Magic of the Ancient Celts

Scris de **Admin** Mar Mai 22, 2018 10:47 pm

http://www.renegadetribune.com/magic-of-the-ancient-celts/

By J. A. MacCulloch (1911)

From The Religion of the Ancient Celts

THE Celts, like all other races, were devoted to magical practices, many of which could be used by any one, though, on the whole, they were in the hands of the Druids, who in many aspects were little higher than the shamans of barbaric tribes. But similar magical rites were also attributed to the gods, and it is probably for this reason that the Tuatha Dé Danann and many of the divinities who appear in the Mabinogion are described as magicians. Kings are also spoken of as wizards, perhaps a reminiscence of the powers of the priest king. But since many of the primitive cults had been in the hands of women, and as these cults implied a large use of magic, they may have been the earliest wielders of magic, though, with increasing civilisation, men took their place as magicians. Still side by side with the magic-wielding Druids, there were classes of women who also dealt in magic, as we have seen. Their powers were feared, even by S. Patrick, who classes the “spells of women” along with those of Druids, and, in a mythic tale, by the father of Connla, who, when the youth was fascinated by a goddess, feared that he would be taken by the “spells of women” (brichta ban). In other tales women perform all such magical actions as are elsewhere ascribed to Druids. And after the Druids had passed away precisely similar actions–power over the weather, the use of incantations and amulets, shape-shifting and invisibility, etc.–were, and still are in remote Celtic regions, ascribed to witches. Much of the Druidic art, however, was also supposed to be possessed by saints and clerics, both in the past and in recent times. But women remained as magicians when the Druids had disappeared, partly because of female conservatism, partly because, even in pagan times, they had worked more or less secretly. At last the Church proscribed them and persecuted them.

Each clan, tribe, or kingdom had its Druids, who, in time of war, assisted their hosts by magic art. This is reflected back upon the groups of the mythological cycle, each of which has its Druids who play no small part in the battles fought. Though Pliny recognises the Priestly functions of the Druids, he associates them largely with magic, and applies the name magus to them. In Irish ecclesiastical literature, drui is used as the translation of magus, e.g. in the case of the Egyptian magicians, while magi is used in Latin lives of saints as the equivalent of the vernacular druides. In the sagas and in popular tales Druidecht, “Druidism,” stands for “magic,” and slat an draoichta, “rod of Druidism,” is a magic wand. The Tuatha Dé Danann were said to have learned “Druidism” from the four great master Druids of the region whence they had come to Ireland, and even now, in popular tales, they are often called “Druids” or “Danann Druids.” Thus in Ireland at least there is clear evidence of the great magical power claimed by Druids.

That power was exercised to a great extent over the elements, some of which Druids claimed to have created. Thus the Druid Cathbad covered the plain over which Deirdre was escaping with “a great-waved sea.” Druids also produced blinding snow-storms, or changed day into night-feats ascribed to them even in the Lives of Saints. Or they discharge “shower-clouds of fire” on the opposing hosts, as in the case of the Druid Mag Ruith, who made a magic fire, and flying upwards towards it, turned it upon the enemy, whose Druid in vain tried to divert it. When the Druids of Cormac dried up all the waters in the land, another Druid shot an arrow, and where it fell there issued a torrent of water. The Druid Mathgen boasted of being able to throw mountains on the enemy, and frequently Druids made trees or stones appear as armed men, dismaying the opposing host in this way. They could also fill the air with the clash of battle, or with the dread cries of eldritch things. Similar powers are ascribed to other persons. The daughters of Calatin raised themselves aloft on an enchanted wind, and discovered Cúchulainn when he was hidden away by Cathbad. Later they produced a magic mist to discomfit the hero. Such mists occur frequently in the sagas, and in one of them the Tuatha Dé Danann arrived in Ireland. The priestesses of Sena could rouse sea and wind by their enchantments, and, later, Celtic witches have claimed the same power.

In folk-survivals the practice of rain-making is connected with sacred springs, and even now in rural France processions to shrines, usually connected with a holy well, are common in time of drought. Thus people and priest go to the fountain of Baranton in procession, singing hymns, and there pray for rain. The priest then dips his foot in the water, or throws some of it on the rocks. In other cases the image of a saint is carried to a well and asperged, as divine images formerly were, or the waters are beaten or thrown into the air. Another custom was that a virgin should clean out a sacred well, and formerly she had to be nude. Nudity also forms part of an old ritual used in Gaul. In time of drought the girls of the village followed the youngest virgin in a state of nudity to seek the herb belinuntia. This she uprooted, and was then led to a river and there asperged by the others. In this case the asperging imitated the falling rain, and was meant to produce it automatically. While some of these rites suggest the use of magic by the folk themselves, in others the presence of the Christian priest points to the fact that, formerly, a Druid was necessary as the rain producer. In some cases the priest has inherited through long ages the rain-making or tempest-quelling powers of the pagan priesthood, and is often besought to exercise them.

Causing invisibility by means of a spell called feth fiada, which made a person unseen or hid him in a magic mist, was also used by the Druids as well as by Christian saints. S. Patrick’s hymn, called Fâed Fiada, was sung by him when his enemies lay in wait, and caused a glamour in them. The incantation itself, fith-fath, is still remembered in Highland glens. In the case of S. Patrick he and his followers appeared as deer, and this power of shape-shifting was wielded both by Druids and women. The Druid Fer Fidail carried off a maiden by taking the form of a woman, and another Druid deceived Cúchulainn by taking the form of the fair Niamh. Other Druids are said to have been able to take any shape that pleased them. These powers were reflected back upon the gods and mythical personages like Taliesin or Amairgen, who appear in many forms. The priestesses of Sena could assume the form of animals, and an Irish Circe in the Rennes Dindsenchas called Dalb the Rough changed three men and their wives into swine by her spells. This power of transforming others is often described in the sagas. The children of Lir were changed to swans by their cruel stepmother; Saar, the mother of Oisin, became a fawn through the power of the Druid Fear Doirche when she rejected his love; and similarly Tuirrenn, mother of Oisin’s hounds, was transformed into a stag-hound by the fairy mistress of her husband Iollann. In other instances in the sagas, women appear as birds. These transformation tales may be connected with totemism, for when this institution is decaying the current belief in shape-shifting is often made use of to explain descent from animals or the tabu against eating certain animals. In some of these Irish shape-shifting tales we find this tabu referred to. Thus, when the children of Lir were turned into swans, it was proclaimed that no one should kill a swan. The reason of an existing tabu seemed to be sufficiently explained when it was told that certain human beings had become swans. It is not impossible that the Druids made use of hypnotic suggestion to persuade others that they had assumed another form, as Red Indian shamans have been known to do, or even hallucinated others into the belief that their own form had been changed.

By a “drink of oblivion” Druids and other persons could make one forget even the most dearly beloved. Thus Cúchulainn was made to forget Fand, and his wife Emer to forget her jealousy. This is a reminiscence of potent drinks brewed from herbs which caused hallucinations, e.g. that of the change of shape. In other cases they were of a narcotic nature and caused a deep sleep, an instance being the draught given by Grainne to Fionn and his men. Again, the “Druidic sleep” is suggestive of hypnotism, practised in distant ages and also by present-day savages. When Bodb suspected his daughter of lying he cast her into a “Druidic sleep,” in which she revealed her wickedness. In other cases spells are cast upon persons so that they are hallucinated, or are rendered motionless, or, “by the sleight of hand of soothsayers,” maidens lose their chastity without knowing it. These point to knowledge of hypnotic methods of suggestion. Or, again, a spectral army is opposed to an enemy’s force to whom it is an hallucinatory appearance–perhaps an exaggeration of natural hypnotic powers.

Druids also made a “hedge,” the airbe druad, round an army, perhaps circumambulating it and saying spells so that the attacking force might not break through. If any one could leap this “hedge,” the spell was broken, but he lost his life. This was done at the battle of Cul Dremne, at which S. Columba was present and aided the heroic leaper with his prayers.

A primitive piece of sympathetic magic used still by savages is recorded in the Rennes Dindsenchas. In this story one man says spells over his spear and hurls it into his opponent’s shadow, so that he falls dead. Equally primitive is the Druidic “sending” a wisp of straw over which the Druid sang spells and flung it into his victim’s face, so that he became mad. A similar method is used by the Eskimo angekok. All madness was generally ascribed to such a “sending.”

Several of these instances have shown the use of spells, and the Druid was believed to possess powerful incantations to discomfit an enemy or to produce other magical results. A special posture was adopted–standing on one leg, with one arm outstretched and one eye closed, perhaps to concentrate the force of the spell, but the power lay mainly in the spoken words, as we have seen in discussing Celtic formulæ of prayer. Such spells were also used by the Filid, or poets, since most primitive poetry has a magical aspect. Part of the training of the bard consisted in learning traditional incantations, which, used with due ritual, produced the magic result. Some of these incantations have already come before our notice, and probably some of the verses which Cæsar says the Druids would not commit to writing were of the nature of spells. The virtue of the spell lay in the spoken formula, usually introducing the name of a god or spirit, later a saint, in order to procure his intervention, through the power inherent in the name. Other charms recount an effect already produced, and this, through mimetic magic, is supposed to cause its repetition. The earliest written documents bearing upon the paganism of the insular Celts contain an appeal to “the science of Goibniu” to preserve butter, and another, for magical healing, runs, “I admire the healing which Diancecht left in his family, in order to bring health to those he succoured.” These are found in an eighth or ninth century MS., and, with their appeal to pagan gods, were evidently used in Christian times. Most Druidic magic was accompanied by a spell–transformation, invisibility, power over the elements, and the discovery of hidden persons or things. In other cases spells were used in medicine or for healing wounds. Thus the Tuatha Dé Danann told the Fomorians that they need not oppose them, because their Druids would restore the slain to life, and when Cúchulainn was wounded we hear less of medicines than of incantations used to stanch his blood. In other cases the Druid could remove barrenness by spells.

The survival of the belief in spells among modern Celtic peoples is a convincing proof of their use in pagan times, and throws light upon their nature. In Brittany they are handed down in certain families, and are carefully guarded from the knowledge of others. The names of saints instead of the old gods are found in them, but in some cases diseases are addressed as personal beings. In the Highlands similar charms are found, and are often handed down from male to female, and from female to male. They are also in common use in Ireland. Besides healing diseases, such charms are supposed to cause fertility or bring good luck, or even to transfer the property of others to the reciter, or, in the case of darker magic, to cause death or disease. In Ireland, sorcerers could “rime either a man or beast to death,” and this recalls the power of satire in the mouth of File or Druid. It raised blotches on the face of the victim, or even caused his death. Among primitive races powerful internal emotion affects the body in curious ways, and in this traditional power of the satire or “rime” we have probably an exaggerated reference to actual fact. In other cases the “curse of satire” affected nature, causing seas and rivers to sink back. The satires made by the bards of Gaul, referred to by Diodorus, may have been believed to possess similar powers. Contrariwise, the Filid, on uttering an unjust judgment, found their faces covered with blotches.

A magical sleep is often caused by music in the sagas, e.g., by the harp of Dagda, or by the branch carried by visitants from Elysium. Many “fairy” lullabies for producing sleep are even now extant in Ireland and the Highlands. As music forms a part of all primitive religion, its soothing powers would easily be magnified. In orgiastic rites it caused varying emotions until the singer and dancer fell into a deep slumber, and the tales of those who joined in a fairy dance and fell asleep, awaking to find that many years had passed, are mythic extensions of the power of music in such orgiastic cults. The music of the Filid had similar powers to that of Dagda’s harp, producing laughter, tears, and a delicious slumber, and Celtic folk-tales abound in similar instances of the magic charm of music.

We now turn to the use of amulets among the Celts. Some of these were symbolic and intended to bring the wearer under the protection of the god whom they symbolised. As has been seen, a Celtic god had as his symbol a wheel, probably representing the sun, and numerous small wheel discs made of different materials have been found in Gaul and Britain. These were evidently worn as amulets, while in other cases they were offered to river divinities, since many are met with in river beds or fords. Their use as protective amulets is shown by a stele representing a person wearing a necklace to which is attached one of these wheels. In Irish texts a Druid is called Mag Ruith, explained as magus rotarum, because he made his Druidical observations by wheels. This may point to the use of such amulets in Ireland. A curious amulet, connected with the Druids, became famous in Roman times and is described by Pliny. This was the “serpents’ egg,” formed from the foam produced by serpents twining themselves together. The serpents threw the “egg” into the air, and he who sought it had to catch it in his cloak before it fell, and flee to a running stream, beyond which the serpents, like the witches pursuing Tam o’ Shanter, could not follow him. This “egg” was believed to cause its owner to obtain access to kings or to gain lawsuits, and a Roman citizen was put to death in the reign of Claudius for bringing such an amulet into court. Pliny had seen this “egg.” It was about the size of an apple, with a cartilaginous skin covered with discs. Probably it was a fossil echinus, such as has been found in Gaulish tombs. Such “eggs” were doubtless connected with the cult of the serpent, or some old myth of an egg produced by serpents may have been made use of to account for their formation. This is the more likely, as rings or beads of glass found in tumuli in Wales, Cornwall, and the Highlands are called “serpents’ glass” (glain naidr), and are believed to be formed in the same way as the “egg.” These, as well as old spindle-whorls called “adder stones” in the Highlands, are held to have magical virtues, e.g. against the bite of a serpent, and are highly prized by their owners.

Pliny speaks also of the Celtic belief in the magical virtues of coral, either worn as an amulet or taken in powder as a medicine, while it has been proved that the Celts during a limited period of their history placed it on weapons and utensils, doubtless as an amulet. Other amulets–white marble balls, quartz pebbles, models of the tooth of the boar, or pieces of amber, have been found buried with the dead. Little figures of the boar, the horse, and the bull, with a ring for suspending them to a necklet, were worn as amulets or images of these divine animals, and phallic amulets were also worn, perhaps as a protection against the evil eye.

A cult of stones was probably connected with the belief in the magical power of certain stones, like the Lia Fail, which shrieked aloud when Conn knocked against it. His Druids explained that the number of the shrieks equalled the number of his descendants who should be kings of Erin. This is an ætiological myth accounting for the use of this fetich-stone at coronations. Other stones, probably the object of a cult or possessing magical virtues, were used at the installation of chiefs, who stood on them and vowed to follow in the steps of their predecessors, a pair of feet being carved on the stone to represent those of the first chief. Other stones had more musical virtues–the “conspicuous stone” of Elysium from which arose a hundred strains, and the melodious stone of Loch Láig. Such beliefs existed into Christian times. S. Columba’s stone altar floated on the waves, and on it a leper had crossed in the wake of the saint’s coracle to Erin. But the same stone was that on which, long before, the hero Fionn had slipped.

Connected with the cult of stones are magical observances at fixed rocks or boulders, regarded probably as the abode of a spirit. These observances are in origin pre-Celtic, but were practised by the Celts. Girls slide down a stone to obtain a lover, pregnant women to obtain an easy delivery, or contact with such stones causes barren women to have children or gives vitality to the feeble. A small offering is usually left on the stone. Similar rites are practised at megalithic monuments, and here again the custom is obviously pre-Celtic in origin. In this case the spirits of the dead must have been expected to assist the purposes of the rites, or even to incarnate themselves in the children born as a result of barren women resorting to these stones. Sometimes when the purpose of the stones has been forgotten and some other legendary origin attributed to them, the custom adapts itself to the legend. In Ireland many dolmens are known, not as places of sepulture, but as “Diarmaid and Grainne’s beds”–the places where these eloping lovers slept. Hence they have powers of fruitfulness and are visited by women who desire children. The rite is thus one of sympathetic magic.

Holed dolmens or naturally pierced blocks are used for the magical cure of sickness both in Brittany and Cornwall, the patient being passed through the hole. Similar rites are used with trees, a slit being often made in the trunk of a sapling, and a sickly child passed through it. The slit is then closed and bound, and if it joins together at the end of a certain time, this is a proof that the child will recover. In these rites the spirit in stone or tree was supposed to assist the process of healing, or the disease was transferred to them, or, again, there was the idea of a new birth with consequent renewed life, the act imitating the process of birth. These rites are not confined to Celtic regions, but belong to that universal use of magic in which the Celts freely participated.

Since Christian writers firmly believed in the magical powers of the Druids, aided however by the devil, they taught that Christian saints had miraculously overcome them with their own weapons. S. Patrick dispelled snow-storms and darkness raised by Druids, or destroyed Druids who had brought down fire from heaven. Similar deeds are attributed to S. Columba and others. The moral victory of the Cross was later regarded also as a magical victory. Hence also lives of Celtic saints are full of miracles which are simply a reproduction of Druidic magic–controlling the elements, healing, carrying live coals without hurt, causing confusion by their curses, producing invisibility or shape-shifting, making the ice-cold waters of a river hot by standing in them at their devotions, or walking unscathed through the fiercest storms. They were soon regarded as more expert magicians than the Druids themselves. They may have laid claim to magical powers, or perhaps they used a natural shrewdness.

in such a way as to suggest magic. But all their power they ascribed to Christ. “Christ is my Druid”–the true miracle-worker, said S. Columba. Yet they were imbued with the superstitions of their own age. Thus S. Columba sent a white stone to King Brude at Inverness for the cure of his Druid Broichan, who drank the water poured over it, and was healed. Soon similar virtues were ascribed to the relies of the saints themselves, and at a later time, when most Scotsmen ceased to believe in the saints, they thought that the ministers of the kirk had powers like those of pagan Druid and Catholic saint. Ministers were levitated, or shone with a celestial light, or had clairvoyant gifts, or, with dire results, cursed the ungodly or the benighted prelatist. They prophesied, used trance-utterance, and exercised gifts of healing. Angels ministered to them, as when Samuel Rutherford, having fallen into a well when a child, was pulled out by an angel. The substratum of primitive belief survives all changes of creed, and the folk impartially attributed magical powers to pagan Druid, Celtic saints, old crones and witches, and Presbyterian ministers.

Magic of the Ancient Celts 38925cfb13278564b0b0e6d6d4d4f391-e1526928036868-800x445

Magia celților antici

De JA MacCulloch (1911) de
la religia celtilor antice

Celții, asemenea tuturor celorlalte rase, erau dedicați practicilor magice, multe dintre ele putând fi folosite de oricine, deși, în ansamblu, erau în mâinile Druizilor, care, în multe privințe, erau puțin mai înalți decât șamanii barbare. Dar asemenea rituri magice au fost atribuite și zeilor, și probabil din acest motiv Tuatha Dé Danann și multe dintre divinitățile care apar în Mabinogion sunt descriși ca magicieni. Regii sunt, de asemenea, vorbitori de vrăjitori, poate o reminiscență a puterilor împăratului preot. Dar, deoarece multe dintre cultele primitive fuseseră în mâinile femeilor și, deoarece aceste culte implicau o mare folosire a magiei, s-ar putea să fi fost cel mai devreme purtător al magiei, cu toate acestea, odată cu creșterea civilizației, bărbații și-au luat locul ca magicieni. Totuși, alături de druizii magicieni, erau clase de femei care se ocupau de magie, după cum am văzut. Puterile lor s-au temut, chiar și de S. Patrick, care clasifică "vrăjile femeilor" împreună cu cele ale druizilor și, într-o poveste mitică, de tatăl lui Connla, care, atunci când tineretul era fascinat de o zeiță, că el va fi luat de "vrăjile femeilor" ( interdicția brichta). În alte povești, femeile efectuează toate acțiunile magice pe care le atribuie altundeva druidilor. Și după ce druizii au dispărut exact aceleași acțiuni - puterea asupra vremii, folosirea incantelor și amuletelor, schimbarea formei și invizibilitatea etc. - au fost, și încă sunt în regiuni celtice îndepărtate, atribuite vrăjitoarelor. Cu toate acestea, o mare parte din arta druidică trebuia să fie deținută de sfinți și de clerici, atât în trecut, cât și în ultima vreme. Dar femeile au rămas ca niște magicieni când druizii au dispărut, în parte din cauza conservatorismului feminin, parțial pentru că, chiar și în vremuri păgâne, au lucrat mai mult sau mai puțin în secret. În cele din urmă, Biserica le-a interzis și le-a persecutat.

Fiecare clan, trib sau împărăție a avut Druizii săi, care, în timp de război, și-au asistat gazdele prin arta magică. Acest lucru se reflectă asupra grupurilor din ciclul mitologic, fiecare dintre ele având Druizii săi care nu joacă nici un rol mic în bătăliile luptate. Deși Pliniu recunoaște funcțiile preoțești ale druizilor, le asociază în mare măsură cu magia și le aplică numele magus . În literatura ecleziastică irlandeză, drui este folosit ca traducere a magului , de exemplu în cazul magicienilor egipteni, în timp ce magi este folosit în viața latină a sfinților ca echivalentul druidelor vernaculare . În sagețile și în povestile populare Druidecht , "druidismul", înseamnă "magie", și slat a draoichta , "tijă de druidism", este o baghetă magică. Se spune că Tuatha Dé Danann au învățat "druidismul" de la cei patru mari druizi maeștrii din regiune de unde veniseră în Irlanda și chiar și acum, în povestiri populare, sunt adesea numiți "druizi" sau "Druani Danann". în Irlanda cel puțin există dovezi clare despre puterea magică mare revendicată de druizi.

Această putere a fost exercitată în mare măsură asupra elementelor, dintre care druidii au pretins că au creat. Astfel, druidul Cathbad a acoperit câmpia pe care Deirdre o scapă cu "o mare marionetă". Druizii au produs de asemenea furtuni de zăpadă orbite sau au schimbat ziua în fapte de noapte atribuite lor chiar și în Viața sfinților. Sau aruncă "nori de foc" pe gazdele opuse, ca în cazul lui Druid Mag Ruith, care a făcut un foc magic și a zburat spre el, a întors-o asupra inamicului, al cărui Druid în zadar a încercat să-l deturneze aceasta. Când druizii din Cormac au uscat toate apele din țară, un alt Druid a împușcat o săgeată și, acolo unde a căzut, a dat un torent de apă. Druidul Mathgen sa lăudat că ar fi putut să arunce munți împotriva inamicului, și de cele mai multe ori Druizii făceau arbori sau pietre să apară ca oameni înarmați, dezamăgând gazda adversă în acest fel. Ar putea, de asemenea, să umple aerul cu ciocnirea bătăliei sau cu strigătele groaznice ale lucrurilor înalte. Puteri similare sunt atribuite altor persoane. Fiicele lui Calatin s-au ridicat sus pe un vânt fermecat și au descoperit Cúchulainn când a fost ascuns de Cathbad. Mai târziu, au produs o ceață magică pentru a-și dezamăgi eroul. Astfel de cești se întâlnesc frecvent în segmente și în unul dintre ei Tuatha Dé Danann a sosit în Irlanda. Preotesele din Sena puteau provoca mare și vânt prin vrăjitoriile lor și, mai târziu, vrăjitoarele celtice au revendicat aceeași putere. și a descoperit Cúchulainn când a fost ascuns de Cathbad. Mai târziu, au produs o ceață magică pentru a-și dezamăgi eroul. Astfel de cești se întâlnesc frecvent în segmente și în unul dintre ei Tuatha Dé Danann a sosit în Irlanda. Preotesele din Sena puteau provoca mare și vânt prin vrăjitoriile lor și, mai târziu, vrăjitoarele celtice au revendicat aceeași putere. și a descoperit Cúchulainn când a fost ascuns de Cathbad. Mai târziu, au produs o ceață magică pentru a-și dezamăgi eroul. Astfel de cești se întâlnesc frecvent în segmente și în unul dintre ei Tuatha Dé Danann a sosit în Irlanda. Preotesele din Sena puteau provoca mare și vânt prin vrăjitoriile lor și, mai târziu, vrăjitoarele celtice au revendicat aceeași putere.

La supraviețuirea populației practica producerii ploilor este legată de izvoarele sacre, iar chiar și acum, în Franța, procesiuni la altare, de obicei legate de un binecunoscut fântâni, sunt comune în timpul secetei. Astfel oamenii și preotul merg la fântâna din Baranton în procesiune, cântă imnuri și se roagă acolo pentru ploaie. Preotul își scufundă piciorul în apă sau aruncă ceva pe pietre. În alte cazuri, imaginea unui sfânt este transportată într-o fantă și asperged, așa cum au fost anterior imaginile divine sau apele sunt bate sau aruncate în aer. Un alt obicei a fost că o fecioară ar trebui să curețe un fântână sacră, iar înainte ea trebuia să fie nudă. Nuditatea face de asemenea parte dintr-un vechi ritual folosit în Galia. În timpul secetei fetele din sat au urmat pe cea mai tânără fecioară într-o stare de nuditate să caute belinuntia. Aceasta a dezrădăcinat, apoi a fost condusă spre un râu și acolo a fost împovărat de ceilalți. În acest caz, aspergerul imita ploaia care se încadrează și trebuia să o producă în mod automat. În timp ce unele dintre aceste rituri sugerează folosirea magiei de către poporul însuși, în altele prezența preotului creștin atrage atenția asupra faptului că, anterior, un Druid era necesar ca producător de ploaie. În unele cazuri, preotul a moștenit, de-a lungul veacurilor, puterile de producere a ploii sau de cădere a preoției păgâne și este adesea rugat să le exercite.

Cauzând invizibilitatea printr-o vrajă numită feth fiada , care a făcut o persoană nevăzută sau ascunsă într-o ceață magică, a fost folosită și de druizi și de sfinți creștini. Imnul lui S. Patrick, numit Fâed Fiada , a fost cântat de el când dușmanii lui au fost în așteptare și au provocat o strălucire în ele. Însuși încurajarea , în sine , este încă amintit în Glens din Highland. În cazul lui S. Patrick el și urmașii săi au apărut ca cerbi și această putere de schimbare a formei a fost folosită atât de druizi, cât și de femei. Druidul Fer Fidail a dus o fată luând forma unei femei și un alt Druid la înșelat pe Cúchulainn luând forma Niamh-ului. Alți druizi se spune că au reușit să ia orice formă care le-a plăcut. Aceste puteri s-au reflectat înapoi asupra zeilor și personajele miticului precum Taliesin sau Amairgen, care apar în multe forme. Preotesele din Sena puteau să-și asume forma de animale și o Circă irlandeză în Rennes Dindsenchas numit Dalb the Rough a schimbat trei bărbați și soțiile lor în porci de vrăjile ei. Această putere de transformare a altora este adesea descrisă în sageți. Copiii lui Lir au fost transformați în lebede de către mama lor crudă; Saar, mama lui Oisin, a devenit o fetiță prin puterea Druir Fear Doirche când a respins dragostea sa; și, în mod similar, Tuirrenn, mama câinilor lui Oisin, a fost transformată într-un cățel de stâncă de către amanta de zână a soțului ei Iollan. În alte cazuri, în sagete, femeile apar ca păsări. Aceste povești de transformare pot fi asociate cu totemismul, pentru că atunci când această instituție distruge credința actuală în schimbarea formei este adesea folosită pentru a explica coborârea de la animale sau tabu împotriva mâncării anumitor animale. În unele dintre aceste povești irlandeze care schimbă forma, găsim acest tabu. Prin urmare, când copiii din Lir au fost transformați în lebede, sa proclamat că nimeni nu ar trebui să omoare o lebădă. Motivul unui tabu existent părea să fie suficient de bine explicat când i sa spus că anumite ființe umane au devenit lebede. Nu este imposibil ca druizii să folosească sugestia hipnotică pentru a convinge pe alții că au preluat o altă formă, așa cum s-au făcut cunoscuți șamanii indieni roșii, sau chiar a halucinat pe alții în convingerea că forma lor proprie a fost schimbată.

Printr-o "băutură de uitare" druizii și alte persoane ar putea face pe cineva să uite chiar și pe cei dragi iubiți. Astfel, Cúchulainn a fost uitat să-l uite pe Fand, iar soția lui Emer să-i uite gelozia. Aceasta este o reminiscență a băuturilor puternice preparate din ierburi care au provocat halucinații, de exemplu cel al schimbării formei. În alte cazuri au fost de natură narcotică și au cauzat un somn adânc, un exemplu fiind proiectul dat de Grainne lui Fionn și oamenilor săi. Din nou, "somnul Druidic" este sugestiv pentru hipnotism, practicat în vremuri îndepărtate și, de asemenea, de sălbatici de astăzi. Când Bodb a suspectat-o pe fiica sa de a minți, a aruncat-o într-un "somn Druidic", în care și-a dezvăluit răutatea. În alte cazuri, vrăjile sunt aruncate asupra persoanelor astfel încât acestea să fie halucinați sau să fie făcute nemișcate sau, "prin mânia de mână a omorâtorilor", fecioarele își pierd castitatea fără să o cunoască. Acestea indică cunoașterea metodelor hipnotice de sugestie. Sau, din nou, o armată spectrală se opune forței unui vrăjmaș căruia îi este o aparență halucinantă - poate o exagerare a puterilor naturale hipnotice.

Druizii au făcut, de asemenea, un "gard viu", o trupă aeriană , rotunjită de o armată, probabil circumamblatând-o și spunând vrăji, astfel încât forța atacantă să nu se desprindă. Dacă cineva ar putea sări pe acest "gard viu", vraja a fost spartă, dar și-a pierdut viața. Aceasta a fost făcută la bătălia de la Cul Dremne, la care a participat S. Columba, ajutându-i pe rugătorii eroici cu rugăciunile sale.

O piesă primitivă de magie simpatică folosită încă de sălbatici este înregistrată în Rennes Dindsenchas . În această poveste un om spune vrăji peste sulița lui și o aruncă în umbra adversarului său, astfel încât să cadă mort. La fel de primitiv, Druidicul "trimite" o bucată de paie pe care Druidul a cântat vrăji și la aruncat în fața victimei, astfel încât a devenit supărat. O metodă similară este folosită de angekokul eschimos . Toată nebunie a fost în general atribuită unei astfel de "trimiteri".

Mai multe dintre aceste cazuri au arătat folosirea vrăjilor, iar Druidul a fost crezut că posedă incantații puternice pentru a descuraja un dușman sau pentru a produce alte rezultate magice. O postură specială a fost adoptată - stând pe un picior, cu brațul întins și cu un ochi închis, poate pentru a concentra puterea vrăjii, dar puterea era în principal în cuvintele rostite, așa cum am văzut în discutarea formulării celtice a rugăciunii. Astfel de vrăji au fost de asemenea folosite de Filid, sau poeți, deoarece cea mai primitivă poezie are un aspect magic. O parte din antrenamentul bardului a constat în învățarea incantațiilor tradiționale, care, folosite cu ritualul potrivit, au produs rezultatul magic. Unele dintre aceste incantații au venit deja înaintea observației noastre și, probabil, unele dintre versetele pe care Cezar le spune că Druizii nu s-ar fi angajat să scrie au fost de natura vrăjilor. Virtutea vrăjii stă în formula vorbită, de obicei introducând numele unui dumnezeu sau spirit, mai târziu un sfânt, pentru a-și procura intervenția, prin puterea inerentă numelui. Alte farmec recapitulă un efect deja produs, iar acest lucru, prin magia mimetică, ar trebui să provoace repetarea acestuia. Cele mai vechi documente scrise cu privire la păgânismul celților insulți conțin un apel la "știința lui Goibniu" pentru păstrarea untului, iar altul, pentru o vindecare magică, alerga, "admir felul de vindecare pe care Diancecht la lăsat în familia sa, pentru a aduce sănătate celor pe care ia ajutat". Acestea se găsesc într-un stat al optulea sau al nouălea din Statele Unite și, cu apelul lor către zei păgâni, erau evident folosite în vremurile creștine. Majoritatea magiei druidice au fost însoțite de o transformare a vrăjilor, de invizibilitate, de putere asupra elementelor și de descoperirea unor persoane sau lucruri ascunse. În alte cazuri, vrăji au fost folosiți în medicină sau pentru vindecarea rănilor. Astfel, Tuatha Dé Danann le-a spus Fomorienilor că nu trebuie să se opună lor, pentru că druizii lor ar readuce la viață pe cei uciși, iar când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie. pentru a aduce sănătate celor pe care le-a succedat. "Acestea se găsesc într-un stat al optulea sau al nouălea din Statele Unite și, cu apelul lor către zei păgâni, au fost folosiți în mod evident în vremurile creștine. Majoritatea magiei druidice au fost însoțite de o transformare a vrăjilor, de invizibilitate, de putere asupra elementelor și de descoperirea unor persoane sau lucruri ascunse. În alte cazuri, vrăji au fost folosiți în medicină sau pentru vindecarea rănilor. Astfel, Tuatha Dé Danann le-a spus Fomorienilor că nu trebuie să se opună lor, pentru că druizii lor ar readuce la viață pe cei uciși, iar când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie. pentru a aduce sănătate celor pe care le-a succedat. "Acestea se găsesc într-un stat al optulea sau al nouălea din Statele Unite și, cu apelul lor către zei păgâni, au fost folosiți în mod evident în vremurile creștine. Majoritatea magiei druidice au fost însoțite de o transformare a vrăjilor, de invizibilitate, de putere asupra elementelor și de descoperirea unor persoane sau lucruri ascunse. În alte cazuri, vrăji au fost folosiți în medicină sau pentru vindecarea rănilor. Astfel, Tuatha Dé Danann le-a spus Fomorienilor că nu trebuie să se opună lor, pentru că druizii lor ar readuce la viață pe cei uciși, iar când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie. Majoritatea magiei druidice au fost însoțite de o transformare a vrăjilor, de invizibilitate, de putere asupra elementelor și de descoperirea unor persoane sau lucruri ascunse. În alte cazuri, vrăji au fost folosiți în medicină sau pentru vindecarea rănilor. Astfel, Tuatha Dé Danann le-a spus Fomorienilor că nu trebuie să se opună lor, pentru că druizii lor ar readuce la viață pe cei uciși, iar când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie. Majoritatea magiei druidice au fost însoțite de o transformare a vrăjilor, de invizibilitate, de putere asupra elementelor și de descoperirea unor persoane sau lucruri ascunse. În alte cazuri, vrăji au fost folosiți în medicină sau pentru vindecarea rănilor. Astfel, Tuatha Dé Danann le-a spus Fomorienilor că nu trebuie să se opună lor, pentru că druizii lor ar readuce la viață pe cei uciși, iar când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie. și când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie. și când Cúchulainn a fost rănit, auzim mai puține medicamente decât incantații folosite pentru a-și înăbuși sângele. În alte cazuri, druidul ar putea elimina lipsa de vrăjitorie.

Supraviețuirea credinței în vrăjile dintre popoarele celtice moderne este o dovadă convingătoare a utilizării lor în vremuri păgâne și aruncă lumină asupra naturii lor. În Bretania sunt predate în anumite familii și sunt atent păzite de cunoștințele altora. Numele sfinților în locul zeilor vechi se găsesc în ele, dar în unele cazuri bolile sunt adresate ca ființe personale. În Highlands se găsesc farmece asemănătoare și sunt adesea predate de la bărbat la feminin și de la femeie la bărbat. Ele sunt, de asemenea, în uz comun în Irlanda. Pe lângă bolile vindecătoare, astfel de farmece ar trebui să provoace fertilitate sau să aducă noroc sau chiar să transfere proprietățile altora la reciter sau, în cazul magiei mai întunecate, să provoace moartea sau boala. În Irlanda, vrăjitorii puteau "să omoare fie un om, fie o fiară, Dosar sau Druid. A ridicat pată pe fața victimei sau chiar a cauzat moartea. Dintre rasele primitive, emoțiile interne puternice afectează corpul în moduri curioase, iar în această putere tradițională a satirei sau a "rimei" avem probabil o referință exagerată la realitate. În alte cazuri, "blestemul satirei" a afectat natura, cauzând mările și râurile să se scufunde. Satirii făcuți de bariții din Gaul, la care se face referire prin Diodor, s-ar fi putut crede că posedă puteri similare. Dimpotrivă, Filid , la pronunțarea unei judecăți nedrepte, și-a găsit fețele acoperite cu pată.

Un somn magic este adesea cauzat de muzica din sagas, de exemplu prin harpa lui Dagda sau prin ramura purtata de vizitatori din Elysium. Multe spirite de "zână" pentru producerea somnului sunt deja prezente în Irlanda și în zonele Highlands. Pe măsură ce muzica formează o parte a întregii religii primitive, puterile ei liniștitoare ar putea fi ușor amplificate. În ritualuri orgiastice a provocat emoții variate până când cântăreața și dansatorul au căzut într-o adormire profundă, iar povestile celor care s-au alăturat într-un dans de basm și au adormit, trezindu-se că au trecut mulți ani, sunt extensii mitologice ale puterii muzicii în astfel de culte orgiastice. Muzica lui Filid avea puteri asemănătoare cu cele ale harfei lui Dagda, producând râsete, lacrimi și un somnoros delicios, iar poveștile celtice abundă în momente similare ale farmecului magic al muzicii.

Acum ne îndreptăm spre folosirea amuletelor printre celți. Unele dintre acestea erau simbolice și intenționau să aducă purtătorul sub protecția zeului pe care l-au simbolizat. După cum sa văzut, un zeu celtic a avut ca simbol al său o roată, probabil reprezentând soarele, și numeroase discuri de roți mici realizate din diferite materiale au fost găsite în Galia și Marea Britanie. Acestea erau pur și simplu purtate ca amulete, în timp ce în alte cazuri erau oferite divinităților râurilor, deoarece mulți sunt întâlniți în râuri sau borduri. Utilizarea lor ca amulete de protecție este arătată de o stea reprezentând o persoană purtând un colier la care este atașată una din aceste roți. În textele irlandeze, un Druid este numit Mag Ruith, explicat ca magus rotarum, pentru că a făcut observațiile Druidice pe roți. Acest lucru ar putea indica folosirea unor astfel de amulete în Irlanda. Un amulet curios, legat de druizi, a devenit faimos în epoca romană și este descris de Plinius. Acesta a fost "oul șerpilor", format din spuma produsă de șerpi care se strângeau împreună. Șerpii au aruncat "oul" în aer și cel care îl căuta a trebuit să-l prindă în mantie înainte de a cădea și să fugă într-un curs de apă, dincolo de care șerpii, ca vrăjitoarele care-l urmăreau pe Tam o Shanter, urmareste-l. Acest "ou" sa crezut că îi determină pe proprietar să obțină acces la regii sau să obțină procese, iar un cetățean roman a fost omorât în timpul domniei lui Claudius pentru că a adus un astfel de amulet în instanță. Pliny vedea acest "ou". Era vorba de mărimea unui măr, cu o piele cartilagină acoperită cu discuri. Probabil a fost un echinus fosil, așa cum a fost găsit în mormintele galice. O astfel de "ouă" erau, fără îndoială, legate de cultul șarpelui sau un mit vechi al unui ou produs de șerpi poate fi folosit pentru a-și explica formarea. Acest lucru este cu atât mai probabil, deoarece inele sau margele de sticlă găsite în tumuli din Țara Galilor, Cornwall și Highlands sunt numite "sticlă de șerpi" (glair naidr ), și se crede că sunt formate în același mod ca și "oul". Acestea, precum și viermele vechi, denumite "pietre adder" în Highlands, sunt considerate a avea virtuți magice, de exemplu împotriva mușcăturii un șarpe și sunt foarte apreciați de proprietarii lor.

Pliny vorbește și despre credința celtică în virtuțile magice ale coralului, fie purtate ca un amulet, fie luate în pulbere ca un medicament, în timp ce sa demonstrat că, în timpul unei perioade limitate de istorie, celții l-au pus pe arme și vase, fără îndoială ca un amulet. Alte amulete - bile de marmură albă, pietricele de cuart, modele de dinți de mistreți sau bucăți de chihlimbar, au fost găsite îngropate cu morții. Micile figuri ale mistrețului, calului și taurului, cu un inel de suspendare a acestora la un colier, erau purtate ca amulete sau imagini ale acestor animale divine, iar amuletele falice erau de asemenea purtate, poate ca o protecție împotriva ochilor răi.

Un cult de pietre a fost probabil legat de credința în puterea magică a anumitor pietre, cum ar fi Lia Fail, care strigă cu voce tare când Conn bate împotriva ei. Druizii săi au explicat că numărul strigătelor a egalat numărul descendenților săi care ar trebui să fie regii lui Erin. Acesta este un mit ætiologic care contabilizeazæ folosirea acestui piatr de fetif la încoronæri. Alte pietre, probabil obiectul unui cult sau posedând virtuți magice, au fost folosite la instalarea șefilor, care stăteau pe ei și au promis să urmeze în treptele predecesorilor lor, o pereche de picioare fiind sculptate pe piatră pentru a reprezenta cele ale primul șef. Alte pietre aveau mai multe virtuți muzicale - "piatra proeminentă" a lui Elysium din care s-au ridicat o sută de tulpini și piatra melodioasă a lui Loch Láig. Astfel de credințe au existat în vremurile creștine. S. Altarul de piatră al lui Columba plutea pe valuri, iar pe ea, un lepră, traversase, în urma coralului sfântului, lui Erin. Dar aceeași piatră era aceea pe care, cu mult timp înainte, eroul pe care Fionn l-a alunecat.

Conectate cu cultul pietrelor sunt observații magice la stânci fixe sau bolovani, considerate probabil ca adăpost al unui spirit. Aceste observații sunt de origine pre-celtică, dar au fost practicate de către celții. Fetele alunecă o piatră pentru a obține un amant, femeile însărcinate pentru a obține o livrare ușoară, sau contactul cu astfel de pietre face ca femeile goale să aibă copii sau dau vitalitate celor slabi. O mică ofertă este de obicei lăsată pe piatră. Ritualuri similare sunt practicate la monumentele megalitice, iar aici, din nou, obiceiul este, în mod evident, pre-celtic. În acest caz, spiritele morților ar fi trebuit să asiste la scopurile ritualurilor sau chiar să se întrupă în copiii născuți ca urmare a femeilor goale care recurg la aceste pietre. Uneori, când scopul pietrelor a fost uitat și o altă origine legendară le-a fost atribuită, obiceiul se adaptează la legendă. În Irlanda sunt cunoscute multe dolmene, nu ca locuri de sepultură, ci ca "paturile lui Diarmaid și Grainne" - locurile în care acești iubiți de eloping dormeau. Prin urmare, ei au puteri de rodnicitate și sunt vizitați de femei care doresc copii. Ritul este astfel unul de magie simpatică.

Hoții dolmens sau blocuri în mod natural străpuns sunt folosite pentru vindecarea magică a bolii, atât în Bretania, cât și în Cornwall, pacientul fiind trecut prin gaură. Ritace asemănătoare sunt folosite cu copaci, o fantezie fiind adesea făcută în trunchiul unei plante și un copil bolnav a trecut prin el. Fanta este apoi închisă și legată, iar dacă se unește la sfârșitul unui anumit moment, aceasta este o dovadă că copilul se va recupera. În aceste rituri, spiritul din piatră sau din copac trebuia să asiste la procesul de vindecare sau boala a fost transferată sau, din nou, a existat ideea unei noi nașteri cu o viață reînnoită, actul care imita procesul nașterii . Aceste rituri nu se limitează la regiunile celtice, ci aparțin acelei utilizări universale a magiei în care au participat în mod liber celții.

Deoarece scriitorii creștini au crezut cu fermitate în puterile magice ale druizilor, ajutați totuși de diavol, ei au învățat că sfinții creștini le-au învins în mod miraculos cu propriile lor arme. S. Patrick a înlăturat furtunile de zăpadă și întunericul ridicat de druizi sau au distrus Druizii care au adus foc din cer. Astfel de fapte sunt atribuite lui S. Columba și altora. Victoria morală a Crucii a fost mai târziu privită și ca o victorie magică. Prin urmare, și viețile sfinților celtici sunt plini de miracole care sunt pur și simplu o reproducere a magiei Druidice care controlează elementele, vindecătoare, purtând cărbuni vii fără rănire, provocând confuzie prin blesteme, producând invizibilitate sau schimbând forma, făcând apele înghețate de un râu cald stând în ele la devotamentul lor, sau de mers pe jos nevăzut prin cele mai violente furtuni. Ei au fost considerați mai curând mai vrăjitori decât niște druizii înșiși. S-ar fi putut pretinde puteri magice, sau probabil că ar fi folosit o prudență naturală.

în așa fel încât să sugereze magie. Dar toată puterea lor i-au atribuit lui Hristos. "Hristos este Druidul meu" - adevăratul miraculos, a spus S. Columba. Cu toate acestea, ei au fost imbibati de superstitiile de varsta lor. Astfel, S. Columba a trimis o piatră albă regelui Brude la Inverness pentru vindecarea Druidului său Broichan, care a băut apa turnată peste el și a fost vindecată. În curând virtuțile asemănătoare erau atribuite sfinților înșiși, iar mai târziu, când majoritatea scotșilor au încetat să creadă în sfinți, ei s-au gândit că slujitorii kirke au puteri ca cele ale druidului păgân și ale sfântului catolic. Miniștrii au fost levitiți sau străluciți cu o lumină cerească sau au avut daruri clarvăzante sau, cu rezultate minunate, au blestemat prelatistul nelegiuit sau prefăcător. Ei au profețit, au folosit expresii de transă și au făcut daruri de vindecare. Îngerii i-au slujit, ca atunci când Samuel Rutherford, căzut într-un puț când a fost copil, a fost scos de un înger. Substratul credinței primitive supraviețuiește tuturor schimbărilor de crez, iar poporul imparțial atribuie puteri magice druidului păgân, sfinților celtici, vechilor cronici și vrăjitoare și miniștrilor prezbiterian.