HISTORY RESTARTED: THE RETURN OF THE MACHIAVELLIAN MOMENT

Scris de Marco_polo2013 Mier Sept 23, 2015 2:19 am

http://warontherocks.com/2015/09/history-restarted-the-return-of-the-machiavellian-moment/

Early-modern European political thinkers would be alarmed by the fantasies that guide statecraft today. It is time for return to realism.

HISTORY RESTARTED: THE RETURN OF THE MACHIAVELLIAN MOMENT Machiavelli

Francis Fukuyama’s thesis that history ended with the fall of the Berlin Wall in 1989 has exercised a baleful influence upon Western foreign policy. Fukuyama, of course, argued that Western liberal democracy triumphed over communism and fascism and thus constituted the “final form of human government.”

The imposition of a liberal, democratic, norm-based global order appealed across party political lines and found enthusiastic adherents in the United States and among its key allies. Thus, Democrats like Bill Clinton, Tony Blair’s New Labour and John Howard’s Liberal Coalition government in Australia also promoted, by various means, global democratic peace, as did their twenty first century Republican, Democratic, Conservative and Labour successors. Some, like Blair and Bush, adopted a more abrasive neo-conservative stance. Others were inclined to a more emollient “liberal imperialist” posture that maintained that running the world requires the United States to work closely with allies and international institutions. Regardless, Western political elites and democratic governments subscribed to some version of this project. This progressive cosmopolitan vision prompted interventions, humanitarian or otherwise, in Asia, Africa, and the Middle East in support of what was assumed to be a universal normative orientation.

Even though the long wars in Iraq and Afghanistan exposed the limits of imposing the end of history by military means, the values associated with it lingered on in the wake of the assassination of Osama bin Laden, the brief Arab Spring of 2010 and overthrow of the Gaddafi regime in 2011, sanctioned as it was by the United Nations.

As we discuss in our article in the latest issue of International Affairs, after a quarter of a century it is now possible to assess the effectiveness of this liberal project. Its consequences have been ubiquitously disastrous. The United States has been at war for two out of every three years since 1989 and the world is by no means a safer or more integrated place. Given the evolving chaos in the Middle East and its impact on the stability of Europe, is it possible to envisage an alternative, less costly, and more prudent way to conduct international relations?

History restarted

A 19th century historicism informed Fukuyama’s thesis concerning the end of history. Progress occurred via a dialectic and in Fukuyama’s account capitalism had triumphed over rival economic models and alternative ideologies. This teleology also implied the prospect of reforming capitalism’s more inegalitarian features. History would witness capitalist democracies transformed through their participation in post-national constellations like the United Nations and the European Union. These state-transcending organizations would over time facilitate human rights, transnational justice and economic re-distribution throughout the international system.

In the aftermath of Iraq and Afghanistan, however, this teleology has yielded countervailing consequences. Intractable obstacles have appeared. The recrudescence of identity politics everywhere, Russian irredentism in the Caucasus, civil war in Ukraine, China’s emergence as a great but authoritarian power on the world stage, together with continued turmoil in the Middle East and consequent refugee flows, intimates not the end of history but the “revenge of the revisionist powers” and the return of geopolitics. History, after a brief nap, re-awakened, requiring states to reassess how they conduct themselves in an uncertain, anarchical international system where only three verities prevail, namely diplomacy, alliances, and war.

Faced with this changed reality, Western powers and regional institutions appear distracted and weak in the second decade of the 21st century. They are consistently out-maneuvered on the international stage by Russia and China, states with the will to assert their national interests. Thus, while the European Union considered the whole notion of geopolitics old-fashioned, geopolitics is happening on its doorstep.

Why have the United States and Europe lost strategic direction, and can a fragmented West recover its sense of purpose?

The 21st century world is a complex one, not susceptible to universal panaceas, and this should be the point of departure. The acknowledgement of complexity requires a return to realism in statecraft and balance, and order, in world politics rather than the promotion of abstract rights and norms. A prudent foreign policy requires the case-by-case analysis of the merits of intervention and a pragmatic assessment of its practical and moral limitations.

What, we might wonder, beyond pragmatic calculation, would such an interest-based and context-driven approach to foreign policy entail? Furthermore, how would it differ from the utopian vision of international lawyers and democratic peace theorists to fashion a world transformed into a morally acceptable, cosmopolitan, and just transnational order?

Return to reason (of state)

Contemporary understandings of international law discern that a predetermined set of axioms laid down in chapter 7 of the UN charter and developed most recently in the convention of the “responsibility to protect,” adopted by the UN General Assembly in 2009, must be fulfilled to justify the use of force. Preoccupied with an abstract, normative model adjudicated by the United Nations and international lawyers, it has lost sight of the particular and the contingent.

Effective state strategy requires a clear political aim that might deviate from axiomatic norms, especially in conditions of war. The failure of contemporary Western statesmen to address this paradox has led to global strategic confusion. In this context, it is necessary to abandon a failed liberal progressivism, and return instead to an earlier understanding of statecraft that prudently avoided utopian schemes.

Early-modern European political thinkers who defined the modern understanding of sovereignty had much to say about the relationship between the state and force. This statecraft is largely neglected in mainstream studies of international relations. Yet, attending more closely to the early modern theory of reason of state sheds an important light on the practical counsel it might provide modern Western democracies in their efforts to maintain their interests in a durably disordered world.

It was in the context of confessional division and internecine strife that the modern European unitary state emerged unsteadily from the disintegrating chrysalis of the medieval Christian realm. With it arose a new skepticism about morality, law, and order that came to be termed raison d’état, or the “reason of state.” The thinkers who outlined this political project from Niccoló Machiavelli at the start of the 16th century to the Dutch humanist Justus Lipsius at its end were notably wary of abstract moral injunctions when it came to difficult questions of war and governance. Instead they offered a distinctive counsel of prudence when considering the use of force.

Practical 16th-century guides to statecraft offered maxims rather than axioms or “norms” to address difficult cases like war. This understanding afforded practical advice to princes and republics on morality and war. It contrasts dramatically with contemporary international law and its application of a universal moral and legal standard to all cases of the use of force for humanitarian ends.

The return of the Machiavellian moment

It was Machiavelli who first drew attention to the gap between an abstract morality and the virtu required of a state if it wished to survive in a world of uncertainty. This dilemma and how to address it has obvious, but invariably overlooked, contemporary relevance.

In order to preserve the state in a sea of insecurity, rulers need both good counsel and to prepare for war. Significantly, Machiavelli’s only political work that waspublished in his lifetime, The Art of War (1521), treated military virtue as a necessary precondition for political or civil virtue. Effective rule, in other words, required a close attention to military strategy.

Machiavelli’s views on statecraft have proved controversial. Later étatist thinkers wrote in a cooler style, recognizing that Machiavelli had identified the mystery of statecraft but that it required a more nuanced application to diplomacy. This more restrained style of thought acknowledged the necessity of morally questionable behavior while simultaneously maintaining the virtue of rule for preserving and advancing the common interest.

By the end of the 16th century it was not Machiavelli but the Dutch humanist Justus Lipsius who did most to clarify this practice through a revised understanding of Roman military and political thought adapted to contemporary political needs. He taught the early modern political elite of Europe how to maintain political order and conduct internal and external war in the context of mounting confessional strife, or what we might term today politically religious or sectarian conflict. What does such counsel involve and how might it apply to contemporary statecraft?

Statecraft and Necessity

Early modern realist advice on statecraft reflected the extreme political and religious violence that devastated Europe between 1580 and 1648. This context in some ways resembles those political predicaments facing the major Western nations in the second decade of the 21st century.

In this developing idiom of statecraft, political acts were represented in terms more powerfully persuasive than justice – namely, necessity and prudence. These accept the potential for the dissolution of universal moral norms into different and sometimes competing spheres of life.

Because of its pejorative characterization as preoccupied entirely with the deliberations of government and its darker arts, this approach to rule is frequently misunderstood because that English phrase “reason of state” is an inadequate translation of the French raison and Italian ragioni. This is unfortunate because it obscures the fact that in French and Italian the phrase implies a guiding concern with the actual right of the state as the appropriate structure to preserve and sustain the common interest.

The right of the state may be expressed in terms of both the right of the state’s survival as well as the conditions for preserving or developing civic and military virtue. Such a realist understanding evinces an acute concern both with the presentation of policy that reflects the prevailing conventions of diplomacy, as well as a less obvious concern with the deliberation amongst the prince’s counselors directed to the maintenance of the state’s “right“ and its capacity to facilitate a condition of civic order and public morality.

Hence, as Lipsius averred, mixed prudence and virtue are the two principal drivers of political life, but prudence is the rudder that guides the virtues. In particular, the notion of mixed prudence offers insight into cases of war or peace and the state’s right in such decisions. Here, history and experience, rather than abstract norms, play a central role in determining a prudent course. Indeed, as Lipsius wrote, “history is the fount from which political and prudential choosing flows.”

Since the end of the Cold War, such a mixed prudential view of international politics has been honored only in the breach both by U.S. and European governments and their idealist critics. By contrast, the wise counselor to early modern monarchs recognized the danger of presenting actions in overly idealistic terms that could lead to a damaging loss of credibility. To give an example, the EU’s aspiration to expand its influence up to the border of Russia, undoubtedly fueled Putin’s reclamation of the Crimea and the Ukrainian war. Here, clearly, “the pretence” of idealism often “ignites the fires of strife” across Europe. A wise “prince” in such circumstances would prefer the mixed prudential application of the material of deliberation to the requirements of presentation. With troubling cases like Syria, Crimea and Ukraine, a wise prince would recognize that he “must do not what is beautiful to say, but what is necessary in practice.”

Conclusion

A 16th century realist would be astonished at how little prepared current statesmen in the United States and Europe are for war. Lacking knowledge of military prudence this, political class is unlikely to deliberate slowly over the reasons for the use of force or the outcome of using force. Lack of attention to history leads to the problems encountered in Syria and Iraq and a failure to appreciate, for example, either Russia’s long-term strategic interest in Eastern Europe and Caucasus or China’s in the South China Sea.

Ultimately, an appreciation of the national interest and how it may be maintained is premised on the state’s right to self-defense. In the disordered world of states, para-states, and failed states, policies based on an abstraction like the “international community” cannot achieve coherence, let alone order. Inter-state political diplomacy requires the abandonment of a failed utopian moral universalism and the return to a realist appreciation of history, past precedent, and state interest.

David Martin Jones is Associate Professor in the School of Politics and International Studies, University of Queensland. M.L.R. Smith is Professor of Strategic Theory in the Department of War Studies, King’s College, University of London. This article is adapted from their article in the issue of latest International Affairs, “Return to reason: reviving political realism in western foreign policy.”

Scris de Marco_polo2013 Mier Sept 23, 2015 2:21 am

ISTORIC REPORNIT: ÎNTOARCEREA MOMENT MACHIAVELIC

DAVID MARTIN JONES ȘI MLR SMITH

2015-09-23

Gânditori politice europene devreme-moderne ar fi alarmat de fanteziile care ghidează statecraft astăzi. Este timpul pentru a reveni la realism.

Teza lui Francis Fukuyama care istoria sa încheiat odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989 a exercitat o influență nefastă asupra politicii externe occidentale. Fukuyama, desigur, a susținut că democrația liberală occidentală triumfat asupra comunismului și fascismului și, astfel, a constituit "forma finală de guvernare umană."

Impunerea unui ordin de liberal, democratic, bazat pe norme globale apel peste liniile politice de partid și a găsit adepți entuziaști în Statele Unite și în rândul aliaților săi cheie. Astfel, Democrat, cum ar fi Bill Clinton, Tony Blair New Muncii și de guvern de coaliție liberal John Howard in Australia, de asemenea, promovat, prin diferite mijloace, a păcii democratice la nivel global, așa cum a făcut de succesorii douăzeci primul secol Republican, Democrat, conservatori și laburiști. Unii, cum ar fi Blair și Bush, a adoptat o poziție neo-conservatoare mai abraziv. Alții au fost înclinați să o mai emolient "imperialist liberal" postura care a susținut că execută lumea cere Statelor Unite să colaboreze îndeaproape cu aliații și instituții internaționale. Indiferent, elitele politice de Vest și guverne democratice subscris la o versiune a acestui proiect. Această viziune progresiv cosmopolit solicită intervenții, umanitare sau de altă natură, în Asia, Africa, și Orientul Mijlociu, în sprijinul a ceea ce sa presupus a fi o orientare normativ universal.

Chiar dacă războaiele lungi din Irak și Afganistan expuse limitele impunerea sfârșitul istoriei prin mijloace militare, a valorilor asociate cu acesta zabovit pe ca urmare a asasinării lui Osama bin Laden, scurta primăvara arabă din 2010 și răsturnarea regimul Gaddafi în 2011, sancționată așa cum a fost de Organizația Națiunilor Unite.

Așa cum vom discuta in articolul nostru in ultimul numar al Afacerilor Internaționale, după un sfert de secol, este acum posibil să se evalueze eficacitatea acestui proiect liberal. Consecințele sale au fost opereze dezastruos. Statele Unite ale Americii a fost în război pentru două din trei în trei ani din 1989, iar lumea este în nici un caz un loc mai sigur sau mai integrată. Având în vedere haosul care evoluează în Orientul Mijlociu și impactul acesteia asupra stabilității Europei, este posibil să se prevadă o alternativă, mai puțin costisitoare, și mult mai prudent să desfășoare relațiile internaționale?

Istoria repornit

A 19-lea secol istoricism informat teza Fukuyama cu privire la sfârșitul istoriei. Progress a avut loc printr-o dialectică și în contul capitalismului Fukuyama lui a triumfat asupra modelelor economice rivale și ideologii alternative. Acest teleology implicat, de asemenea, perspectiva reformării mai multe caracteristici inegalitare capitalismului. Istoria ar asista democrațiile capitaliste transformate prin participarea lor la constelații post-naționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Europeană.Aceste organizații-transcenderea de stat ar facilita în timp drepturile omului, justiție transnaționale și economice de redistribuire a lungul sistemului internațional.

Cu toate acestea, în urma Irak și Afganistan, acest teleologie a dat consecințe compensatorii. Obstacole greu de rezolvat au apărut. Recrudescența politicii de identitate peste tot, iredentismului Rusiei în Caucaz, războiul civil în Ucraina, apariția Chinei ca o putere mare, dar autoritar pe scena mondială, împreună cu turbulențelor a continuat în Orientul Mijlociu și de refugiați ca urmare a fluxurilor, sugerează nu sfârșitul istoriei dar "răzbunare a puterilor revizioniste" și revenirea geopolitică. Istorie, după o scurtă pui de somn, re-trezit, cere statelor să reevalueze modul în care acestea se comportă într-un sistem nesigur, anarhic internațional în cazul în care doar trei adevărurile prevalează, și anume diplomație, alianțe, și de război.

Confruntați cu această realitate schimbat, puterile occidentale și instituțiile regionale apar distras și slabe în a doua decadă asecolului 21. Ele sunt în mod constant out-manevrat pe scena internațională de Rusia și China, statele cu dorința de a promova interesele lor naționale. Astfel, în timp ce Uniunea Europeană a considerat întreaga noțiunea de geopolitică veche de modă, geopolitica se întâmplă pe ușă.

De ce Statele Unite și Europa a pierdut conducerea strategică, și poate o fragmentat West recupera sensul său de scop?

21 Lumea secolul este unul complex, nu sensibile la panacee universale, iar acest lucru ar trebui să fie punctul de plecare.Recunoașterea de complexitate necesită o întoarcere la realism în statecraft și echilibru, și ordinea, în politica mondială, mai degrabă decât promovarea drepturilor și a normelor abstracte. O politică externă prudentă necesită analiza de la caz la caz a fondului de intervenție și o evaluare pragmatică a limitările sale practice și morale.

Ce, am putea întreba, dincolo de calcul pragmatic, ar presupune o astfel de abordare bazată pe interese și context condus politica externă? Mai mult, cum ar fi diferite de viziunea utopica de avocați internaționale și teoreticieni de pace democratice la moda o lume transformată într-o ordine morală acceptabilă, cosmopolit, și doar transnațional?

Return to motiv (de stat)

Înțelegeri contemporane ale dreptului internațional discerne că un set predeterminat de axiome prevăzute în capitolul 7 din Carta ONU și dezvoltat cel mai recent în convenția de "responsabilitatea de a proteja", adoptată de Adunarea Generală a ONU în 2009, trebuie să fie îndeplinite pentru a justifica folosirea forței. Preocupat de un model abstract, normativ adjudecata de Națiunile Unite și avocați internaționale, acesta a pierdut din vedere particular și contingentului.

Strategie eficientă de stat necesită un obiectiv politic clar că s-ar putea abate de la normele axiomatice, mai ales în condiții de război. Eșecul de stat occidentale contemporane pentru a aborda acest paradox a dus la confuzii strategice globale. În acest context, este necesar să se renunțe la o progresivismului liberal nu a reușit, și a reveni în schimb la o înțelegere mai devreme de statecraft care a evitat cu prudență scheme utopice.

Gânditori politice europene devreme-moderne, care sunt definite înțelegerea modernă a suveranității a avut multe de spus despre relația dintre stat și forța. Acest statecraft este în mare măsură neglijată în studiile principale ale relațiilor internaționale.Cu toate acestea, participarea mai îndeaproape la teoria modernă timpurie a motiv de stat arunca o lumină important pe sfatul practic ar putea oferi democrațiile occidentale moderne în eforturile lor de a menține interesele lor într-o lume durabil dezordonate.

Acesta a fost în contextul diviziunii confesionale și fratricid ceartă că statul unitar european modern a apărut nesigur din crisalida dezintegrare ale tărâmului creștine medievale. Cu aceasta a apărut un nou scepticism despre moralitate, lege, și pentru care a ajuns să fie numit raison d'état, sau "motivul de stat." Gânditorii care a subliniat acest proiect politic de Niccolò Machiavelli, la începutul secolului al 16-lea la umanistul olandez Justus Lipsius la capătul său au fost în special abtine de încetare morale abstracte atunci cand a venit la întrebări dificile de război și de guvernare. In schimb, ei au oferit un sfat distinctiv de prudență atunci când se analizează folosirea forței.

Practic 16-lea -century ghiduri pentru statecraft maxime oferite, mai degrabă decât axiome sau "norme" de a aborda cazurile dificile, cum ar fi de război. Această înțelegere a produs sfaturi practice pentru prinți și republici pe moralitate și de război.Acesta contrastează dramatic cu dreptul internațional contemporan și aplicarea acesteia a unui standard moral și legal universal pentru toate cazurile de utilizare a forței în scopuri umanitare.

Revenirea momentului machiavelic

Acesta a fost Machiavelli care a atras în primul rând atenția asupra diferenței dintre un moralitate abstractă și Virtu necesară unui stat în cazul în care dorește să supraviețuiască într-o lume de incertitudine. Această dilemă și cum să abordeze o a trecut cu vederea evident, dar invariabil, relevanță contemporană.

În scopul de a păstra starea într-o mare de insecuritate, conducătorii au nevoie de atât de sfat bun și să se pregătească pentru război. În mod semnificativ, doar munca politică lui Machiavelli care waspublished în timpul vieții sale, Arta războiului (1521), tratat Virtutea Militară ca o condiție prealabilă necesară pentru virtute politică sau civil. Regulă eficace, cu alte cuvinte, este necesar un atenție aproape de strategie militară.

Punctele de vedere cu privire la lui Machiavelli statecraft s-au dovedit controversate. Mai târziu, gânditori Etatistul scris într-un stil rece, recunoscând că Machiavelli a identificat misterul statecraft dar că este necesar o cerere mai nuanțată a diplomației.Acest stil mai restrâns de gândire a recunoscut necesitatea de comportament moral îndoielnic menținând în același timp în același timp virtutea articolului pentru conservarea și promovarea interesului comun.

Până la sfârșitul secolului al 16-lea nu a fost Machiavelli, dar umanist olandez Justus Lipsius care a facut cel mai mult pentru a clarifica această practică printr-o înțelegere revizuit de militar roman și a gândirii politice adaptate la nevoile politice contemporane. El a învățat elita politică modernă timpurie a Europei cum de a menține ordinea politică și desfășura război interne și externe, în contextul de montare ceartă confesionale, sau ceea ce am putea numi astăzi un conflict politic religios sau sectare. Ce implică astfel de sfat și cum s-ar putea aplica la statecraft contemporane?

Statecraft și necesitate

Sfaturi devreme realist modern statecraft reflectat violența politică și religioasă extremă care a devastat Europa între 1580 și 1648. Acest context, în unele moduri seamănă aceste predictii politice cu care se confruntă națiunile majore de Vest, în al doilea deceniu al secolului 21.

În acest idiom în curs de dezvoltare de statecraft, acte politice au fost reprezentate în termeni mai puternic convingătoare decât dreptatea - și anume, necesitatea și prudență. Acestea acceptă potențialul pentru dizolvarea normelor morale universale în diferite și, uneori, concurente sferele vieții.

Datorită caracterizarea sa peiorativ ca preocupat în întregime cu deliberările guvern și artelor sale întunecate, această abordare să se pronunțe este adesea înțeles greșit pentru că limba engleză fraza "motiv de stat" este o traducere inadecvată araison franceză și italiană ragioni. Acest lucru este regretabil, pentru că ascunde faptul că, în franceză și italiană fraza presupune o preocupare de ghidare cu dreptul reală a statului ca structura corespunzătoare a păstra și susține interesul comun.

Dreptul statului poate fi exprimată atât în termeni de dreptul de supraviețuire a statului, precum și condițiile pentru conservarea sau dezvoltarea virtute civică și militare. O astfel de înțelegere realist manifestă o preocupare acută atât cu prezentarea politicii care reflectă convențiile dominante ale diplomației, precum și o preocupare mai puțin evident cu deliberare dintre consilierii prințului îndreptată spre menținerea statului "dreptate" și capacitatea sa de a facilita o condiție de ordin civic și moralității publice.

Prin urmare, așa cum a afirmat Lipsius, prudență amestecate și virtute sunt cei doi piloți principale ale vieții politice, dar prudența este cârma care ghidează virtuțile. În special, noțiunea de prudență mixt ofera o perspectiva asupra cazurilor de război sau pace și dreptul statului în astfel de decizii. Aici, istorie și experiență, mai degrabă decât normele abstracte, joacă un rol central în determinarea unui curs prudent. Într-adevăr, așa cum a scris Lipsius, "istoria este izvorul din care curge alegerea politică și prudențială."

De la sfârșitul Războiului Rece, o astfel de vedere prudențial mixt de politica internațională a fost onorat doar în încălcarea atât de SUA și guvernele europene și criticii lor idealiste. În schimb, consilierul înțelept să monarhi moderne timpurii a recunoscut pericolul de a prezenta acțiuni în termeni prea idealiste care ar putea duce la o pierdere de credibilitate daunatoare. Pentru a da un exemplu, aspirația UE de a extinde influența până la frontiera Rusiei, alimentat, fără îndoială, recuperarea lui Putin din Crimeea și războiul din Ucraina. Aici, în mod clar, "pretenția" de idealism adesea "aprinde focurile de ceartă" în întreaga Europă. Un "prinț" înțelept în astfel de circumstanțe ar prefera aplicarea prudențială mixt a materialului de deliberare la cerințele de prezentare. Cu cazuri tulburătoare, cum ar fi Siria, Crimeea și Ucraina, un prinț înțelept ar recunoaște că "trebuie să facă ceea ce nu este frumos să spun, dar ceea ce este necesar în practică."

Concluzie

A 16-lea secol realist ar fi uimiți de cât de puțin de stat curente a preparat în Statele Unite și Europa sunt pentru război. Lipsiți de cunoștințe de prudență militar acest lucru, clasa politică este puțin probabil să delibereze lent în motivele pentru folosirea forței sau la rezultatul folosirii forței. Lipsa de atenție la istoria duce la problemele întâlnite în Siria și Irak și un eșec de a aprecia, de exemplu, fie de interes strategic pe termen lung al Rusiei în Europa de Est și Caucaz sau China în Marea Chinei de Sud.

În cele din urmă, o apreciere a interesului național și modul în care pot fi menținute este fondată pe dreptul statului de a auto-apărare. În lumea dezordonată de state, para-state, și statele eșuate, politici bazate pe o abstracție ca "comunitatea internațională" nu se poate realiza coerența, să comanda singur. Inter-stat diplomație politică necesită abandonarea unui universalism moral utopic nu a reușit și revenirea la o apreciere realistă a istoriei, precedent trecut, și interesul statului.

David Martin Jones este profesor asociat la Scoala de Politici și Studii Internaționale, Universitatea din Queensland. MLR Smith este profesor de Teorie strategic in cadrul Departamentului de Studii de război, Kings College, Universitatea din Londra.Acest articol este adaptat de la articolul lor in problema de cele mai recente Afaceri Internaționale, "Întoarceți-vă la un motiv: revigorarea realism politic în politica externă vestul."

HISTORY RESTARTED: THE RETURN OF THE MACHIAVELLIAN MOMENT

HISTORY RESTARTED: THE RETURN OF THE MACHIAVELLIAN MOMENT

Google translate