Şi s-au dus la cruciade

Scris de ILUMINATI Joi Iul 23, 2015 12:56 am

Cruciadele au devenit un subiect intens dezbătut. Din păcate, prea mulţi transformă simpla enunţare a acestui cuvînt într-o măciucă numai bună de altoit spinarea interlocutorilor care nu acceptă pe nemestecate vreo vină istorică implicită şi definitivă. În decembrie 2001, John Derbyshire a publicat în revista National Review un eseu ce restituie cîteva adevăruri uitate sau prea des ignorate

Şi s-au dus la cruciade – isprăvile şi fărădelegile rudelor noastre spirituale

John Derbyshire

În copilărie mi-a fost dat să citesc poveştile lui Alfred Duggan. Duggan, care a trăit între 1903 şi 1964, a fost un excentric englez şi un playboy, o cunoştinţă de colegiu a Evelinei Waugh. Între anii 1950 şi şaizecii timpurii a produs o mulţime de romane istorice înfocate, niciunul dintre ele, se pare, desfaşurîndu-se mai tîrziu de secolul 13. Unul din romanele mele favorite a fost Cavalerul cu Armură, în care Roger de Bodeham, fiu mezin fără pămînt al unei familii anglo-normande obscure, pleacă, împreună cu Robert de Normandia, la prima cruciadă. Roger străbate tot drumul pînă la Ierusalim şi participă la asaltul final şi victorios asupra oraşului asediat. În timp ce lupta pe zidurile cetăţii primeşte o lovitură de sabie şi cade la pămînt, rupîndu-şi spatele.

Năuc, neputincios şi pe moarte, Roger s-a proptit în braţul drept şi a privit în jur. În dreapta şi în stînga meterezele erau pline cu pelerini; cineva legase statuia unei sirene de capătul unei funii de şi cobora în oraş, lunecînd pe frînghie. A descins chiar lîngă Roger, a învîrtit sabia prin aer şi a urlat din rărunchi „Ville Gagnée!” (oraşul e cucerit!). Roger era de-abia conştient pe acum, dar acest strigăt triumfant a trezit un ecou plăpînd în mintea sa. A murmurat „Ville Gagnée” drept răspuns, iar capul i s-a întors inert şi spiritul şi-a luat zborul. Pelerinajul fusese dus la bun sfîrşit.

Am auzit destul despre cruciade în ultimul timp. Adversarul nostru bărbos, Osama bin Laden, nu pierde nicio ocazie în cuvîntările sale înregistrate să îi avertizeze pe credincioşi că Occidentul intenţionează să declanşeze o nouă cruciadă, să intre în „domeniul Islamului” prin cucerirea de teritorii musulmane şi impunerea odiosului nostru mod de viaţă asupra pioşilor aderenţi ai Profetului. În 1998 a supranumit reţeaua sa de grupuri teroriste drept „Frontul Islamic Internaţional al Jihadului Împotriva Evreilor şi Cruciaţilor”, folosind „Cruciaţi” drept sinonim pentru „Creştini”. Chiar şi în Vest, cuvîntul „cruciadă” sălăşuieşte la umbra incorectitudinii politice. Remarca spontană a lui George W. Bush din 16 septembrie [2001] cum că „această cruciadă, acest război împotriva terorismului va dura un timp mai îndelungat” a provocat o furtună de indignare, originata doar în parte de la musulmani. Un editorial sever din ziarul St. Louis Post-Dispatch i-a amintit preşedintelui că aceste cruciade au fost „echivalentul unui jihad creştin” şi că „de-a lungul secolelor de lupte înverşunate, cuvîntul ‘cruciadă’ s-a încărcat cu conotaţii de intoleranţă şi persecuţie religioasă”. Bush şi-a cerut prompt scuze pentru folosirea cuvîntului, ulterior scos din vocabularul Casei Albe .

Este cu totul ieşit din comun faptul că evenimente petrecute în urmă cu şapte şi opt secole reuşesc încă să provoace pasiune. Au fost cruciadele cu adevărat un asalt impertinent asupra integrităţii lumii musulmane? Sau au fost ceea ce ficţionalul Roger de Bodeham credea că sînt: un pelerinaj în care oameni curajoşi şi altruişti s-au însărcinat cu misunea de a readuce locurile sfinte ale Creştinătăţii înapoi sub autoritate creştină? Dacă, aşa cum pare a fi cazul, trebuie să luăm un fel de poziţie în privinţa cruciadelor, care ar trebui să fie aceasta?

Putem începe cu observaţia că Dugan şi-a omorît eroul la un moment oportun, chiar înainte ca prima cruciadă să devină dezgustătoare. Odată intraţi în Ierusalim, cruciaţii au jefuit oraşul cu un elan înspăimîntător. Au ucis toţi musulmanii pe care i-au găsit – bărbat, femeie sau copil. Evreii au fost arşi de vii în sinagoga lor, în care se refugiaseră ca să scape de teroare. (Cruciaţii nu îi deosebeau în general pe musulmani de evrei în Palestina.) Cînd Raymond de Aguilers s-a dus a doua zi să viziteze zona Templului, a fost nevoit să îşi croiască drum printre cadavrele şi sîngele care îi ajungeau pînă la genunchi.

Ceea ce a urmat în cei aproape 200 de ani de cruciade pe Pămîntul Sfînt a fost şi mai rău. În timpul atacului împotriva Egiptului, după dezastrul celei de-a doua cruciade, o armată francă a cucerit oraşul Tanis din delta Nilului şi a măcelărit toţi locuitorii, care erau, aproape în întregime, creştini copţi. Şi mai teribil: pe timpul celei de-a patra cruciade, o armată combinată de franci şi veneţieni a jefuit oraşul Constantinopol, centrul Creştinătăţii Estice. Au prădat tot ce era de valoare din catedrala Hagia Sofia şi au aşezat o prostituată franceză în tronul patriarhului pentru a-i distra cu cintece obscene, în timp ce cruciaţii beau folosindu-se de vasele de ritual ale altarului. Un senator bizantin martor la acest eveniment a mărturisit că soarta oraşului ar fi fost mai bună dacă ar fi căzut pe mîna lui Saladin.

Se pare că musulmanii, de asemenea creştinii de rit Estic, şi chiar gardienii corectitudinii politice au de ce să afurisească cruciadele ca pe o stigmă a civilizaţiei occidentale. Sînt şi alte acuzaţii aduse împotriva cruciadelor: nu au fost oare cruciaţii, asemeni lui Roger de Bodeham, fii mezini rămăşi fără pămînt datorită obiceiului de a înmîna moştenirea familială primului născut şi de aceea plecaţi la luptă în Orient pentru a cuceri feude pe care să le posedeze? Oare nu au fost cruciadele altceva decît un exerciţiu de lăcomie? Am putea spune ceva care să servească drept răscumpărare a acestor episoade mizerabile?

Oh, da. Masacrele, chiar dacă groaznice, nu au fost senzaţionale la timpul lor, sarazinii au manifestat aceeaşi cruzime la Antioh şi Acre. De fapt, chiar înainte de prima cruciadă, Palestina a fost mistuită de războaiele brutale dintre turcii selgiucizi (şi musulmanii sunni) şi dinastia fatimida arabă (şi musulmanii shiiţi), cu masacre săvîrşite de ambele părţi. Anterior, califul fatimid nebun Al-Hakim, conducător în perioada 996-1021, i-a persecutat cu sălbăticie pe evrei şi creştini, dărîmînd Biserica Învierii din Ierusalim şi distrugînd peştera despre care se credea că este chiar Sfîntul Mormînt.

Trebuie de asemenea să ne amintim că Palestina – alături de Siria, Egipt, Africa de Nord şi Spania – au fost creştine cu mult timp înainte de cucerirea lor de către armatele musulmane din secolele 7 şi 8, lucru menţionat şi de papa Urban al Doilea cînd a predicat în favoarea primei cruciade. Cruciaţii au încercat să recupereze cu forţa o parte mică din ceea ce fusese luat prin forţă.

Nici acuzaţiile de lăcomie funciară nu rezistă bine în lumina cercetărilor moderne. În recenta sa carte, Istoria pe scurt a cruciadelor, Thomas Madden face referinţă la analiza asistată de calculator a documentelor privitoare la bărbaţii şi femeile care au participat la cruciade. Dintre bărbaţii cu titluri nobiliare, marea majoritate nu au fost progenituri de rezervă (privaţi de drepturi de moştenire), ci stăpîni de domenii feudale. Madden spune: „Nu cei care aveau cel mai puţin de pierdut au luptat în cruciade, ci mai degrabă cei care aveau cel mai mult de pierdut.” Alfred Duggan a greşit presupunînd că un cruciat tipic ar fi fost un fiu mezin. A avut însă dreptate cînd a decis ca ultimul gînd al lui Roger să fie: „Pelerinajul a fost dus la bun sfîrşit.” Cruciaţii au fost, înainte de orice, pelerini cu un coeficient de spiritualitate mult mai mare decît se presupune în prezent. Acesta a fost unul din motivele datorită căruia regatele levantine ale cruciaţilor nu au putut fi menţinute în timp. Spre deosebire de colonişti, care emigrează pentru a se stabili permanent într-un loc nou, pelerinii, atunci cînd scopul deplasării lor se împlineşte, se întorc acasă, şi exact acest lucru l-au făcut foarte mulţi dintre participanţii la cruciade. De fapt, cu treizeci de ani înainte de prima cruciadă, un pelerinaj enorm de 7000 de germani a ajuns pe Pămîntul Sfînt fără a avea vreo intenţie de cucerire. Aceşti pelerini au fost întîmpinaţi cu brutalitate de stăpînirea fatimidă. Gibbon afirmă că numai 2000 au reuşit să se întoarcă nevătămaţi.

Dincolo de toate acestea, dacă e vorba să deschidem după atîtea secole o polemică referitoare la cruciade, ar trebui să admitem faptul că, în pofida crimelor lor, cruciaţii sînt rubedeniile noastre spirituale. Nu mă refer doar la religie, cu toate că aceasta nu este deloc o legătură neglijabilă; mă refer la înţelegerea lor asupra societăţii şi a locului ocupat de individ în societate. Citind istoriile acestei perioade eşti surprins la tot pasul de exprimări ca acestea, pe care le-am extras mai mult sau mai puţin la întîmplare din Istoria Cruciadelor a lui Sir Steven Runciman: „Acţiunea reginei Melisande a fost considerată drept perfect constituţională şi a fost aprobată de consiliu.” „Judecata efectuată de egali în rang era o caracteristică esenţială a obiceiului franc.” „Regele era pe picior de egalitate [cu alţi nobili] conform principiului primus inter pares, era preşedintele şi nu stăpînul lor.”

Dacă privim dincolo de cruzime, perfidie şi nebunie, şi încercam să desluşim ceea ce cruciaţii au spus şi gîndit într-adevăr, vom vedea, estompat dar inconfundabil, licărirea timpurie a luminii Occidentului modern, cu ideile sale despre libertate, justiţie şi valoarea individului. Gibbon:

Spiritul libertăţii, care străbătea instituţiile feudale, a fost simţit cel mai puternic de către voluntarii crucii, care îşi alegeau drept căpetenie pe cel mai merituos dintre ei. În mijlocul sclavagismului asiatic, indiferent la instrucţie sau exemplu, a fost introdus un model de libertate politică; legile regatului franc din Ierusalim îşi aveau obîrşia în cea mai pură sursă de egalitate şi justiţie. Condiţia primă şi indispensabilă pentru astfel de legi era consimţămîntul celor ce li se cerea supunere şi pentru beneficiul cărora acestea erau menite.

Curînd după ce Godfrey de Bouillon a fost ales conducător suprem al Ierusalimului, la opt zile după victoria cruciaţilor (a refuzat titlul de „rege” declarînd că nu doreşte să poarte o coroană de aur acolo unde Iisus a purtat una de spini), primul său gînd a fost de a da o constituţie noului stat. Aceasta a fost realizată la timp şi Assiza din Ierusalim – „un document preţios de jurisprudenţă feudală”, cum o numeşte Gibbon – a fost depozitată, după confirmare şi adoptarea oficială, la Mormîntul Sfînt (care fusese reconstruit cu cîteva decenii mai devreme).

Da, aşa au fost aceşti oameni ai Europei Occidentale: brutali, neşlefuiţi, ignoranţi şi adesea de o cruzime nebună, dar ce găsim dacă privim atent şi pe cît se poate de adînc în vieţile lor intime, gîndurile, conversaţiile şi obsesiile lor? Credinţă, desigur, şi onoare, iar apoi: legături de vasalitate, deferenţă, fidelitate, supunere, îndatoriri şi obligaţii, genealogii şi patrimonii dobîndite prin succesiune, consilii şi parlamente, drepturi şi libertăţi. Ordinea feudală este uşor de subapreciat. În parte, datorită faptului că societatea feudală era potrivnică faţă de numeroase idealuri moderne – idealul egalităţii între oameni, de exemplu. De asemenea, cred că şi complexitatea acestei societăţi, a legilor şi datinilor ei, împiedică studiul şi uneori îngreunează analiza. O anume sîrguinţă îndărătnică este necesară pentru a deveni familiar cu societatea feudală şi puţini dintre cei care nu sînt istorici de profesie se dovedesc apţi pentru aşa ceva, o excepţie onorabilă fiind Karl Marx. Şi totuşi, în această încîlceală de abstracţii mărinimoase expuse în franceza veche putem găsi, în embrion, mult din ceea ce preţuim la civilizaţia noastră de azi.

Niciunul dintre ceilalţi participanţi la marea dramă a cruciadelor nu avea ceva similar de etalat. Fatimizii au întreţinut un despotism degradant şi nelegiuit, în care nimeni în afara despotului nu avea vreun drept. De exemplu califul Al-Hakim menţionat anterior, obişnuia să lucreze noaptea şi să doarmă ziua. Avînd acest obicei, l-a impus şi supuşilor săi, interzicînd oricui, sub pedeapsa cu moartea, de a lucra la lumina zilei. De asemenea, a impus izolarea completă a femeilor, printre altele interzicînd fabricarea de pantofi pentru femei. (Musulmanii din secolul 13 erau la fel de şocaţi de libertatea şi egalitatea femeilor occidentale cum sînt fundamentaliştii de azi.) Turcii selgiucizi, care au stăpînit Ierusalimul între 1078 – 1098, nu au fost cu mult mai breji. Încă mai reţineau ceva din vigoarea, independenţa şi codul brut de onoare provenind din rădăcinile lor nomade, dar nu aveau decît o noţiune extrem de sumară despre practica dezbaterilor şi a compromisului. La fel ca restul musulmanilor, nu aveau nicio noţiune în ce priveşte separarea jurisdicţiilor seculare şi spirituale. Acest aspect, crucial în dezvoltarea ulterioară a societăţii medievale europene, i-a eludat şi pe bizantini, al căror conducător avea un rol de „Pontif-Împărat” specific imperiului roman tîrziu în virtutea căruia acesta exercita atît puterea temporală cît şi cea ecleziastică.

Luaţi individual, nu sînt diferenţe prea mari între cruciaţi şi sarazini. Saladin bunăoară a fost un adevărat gentleman: curtenitor, galant, curajos şi pios. Cînd duşmanul său de moarte Richard Inimă de Leu zăcea bolnav cu febră în august 1192, Saladin i-a trimis piersici, pere şi zăpadă de pe muntele Hermon pentru a-şi ţine apa la rece. În contrast, cruciatul Reynald de Chatillon a fost un mardeiaş sociopat, cu nimic mai breaz decît un hoţ de drumul mare. (Saladin a avut placearea de a-l decapita personal.) Şi totuşi, virtuţile unor bărbaţi ca Saladin se înălţau asemeni pilaştrilor singuratici pe un cîmp plat. Acestea nu formau, ca virtuţile ocazionale ale cruciaţilor, un lanţ muntos. Într-un sens, sarazinii nu formau o societate sau o organizare politică. Mărturiseşte Marchizul către Templier, într-un alt mare roman despre cruciade, Talismanul lui Sir Walter Scott: „Trebuie să admit că m-am ataşat oarecum de forma orientală de guvernare: o monarhie simplă şi pură este formată doar din rege şi supuşi. Aşa funcţionează o structură primitivă şi simplă – un păstor şi turma sa. Tot acest lanţ de dependenţe feudale este artifical şi sofisticat.” Da, o fi fost artifical şi sofisticat, însă în spaţiul dintre verigile acestui lanţ au crescut libertatea, sistemul legislativ şi conştiinţa modernă.

Dacă cei ca Osama bin Laden ne tot scot ochii cu cruciadele, cel puţin să nu le renegam. Este adevărat că de-abia putem să ne recunoaştem în imaginea cruciaţilor. Au fost neciopliţi şi nespălaţi, iar majoritatea erau analfabeţi. În ce priveşte lumea înconjurătoare erau mai ignoranţi decît ne putem închipui, cu credinţa lor că pămîntul e plat iar cerul o cupolă de cristal. Medicina lor, atît cît exista, mai degrabă omora decît vindeca – Richard Inimă de Leu şi Amalric, al şaselea rege al Ierusalimului, au fost amîndoi ucişi de reţetele medicilor lor. Onoarea cruciaţilor era adesea feroce, fidelitatea uneori capricioasă, iar pioşenia împovărată de superstiţii grosolane. Ne dezgustă să-i privim înaintînd prin sînge către Sfîntul Mormînt şi ne întrebăm dacă nu cumva duşmanii lor – vizirii îmbrăcaţi în mătase sau curtenii suav parfumaţi din Constantinopol – ar trebui să ne fie mai pe plac. Poate că da, dar cel puţin să recunoaştem faptul că aceşti soldaţi aspri au transportat în Orient seminţele germinatoare ale societăţii civile moderne. Palestina s-a dovedit a fi un teritoriu sterp, dar aceasta a fost pierderea Estului, deoarece înflorirea ulterioară a acestor seminţe în altă parte s-a dovedit a fi cîştigul enorm al umanităţii. În spirit şi valori, chiar dacă de la o distanţă uriaşă, cruciaţii sînt rudele noastre. Să nu uităm greşelile lor, iar în acelaşi timp ar trebui să lăcrimăm pentru ceea ce au pierdut şi să ne aducem aminte cu mîndrie de victoriile lor uluitoare. Ville gagnée!

În original:

Crusading They Went – The deeds and misdeeds of our spiritual kin