SOV -“Si-n chiosc, fanfara canta…”

Scris de **Admin** Vin Mai 22, 2015 8:52 am

http://sov.ro/2015/05/22/capitolul-15-si-n-chiosc-fanfara-canta/

Motto:

“Terente, ah, Terente,

Senzatii violente.”

Miron Radu Paraschivescu – Terente

Era la amiaza. Abia ma trezisem din somn si-mi beam cafeaua pe puntea pontonului plutitor pe care il aveam legat la tarm, undeva in fata canalului Ceamurlia, pe Dunarea Veche. Acolo ma duceam an de an si-mi petreceam toata vara alaturi de bunul meu prieten, barcagiu, valet, confesor si orice altceva in afara de nevasta – “cumplitul” Terente.

Un barbat la vreo 60 de ani, uscativ, tot numai fibra. Daca pe strazile oricarui oras din tara nu ai da doi bani pe el vazundu-l cum arata, in delta era rege. Braconier celebru in tinerete, a ajuns vanator de braconieri la maturitate, lucru care a facut sa fie la fel de urat printre acestia cum eram eu de functionarii aparatului represiv al statului.

Deci, in timp ce-mi sorbeam cafeaua, palavrageam cu Terente despre tot felul de fleacuri. Un grup de vreo 30 de pelicani se roteau alene la o inaltime nu prea mare, cautandu-si un loc de pescuit, un pescarus prinsese o broasca si zbura cu ea in cioc probabil catre un cuib plin de puisori flamanzi, iar un sarpe se unduia gratios prin apa catre celalalt mal. Nimic nu prevestea vestea cumplita pe care aveam s-o primim de la un alt infocat iubitor al deltei – dl. Raduta. Acesta, in trecere fiind, ne-a vazut pe ponton si se apropiase cu barca de noi.

– Salut, baieti!, striga in timp ce-si lega barca de una dintre balustrade. Sare apoi vioi pe punte si ne strange mainile cu o fata zambitoare. Era un omulet pipiriu, continuu surescitat si cu o capacitate de munca iesita din comun. Timpul si-l impartea intre afacerile din delta, o balta de langa Bucuresti, doldora de peste, si facutul copiilor. Pe atunci avea un numar neprecizat de copii, numar care intre timp se pare ca a mai crescut cu inca 2 sau 3. Dupa ce ne strangem mainile, il invit sa stea cu noi la o cafea.

– Nu pot, ma grabesc. Am urcat doar sa va spun ca “merge” crapul si somnul pe Chilia.

Era genul de informatii pe care le impartaseam intre noi ori de cate ori aveam ocazia. Din cauza braconajului nimicitor, pestele era pe zi ce trece mai putin. Treceau zile intregi fara sa avem nicio captura, cat de cat notabila. Noi, cei cativa impatimiti ai locului, care practicam “catch and release”, am format un fel de grup care-si impartasea informatii despre locurile in care “musca” o specie sau alta de peste. Pe bratul Sf. Gheorghe erau Sorin Marin, care construise un superb sat de vacanta chiar la varsarea bratului in mare, si Cornel Gaina, care construise un hotel si niste casute la Murighiol, pe bratul Sulina eram eu, iar pe bratul Chilia, administrand zonele Matita si Periprava, era Raduta.

– Unde anume?, il intreb nerabdator.

– Peste tot, imi raspunde el. Ieri a prins Gica Popescu un somn de 83 de kg.

Toata bucuria acelei minunate amieze s-a dus dracului la aflarea vestii. Gica Popescu, un om pe care il respectasem pana atunci, mi-a devenit brusc antipatic. Invidia mi-a umflat ficatul peste masura.

– Probabil era un somn chior, a nimerit din greseala in carlig!, ii spun eu plin de oftica lui Raduta. Rade, ne strange iarasi mainile si da sa plece. Il opresc sa-l intreb in ce loc s-a intamplat nenorocirea.

– La Obrizul trei, imi raspunde Raduta si pleaca.

Va dati seama ca in mai putin de doua minute eram in barca si goneam nebuneste spre bratul Chilia. Terente pilota cu peste 130 de km la ora pe niste canaluse doar de el stiute si in mai putin de o ora eram deja la “locul faptei”. Am intins unditele si ne-am pus pe asteptat. Orele treceau unele dupa altele, fara sa avem vreo tresarire pe la vreunul din cele patru bete intinse pe mal. Il injuram in gand pe Gica, acuzandu-l ca el a stricat locul. Antipatia fata de el imi crestea cu fiecare ceas care trecea si nu se intampla nimic. Ani mai tarziu, am avut onoarea sa-l cunosc si sa-i strang mana acestui exemplu de demnitate umana, in curtea de plimbare a penitenciarului Rahova. Evident ca nu i-am spus cum mi-a distrus ficatul si cate injuraturi si-a luat pe chestia asta.

Incetul cu incetul s-a lasat seara, urma sa ne intoarcem pe intuneric. Aveam mare noroc cu Terente, asta putea sa mearga fara nicio problema pe un intuneric total sau pe o ceata de aia in care nu-ti vezi bombeurile de la pantofi. Ne strangem lansetele, pornim motorul si incepem sa ne indepartam de mal. La vreo doua sute de metri de noi, zarim un grup de lotci, sa tot fi fost vreo opt sau noua.

- Ce fac astia, Terente?

– Nu stiu, domn’ Vintu, poate au iesit la braconaj.

Ne apropiem curiosi de grupul lotcilor, in fiecare erau cate 3-4 oameni cu figuri incrancenate si duhnind a bautura. Terente se apropie de una din lotci si-l saluta pe cel de la vasle.

– Hai noroc!

– Hai noroc!, raspunde vaslasul.

– Unde va duceti la ora asta?

– Sa mutam balizele.

– Ce balize?, intreb eu usor confuz.

– Alea pe care le muta ziua ucrainenii, imi raspunde un altul din lotca.

Asa am aflat ca, ziua, ambarcatiuni ale granicerilor ucraineni mutau balizele care separau cele doua tari, cu cate 20-30 de metri inspre malul romanesc, iar noaptea satenii nostri carau acele balize inapoi inspre malul ucrainean. Faptele se petreceau in gura canalului Bistroe, acolo unde ucrainenii aveau nevoie de o suprafata mai mare, pentru a-si putea manevra vasele si incercau sa fure din teritoriul fluvial al Romaniei. Nimeni de la Bucuresti n-a scos vreun cuvant de protest. Problema a fost rezolvata de satenii nostri. Nopti la rand s-au chinuit cu mainile goale, riscand sa se scufunde sau sa fie impuscati de granicerii ucraineni. Tacuti, incrancenati, au tarait nopti la rand acele balize, care cantareau zeci sau chiar sute de kilograme, inapoi inspre malurile strainilor. Nu au acceptat sa cedeze niciun centimetru sau gram din ceea ce era tara lor.

In tot acest timp, la Bucuresti, “marii barbati de stat” au cedat cele doua mari banci, BCR si Banca Agricola, tot petrolul si 70% din rezervele de gaz si padurile austriecilor. Industria cimentului, BRD-ul si Dacia Pitesti, francezilor. Iar conducerea “de facto” a intregii tari, americanilor.

Am relatat aceasta intamplare in speranta ca austriecii, francezii, americanii le vor da macar o medalie acelor sateni care le-au aparat cu atata indarjire teritoriul nou anexat.