OHA, MARELE BARBAT - Cronica unei zile la palat

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

OHA, MARELE BARBAT - Cronica unei zile la palat

Mesaj Scris de ion_pribeagu la data de Dum Iun 07, 2015 1:58 am

https://rahoveanu.wordpress.com/2015/06/05/cronica-unei-zile-la-palat/

Radioul prinde viaţă deodată, programat să pornească la oră fixă. O voce în limba germană penetrează dureros liniştea camerei: “Aici, Deutsche Welle. E ora 9.” Printre draperiile învechite, grele şi de prost gust, vorba cuiva, se strecoară sfios o rază de soare care mângaie patul imens, cu baldachin. Brusc, mormanul care stătuse până atunci nemişcat în aşternuturile de satin începe să se mişte. Pilota este dată alene într-o parte şi de sub ea iese la iveală ditamai trupul. Ca în slow motion-urile de la TV, insul se trage spre marginea patului şi se aşează în capul oaselor. Picioarele îi cauta oarbe papucii de casă, negri, cazoni, din piele, ca cizmele Wehrmachtului. Unul dintre aceştia refuză să intre în picior şi o mişcare nefericită a calcâiului îl impinge sub pat. Mormăind nemulţumit, individul pune greoi un genunchi în pământ şi se uită după el în adâncul supatului. După ce a recuperate papucul rebel, omul avu impresia că printre păienjeni şi scame sclipeşte ceva. Se întinse pe burtă şi ajutat de alonja braţului trase obiectul sclipitor la lumină. Era o sticla de whisky, goală! O aruncă cât colo scârbit, şoptind ceva din care doar “mutter” a fost inteligibil. “Fantoma ex-ului se dă greu dusă de aici”, işi zise în gând, timp în care se ridică în picioare. Încălţat acum cu ambii papuci, el se îndreptă spre fereastă şi trase draperiile. Soarele dimineţii invadă camera imensă şi îi lumină pijamaua gri, de mătase, cu cruciuliţe ca nişte sfârleze imprimate din loc in loc, precum celor cu ursuleţi sau inimioare. În faţa ferestrei, cască adânc şi se freacă alene la prohab, apoi işi deschide larg braţele şi se întinde, trosnindu-şi oasele. Din cauza efortului scapă o băşinică. Îşi întoarce capul în stânga şi dreapta, privind fără să vadă, doar adulmecand cu plăcere si zâmbid mulţumit de sine. “Punct şi de la capăt”, îşi zise în gând. Uşor revigorat, revine lângă pat şi dezbracă bluza de pajama. Din reflex, o întinde spre spate ca şi cum un om nevăzut ar fi fost acolo sa i-o prindă, dar nu era! O aruncă pe jos, nemulţumit. Îşi scoase tacticos pantalonii pijamalei şi, ca regele, gol, se duce la toaletă. Aşezat pe tron, răsfoieşte ediţia de cu o zi în urmă a ziarului Deutsche Allemagne Zeitung căutând vreun articol despre el. Nimic! Nichts! Nothing! Abătut, îşi termină treaba pentru care s-a aşezat pe tron şi privind în pantecul vasului alb chipul i se însenină deodată. Trage apa cu un oarecare sentiment de mândrie, şoptindu-şi: „Camera lucrului bine făcut”.
După Bauernfrühstück (mic dejun), compus din pâine neagră, ochiuri, leberwurst, crenwurst, weisswurst şi ceai de Johannisbeere (coacăze), a intrat in biroul imens. Aşteptau la semnat doua mape cu documente, având post-it-uri lipite pe coperti:“Aviz pozitiv” şi “Aviz negativ”. Maha, lacheul, le citise, le pregatise, iar el nu trebuia decât să semneze. Numiri, decorări, demiteri, sute de hârţoage, doar Maha, lacheul, ştie ce şi cum. “Fără omul ăsta ce m-aş face eu?”, se întrebă retoric pe când semna şi semna şi semna… Ca primarul!
Termina într-un târziu şi se ridică din fotoliu. Deşi o mai făcuse de zeci de ori, începu un tur al imensului birou, privind pentru naiba ştie a câta oară tablourile de patrimoniu. După ce trecu pe lângă “Carul cu boi”, ochii-i care măturau pereţii se opriră la televizorul imens, parcă atunci văzându-l. Aparatul era deschis, dar avea sonorul oprit. Ca peştii într-un acvariu, cei de dincolo de ecran îşi mişcau buzele mute. Gesturile şi mimica lor îl distrară până când sub comicii involuntari a apărut o bandă galbenă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “Românii dezamăgiţi de preşedinte”. Tresări. “Alţi boi”, exclamă. Apucă telecomanda şi închise televizorul, dar străfulgerat de o idee îl redeschide. Apasă butoanele, intră în „Menu”, se duce în “Games” şi alege “Tenis”, jocul său preferat. Eliberează nasturele de la gulerul cămaşii, îşi suflecă mânecile, apucă joystick-ul şi caută în listă un tenismen virtual. Djokovic, nu! Federer, nu! Nadal, nada! Se decide greu. De la lista masculină trece la cea feminină. “Ah! Ştiu! Halep. Ea oricum nu mai bate pe nimeni în ultima perioadă, poate o înving şi eu”, îşi zise începând meciul virtual. Ţopăia de colo-colo, dând din mâină, lovind cu o rachetă imaginară, la vreo trei metri distantă de televizorul pe care se vedeau mingea, terenul de tenis şi adversarul virtual.
După vreo 30 de minute, năduşit şi roşu la faţă, se prăbuşi în fotoliu fără să fi terminat meciul. Schimbă iar televizorul din „Games” pe un post de ştiri. Premierul tocmai dă declaraţii în direct. Trece pe alt post de ştiri, dar e acelaşi personaj. La fel şi pe celelalte canale. Şeful Guvernului vorbeşte despre marile succese economice. Apăsă cu lehamite un buton al telecomenzii şi îi ia sonorul. Televizorului. „Măcar atât pot să fac”, îşi zise cu satisfacţia că a făcut mare bravadă. Mai privi câteva secunde, amuzat, mimica premierului, şi se gândea că acesta i-ar fi chiar simpatic dacă nu i-ar trimite din când în când, instituţional, o „to do list”.
Trezit din reverie, constată că trebuie să facă un duş, să se schimbe, ca să fie pregătit pentru masa de prânz. Gândi pofticios la fasolea cu ciolan comandată şi la o halba mare de bere, aburită. Era epuizat după dimineaţa plină pe care a avut-o. Se ridică oftând greu şi o luă agale spre apartament repetând “Şase saşi în şase saci”, ca să lucreze şi la dicţie. Păi, unde vrăjeală nu e,nimic nu e!
Uşa biroului se deschide brusc şi el intră în birou. Se rezemă cu spatele de capitonajul acestei, prin interior, şi râgâi din rărunchi. „Gutes Mittagessen!”(bun prânzul) Poate că ar mai fi stat aşa, râgâind, dacă soneria unuia dintre telefoanele aşezate pe masă nu-l deranja.
-Vă caută Alina, îi zise o voce de bărbat, probabil a lui Maha, lacheul. Plânge. Ce-i spun?
-Da-mi-o! ordonă scurt.
-Bună ziua! Iertaţi-mă că vă deranjez, se auzi deodată o voce de femeie vorbind printre sughiţuri.
-Alinuţa, tu nu mă deranjezi niciodată. Ce s-a-ntâmplat?
-Nu-i mai suport pe nesimţiţii ăştia de la Putere. Nişte mârlani nesuferiţi, buni numai de miştouri. Ştiţi ce mi-a zis unul azi-dimineaţă?
-Ce ţi-a zis? lălăi el.
-Că dacă-i fac un sex oral îmi dă nişte cercei. Sunt frumoşi, o să mi-i vedeţi la urechi când ne întâlnim.
-Alinuţa, nu mai pune şi tu la suflet. Ştii că sunt aroganţi! Racolări aţi mai făcut, semnături aţi mai strâns? se interesă el.
-Nimic! Merge prost.
-Spune-le şi tu că e de ochii lumii, de caterincă. Hai, linişteşte-te! Să porţi cerceii sănătoasă! Acum, te las că am treabă, o concedie el trântind receptorul în furcă. „Warum Gans”, şopti în liniştea încăperii. Reverberaţiile nu se stinseseră bine că acelaşi telefon sună din nou.
-Vă caută Vasile, se auzi iar Maha-lacheul.
-Ce vrea?
-E supărat, vorbeşte repede şi nu prea înţeleg. Desluşesc greu ce spune şi când vorbeşte normal, vă daţi seama acum! N-am înţeles decât ginere, familie, că se ajunge la el, că alta a fost înţelegerea…Ce-i spun?
– Că nu sunt! Că am o primire, ceva, găseşti tu. Trânti din nou receptorul în furcă, exclamând: Să mă mai lase!
Avea nevoie de puţină relaxare, aşa că deschise calculatorul şi intră pe Facebook. „Ce avem noi aici?”, se întrebă satisfăcut de numărul înca mare de „prieteni” şi „like”. „Băieţii lucrează din greu, mă ţin sus, nu scad”, surâse în barbă, dar faţa i se schimonosea pe măsură ce spicuia din comentariile postate pe pagina sa. „V-am votat, am stat în ploaie zece ore cu toată familia şi acum suntem foarte dezamăgiţi”, scria cineva. „Ne-aţi păcălit, aţi făcut un blat ordinar”, scria altcineva. „Ghinion!”, rosti el în gând, zâmbind malefic, „Curat ghinion!”.
Sictirit, se lăţi în fotoliu, rezemă capul de tetieră şi închise ochii. Să fi stat aşa un minut, o oră, nici el nu ştia. Ar mai fi trândăvit şi acum dacă un alt telefon, ăla negru despre al cărui al treilea buton, Gott bewahre!, vorbea ex-ul, n-ar fi sunat pătrunzător. Ridică receptorul precipitat şi o voce de femeie îi năvăli timpanul. Vorbea calm dar răspicat, în germană, Sări în picioare asudând. Bâguia doar din când în cand: “Ja”, “Nicht”, “Ich verstehe”, „”Jawohl”, “So werde ich”. Într-un final, parcă schiţând un salut, rosti cu toţi bojogii: Auf Wiedersehen! Lebe mein Kommandeur! Se prăbuşi iar în fotoliu, plin de gânduri. Nici nu se recompune bine că telefonul negru, cu butonul ăla blestemat, al treilea, sună din nou. O voce de bărbat turuia ceva în română. Nu apuca să spună decât “Da”, “Nu”, “Sigur”, “Aşa facem”. După vreo cinci minute convorbirea a luat sfârşit, iar el se scălâmbăi către peretele din faţa sa: Pisicuţul! Miau, miau, miau miau! Miau, miau, miau, miau! Un pisoiaş.
Lumina amurgului abia mai pâlpâia peste grădina palatului. Auzi voci pe aleea care-i trece pe sub fereastră şi curios, pitit după perdele, privi afară. Câţiva tineri gălăgioşi se plimbau însoţiţi de Doamna, îşi făceau selfie şi grupy, râdeau. Îşi aduse aminte cum erau ei când s-au cunoscut, tot liceeni. Ochii îi căzură pe picioarele ieşite generos de sub tivul fustei oprit mai sus de genuchi. “Gute frau!”, exclamă, propunându-şi ca diseară s-o viziteze. Visul umed îi se întrerupse brusc. Un cuc începu să cânte strident, ieşit printr-o uşiţă a ceasului vechi agăţat pe perete. Era 18:30. „Fick dich mit Kuckuck”(Ţi-ai dracu’ cu cucu vostru). Apucă furios cucul de ouă, adică cele două bile care atârnă cu lănţucuri sub ceas, şi smulse căsuţa din perete cu un urlet. De alături, Maha, lacheul, năvăli în încăpere, speriat.
– Nu mai vreau nimic care să-mi amintească de ex-ul. Cuc, sticle goale, bileţele galbene, chiloţi roz, chiştoace, păr pubian, nimic, dar nimic, nimic, nimic! Nichts! Sie verstehen?
– Ich verstand, mein Kommandeur, pocni Maha din călcâie, milităros.
Lacheul adună spărturile de pe jos, inclusiv cucul iţit pe uşiţă, împins afară de u resort care încă îl mai făcea să se bălăngăne, ca o pasăre în agonie.
Înainte să părăsească încăperea, Maha îl anunţă că cina e pregătită şi îi ceru permisiunea să dea drumul personalului acasă şi să plece şi el. I-a aprobat din cap, tăcut şi încă desfigurat de nervi. Azi vorbise deja prea mult. Zgomotul de voci, de uşi trântite şi de motoare turate îi mai sâcâiră un pic auzul, apoi o liniştete desăvârşită se aşeză în jur, ca o zăpadă proaspătă. Un miros de cârnaţi bavarezi îi excită simţul olfactiv şi îi confirmă că cina e gata. O foame venită de nicăieri îl pocni neaşteptat obligându-l să se îndrepte către sufragerie, lucrând, ca de obicei, la dicţie: “Şase şaşi în sase saci! Saşe şaşi în şaşe… Mein Gott! Ce zi obositoare!”
După ce savură îndelung cina, intră în apartamentul său, se dezbrăcă şi se duse la duş. “Deuschland uber alles” se auzea el cântând, prin uşa băii. La scurt timp, roşu ca racul, ieşi infofolit într-un halat pufos de prosop. Luă de pe pat pijamaua cu sfârleze aşezată frumos la o margine, se îmbrăcă tacticos şi ascultă atent. Linişte! O luă tip-til pe holul întunecos spre apartamentul Doamnei. Ajuns în faţa uşii văzu legat de clanţă un centimetru de croitorie. “Ups! E cu croitorul. Nu vrea să fie deranjată. E modistă, cochetă, are nevoie de aşa ceva”, gândi el. Chicoteli înabuşite străbăteau capitonajul uşii. “Damă sensibilă! Se gâdilă când îi ia ăla măsură”, îşi zise abătut şi se întoarse în camera. Se lungi în pat, trase pilota peste el şi se bucură de mângâierea satinului. Întins pe spate desfăcu braţele, întinzându-şi oasele. O băşinică scăpă sfioasă în aşternuturi. Cufundă uşor vârful nasului sub pilotă, adulmecând, plin de mulţumire de sine. “Ce zi grea!” îşi zise. O zi foarte obositoare! Între două băşini…
Gute Nacht! Süße Träume!
Sfârşit
(Acest text e un pamflet. Persoanele şi întâmplările nu au vreo legătură cu realitatea şi orice asemănare cu personaje sau fapte cunoscute este pur întâmplătoare)

ion_pribeagu

Mesaje : 156
Data de înscriere : 15/02/2013

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum