AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Ascensiunea stângii radicale amenință Uniunea Europeană

In jos

Ascensiunea stângii radicale amenință Uniunea Europeană Empty Ascensiunea stângii radicale amenință Uniunea Europeană

Mesaj Scris de Admin Joi Aug 13, 2015 1:44 am

Ascensiunea stângii radicale amenință Uniunea Europeană
de Cristian Câmpeanu
Ecourile victoriei în alegeri a Syriza reprezintă o amenințare existențială la adresa Uniunii Europene întrucât progra­mul ideologic al populismului de stânga este incompatibil cu actualele instituții și actuala construcție, de esență liberală.
Wall Street Journal, Biblia capitalismului global, a publicat acum câteva zile o informație potrivit căreia pro­ducția industrială a Greciei s-a prăbușit pur și simplu în luna iulie după închiderea băncilor. Aflați în imposibilitatea de a avea acces la bani, antreprenorii greci au fost nevoiți să oprească producția și timp de o lună industria elenă a fost para­lizată. Din altă perspectivă, în timp ce ­Tsipras și (fostul) ministru de Finanțe Varoufakis jucau poker la cacealma cu celebra Troikă (FMI, UE, Banca Cen­trală Euro­peană) și organizau un referendum perfect inutil, economia elenă era, poate cu excepția turismului, complet blocată de spectrul falimentului și ieșirii din Zona Euro. 
Concluzia de bun-simț este că această pră­bușire econo­mică singură ar trebui să fie o dovadă covârșitoare a incredibilei ires­ponsabilități a lui Alexis Tsipras și a guvernului Syriza, care într-o lună în care au pariat totul sau nimic, deoarece a generat și mai multă incertitudine economică (bursa din Atena a pierdut 16 procente în prima zi în care a fost des­chisă) și mai multă contracție, și mai mult șomaj. Și aceasta ar fi dacă presupunem că scopul guvernului Syriza și logica în care func­ționează acesta ar fi economic și social, adică dacă admitem că Syriza a urmărit în mod onest să obțină un acord care să permită redresarea mai rapidă a economiei elene pe baze mai sănătoase. Dar nu acesta a fost scopul lui Tsipras. Syriza nu are nici un interes să refacă economia Greciei pe temeiuri capitaliste, ci anticapitaliste. De aceea, “lupta” lui Tsipras și Varoufakis a avut întotdeauna resorturi și scopuri ideologice, nu economice și sociale.
Declinul social-democrației
Dacă privim structura Syriza, rămân puține dubii cu privire la natura și scopurile acestui conglomerat politic. Agențiile de presă occidentale numesc Syriza în mod delicat „o coaliție de partide radicale de stânga”. Dar cât de radicale? Syriza este relativ nou pe scena politică (a fost înființat în 2004), dar partidele care o compun nu sunt deloc noi. Toate, de la Synaspismos (partidul lui Tsipras) la Organizarea Comunistă (maoist), Stânga Muncitorească Internațio­nalistă (troțkist) și până la ecologiști se trag într-un fel sau altul din bătrânul Partid Comunist Grec (KKE), în urma a numeroase scindări și delimitări. Dar dacă KKE a rămas fidel până și astăzi stalinismului originar și luptei de clasă, Syriza s-a adaptat timpurilor (post)moderne și reprezintă o specie ­nouă de stângă radicală.
Yanis Varoufakis și-a obținut doctoratul la Universitatea Essex, unde l-a întâlnit și a fost influențat de profesorul de științe politice de orgine (bineîn­țeles) argentiniană Ernesto Laclau. Spunem „bineîn­țeles” pentru că sarcina intelectuală pe care și-a propus-o Laclau a fost să recupereze pentru stânga legitmitatea uneia din trăsăturile definitorii ale politicii argentiniene: popu­lismul.
Ceea ce propune Laclau stângii post-marxiste este renun­țarea la categoria clasică de proletariat și reunificarea stângii în spatelele unei contrucții noi - „poporul” - care să se constituie ca forță de luptă pe un nou aliniament, o nouă linie de demarcație de o parte a căreia se află poporul, iar de cealaltă ­Sistemul sau establishmentul, oricare ar fi acela. Caracterul vag al acestei delimitări este salutat ca un avantaj de gânditorul argentinian care pretinde că masele au o raționalitate proprie ce se poate opune cu succes Centrului ocupat de elita dominantă, tradițional liberală. În conse­cință, ținta luptei noii stângi radicale trebuie să fie eliminarea în totalitate a Sistemului și înlocuirea lui cu o „democrație radicală”.
Ce înseamnă de fapt „democrație radicală” este la fel de vag, dar un alt filozof/militant al stângii radicale Slavoj Zizek, ne dă un indiciu: Ținta este „democratizarea” pieței și a economiei dominate de „corpo­rații”, ceea ce nu este decât un alt termen pentru „naționali­zare”, dar o naționalizare în care statul să fie supus controlului democratic, nu cum au procedat comuniștii ultima oară.
Este puțin important dacă aceste lucruri nu au nici o noimă, important este că un număr important de oameni cred în ele. Și e vorba în primul rând de oameni educați, urbani, mulți dintre ei proveniți din mediul universitar. În Grecia, Syriza are o susținere de 85% în universități. În Spania, a fost un lector universitar - Pablo Iglesias - cel care a lansat mișcarea Podemos (Putem) pe liniile de demarcație fixate de Laclau. Inamicul declarat al Podemos este la „casta” elita privilegiată și coruptă, ieșită din Constituția franchistă din 1978. Ceea ce-și propune Podemos este să arunce peste bord întregul sistem de după 1978 și să-l înlocuiască cu o nouă formă de democrație radi­cală.
Dacă n-ar fi fost criza economică și măsurile de disciplină fiscală impuse de Uniunea Europeană, aceste mișcări ar fi rămas marginale, restrânse la spațiul academic. Dar criza a adus un nou dușman împotriva căruia stânga radicală a reușit să ralieze masele: Austeritatea.
„Cauza Europei“
Austeritatea a devenit simbolic și politic arma cu care Sistemul/elita exploatatoare asuprește Poporul democratic și, ca atare, răul absolut împotriva căruia trebuie luptat. Că Germania a fost principalul promotor al politicilor de austeritate a reprezentat un bonus pentru stânga radicală, gata oricând să arunce cu acuzații de fascism în toate direcțiile.
Tsipras a devenit, natural, portstindardul luptei antiausteritate pe întregul continent. În ianuarie, când Syriza a câști­gat alegerile, la Atena erau pre­zenți cei mai importanți repre­zen­tanți ai stângii de pe tot continentul. Victoria Syriza a devenit o victorie universală a stângii iar cauza Syriza – oprirea programelor de austeritate – a devenit cauza întregii stângi. Tsipras a fost dintru început conștient de această dimensiune pentru că el însuși a proclamat într-un articol din Le Monde: „Cauza Greciei este Cauza Europei”, cu conse­cința implicită că o victorie a ­Syriza va aduce transformarea întregii Uniuni Europene într-o Europă mai „democratică” și, evident, mai de stânga. Mulți au visat la această victorie inclusiv „cu voce tare” în articole de ­presă și emisiuni TV, până în ultima clipă, adică până în noaptea de 11 spre 12 iulie când o delegație ­germană extrem de bine pregătită până la ultimul detaliu l-a forțat pe Tsipras să capituleze cu cifrele pe masă.
Prim-ministrul grec știa că faptele și cifrele sunt împotriva lui, dar a mizat pe susținerea politică a celorlalte state debitoare și a liderilor de stânga. În final, scrie New York Times, n-a avut decât susținerea slabă lui François Hollande și a lui Matteo Renzi. Toți ceilalți au fost împotriva ștergerii datoriei și pentru austeritate, inclusiv frații de suferință Spania și Portugalia. Cel mai mult l-a luat, însă, prin surprindere pe Tsipras opoziția fermă a statelor din fostul Est comunist, iar lovitura de grație a primit-o de unde se aștepta mai puțin: De la micuța Slovenie. Pentru că, scrie NY ­Times, nu ministrul de Finanțe german, Wolfgang Shauble, a venit cu ideea unui „grexit” temporar, ci Slovenia. Shauble n-a făcut decât s-o preia și s-o pună în tăcere pe masa lui ­Tsipras.
Traversând Canalul Mânecii
Tsipras a pierdut lupta, dar stânga radicală, nu. Austeritatea a devenit și criteriu de legitimare la stânga. Astfel, liderii și partidele care au votat vreodată pentru programele de austeritate sunt condamnate la tribunalul „poporului” drept mainstream, reprezentanți ai Sistemului, trădători, neoliberali și/sau conservatori deghi­zați și supuși oprobriului public, cam cum au făcut bol­șevicii cu social-democrații ruși. Și de această dată tot social-demo­crații sunt principalele victime. În Grecia, PASOK a fost practic aneantizat de ascensiunea Syriza, iar socialiștii spanioli nu se simt deloc mai bine. În Marea Britanie, Laburiștii au pierdut lamentabil, iar în Franța, Hollande și socialiștii au scoruri abisale în vreme ce populiștii Frontului Național cresc. Singura excepție este Italia, dar acolo democrații lui Renzi se află la putere pentru că în sfârșit au reușit să convingă că pot fi mai decenți decât dreapta berlusconizată, ceea ce nu e mare lucru.
În Marea Britanie, cea mai bună probă că „spiritul Syriza” ­este viu, este Jeremy Corbyn. Acest parlamentar obscur din nordul Londrei a devenit candidatul favorit la șefia Partidului Laburist pentru că este un marxist radical fără compromis, care vrea să arunce peste bord a treia cale a lui Tony Blair. Baza partidului îl susține cu entuziasm și la fel și sindicatele, care văd în blairism cea mai mare nenorociere a socialismului britanic. S-a ajuns până acolo în discursul public încât oricine, din interiorul partidului Laburist, nu îl susține pe Corbyn, este taxat drept „blairite”, adept al austerității și, în final, insulta supremă, tory. Nimeni la stânga nu pare să observe că de-a lungul anilor, Corbyn și-a declarat simpatia și prietenia pentru toate grupările teroriste și/sau antisemite de la Hamas și Hezbollah, până la ayatollahii iranieni, regimul chavist din Venezuela și chiar oameni afliliați Ku Klux Klanului care aveau „meritul“ că se opun Israelului.
Dacă pentru Corbyn Uniunea Europeană este departe, pentru Syriza și Podemos ele reprezintă „dușmanul” care trebuie schimbat radical. Tsipras a pierdut prima rundă, dar dacă Iglesias câștigă alegerile în Spania și denunță, așa cum a promis, Tratatul de la Lisabona, atunci vom intra într-o nouă etapă a Revoluției noii stângi radicale. Pentru că într-o Europă construită pe ideea de economie de piață (socială, dar de piață) stânga radicală nu poate exista.
La destabilizarea Europei, mai poate contribui un factor: Rusia. După 12 iulie, același Slavoj Zizek scria un text lung și încâlcit în care pe lângă multele laude aduse „eroismului Syriza” îl îndemna pe Tsipras „să flirteze fără nerușinare cu Rusia și China și să le ofere rușilor o insulă în Mediterana ca bază militară doar ca să-i sperie de moarte pe strategii NATO”. Cam asta este starea de spirit a noii stângi radicale și dacă credeți că nu are nici o legătură cu România, gândiți-vă numai la mișcarea „Uniți, Salvăm”. Pericolul populist și antieuropean e mai aproape decât credem. 
România liberă
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 10753
Data de înscriere : 05/11/2012

https://amintiridespreviitor.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum