cu foloasele şi noi tragem ponoasele, da? Nu mi se pare corect.
M-a luat la-mpins vagoane Irina, la micul dejun, că de ce nu mă spăl pe dinţi înainte de masă. Oare ar fi cazul să-i spun şi eu că doarme încălţată cu pantofii de nuntă?!
Codrin mi-a transmis pe SMS că treaba-i bună cu protocoalele la Spitalul Constituţional. Normal, doar cine i-a pus acolo pe baştani, Sfântul Petru din cer?
Irina mi-a adus meniul de nuntă să-l consult. De parcă m-aş pricepe şi la altceva în afară de pomana porcului. Apropo, ăştia de la Serviciul Psihiatric de Informaţii sunt nişte jivine. I-am omenit ani şi ani de zile şi poftim recompensă: au muşcat mâna stăpânului! Păi, să nu-i fuţi de să nu se vadă?!
I-am zis Irinei să mai taie dintre invitaţi. Spre exemplu, ce să caute brancardierii, gardienii şi femeile de servici? Mai lipsea să-i cheme şi pe băieţii de la salonul fără clanţă, care am înţeles că s-au apucat să violeze pisici prin curtea spitalului. Din cauza lui Klaus, normal. El îi întărâtă cu aberaţiile lui.
De când m-au ales colegii şef la Micul Pentagon, am devenit prizonier al propriilor ambiţii. M-am autoizolat în colivia de aur. Am contacte doar cu cercul meu restrâns de doctori şi asistente, iar în rest mă învârt în mediul virtual. Mi-e frică şi de propria umbră. Ca să ies până la magazinul din curtea spitalului, trebuie să-mi pun perucă şi ochelari, altfel pacienţii #rezist mă trag în ţeapă. Mă bat cu ouă stricate. Am ajuns să schimb şase avioane ca să scap de paparazzi, eşti nebun?!
Asta mă deprimă cel mai tare, oamenii nu înţeleg că le doresc binele. Vor doar medicamente de la Bruxelles, din alea scumpe şi cu efecte perverse. Am luat şi eu o perioadă şi m-am visat în pat, în pielea goală, făcut sendviş între cancelarul Angela şi soţia lui Emmanuel. Un coşmar! Pacienţii ăştia nu pricep că sunt manipulaţi. N-au pic de demnitate. Fac jocul străinilor, care îşi cunosc bine interesele. Îşi iubesc ţara, nu ca noi. Cine mă cunoaşte, ştie că mai bine mor în picioare, decât să trăiesc în genunchi. Mai bine un mandat vultur, decât o viaţă găină.
Spre seară, i-am primit în audienţă pe doi olandezi de la Damen. Au venit deghizaţi în gunoieri, ca să nu-i fileze presa, puţeau a macrou stricat. Le-am spus clar: dacă vreţi contractul cu corvetele, lăsaţi-o mai moale cu statul de drept, băi băieţi. Chiar dacă suntem ultima găină din Europa, ar fi bine să nu ne luaţi drept papagali, da?
La culcare, Irina mi-a arătat pe telefon o poză de la nunta lui Irinel cu Monica. Mi-a zis că vrea şi ea un tort cu 15 etaje şi în loc de porumbei să avem la biserică un cârd de gâşte. Să le dăm drumul să zboare din clopotniţă şi eu să le împuşc ca pe mistreţi.
17 ianuarie. Cea mai tare ştire pe anul ăsta: s-ar putea să merg din nou la pescuit pe insula Belina. Doamne ajută şi fir întins la ştiucă!
După ce Simona a bătut-o pe americancă la tenis, m-am certat iar cu Irina. Nu vrea s-o punem naşă de cununie pe Viorica cu niciun chip. Am senzaţia că-i geloasă, altfel nu-mi explic.
Nu apuc să citesc continuarea pentru că apare preşedintele Liviu. Mă fac că plouă, culeg de pe agendă două scame imaginare şi le arunc pe jos.
Scoate o bancnotă de 100 de euro şi mi-o întinde peste birou:
- Cornele, ia banii ăştia şi du-te să pui acatiste la biserică.
- De toţi banii?!
- Da, de toţi.
- Şi ce să scriu în acatiste?
- Scrie aşa: să le dea Dumnezeu multă sănătate la doctorii de la Spitalul Constituţional, acum şi-n vecii vecilor Amin. Ai reţinut?
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Tudorel şi Codruţa în avionul groazei. Cum a mâncat Viorica adeziunea la Pro România Micul Pentagon. Casa de nebuni (38)

Mesaj Scris de Admin Joi Feb 07, 2019 11:27 pm

Pentru zborul Bucureşti-Washington cu escală la Bruxelles îşi luaseră bilete mai mulţi doctori şi pacienţi. Printre ei mă număr şi eu. De obicei, preşedintele Liviu se plictiseşte groaznic în timpul zborului, aşa că m-a rugat să-l însoţesc ca să-i spun bancuri cu Klaus, Jean-Claude şi statul paralel.
Când avionul decolează, o prind de mână pe stewardesă. Tremur ca varga, ştiu că piloţii sunt doi pacienţi de la salonul fără clanţă. În faţa mea, tot la business class, Viorica citeşte cu pixul în mână anunţurile de condoleanţe din revista Politico. Simplul fapt că unii monştri sacri au murit şi ea încă supravieţuieşte o umple de speranţă, de energie. Priveşte distrată prin hubloul din dreapta şi îşi face cruce cu limba când avionul nostru trece razant pe deasupra Catedralei Mântuirii Neamului. Clopotele încep să bată în ritm de hip-hop, trase de mâinile dibace ale unui securist ieşit din sistem după o supradoză de vitamina D.În boxe se aude Vivaldi. La clasa a doua cântă Sorinel Salam. Diferenţele nu se opresc aici. Stewardesele noastre sunt în costum de baie, iar cele de la low-cost poartă pijamale cu talie joasă şi cizme murdare, de şantier. E ultima fiţă în materie de modă la compania aeriană afiliată Spitalului Micul Pentagon.
Doctorii Tudorel şi Codruţa stau în spatele nostru, se ignoră reciproc. Merg la Bruxelles în scopuri divergente, Tudorel ar vrea s-o împiedice pe Codruţa să devină şefa anchetatorilor la nivel european. Cât ea se întoarce să-i ceară stewardesei încă un ceai de muşeţel, Tudorel îi strecoară în pahar două pastile de Viagra-P cu efect psihotrop. Doctoriţa le dă iute peste cap, pe urmă se ridică şi iese pe culoar.
Începe să gesticuleze şi să ofere indicaţii pentru pasageri:
- În cazul, foarte probabil, în care voi deveni şefa anchetatorilor la spitalul din Bruxelles este recomandat să nu vă panicaţi. Deasupra scaunelor veţi găsi o pereche de cătuşe pe care să vi le puneţi singuri la semnalul meu. Evacuările de urgenţă sunt amplasate la mijlocul şi la capetele avionului. Dacă nu suportaţi regimul fără clanţă, puteţi debloca uşile şi sări în gol. Este unica modalitate demnă, curajoasă, de a scăpa de calvarul unei anchete pe care promit să o coordonez cu maximă exigenţă, în spiritul justiţiei ce m-a călăuzit în ultimii ani, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi al ambasadelor occidentale.
Intervenţia neaşteptată a Codruţei se termină în aplauzele câtorva pacienţi. Ca şi cum cineva i-ar fi ciupit de fund, Dan şi Dacian se ridică brusc să-i ofere câte un trandafir, însă tocmai zburăm printr-o zonă cu turbulenţe. Avionul ne zgâlţâie zdravăn, cei doi bărbaţi se împiedică şi cad peste Codruţa. Primul o îmbrăţişează Dan, care profită de moment ca s-o pipăie pe sub bluza de pijama. În replică, doctoriţa îi îndeasă în gură petale de trandafir.
În difuzoare se face auzit comandantul aeronavei:
- Bună dimineaţa, vă rugăm să reveniţi la locurile dumneavoastră. În sfârşit, am găsit butonul prin care putem lua legătura cu turnul de control din Bruxelles. În câteva minute, stewardesele vă vor servi Micul Dejun de Rugăciune Naţională. Comandantul echipajului vă doreşte călătorie plăcută, fără incidente majore.
Micul Dejun de Rugăciune Naţională fusese introdus la cererea preşedintelui Liviu, ca repetiţie generală înaintea evenimentului similar de la Washington, organizat de preşedintele Donald.
Primim caserolele cu mâncare: un hot-dog vânăt, cu miros de mucegai, jumătate de ou tare şi un biscuit cu făină de cannabis. De lângă mine, Liviu se ridică şi păşeşte pe culoarul dintre scaune. Îşi aprinde trabucul cubanez, apoi lumânarea furată de la botezul alianţei USR-Plus. La cererea lui, rostim în cor Tatăl Nostru. Finalul rugăciunii îl surprinde pe Liviu cu mâna pe fundul Manuelei, stewardesa roşcată cu sânii ieşiţi din sutien.
Rosteşte afectat:
- Amin! Doamne ajută să ajungem cu toţii sănătoşi la Bruxelles şi la Washington. Rugăciunea noastră se îndreaptă acum, în aceste clipe grele, către reprezentanţii Statului paralel, ai mişcării #rezist, ai multinaţionalelor şi chiar ai BNR. Sper să le vină mintea la cap, pentru că momentan, aceşti trădători gândesc cu fundul, scuzaţi-mi francheţea. Credinţa adevărată este credinţa în Adevăr, iar adevărul este unul singur: îi rupem pe toţi la vot!
Avionul ne zgâlţâie din nou. Viorica se panichează, mă întreabă dacă am o paraşută în plus sau măcar o faţă de masă. Apoi vomită micul dejun pe pantalonii lui Liviu.
Când preşedintele ajunge, cu greu, la locul său, ţâşneşte pe culoar doctorul Matteo, un fals chirurg plastician originar din Italia. O prinde de gât pe stewardesa roşcată cu sânii la vedere şi ameninţă că-i scoate silicoanele pe loc, dacă pilotul nu aterizează de urgenţă la Roma. Pare un tip foarte hotărât. De undeva din faţă, Codruţa spune că-i plac silicoanele stewardesei. Ar vrea ca italianul să i le pună ei după ce i le scoate roşcatei.
Alte trei femei din avion ridică mâinile, agitate:
- Vrem şi noi! Vrem şi noi!
Pe nesimţite, Viorica se strecoară printre scaune şi-i altoieşte o tigaie în cap teroristului cu opt clase şi diplomă de medic. Bărbatul cade, uşor, în braţele lui Dacian, care îi şopteşte la ureche că îl angajează pentru campania electorală. Are mare nevoie de specialişti capabili să aducă un Plus de atractivitate partidului, prin implanturi de botox, acid hialuronic şi citate din K. Marx.
Când credeam că lucrurile au reintrat în normal, aud în difuzoare o voce cunoscută:
- Sunt Victor, noul comandant al aeronavei. Am imobilizat piloţii şi am deturnat avionul. Din raţiuni de discuţii pe marginea bugetului s-a anulat participarea la Micul Dejun de Rugăciune Naţională, aşa că revenim în Bucureşti. Vom ateriza pe Otopeni abia după ce absolut toţi pasagerii semnează adeziunile pentru Pro România. Stewardesele le vor împărţi imediat, rămâneţi la locurile voastre. Mulţumesc.
Îl văd pe preşedintele Liviu foarte ofticat. Se uită lung la adeziune. Ştiu că mai degrabă ar prefera să moară decât să ajungă iarăşi sub talpa lui Victor.
Mototoleşte hârtia, o bagă în gură şi începe să o mestece. Pasagerii îl imită. Viorica îl întreabă dacă mai întâi poate să ardă formularul, pentru că are intoleranţă la celuloză încă de prin clasa a IV-a, când a mâncat carnetul de note după un 4 (absolut nemeritat!) la limba română. Scoate bricheta şi îşi dă foc la păr din greşeală. În isteria creată, găsesc cu greu extinctorul. Îl agit şi o umplu pe Viorica de spumă. Arată mişto, ca un om de zăpadă. I se vede doar nasul.
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38) - Pagina 2 Empty Re: Micul Pentagon. Casa de nebuni (1-38)

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum