They’re Baaack! Neoconservatives, Netanyahu, and the GOP set up US-Iran War of 2017

Scris de **Admin** Lun Aug 24, 2015 3:02 am

http://www.juancole.com/2015/08/theyre-neoconservatives-netanyahu.html

“We’re going to push and push until some larger force makes us stop.”

David Addington, the legal adviser to Vice President Dick Cheney, made that declaration to Jack Goldsmith of the Office of Legal Counsel in the months after September 11, 2001. Goldsmith would later recall that Cheney and Addington were the first people he had ever met of a certain kind: “Cheney is not subtle, and he has never hidden the ball. The amazing thing is that he does what he says. Relentlessness is a quality I saw in him and Addington that I never saw before in my life.”

Goldsmith did not consider himself an adversary of Cheney and Addington. He probably shared many of their political views. What shocked him was their confidence in a set of secret laws and violent policies that could destroy innocent lives and warp the Constitution. The neoconservatives — the opinion-makers and legislative pedagogues who since 2001 have justified the Cheney-Bush policies — fit the same description. They are relentless, they push until they are stopped, and thus far they have never been stopped for long.

The campaign for the Iraq war of 2003, the purest example of their handiwork, began with a strategy memorandum in 1996, so it is fair to say that they have been pitching to break up the Middle East for a full two decades. But fortune played them a nasty trick with the signing of the nuclear agreement between the P5+1 powers and Iran. War and the prospect of war have been the source of their undeniable importance. If the Iran nuclear deal attains legitimacy, much of their power will slip through their fingers. The imperialist idealism that drives their ventures from day to day will be cheated of the enemy it cannot live without.

Iran might then become just one more unlucky country — authoritarian and cruelly oppressive but an object of persuasion and not the focus of a never-ending threat of force. The neoconservatives are enraged and their response has been feverish: if they were an individual, you would say that he was a danger to himself and others. They still get plenty of attention and airtime, but the main difference between 2003 and 2015 is the absence of a president who obeys them — something that has only served to sharpen their anger.

President Obama defended the nuclear deal vigorously in a recent speech at American University. This was the first such extended explanation of a foreign policy decision in his presidency, and it lacked even an ounce of inspirational fluff. It was, in fact, the first of his utterances not likely to be remembered for its “eloquence,” because it merits the higher praise of good sense. It has been predictablydenounced in some quarters as stiff, unkind, ungenerous, and “over the top.”

Obama began by speaking of the ideology that incited and justified the Iraq War of 2003. He called it a “mindset,” and the word was appropriate — suggesting a pair of earphones around a head that prevents us from hearing any penetrating noise from the external world. Starting in the summer of 2002, Americans heard a voice that said: Bomb, invade, occupy Iraq! And do the same to other countries! For the sake of our sanity, Obama explained, we had to take off those earphones:

“We had to end the mindset that got us there in the first place. It was a mindset characterized by a preference for military action over diplomacy; a mindset that put a premium on unilateral U.S. action over the painstaking work of building international consensus; a mindset that exaggerated threats beyond what the intelligence supported. Leaders did not level with the American people about the costs of war, insisting that we could easily impose our will on a part of the world with a profoundly different culture and history. And, of course, those calling for war labeled themselves strong and decisive, while dismissing those who disagreed as weak — even appeasers of a malevolent adversary.”

In this precise catalogue of mental traits, Obama was careful to name no names, but he made it easy to construct a key:

A mindset characterized by a preference for military action: President George W. Bush ordering the U.N. nuclear inspectors out of Iraq (though they had asked to stay and complete their work) because there was a pressing need to bomb in March 2003;

A mindset that put a premium on unilateral U.S. action: Secretary of Defense Donald Rumsfeld dismissing the skeptical challenge and eventual non-participation of France and Germany as proof of the irrelevance of “old Europe”;

A mindset that exaggerated threats: the barely vetted New York Timesstories by Judith Miller and Michael Gordon, which an administration bent on war first molded and then cited on TV news shows as evidence to justify preventive war;

Leaders did not level with the American people about the costs of war:Deputy Secretary of Defense Paul Wolfowitz pooh-poohing the estimate by Army Chief of Staff General Eric Shinseki that it would take 400,000 troops to maintain order in Iraq after the war;

Insisting that we could easily impose our will on a part of the world with a profoundly different culture and history: the bromides of Bush and National Security Advisor Condoleezza Rice on the indwelling Arab spirit that yearns for American-style democracy across the Middle East.

Obama went on to assert that there was a continuity of persons as well as ideas between the propagandists who told us to bomb, invade, and occupy Iraq in 2003 and those now spending tens of millions of dollars to ensure that Congress will abort the nuclear deal. “The same mindset,” the president remarked, “in many cases offered by the same people who seem to have no compunction with being repeatedly wrong, led to a war that did more to strengthen Iran, more to isolate the United States, than anything we have done in the decades before or since.”

Those people have never recognized that they were wrong. Some put the blame on President Bush or his viceroy in Baghdad, the administrator of the Coalition Provisional Authority, L. Paul Bremer, for mismanaging the occupation that followed the invasion; others continue to nurse the fantastic theory that Saddam Hussein really was in possession of nuclear weapons but somehow smuggled them across the border to Syria and fooled both U.S. reconnaissance teams and the U.N. inspectors; still others maintain that Shiite militias and weaponry dispatched to Iraq from Iran were the chief culprits in the disaster of the postwar insurgency.

Bear in mind that these opinion-makers, in 2003, hardly understood the difference between Shiite and Sunni in the country they wanted to invade. To put the blame now on Iran betrays a genius for circular reasoning. Since all Shia militias are allied by religion with Iran, it can be argued that Iraq was not destroyed by a catastrophic war of choice whose effects set the region on fire. No: the United States under Bush and Cheney was an unpresuming superpower doing its proper work, bringing peace and democracy to one of the dark places of the earth by means of a clean, fast, “surgical” war. In 2004 and 2005, just as in 2015, it was Iran that caused the trouble.

Simple Facts That Are Not Known

Because the Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu has scorned the nuclear deal without any attention to detail, the president felt compelled in his speech to recognize candidly the difference of national interest that exists between Israel and the United States. Though we are allies, he said, we are two different countries, and he left his listeners to draw the necessary inference: it is not possible for two countries (any more than two persons) to be at once different and the same. Obama went on to connect the nations in question to this premise of international politics:

“I believe [the terms of the agreement] are in America’s interest and Israel’s interest. And as president of the United States, it would be an abrogation of my constitutional duty to act against my best judgment simply because it causes temporary friction with a dear friend and ally.”

The last affirmation is critical. A president takes an oath to “preserve, protect, and defend the constitution of the United States” — that is, to attend to the interest of his own country and not another.

The danger of playing favorites in the world of nations, with a partiality that knows no limits, was a main topic of George Washington’s greatFarewell Address. “Permanent, inveterate antipathies against particular nations, and passionate attachments for others, should be excluded,” said Washington, because

“a passionate attachment of one nation for another produces a variety of evils. Sympathy for the favorite nation, facilitating the illusion of an imaginary common interest in cases where no real common interest exists, and infusing into one the enmities of the other, betrays the former into a participation in the quarrels and wars of the latter without adequate inducement or justification.”

There are Americans today who submit to a ruling passion that favors uniquely the interests of Israel, and the president had them in mind when he invoked his duties under the Constitution toward the only country whose framework of laws and institutions he had sworn to uphold. Genuine respect for another democracy formed part of his thinking here. Not only was Obama not elected to support Netanyahu’s idea of America’s interest, he was also not elected by Israelis to support his own idea of Israel’s interest.

In a recent commentary in Foreign Affairs, the prominent Israeli journalist and former government adviser Daniel Levy pointed out a fact that is not much remembered today regarding Netanyahu’s continuous effort to sabotage negotiations with Iran. It was the Israeli prime minister who initially demanded that nuclear negotiations be pursued on a separate track from any agreement about the trade or sale of conventional weapons. He chose that path because he was certain it would cause negotiations to collapse. The gambit having failed, he now makes the lifting of sanctions on conventional weaponry a significant objection to the “bad deal” in Vienna.

Obama concluded his argument by saying that “alternatives to military action will have been exhausted if we reject a hard-won diplomatic solution that the world almost unanimously supports. So let’s not mince words. The choice we face is ultimately between diplomacy or some form of war — maybe not tomorrow, maybe not three months from now, but soon.” A measured statement and demonstrably true.

But you would never come within hailing distance of this truth if you listened to the numbers of Congressional Republicans who repeat the neoconservative watchwords and their accompanying digests of the recent history of the Middle East. They run through recitations of thedramatis personae of the war on terror with the alacrity of trained seals. Israel lives in a “dangerous neighborhood.” Islamists are “knocking on our door” and “looking for gaps in the border with Mexico.” Iran is “theforemost state sponsor of terrorism in the world.” Barack Obama is “an appeaser” and “it’s five minutes to midnight in Munich.” Elected officials who walk on two legs in the twenty-first century are not embarrassed to say these things without the slightest idea of their provenance.

If there was a fault in the president’s explanation of his policy, it lay in some things he omitted to say. When you are educating a people who have been proselytized, as Americans have been, by a political cult for the better part of two decades, nothing should be taken for granted. Most Americans do not know that the fanatical Islamists, al-Qaeda, al-Nusra, the Islamic State (IS) — the active and destructive revolutionary force in the greater Middle East at the moment — are called Sunni Muslims. Nor do they know that the Shia Muslims who govern Iran and who support the government of Syria have never attacked the United States.

To say it as simply as it should be said: the Shiites and Sunnis are different sects, and the Shiites of Iran are fighting against the same enemies the U.S. is fighting in Syria and elsewhere. Again, most Americans who get their information from miscellaneous online scraps have no idea that exclusively Sunni fanatics made up the force of hijackers who struck the World Trade Center on September 11, 2001. They would be surprised to learn that none of these people came from Iraq or Iran. They do not know that 15 of the 19 came from Saudi Arabia — a supposed ally of the United States. And they do not know that the Islamist warriors who brought chaos and destruction to Syria and Iraq are bankrolled in part by members of the Saudi and Qatari elite who have nothing to do with Iran. It has never been emphasized — it is scarcely written in a way that might be noticeable even in our newspaper of record — that Iran itself has carried the heaviest burden of the fight against IS.

Throughout his presidency, when speaking of Iran, Obama has mixed every expression of hope for improved relations with a measure of opprobrium. He has treated Iran as an exceptional offender against the laws of nations, a country that requires attention only in the cause of disarmament. He does this to assure the policy elite that he respects and can hum the familiar tunes. But this subservience to cliché is timid, unrealistic, and pragmatically ill advised. Franklin Roosevelt and Winston Churchill did not denounce the Soviet Union when they took that country’s dictator, Joseph Stalin, as a partner in war in 1941, though Stalin’s crimes exceeded anything attributable to the Iranian mullahs. Ritual denunciation of a necessary ally is a transparent absurdity. And in a democracy, it prevents ordinary people from arriving at an understanding of what is happening.

Nuclear Deals and Their Critics, Then and Now

What are the odds that the neoconservatives and the Republicans whose policy they manage will succeed in aborting the P5+1 nuclear deal? One can take some encouragement from the last comparably ambitious effort at rapprochement with an enemy: the conversations between President Ronald Reagan and the Soviet head of state Mikhail Gorbachev in Reykjavik, Washington, and Moscow in 1986, 1987, and 1988. At the same time, one ought to be forewarned by the way that unexpected change of course was greeted. The neoconservative cult was just forming then. Some of its early leaders like Richard Perle had positions in the Reagan administration, and they were unanimously hostile to the talks that would yield the Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty (INF) of 1988. The agreement set out the terms for the destruction of 2,611 missiles, capable of delivering 4,000 warheads — the biggest step in lowering the risk of nuclear war since the Test Ban Treaty championed by President Kennedy and passed in late 1963.

They’re Baaack! Neoconservatives, Netanyahu, and the GOP set up US-Iran War of 2017 Bromwichmoral

[url][/url]

But as James Mann recounted in The Rebellion of Ronald Reagan — a narrative of the anticommunist president’s surprising late turn in foreign policy — all of Reagan’s diplomatic efforts were deeply disapproved at the time, not only by the neoconservative hotheads but by those masters of the “diplomatic breakthrough,” former President Richard Nixon and former Secretary of State Henry Kissinger; by the most widely quoted columnists of the right, George Will and William Safire; and by Time magazine, which ran a story titled “Has Reagan Gone Soft?” The Reagan-Gorbachev talks were looked upon with suspicion, too, by “realists” and “moderates” of the political and security establishment, including Robert Gates and then-Vice President George H.W. Bush. Why Gates? Because he was deputy director of the CIA and the Agency was thoroughly convinced that Soviet Russia and its leadership could never change. Why Bush? Because he was already running for president.

The political and media establishment of that moment was startled by the change that President Reagan first signaled in 1986, as startled as today’s establishment has been by the signing of the P5+1 agreement. This was the same Ronald Reagan who in 1983 had called the Soviet Union “an evil empire.” At the end of his visit to Moscow in June 1988, Reagan was asked by the ABC News reporter Sam Donaldson, “Do you still think you’re in an evil empire, Mr. President?”

“No,” Reagan replied. “I was talking about another time and another era.” And he stuck to that answer at a press conference the next day, adding: “I think that a great deal of [the change] is due to the General Secretary, who I have found different than previous Soviet leaders… A large part of it is Mr. Gorbachev as a leader.”

By 1987, Reagan’s popularity had hit a low of 47% — largely because of the Iran-Contra scandal — but he still retained his reputation as the most irreproachable defender of the West against world communism. Obama for his part has done everything he could — short of emulating the invade-and-occupy strategy of Bush — to maintain U.S. force projection in the Middle East in a manner to which Washington has become accustomed since 9/11. He doubtless believes in this policy, and he has surrounded himself with adepts of “humanitarian war”; but he clearly also calculated that a generous ration of conformity would protect him when he tried for his own breakthrough in negotiations with Iran.

In the end, Reagan got a 93-5 vote in the Senate for his nuclear treaty with the Soviet Union. Obama is hoping for much less — a vote of less than two thirds of that body opposed to the Iran settlement. But he is confronted by the full-scale hostility of a Republican party with a new character and with financial backing of a new kind.

The U.S. military and security establishment has sided with the president. And though the fact is little known here, so have the vast majority of Israelis who can speak with any authority on issues of defense and security. Even the president of Israel, Reuben Rivlin, hassignaled his belief that Netanyahu’s interventions in American politics are wrong. Former Prime Minister Ehud Barak has advised that, however reluctantly, Israel should accept the nuclear agreement and forge an understanding with the U.S. about what to do in case of its violation. To this remarkable consensus should be added the public letter — signed by 29 American scientists, many of them deeply involved in nuclear issues, including six recipients of the Nobel Prize — which vouches for the stringency of the agreement and praises the “unprecedented” rigor of the 24-day cap on Iranian delays for site inspection: an interval so short (as no one knows better than these scientists) that successful concealment of traces of nuclear activity becomes impossible.

Two other public letters supporting the nuclear deal have been notable. The first was signed by former U.S. diplomats endorsing the agreement unambiguously, among them Ryan Crocker, the American ambassador to Iraq after 2003; Nicholas Burns, who negotiated with Iran for the younger Bush; and Daniel Kurtzer, a former ambassador to Israel and Egypt who served under both President Bill Clinton and George W. Bush. A further letter carried the personal and institutional authority ofdozens of retired admirals and generals. So close an approach to unanimity on the benefits of an agreement among the U.S. military, diplomatic, and scientific communities has seldom been achieved. Even President Reagan could not claim this degree of support by qualified judges when he submitted the INF treaty to the Senate.

Such endorsements ought to represent a substantial cause for hope. But Obama’s supporters would be hard pressed to call the contest a draw on television and radio. The neoconservatives — and the Republicans channeling them — are once again working with boundless energy. Careers are being built on this fight, as in the case of Senator Tom Cotton, and more than one presidential candidacy has been staked on it.

On the day of Obama’s speech, even a relatively informed talk show host like Charlie Rose allowed his coverage to slant sharply against the agreement. His four guests were the Haaretz reporter Chemi Shalev; theDaily Beast columnist Jonathan Alter; the former State Department official and president of the Council on Foreign Relations Richard Haass; and the neoconservative venture capitalist, Mark Dubowitz, who has come to be treated as an expert on the nuclear policies and government of Iran.

Haass, passionately opposed to the agreement, said that the president’s speech had been “way over the top,” and hoped Congress would correct its “clear flaws.” Shalev rated the speech honest and “bracing” but thought it would leave many in the Jewish community “offended.” Dubowitz spoke of Iran as a perfidious nation that ought to be subjected to relentless and ever-increasing penalties. His solution: “empower the next president to go back and renegotiate.” Jonathan Alter alone defended the agreement.

Planning to Attack Iran, 2002-2015

By now, the active participants in mainstream commentary on the War on Terror all have a history, and one can learn a good deal by looking back. Haass, for example, a pillar of the foreign policy establishment, worked in the State Department under Bush and Cheney and made no public objection to the Iraq War. Dubowitz has recently co-authored several articles with Reuel Marc Gerecht, a leading propagandist for the 2003 invasion of Iraq. In a characteristic piece in the Wall Street Journallast November, Gerecht and Dubowitz argued that the P5+1 negotiations opened a path to a nuclear bomb for Iran. President Obama, they said, was too weak and trapped by his own errors to explore any alternatives, but there were three “scenarios” that a wiser and stronger president might consider. First, “the White House could give up on diplomacy and preemptively strike Iran’s nuclear sites”; second, “the administration could give up on the current talks and default back to sanctions”; third, “new, even more biting sanctions could be enacted, causing Tehran considerable pain.” The range of advisable policy, for Gerecht and Dubowitz, begins with “crippling sanctions” and ends with a war of aggression.

These scenarios typify the neoconservative “options.” Writing on his own in the Atlantic in June 2013, Dubowitz informed American readers that there was nothing to celebrate in the Iranian presidential election that brought to power the apparently rational and moderate Hassan Rouhani. “A loyalist of Iran’s supreme leader and a master of nuclear deceit,” Rouhani, as interpreted by Dubowitz, is a false friend whose new authority “doesn’t get us any closer to stopping Iran’s nuclear drive.”

Consider Gerecht in his solo flights and you can see what made the president say that these are the people who gave us the Iraq War. They were as sure then about the good that would follow the bombing and invasion of that country as they are now about the benefits of attacking Iran. Indeed, Gerecht has the distinction of having called for an attack on Iran even before the official launch of the Bush strategy on Iraq.

It is said that Dick Cheney’s August 26, 2002, speech to the Veterans of Foreign Wars marked the first formal description of the War on Terror offered by a U.S. leader to American citizens. But Gerecht, a former CIA specialist on the Middle East, stole a march on the vice president. In theWeekly Standard of August 6, 2002, under the title “Regime Change in Iran?,” he declared his belief that President Bush was the possessor of a “revolutionary edge and appeal… in the Middle East.” The younger Bush had

“sliced across national borders and civilizational divides with an unqualified assertion of a moral norm. The president declared, ‘The people of Iran want the same freedoms, human rights, and opportunities as people around the world.’ America will stand ‘alongside people everywhere determined to build a world of freedom, dignity, and tolerance.’”

The analyst Gerecht took up where the evangelist Bush left off: the relevant country to attack in August 2002 — on behalf of its people of course — was Iran. Gerecht had no doubt that

“the Iranian people overwhelmingly view clerical rule as fundamentally illegitimate. The heavily Westernized clerics of Iran’s religious establishment — and these mullahs are on both sides of the so-called ‘moderate-conservative’ split — know perfectly well that the Persian word azadi, ‘freedom,’ is perhaps the most evocative word in the language now… Azadi has also become indissolubly associated with the United States.”

This was the way the neoconservatives were already writing and thinking back in August 2002. It is hard to know which is more astounding, the show of philological virtuosity or the self-assurance regarding the advisability of war against a nation of 70 million.

General prognostications, however, are never enough for the neoconservatives, and Gerecht in 2002 enumerated the specific benefits of disorder in Iraq and Iran:

“An American invasion [of Iraq] could possibly provoke riots in Iran — simultaneous uprisings in major cities that would simply be beyond the scope of regime-loyal specialized riot-control units. The army or the Revolutionary Guard Corps would have to be pulled into service in large numbers, and that’s when things could get interesting.”

That was how he had it scored. Bush, the voice of freedom, would be adored as a benevolent emperor at a distance:

“President Bush, of course, doesn’t need National Iranian Television broadcasts to beam his message into the Islamic Republic. Everything he says moves at light speed through the country. The president just needs to keep talking about freedom being the birthright of Muslim peoples.”

Such was the neoconservative recipe for democracy in the Middle East: beam the words of George W. Bush to people everywhere, invade Iraq, and spark a democratic uprising in Iran (assisted if necessary by U.S. bombs and soldiers).

For a final glimpse of the same “mindset,” look closely at Gerecht’s advice on Syria in June 2014. Writing again in the Weekly Standard, he deprecated the very idea of getting help from Iran in the fight against the Islamic State. “The Enemy of My Enemy Is My Enemy” declares the title of the piece, and the article makes the same point with a minimal reliance on facts. Sunni terrorists are portrayed as impetuous youngsters who naturally go too far, but it is too early to gauge their trajectory: the changes they bring may not ultimately be uncongenial to American interest. The Shiite masterminds of Iran, on the other hand, have long ago attained full maturity and will never change. Gerecht’s hope, last summer, was that substantial Iranian casualties in a war against IS would lead to the spontaneous uprising that failed to materialize in 2003.

“It is possible that the present Sunni-Shiite conflict could, if the Iranian body count rises and too much national treasure is spent, produce shock waves that fundamentally weaken the clerical regime… Things could get violent inside the Islamic Republic.”

The vision underlying this policy amounts to selective or strategic tolerance of al-Qaeda and IS for the sake of destroying Iran.

Will the War on Terror Be Debated?

How can such opinions be contested in American politics? The answer will have to come from what remains of the potential opposition party in the war on terror. Senator Chris Murphy of Connecticut has been aremarkable exception, but for the most part the Democrats are preoccupied with domestic policy. If almost two-thirds of Congress today is poised to vote against the Iran settlement, this embarrassment is the result of years of systematic neglect. Sherrod Brown, Elizabeth Warren, Dick Durbin, Ron Wyden, Tammy Baldwin, and a few others have the talent to lead an opposition to a pursuit of the war on terror on the neoconservative plan, but to have any effect they would have to speak up regularly on foreign policy.

Meanwhile, the Republican Party and its billionaire bankrollers are playing the long game on Iran. They would like to gain the two-thirds majority to override Obama’s veto of a Congressional vote against the nuclear agreement, but they do not really expect that to happen. The survival of any agreement, however, depends not only on its approval but on its legitimation. Their hope is to depress public support for the P5+1 deal so much that the next president and members of the next Congress would require extraordinary courage to persist with American participation.

In the Foreign Affairs column mentioned earlier, Daniel Levy concluded that the long game is also Benjamin Netanyahu’s strategy:

”Netanyahu is going for a twofer — if he loses on the veto-proof super majority in Congress, he can still succeed in keeping the Iran deal politically controversial and fragile and prevent any further détente with Iran. The hope, in this case, is that the next U.S. administration can resume the status quo ante in January 2017.”

What we are seeing, then, is not simply a concentrated effort that will end with the vote by the Senate in September on the P5+1 nuclear deal. It is the earliest phase of a lobbying campaign intended to usher in a Republican president of appropriate views in January 2017.

One may recognize that the money is there for such a long-term drive and yet still wonder at the virulence of the campaign to destroy Iran. What exactly allows the war party to keep on as they do? Within Israel, the cause is a political theology that obliges its believers to fight preemptive wars without any end in sight in order to guard against enemies who have opposed the existence of the Jewish state ever since its creation. This is a defensive fear that responds to an irrefutable historical reality. The neoconservatives and the better informed among their Republican followers are harder to grasp — harder anyway until you realize that, for them, we are Rome and the Republican Party is the cradle of future American emperors, praetors, and proconsuls.

“Ideology,” as the political essayist and Czech dissident Vaclav Havel once wrote, is “the bridge of excuses” a government offers to the people it rules. Between 2001 and 2009, the U.S. government was run by neoconservatives; they had a fair shot and the public judgment went against them; but in a climate of resurgent confusion about the Middle East, they have come a long way toward rebuilding their bridge. They are zealots but also prudent careerists, and the combination of money and revived propaganda may succeed in blurring many unhappy memories. Nor can they be accused of insincerity. When a theorist at a neoconservative think tank, the Foundation for Defense of Democracies or the American Enterprise Institute, affirms that democracy is what the Iranian people will have as soon as the U.S. cripples the resources of that country, he surely believes what he is saying. The projection seems as true to them now as it was in 2002, 2007, and 2010, as true as it will be in 2017 when a new president, preferably another young man of “spirit” like George W. Bush, succeeds the weak and deplorable Barack Obama. For such people, the battle is never over, and there is always another war ahead. They will push until they are stopped.

David Bromwich, a TomDispatch regular, teaches literature at Yale University and is the author of Moral Imagination.

Follow TomDispatch on Twitter and join us on Facebook. Check out the newest Dispatch Book, Nick Turse’s Tomorrow’s Battlefield: U.S. Proxy Wars and Secret Ops in Africa, and Tom Engelhardt’s latest book, Shadow Government: Surveillance, Secret Wars, and a Global Security State in a Single-Superpower World.

Via Tomdispatch.com

Scris de **Admin** Lun Aug 24, 2015 3:04 am

Neoconservatorii, Netanyahu, și GOP înființat US-Iran War 2017

(Tomdispatch.com)

"Vom împinge și împinge până la unele mai mari vigoare ne face opri."

David Addington, consilierul juridic a Vice President Dick Cheney, a făcut această declarație la Jack Goldsmith a Oficiului de jurisconsult în lunile de după 11 septembrie 2001. Goldsmith ar aminti mai târziu că Cheney și Addington au fost primii oameni el a întâlnit vreodată un anumit fel: "Cheney nu este subtil, iar el nu a ascuns mingea. Uimitor este faptul că el face ceea ce spune el. Înverșunare este o calitate-am văzut în el și Addington pe care nu l-am văzut în viața mea. "

Goldsmith nu sa un adversar de Cheney și Addington în considerare. Probabil a împărtășit multe dintre opiniile lor politice. Ce-i șocat a fost încrederea în un set de legi secrete și politici violente care ar putea distruge vieți nevinovate și pot deforma Constituție. Neoconservatorii - formatorii de opinie-și pedagogi legislative care începând cu anul 2001 s-au justificat politica Cheney-Bush - se potrivesc aceeași descriere. Ele sunt neobosit, ei împinge până când sunt oprite, și până în prezent nu au mai fost oprit pentru mult timp.

Campania pentru războiul din Irak din 2003, cel mai pur exemplu de lucrarea mâinilor lor, a început cu un memorandum strategie în 1996, deci este corect să spunem că au fost cabrare pentru a rupe în Orientul Mijlociu pentru un plin de două decenii. Dar norocul ei a jucat un truc urât cu semnarea acordului nuclear dintre P5 + 1 puteri și Iran. Război și perspectiva unui război au fost sursa de importanța lor incontestabilă. În cazul în care acordul nuclear al Iranului atinge legitimitate, o mare parte din puterea lor va aluneca printre degete. Idealism imperialist care conduce asociațiilor lor de la o zi la alta vor fi înșelat de inamic nu se poate trăi fără.

Iran ar putea deveni doar o țară mai ghinionist - autoritar și cruzime opresive, ci un obiect de convingere, și nu punctul central al unei amenințări nesfârșit de forță. Neoconservatorii sunt înfuriat și răspunsul lor a fost febrilă: dacă ar fi o persoană, ai putea spune că el a fost un pericol pentru el și ceilalți. Ei primesc încă o multime de atentie si timpi de antenă, dar principala diferență între 2003 și 2015 este lipsa unui președinte care le ascultă - ceva ce nu a făcut decât să ascuți furia lor.

Președintele Obama a apărat acordul nuclear puternic într-un discurs recent la American University. Aceasta a fost prima astfel de explicație lungă de o decizie politică externă în președinției sale, și nu aveau chiar un dram de puf de inspiratie. Acesta a fost, de fapt, primul dintre enunțurile sale nu ar putea fi amintit pentru ei "elocventa", pentru că merită cu atât mai mare laudă de bun simț. Acesta a fost previzibil denunțat în unele cercuri ca rigid, aspru, meschină, și "peste partea de sus."

Obama a început prin a vorbi al ideologiei care incitat și a justificat razboiul din Irak 2003. El a numit-o "stare de spirit", și cuvântul era adecvată - sugerând o pereche de căști în jurul unui cap care ne împiedică să auzim orice zgomot penetrant de la exterior lume. Începând din vara anului 2002, americanii au auzit o voce care a spus: Bomb, invada, ocupa Irak! ! Și de a face același lucru în alte țări De dragul bun-simț noastre, Obama a explicat, a trebuit să luăm de pe aceste casti:

"Am avut să se încheie cu mentalitatea că ne-acolo în primul rând. A fost o stare de spirit caracterizata printr-o preferință pentru o acțiune militară peste diplomației; o stare de spirit care a pus o primă pe acțiune unilaterală SUA asupra activității minuțioasă de a construi un consens internațional; o stare de spirit care exagerate amenințări dincolo de ceea ce a susținut inteligenta.Liderii nu au același nivel cu poporul american cu privire la costurile de război, insistând asupra faptului că am putea impune cu ușurință voința noastră pe o parte a lumii, cu un profund diferit cultură și istorie. Și, desigur, cei care solicită război ei înșiși etichetate puternic și decisiv, în timp ce de respingere cei care nu sunt de acord slab -. Pacifiști chiar de un adversar răuvoitoare "

În acest catalog precis de trăsături psihice, Obama a fost atent pentru a numi nici un nume, dar a făcut-o ușor de a construi o cheie:

O stare de spirit caracterizat printr-o preferință pentru o acțiune militară:Presedintele George W. Bush a comanda inspectorii nucleare ONU din Irak (deși ar fi cerut să rămână și să își finalizeze activitatea lor) pentru că a existat o nevoie stringenta de a bombarda martie 2003;

O stare de spirit care a pus o primă pe acțiune unilaterală a SUA: Secretarul Apararii, Donald Rumsfeld de respingere a provocarea sceptic și eventuala neparticiparea Franța și Germania ca dovadă a irelevanța "vechii Europe";

O stare de spirit care exagerat amenințări: a abia verificați poveștile New York Times Judith Miller și pe Michael Gordon, care o aplecat administrare asupra războiului turnate și apoi citată la știri TV arată ca dovadă pentru a justifica războiul preventiv;

Liderii nu au același nivel cu poporul american cu privire la costurile de război:Secretar adjunct al Apărării, Paul Wolfowitz Pooh-poohing estimarea de armata Șeful Statului Major General Eric Shinseki că ar fi nevoie de 400.000 de trupe pentru a menține ordinea în Irak după război;

Insistând că am putea impune cu ușurință voința noastră pe o parte a lumii, cu un profund diferit cultură și istorie: a bromuri de Bush și siguranță națională Advisor Condoleezza Rice pe spiritul arab lăuntric care tânjește după stil american democrației în Orientul Mijlociu.

Obama a continuat să afirme că a existat o continuitate a persoanelor, precum și idei între propagandiștii care ne-a spus să bombardeze, invada, și să ocupe Irakul in 2003 si acele acum petrec zeci de milioane de dolari pentru a se asigura că Congresul va abandona acordul nuclear . "Același gândire," președintele a remarcat, "în multe cazuri oferite de aceiași oameni care par să aibă nici o remușcare în a fi în mod repetat greșit, a condus la un război care a făcut mai mult pentru a consolida Iran, mai mult pentru a izola în Statele Unite, decât orice am făcut în deceniile înainte sau după. "

Acei oameni nu au recunoscut că au greșit. Unii pus vina pe Președintele Bush sau viceregele său din Bagdad, administratorul Autorității Provizorie a Coaliției, L. Paul Bremer, pentru mismanaging ocupația care a urmat invaziei;alții continuă să alăpteze teoria fantastic că Saddam Hussein a fost într-adevăr în posesia armelor nucleare, dar într-un fel le contrabanda peste granita pentru Siria și păcălit ambele echipe de recunoaștere SUA și inspectorii ONU; încă alții să mențină că milițiile șiite și arme expediate în Irak din Iran au fost vinovati de seamă în dezastrul de insurgenței postbelice.

Țineți cont de faptul că aceste factorii de opinie, în 2003, cu greu a înțeles diferența dintre șiiți și sunniți în țara pe care a vrut să invadeze. Pentru a pune vina acum pe Iran trădează un geniu pentru raționament circular. Deoarece toate milițiile șiite sunt aliat de religie cu Iranul, se poate argumenta că Irakul nu a fost distrus de un război catastrofal de alegere ale cărei efecte a seta regiunea pe foc. No: Statele Unite ale Americii în conformitate cu Bush și Cheney a fost o superputere unpresuming face lucrarea corespunzătoare, aducând pacea și democrația la unul din locurile întunecate ale pământului cu ajutorul unui rapid, curat război, "chirurgicale". În 2004 și 2005, la fel ca în 2015, a fost Iranul care a cauzat probleme.

Fapte simple care nu sunt cunoscute

Deoarece primul-ministru israelian Benjamin Netanyahu a disprețuit acordul nuclear, fără nici o atenție la detalii, președintele a simțit obligat, în discursul său de a recunoaște candid diferența de interes național care există între Israel și Statele Unite. Deși suntem aliați, a spus el, suntem două țări diferite, și a plecat ascultătorii săi să atragă concluzia necesară: aceasta nu este posibil pentru două țări (mai mult de două persoane) să fie la o dată diferită și același. Obama a continuat să se conecteze națiunile în cauză această premisă politicii internaționale:

"Cred că [termenii acordului] sunt în interesul Americii și interesul Israelului. Și în calitate de președinte al Statelor Unite, ar fi o abrogare a datoria mea constituțional de a acționa împotriva cel mai bun judecata mea, pur și simplu pentru că provoacă frecare temporară cu un prieten drag și aliat. "

Ultima afirmație este critică. Un președinte are un jurământ de a "conserva, proteja și apăra Constituția Statelor Unite" - care este, pentru a participa la interesul țării sale, și nu alta.

Pericolul de a juca favorite în lumea națiunilor, cu o parțialitate care nu cunoaște limite, a fost un subiect principal de George Washington mareAdresa Adio. "Permanent, antipatii înrăiți împotriva anumitor națiuni, și atașamente pasionat de alții, ar trebui să fie excluse", a declarat la Washington, pentru că

"Un atașament pasionat de o națiune pentru un alt produce o varietate de rele.Simpatia pentru națiune favorit, facilitând iluzia unui interes comun imaginar în cazul în care nu există un interes comun real și infuzarea într-una de dușmăniile de altă parte, trădează fostul într-o participare la certurile și războaiele din urmă, fără implicare adecvată sau justificare. "

Există americani de azi care prezinte o pasiune hotărâri care favorizează în mod unic interesele Israel, și președintele aveau în minte atunci când a invocat atribuțiile în temeiul Constituției spre singura țară a cărei cadru de legi și instituții el a jurat să susțină. Respect autentic pentru o altă democrație a făcut parte din gândirea lui aici. Nu numai ca a fost ales Obama nu a sprijini ideea lui Netanyahu de interes Americii, el nu a fost, de asemenea, ales de israelieni pentru a sprijini ideea lui de interes Israelului.

Intr-un recent comentariu în Afacerilor Externe, proeminent jurnalist israelian și fost consilier guvernamental Daniel Levy a subliniat un fapt care nu este cu mult amintit astăzi în ceea ce privește efortul continuu de a sabota Netanyahu negocierile cu Iranul. A fost prim-ministru israelian care a cerut inițial că negocierile nucleare fi urmărite pe o pistă separată de orice acord cu privire la comerțul sau vânzarea de arme convenționale. El a ales această cale pentru că el a fost sigur că ar provoca negocierile să se prăbușească. Gambit faptul că nu, el face acum ridicarea sancțiunilor pe armament convențional o obiecție semnificativă la "afacere proastă" de la Viena.

Obama a încheiat argumentul său prin a spune că "alternative la acțiunea militară va fi fost epuizate dacă respingem o soluție diplomatică hard-a câștigat ca lumea acceptă aproape în unanimitate. Așa că haideți să nu fileu de cuvinte. Alegerea este în cele din urmă ne confruntăm între diplomație sau o formă de război - poate nu maine, poate nu de trei luni de acum, dar în curând "O declarație măsurat și demonstrabil adevărat..

Dar niciodată nu va veni la câțiva salut a acestui adevăr, dacă ascultat numărul Congresului republicani care repetă cuvintele de ordine neoconservatori și digestie lor însoțesc de istoria recentă a Orientului Mijlociu.Ei trec prin recitări de personae dramatis războiului împotriva terorii cu râvna de sigilii instruiți. Israel trăiește într-un "cartier periculos." Islamiștii sunt "bate la ușa noastră" și "căutați lacune în granița cu Mexicul." Iranul este "sponsorul de stat în primul rând de terorism în lume." Barack Obama este "un appeaser" și "este de cinci minute la miezul nopții în Munchen." Oficialii aleși, care merg pe două picioare în secolul XXI nu sunt rușine să spun aceste lucruri, fără cea mai mică idee de proveniență a acestora.

Dacă a existat o defecțiune în explicația președintelui a politicii sale, el se afla în unele lucruri pe care omis să spună. Când sunteți educarea un popor care au fost propăvăduiesc, ca americanii au fost, de un cult politic pentru cea mai mare parte a două decenii, nimic nu ar trebui să fie luate pentru a acordat.Majoritatea americanilor nu stiu ca fanatici islamiștii, al-Qaeda, Al-Nusra, statul islamic (IS) - forța revoluționară activ și distructiv în Orientul Mijlociu Extins la momentul - sunt numite musulmanii suniți. Nici nu stiu ca Shia musulmanii care guverneaza Iran și care sprijină guvernul Siriei nu au atacat Statele Unite ale Americii.

Pentru a spune ca pur si simplu ca ar trebui spus: șiiți și sunniții sunt diferite secte, și șiiții din Iran se luptă împotriva acelorași dușmani SUA se luptă în Siria și în altă parte. Din nou, majoritatea americanilor care primesc informații de la resturi de on-line diverse au nici o idee că fanatici exclusiv sunniți au constituit forța teroriști care a lovit World Trade Center pe 11 septembrie, 2001. Ei ar fi surprins să afle că nici unul dintre acești oameni au venit de la Irak sau Iran. Ei nu știu că 15 din cele 19 a venit de la Arabia Saudită - un aliat presupus al Statelor Unite. Și ei nu știu că războinicii islamiști care au adus haos și distrugere în Siria și Irak sunt bankroll în parte de către membrii Arabia și elita din Qatar care nu au nimic de a face cu Iranul. Acesta nu a fost niciodată subliniat - este scris abia într-un mod care ar putea fi vizibile chiar și în ziarul nostru de înregistrare - că Iranul și-a realizat cea mai grea povara luptei împotriva IS.

De-a lungul mandatului său, atunci când vorbește de Iran, Obama a amestecat fiecare expresie de speranță pentru îmbunătățirea relațiilor cu o măsură de oprobriu. El a tratat Iranul ca un infractor de exceptie împotriva legilor națiunilor, o țară care necesită o atenție numai în cauza dezarmării. El face acest lucru pentru a asigura elita politică pe care el respectă și poate fredona melodiile familiare. Dar acest lucru subordonarea a clișeu este timid, nerealist, și pragmatic sfătuit bolnav. Franklin Roosevelt și Winston Churchill nu a denunța Uniunea Sovietică, atunci când au luat dictator acestei țări, Iosif Stalin, ca un partener în război în 1941, deși crimele lui Stalin depășit orice atribuite molahilor iraniene. Denunțare Ritual de un aliat necesar este un absurditate transparent. Și într-o democrație, previne oamenii obișnuiți să ajungă la o înțelegere a ceea ce se întâmplă.

Oferte nucleare și criticile lor, atunci si acum

Care sunt șansele ca neoconservatorii și republicanii căror politică reușesc vor reuși în întreruperea P5 + 1 oferta nucleare? Se poate lua ceva încurajare de la ultimul efort ambițios comparabil la apropierea cu un dușman: convorbirile dintre președintele Ronald Reagan și șeful statului sovietic de Mihail Gorbaciov în Reykjavik, Washington, și la Moscova în 1986, 1987 și 1988. În același timp, , unul ar trebui să fie prevenit de modul în care schimbarea neașteptată, desigur, a fost întâmpinat. Cultul neoconservatoare a fost doar formarea apoi. Unii dintre liderii săi timpurii, cum ar fi Richard Perle a avut funcții în administrația Reagan, și au fost în unanimitate ostili discuțiile care va ceda Intermediar-Range Forțelor nucleare tratat (INF) din 1988. Acordul stabilite condițiile pentru distrugerea 2611 rachete, capabile de a elibera 4.000 de focoase - cel mai mare pas în reducerea riscului de război nuclear de la Tratatului de interzicere test sustinut de presedintele Kennedy și a trecut la sfârșitul anului 1963.

Dar, așa cum James Mann relatat în răzvrătirea lui Ronald Reagan - o narațiune de viraj târziu surprinzător președintelui anticomunistă în politica externă - toate eforturile diplomatice Reagan au fost profund respinse la momentul respectiv, nu numai de către Analistii de neoconservatori, ci de aceste maeștri ai " descoperire diplomatic, "fostul președinte Richard Nixon și fostul secretar de stat Henry Kissinger; de cele mai larg citat editorialiștilor din dreapta, George voință și William Safire; și de către revista Time, care a fugit opoveste cu titlul "A Reagan plecat moale?" Discuțiile Reagan-Gorbaciov au fost privite cu suspiciune, de asemenea, de "realiști" și "moderati" ale clasei politice și de securitate, inclusiv Robert Gates și apoi -Vice presedintele George HW Bush. De ce Gates? Pentru că el a fost director adjunct al CIA și Agenția a fost bine convins că Rusia Sovietică și conducerea ei nu ar putea schimba. De ce Bush? Pentru că el a fost deja difuzate pentru președinte.

Stabilirea politică și mass-media a fost acel moment surprins de schimbarea pe care președintele Reagan a semnalat pentru prima dată în 1986, la fel de surprins ca și stil de astăzi a fost de semnarea P5 + 1 acordului. Acest lucru a fost aceeași Ronald Reagan, care în 1983 au numit Uniunea Sovietică "un imperiu rău." La finalul vizitei sale la Moscova, în iunie 1988, Reagan a fost întrebat de către reporter ABC News Sam Donaldson, "Nu vă mai credeți" re într-un imperiu rău, domnule președinte? "

"Nu", a răspuns Reagan. "Vorbeam despre un alt timp și un alt eră." Și el a ramas la acest răspuns, la o conferință de presă a doua zi, adăugând: "Cred că o mare parte din [schimbare] se datorează Secretarului General, care a am găsit diferit de liderii sovietici anterioare ... O mare parte din aceasta este domnul Gorbaciov ca un lider. "

Prin 1987, popularitatea lui Reagan a lovit un minim de 47% - în mare parte din cauza scandalului Iran-Contra - dar a păstrat încă reputația sa ca apărător mai ireprosabila a Occidentului împotriva comunismului mondial. Obama La rândul său a făcut tot ce a putut - scurt emularea strategiei invada-și-ocupa de Bush - pentru a menține ne forțeze proiecție în Orientul Mijlociu într-o manieră în care Washingtonul a obișnuit de la 9/11. El crede, fără îndoială, în această politică, și el a sa înconjurat cu adepți ai "războiului umanitar"; dar el, de asemenea, în mod clar calculat că o rație generos de conformitate îl va proteja atunci când a încercat pentru propria progres în negocierile cu Iranul.

În cele din urmă, Reagan a primit un vot 93-5 in Senat pentru tratatul său nuclear cu Uniunea Sovietică. Obama este în speranța pentru mult mai puțin - un vot de mai puțin de două treimi din acest organism, spre deosebire de reglementarea Iran. Dar el se confruntă cu ostilitatea pe scară largă a unui partid republican cu un nou personaj și cu sprijinul financiar al unui nou tip.

Stabilirea militar și de securitate SUA a luat partea președintelui. Și, deși faptul este puțin cunoscut aici, astfel încât să aibă majoritate a israelienilor care poate vorbi cu orice autoritate în probleme de apărare și securitate. Chiar și președintele Israelului, Ruben Rivlin, a semnalat convingerea că intervențiile lui Netanyahu în politica americană sunt greșite. Fostul prim-ministru Ehud Barak a informat că, cu toate acestea fără tragere de inimă, Israel ar trebui să accepte acordul nuclear și pentru a crea o înțelegere cu SUA cu privire la ce să facă în caz de încălcare sale. Pentru acest consens remarcabil ar trebui să fie adăugate scrisoarea publică - semnată de 29 de oameni de știință americani, mulți dintre ei profund implicat în probleme nucleare, inclusiv șase beneficiari ai Premiului Nobel - care garantează rigurozitatea acordului și laudă rigoarea "fără precedent" de capacul 24 de zile de la întârzieri iraniene pentru inspecție site-ul: un interval atât de scurt (ca nimeni nu știe mai bine decât acesti oameni de stiinta), care ascunderea cu succes a urmelor de activitate nucleară devine imposibilă.

Alte două scrisori publice care sprijină acordul nuclear au fost notabile. Primul a fost semnat de către foștii diplomați americani avizarea acordului fără echivoc, printre care Ryan Crocker, ambasadorul american în Irak după 2003; Nicholas Burns, care a negociat cu Iranul pentru mai tineri Bush; și Daniel Kurtzer, un fost ambasador în Israel și Egipt, care a servit sub atât președintele Bill Clinton și George W. Bush. O scrisoare suplimentară efectuată de autoritatea personală și instituțională a zeci de amirali și generali pensionari. Deci, aproape o abordare a unanimitate cu privire la beneficiile unui acord între comunitățile militare americane, diplomatice, științifice și a fost rareori atins. Chiar președintele Reagan nu putea pretinde acest grad de sprijin de către judecători calificați, când a prezentat tratatul INF Senatului.

Astfel de mențiuni ar trebui să reprezinte o cauză importantă pentru speranță.Dar suporterii lui Obama ar fi greu apăsat pentru a apela la concurs o remiză la televizor și radio. Neoconservatorii - și republicanii de canalizare le - sunt din nou de lucru cu nemărginită de energie. Cariere sunt construite pe această luptă, ca și în cazul de senatorul Tom bumbac, și mai mult de ocandidatura la președinție a fost mizat pe ea.

În ziua de discursul lui Obama, chiar și un relativ informat talk-show-gazdă ca Charlie Rose permis acoperirea de a înclinat brusc împotriva acordului. Cei patru au fost oaspeții reporterul Haaretz Chemi Shalev; editorialistul Daily Beast Jonathan Alter; fostul oficial al Departamentului de Stat și președinte al Consiliului pentru Relații Externe Richard Haass; și capitalistul risc neoconservator, Mark Dubowitz, care a ajuns sa fie tratat ca un expert cu privire la politicile și guvernul nucleare din Iran.

Haass, pasiune față de acordul, a spus că discursul președintelui a fost "mult peste partea de sus," și speră Congresul ar corecteze sale "defecte clare." Shalev evaluat discursul onest și "tonic", dar a crezut că ar pleca mulți din comunității evreiești "jignit". Dubowitz a vorbit despre Iran ca o națiune perfid care ar trebui să fie supuse unor sancțiuni neobosit și tot mai mare. Soluția lui: "abilitarea următorul președinte să se întoarcă și să renegocieze." Jonathan Alter singur aparat acordul.

De planificare pentru a ataca Iranul, 2002-2015

Până acum, participanții activi la comentariu masă pe războiul împotriva terorii toate au o istorie, și se poate învăța o afacere bună de privi înapoi. Haass, de exemplu, un pilon al unității politicii externe, a lucrat în Departamentul de Stat sub Bush și Cheney și a făcut nici o obiecție publice pentru războiul din Irak.Dubowitz a fost recent co-autorul mai multor articole cu Reuel Marc Gerecht, un propagandist de conducere pentru invazia din 2003 a Irakului. Într-o piesă caracteristică în Wall Street Journal în noiembrie anul trecut, Gerecht și Dubowitz susținut că P5 + 1 negocierile deschis o cale spre o bombă nucleară pentru Iran. Președintele Obama, au spus ei, a fost prea slab și prins de propriile erori pentru a explora orice alternative, dar au existat trei "scenarii", care un președinte mai înțelept și mai puternic s-ar putea lua în considerare. În primul rând, "Casa Albă ar putea renunța la diplomație și grevă preventiv site-uri nucleare ale Iranului"; în al doilea rând, "administrația ar putea renunța la negocierile actuale și implicit înapoi la sancțiuni"; al treilea, ", chiar mai musca sancțiuni noi ar putea fi adoptată, cauzând Teheran dureri considerabile." Gama de politică recomandabil, pentru Gerecht și Dubowitz, începe cu "sancțiuni crippling" și se încheie cu un război de agresiune.

Aceste scenarii simbolizează cele neoconservatoare "opțiunile". Scrierea pe cont propriu în Oceanul Atlantic, în iunie 2013, a informat cititorii americani Dubowitz că nu era nimic pentru a sărbători în alegerile prezidențiale din Iran, care a adus la putere aparent raționale și moderat Hassan Rohani. "Un monarhist liderului suprem al Iranului și un maestru de înșelăciune nucleare," Rouhani, astfel cum este interpretat de Dubowitz, este un prieten fals a cărui autoritate nou "nu ne ajunge mai aproape de oprire unitate nuclear al Iranului."

Luați în considerare Gerecht zboruri solo și puteți vedea ce a făcut președintele spune că aceștia sunt oamenii care ne-au dat războiul din Irak.Ei au fost la fel de sigur, atunci despre binele pe care ar urma bombardarea și invazia țării respective, deoarece acestea sunt acum despre beneficiile de a ataca Iranul. Într-adevăr, Gerecht are distinctia de a fi chemat pentru un atac asupra Iranului, chiar înainte de lansarea oficială a strategiei Bush cu privire la Irak.

Se spune că Dick Cheney lui 08.26.2002, discurs la Veteranilor de războaie străine marcat prima descriere formală a războiul împotriva terorii oferit de un lider american pentru cetățenii americani. Dar Gerecht, un fost specialist CIA pe Orientul Mijlociu, a furat un marș pe vice-presedinte. În Weekly Standarddin 6 august 2002, sub titlul "Regimul Schimbarea in Iran?", A declarat convingerea că președintele Bush a fost posesorul unei "margine revoluționar și apel ... în Orientul Mijlociu." The Bush a mai tineri

"Felii dincolo de frontierele naționale și împarte civilizaționale cu o afirmație fără rezerve a unei norme morale. Președintele a declarat, "poporul iranian doresc aceleași libertăți, drepturile omului, și oportunități ca oameni din intreaga lume." America va sta "alături de oameni de pretutindeni determinat de a construi o lume a libertății, demnității, și toleranță." "

Analistul Gerecht preluat în cazul în care Evanghelist Bush rămas: țara respectivă pentru a ataca în august 2002 - în numele poporului său, desigur - a fost Iran. Gerecht nu a avut nici o îndoială că

"Poporul iranian a vedea o majoritate covârșitoare regulă clerical ca fundamental nelegitim. Clericii puternic occidentalizate de stabilire religioase Iranului - si aceste mullahii sunt pe ambele părți ale așa-numitei ruptura "moderat-conservatoare" - știți foarte bine că cuvântul persan Azadi, "libertate" este probabil cuvântul cel mai evocatoare în limba acum ... Azadi a devenit, de asemenea, indisolubil asociate cu Statele Unite. "

Acest lucru a fost modul în care neoconservatorii au fost deja scris și de gândire înapoi în august 2002. Este greu sa stii care este mai uluitoare, spectacolul de virtuozitate filologic sau de auto-asigurare în ceea ce privește oportunitatea de război împotriva unei națiuni de 70 milioane de euro.

Pronosticurile generale, cu toate acestea, sunt niciodată suficient pentru neoconservatorii, și Gerecht în 2002 a enumerat beneficiile specifice de tulburare în Irak și Iran:

"O invazie americană [a Irakului] ar putea provoca revolte, eventual, în Iran - revoltele simultane în marile orașe, care ar fi pur și simplu dincolo de domeniul de aplicare al unităților specializate revoltelor de control-regim loial. Armata sau Corpul gardienilor revoluționar ar trebui să fie tras în serviciu în număr mare, și atunci lucrurile ar putea ajunge interesante. "

Asta a fost cum a avut-o a marcat. Bush, vocea de libertate, ar fi adorat ca un împărat binevoitor la o distanță:

"Presedintele Bush, desigur, nu are nevoie de emisiuni de televiziune iranian a National fascicul mesajul lui a Republicii Islamice. Tot ce spune el se deplasează cu viteza luminii prin țară. Președintele trebuie doar să continui să vorbești despre libertate fiind dreptul de întâi născut a popoarelor musulmane. "

Aceasta a fost reteta neoconservator pentru democrație în Orientul Mijlociu: fascicul de cuvintele lui George W. Bush la oamenii de pretutindeni, invada Irakul, și declanșa o revoltă democratic în Iran (asistată dacă este necesar de către noi bombe și soldați).

Pentru o bucatica finală a aceluiași "mentalitate", uita-te atent la sfatul Gerecht pe Siria în iunie 2014. Scrierea din nou în Weekly Standard, el depreciată însăși ideea de a avea ajutor de la Iran în lupta împotriva statului islamic."Dușmanul dușmanului meu de este dușmanul meu", declară titlul piesei, iar articolul face același punct cu o dependență minimă pe fapte. Teroriștii sunniți sunt portretizat ca tinerii impetuos care merg în mod natural prea departe, dar este prea devreme pentru a evalua traiectoria lor: schimbările pe care le aduc în cele din urmă nu pot fi neprietenoși interesului american. Geniu siite din Iran, pe de altă parte, s-au atins de mult maturitatea deplină și nu se va schimba. Speranță Gerecht lui, vara trecuta, a fost ca victime iraniene substanțiale într-un război împotriva IS ar duce la revolta spontană care nu a reușit să se materializeze în 2003.

"Este posibil ca conflictul sunnită-șiit prezent ar putea, în cazul în care numărul de corp iranian crește și prea mult comoara națională este cheltuit, produc unde de soc care slăbesc fundamental regimul clerical ... Lucrurile ar putea primi violent în interiorul Republicii Islamice."

Viziunea care stă la baza acestei politici se ridică la toleranță selective sau strategică a al-Qaeda și este de dragul de a distruge Iran.

Va războiul împotriva terorii fi dezbătută?

Cum pot astfel de opinii fi contestată în politica americană? Răspunsul va trebui să vină de la ceea ce rămâne de potențial partid de opoziție în războiul împotriva terorismului. Senatorul Chris Murphy din Connecticut a fost unexcepție remarcabilă, dar pentru cea mai mare parte democrații sunt preocupati de politica internă. Dacă aproape două treimi din Congres astăzi este gata să voteze împotriva soluționarea Iranului, aceasta jena este rezultatul a ani de neglijare sistematice. Sherrod Brown, Elizabeth Warren, Dick Durbin, Ron Wyden, Tammy Baldwin, și alte câteva au talentul de a conduce o opoziție la o urmărire a războiului împotriva terorii pe plan neoconservator, dar pentru a avea vreun efect ar trebui să vorbească regulat cu privire la politica externă.

Între timp, Partidul Republican și de bankrollers miliardari sunt jocul lung asupra Iranului. Ei ar dori să câștige majoritatea de două treimi pentru a trece peste veto-ul lui Obama de un vot Congresului împotriva acordului nuclear, dar nu se așteaptă într-adevăr să se întâmple asta. Supraviețuirea oricărui acord, cu toate acestea, nu depinde numai de aprobarea sa, ci pe legitimare ei. Speranta lor este de a diminua sprijinul public pentru P5 + 1 oferta atât de mult încât viitorul presedinte si membrii de următorul Congres ar avea nevoie de curaj extraordinar să persiste cu participare americană.

În coloana Afacerilor Externe menționat mai devreme, Daniel Levy a concluzionat că jocul lung este, de asemenea, strategia lui Benjamin Netanyahu:

"Netanyahu este merge pentru o twofer - în cazul în care pierde pe super majoritatea de veto-dovada în Congres, el poate reuși în continuare în conformitate Iran face controversat politic și fragile și pentru a preveni orice destinderii în continuare cu Iranul. Speranta, în acest caz, este faptul că următoarea administrație americană poate relua status quo ante, în ianuarie 2017 "

Ceea ce vedem, atunci, nu este doar o efort concentrat care se va încheia cu votul de Senat în luna septembrie pe P5 + 1 oferta nuclear. Este cea mai veche fază a unei campanii de lobby destinat să inaugureze un presedinte republican de opinii corespunzătoare în luna ianuarie 2017.

Se poate recunoaște că banii sunt acolo pentru o astfel de unitate pe termen lung și totuși de mirare la virulența campaniei pentru a distruge Iran. Ce permite exact partidul război a continua ca o fac? În cadrul Israel, cauza este o teologie politică care obligă credincioșii săi de a lupta războaie preventiv, fără nici un scop în vedere, în scopul de a proteja împotriva dușmanilor care au opus existența statului evreu încă de la crearea sa. Aceasta este o frică defensiv care răspunde la o realitate istorică incontestabilă. Neoconservatorii și mai bine informat dintre urmașii lor republicane sunt mai greu de înțeles - mai greu, oricum, până îți dai seama că, pentru ei, noi suntem Roma și Partidul Republican este leagănul viitorilor împărați americane, pretorii și dregători.

"Ideologia," ca eseist politic și disident ceh Vaclav Havel a scris odată, este "podul de scuze", un guvern ofera oamenilor o reguli. Între 2001 și 2009, guvernul SUA a fost condus de neoconservatori; au avut o lovitură corectă și hotărârea publicului a mers împotriva lor; dar într-un climat de confuzie renascut despre Orientul Mijlociu, au parcurs un drum lung spre reconstruirea podului lor. Ele sunt, de asemenea, fanatici, dar carieriști prudente, și combinația de bani și propagandă reînviat pot reuși în estomparea multe amintiri nefericite. Nici nu pot fi acuzat de nesinceritate. Când un teoretician de la un think tank neoconservator, Fundația pentru Apărarea Democrațiilor sau American Enterprise Institute, afirmă că democrația este ceea ce poporul iranian va avea de îndată ce Statele Unite schilozi resursele din această țară, el cu siguranță crede ceea ce spune . Proiecția pare la fel de adevărat pentru ei acum cum a fost în 2002, 2007 și 2010, la fel de adevărat cum va fi în 2017, când un nou președinte, de preferință un alt tânăr de "spirit" ca George W. Bush, reușește cei slabi și deplorabilă Barack Obama. Pentru astfel de oameni, lupta nu sa terminat, și există întotdeauna un alt război înainte. Ei vor împinge până când acestea sunt oprite.

David Bromwich, un TomDispatch regulat, preda literatura la Universitatea Yale și este autorul a Imagination Moral.

Urmați TomDispatch pe Twitter si alaturi de noi pe Facebook. Check out cele mai noi Dispatch Cartea, Nick Turse lui Battlefield mâine: SUA Proxy Wars și Ops secrete din Africa, și cele mai recente carte Tom Engelhardt lui, Shadow Guvernului: supraveghere, Secret Wars, și un stat de securitate globală într-un singur-Superputere Mondial.

They’re Baaack! Neoconservatives, Netanyahu, and the GOP set up US-Iran War of 2017

They’re Baaack! Neoconservatives, Netanyahu, and the GOP set up US-Iran War of 2017

traducere google