Omagiu Neamului prin frumuseţe, jertfă şi spirit…

Scris de **Admin** Vin Apr 16, 2021 5:58 am

https://ziarulnatiunea.ro/2021/04/14/omagiu-neamului-prin-frumusete-jertfa-si-spirit/

Din Cartea Vieţii a Pantheonului Veşniciei Spiritualităţii Feminine Dacoromâne răsfoim cu smerenie şi veneraţie două file de aur cu paginile răsfrânte în lumina aurei întru chipurile de Erou şi Martir Ecaterina Teodoroiu şi Anastasia Popescu.

ECATERINA Teodoroiu – EROINA de pe Jii

Începutul primului război mondial a găsit-o pe Ecaterina Teodoroiu înrolată în unitatea de cercetaşe „Păstorul Bucur” – Bucureşti, iar din vara anului 1914, în grupul de cercetaşe „Domnul Tudor” – Târgu Jiu, până în luna Octombrie 1916.

Dragostea creştină şi iubirea de patrie a aprins zelul ei tineresc pentru întregirea Neamului, dezvăluindu-i aprig hotărârea de a se înrola pe front, alături de fiii Naţiei.

Peste tinereţea fragedă a Ecaterinei Teodoroiu se aşternuse vălul suferinţei, pierdu-se deja doi fraţi eroi pe front, tatăl fusese luat prizonier, zeci de mii de familii erau îndoliate după fii, soţii şi taţii căzuţi în luptă pentru apărarea Vetrei strămoşeşti.

În fondul de Manuscrise al Muzeului Militar Naţional – Bucureşti aflăm o scrisoare a tinerei Ecaterina, adresată probabil generalului Ion Dragalina, marele Erou-Martir al Neamului, prin care cerea imperios să fie primită într-o unitate oarecare de luptă.

„Exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al diviziei dumneavoastre. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi de la Familia noastră Regală. Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez dumneavoastă ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut.” (Cronica Timpului, anul III, nr. 31, august 2017)

În sufletul curat, ca un boboc de floare al Fecioarei gorjence s-a aprins focul de răzbunare împotriva cotropitorilor germani şi austro-ungari flămânzi şi însetaţi de pofta hămesită a teritoriilor noastre binecuvântate şi hărăzite de Dumnezeu, dar şi lumina serafică în care se reflectau Icoanele Eroilor şi Martirilor Înaintaşilor noştri.

O familie numeroasă, patru fraţi şi un părinte şi-au frânt şi şi-au împlinit destinul menirii creştine în drama care le-a cerut jertfa de sânge, înveşmântată în sacrificiul suprem pentru Ţară, pentru Popor şi pentru Dumnezeu!

Articolul „Cum mi-am făcut datoria”, semnat de Ecaterina Teodoroiu, grăieşte de la sine, starea viitoarei eroine şi martire a Neamului ei pe care l-a iubit suprem: „…Tatăl meu era prizonier, iar doi din cei trei fraţi ai mei morţi în luptă. N-am plâns, dar am simţit în suflet atâta ură şi-atâta dor să fac ceva de seamă; o sete de sânge, de moarte, că m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine… Nu mai eram copilă, vream să lupt, să pot urma, să fiu alături de ostaşi… şi să răzbun pe ai mei şi ţara. […] Am întâlnit, retrăgându-se cu trupele, pe ultimul meu frate; ne-am îmbrăţişat fără să ne spunem un cuvânt, doar o lacrimă îmi umezea ochii, pe care n-am şters-o, căci îmi era ruşine să mă vadă plângând. El a plecat în jos, eu înspre casa unei prietene, spre a o lua să mergem împreună. La podul Jiului însă, văd patrule germane observând poziţiile alor noştri; n-aveam nici armă să trag în ei, dar am fugit înapoi strigând după ajutor; ei au tras o salvă după mine fără să mă atingă. Se-ncinge o luptă între gardiştii oraşului şi ei – eu căram muniţii – sosind şi un grup de soldaţi, patrulele inamice au fost respinse peste munte, iar noaptea a fost linişte. A doua zi […], moare şi ultimul meu frate.” (Cronica Timpului…)

Această scenă de luptă dintre românii noştri creştini-ortodocşi şi inamicii duşmani, pseudo creştini de care aminteşte eroina noastră o descrie mai pe larg Constantin Kiriţescu în lucrarea sa de anvergură „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918”, vol. I, secvenţa, confruntarea din Octombrie 1916, de pe râul Jiu.

Pe la amiaza zilei de toamnă o coloană inamică forţa să ajungă la podul de fier al Jiului. Vestea cu iuţeală de fulger ce propaga ecoul „La pod, la pod, să nu lăsăm pe nemţi să intre în oraş!”, a mobilizat tot ce a întâlnit în cale, ţărani, târgoveţi, jandarmi, bătrâni, femei şi copii, înarmaţi cu ce au apucat în grabă, ca să oprească vrăjmaşul.

„Patru copii cercetaşi, elevi ai gimnaziului local, luau parte inimoasă la luptă. Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lângă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor. Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tânără infirmieră, Ecaterina Teodoroiu, care mai târziu va câştiga prin moartea ei eroică, dreptul de a rămâne în istorie cu numele de <<Eroina de la Jiu>>”.

Curajul, ardoarea, abnegaţia, zelul, tinereţea, patriotismul, credinţa şi eroismul ei dovedite în însângeratele lupte din anii 1916-1917, i-au fost recunoscute şi apreciate de camarazi, de ofiţeri, de generali, de Comandanţi, de Regina Maria, primind spre cinstire „Virtutea cercetăşească” de aur, iar prin decret regal, „Virtutea militară” clasa a II-a, conferită de Regina Maria, care a înaintat-o în gradul de sublocotenent.

Vara anului 1917, a prins-o în vârtejul luptelor, pe Dealul Secului lângă localitatea Muncelu, cu Regimentul 43/ 59 Infanterie din care făcea parte temerara gorjeancă.

Ziua de 22 August 1917, i-a conferit cununa de Martir, care i-au pecetluit eroismul ultimelor ei cuvinte: „Înainte băieţi, sunteţi cu mine!” (Cronica…)

Jertfa de sânge a Familiei Ecaterina Teodoroiu (cinci membri) şi probabil alte sute, mii de jertfe familiale numeroase, se apropie ca sacrificiu suprem de Jertfa Familiei Voievodului Constantin Brâncoveanu (şase membri), dar raportând-o la înălţimea misticii jertfei creştin-ortodoxe dacoromâne este superioară, întrucât Jertfa Familiei Teodoroiu a mers de bună voie la moarte, cântând şi luptând pentru Ţară, pe când Familia Voievodală Brâncoveanu a acceptat demn şi regal moartea întru Înviere pentru Neam şi Biserică.

Oare Statul actual se poate ridica vreodată la înălţimea eroilor şi martirilor noştri?!

Statul de astăzi stratificat prin puhoaiele pseudodemocraţiei, în care s-au revărsat grohotişurile străine, a măturat totul în cale, case cu oameni zgribuliți de teamă, grădini ce așteaptă parcă un ordin ca să aibă voie să înflorească, livezile mute întrebându-se dacă și albinelor li se va cere să zboare cu mască, morminte cu trupuri dezgolite ce cer dreptate.

ANASTASIA Popescu – Mama SICA

„Venerabila Doamnă Profesoară Anastasia Popescu de la şcoala „Elena Văcărescu” din Bucureşti, cunoscută iubitoare de copii şi grijulie de hrana lor duhovnicească, de formarea şi creşterea lor în credinţa strămoşească, merită cu prisosinţă cuvântul de „Mamă”, cu care nu numai copiii şi elevii ei o cheamă, ci şi toţi care o cunosc şi o întâlnesc pentru prima dată. Bunul Dumnezeu a înzestrat-o pe mult râvnita educatoare cu nesfârşite daruri sufleteşti, întregite apoi cu o preţioasă experienţă pedagogică, agonisită într-o viaţă de dăruire slujirii Bisericii şi fiilor ei. Cunoscută prin neastâmpărul ei lăuntric în împlinirea harismelor primite de la Duhul Sfânt în Biserică, această vrednică fiică a Bisericii şi Neamului nostru osteneşte neobosită pentru a oferi din cunoştinţele şi fiinţa sa noi cunoştinţe călăuzitoare spre Hristos. Privind-o cum îşi mângâie cu vorba şi cu privirea elevii şi cum aceştia îi sorb cuvintele, vezi întrupată comuniunea de sfântă iubire între pedagogul-părinte şi fiii săi – îl vezi şi îi auzi vorbele Sfântului Apostol Pavel adresate Galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi.” (4, 19). Cu astfel de mistuiri ale bunilor credincioşi se „zideşte şi se împlineşte Trupul lui Hristos” (Efeseni 4,12) prin care se manifestă în istorie Biserica.” (Binecuvântare şi preţuire, Teoctist – Din mila lui Dumnezeu Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în prefaţa lucrării, Mama Sica, Cum să-i învăţăm pe copii Religia, Ed. Anastasia, Bucureşti-1995, p. Cool

Anastasia Popescu a fost unul dintre marii DASCĂLI creştini a Ţării, pe care am avut privilegiul să o cunosc către vara anului 1993, când lucrurile, evenimentele erau încă tulburi, confuze, încă însângerate, fără să se întrevadă nădejdea pe care mulţi au sperat-o, între ei situându-mă ca un mare novice, strigând că am scăpat de robie, când tocmai se lucra de zor la jugul neosclaviei, mai diabolic decât orice opresiune. În lumea mea teologică auzeam deseori exclamaţii elogioase despre Mama SICA…

Ca să mă dumiresc am întrebat aproape îmbujorat, ca un elev, deşi eram profesor:

– Cine este Mama Sica?

– Cum? Tu nu ştii?! Este cea mai eminentă profesoară, pensionară, care predă Religia ortodoxă la multe şcoli, zilnic de dimineaţă până seara, fără vreun alt câştig, decât dragostea ei nemărginită pentru elevi şi care de curând P.F. Părinte Patriarh Teoctis i-a acordat înalta cinste (la ceremonie patriarhul a exclamat că distinsa profesoară l-a onorat…) oferindu-i Crucea patriarhală.

„În ziua de astăzi se spune că noi, mărturiseşte Mama Sica, educatorii, trebuie să dăm copiilor libertate absolută. Prin aceasta se ajunge la tirania copiilor asupra părinţilor şi asupra societăţii. Cel mai bun lucru este ca disciplina şi libertatea să se întrepătrundă, altfel educaţia nu-şi are rostul. În şcoală, noi căutăm să îndepărtăm răul, dar uităm să încurajăm binele. Veşnic intrăm în clasă şi admonestăm cu glas ridicat, dar, prin aceasta, îl îndepărtăm pe copil şi îl inhibăm. Dacă el capătă frică de educator şi nu mai e prietenul lui, atunci ai influenţat în rău caracterul de care trebuia să ai grijă. Noi trebuie să îl facem pe elev să lupte contra răului şi să-l învingă, căci, nicicum, contactul cu răul nu se poate evita, nu-l poţi ţine în turn de fildeş. Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, după ce a învăţat să deosebească binele de rău. Profesorul este numai un aliat, un prieten la nevoie. Aceasta este disciplina liberă! Fără această disciplină liber consimţită a elevului, nu te numeşti pedagog.” (Mama Sica, Cum să-i învăţăm pe copii Religia, Ed. Anastasia, Bucureşti-1995)

M-am interesat la ce Şcoală predă şi în ziua următoare am grăbit către domnia sa, pe care am găsit-o la Şcoala domnească „Elena Văcărescu” – Bucureşti, în mijlocul elevilor, ca Regina între albinele sale slujitoare. Pe vremea aceea, în anii 1992-1993, elevii erau cuminţi, educaţi, frumoşi, smeriţi, îmbrăcaţi cu gust, manieraţi, setoşi de învăţătură, de sfaturi, de urmat pildele marilor Dascăli. La fel erau şi părinţii lor, la fel erau şi studenţii, indiferent de natura profesiei lor.

S-a desprins cu greu din zumzetul albinelor, ce-ţi da impresia că Mama Sica era un Zarzăr uriaş împodobit cu cele mai hărnicuţe vieţuitoare ale planetei, ce planau de pe o creangă pe alta, de pe o floare pe alta, să încarce săculeţii de mireasma suavă a florilor pe care apoi, le polenizau pentru a da rod îmbelşugat omului.

M-am trezit cu emoţie în faţa unei Doamne distinse,de viţă aristocrată prin educaţia, cultura, suferinţa, iubirea, dăruirea şi jertfa cu care s-a format şi pe care le-a desăvârşit în activitatea de vârf desfăşurată cu zel în rândul Cetăţuilor, forum naţional al Studentelor Creştin-Ortodoxe, plătind cu ani grei de temniţă alături de toate camaradele sale, pentru îndrăzneala de a-L iubi pe Dumnezeu, pentru dragostea de Neam şi de Patrie, pentru Cultură, pentru spirit, pentru educarea sau aducerea tineretului în rândul Tradiţiei străbune, creştin ortodoxe.

În timpul dictaturii regale a călăului Carol al II-lea şi a premierului-patriarh la fel de odios şi de tristă amintire, Miron Cristea, în Decembrie 1938, în lagărul de la Sădăclia-Basarabia, situat în interiorul Schitului Sădăclia, întâlnim arestată o parte a aristocraţiei creştine feminine: „prinţesa Ioana Cantacuzino, doamna Alexandra Russo, Anastasia Popescu, Elena Bagdad sau Sofia Cristescu.” (Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor – 28 de biografii exemplare, Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti, 2015, p. 246)

La manifestaţia naţională din 6 Octombrie 1940, Marieta Iordache, şefa Cetăţuilor pe ţară – organism de redeşteptare naţional-creştină privind apărarea Tradiţiei, Adevărului, Libertăţii, Dreptăţii, Iubirii ortodoxe, a Românismului, deci, trăia biruinţa înlăturării celui mai odios conducător pe care l-a avut Dacoromânia, „alături de Anastasia Popescu sau Lucia Scurtu Popşor.” (ibid., p. 246)

Regimul proletar ateo-comunist „grijuliu şi atent” i-a dăruit mulţi ani de închisoare. Chipul sobru, haric, înrămat într-o ţinuta vestimentară simplă, arăta o croială profesionistă, de gală, alături de un mers uşor, elegant, măsurat, apăsat şi princiar. Pentru multe clipe am rămas înmărmurit, aşa ca în faţa unei Icoane făcătoare de minuni, eu care eram mândru precum filosoful, poetul, filologul Friedrich Nietzsche, înzestrat genetic cu o croială atletică, numărându-mă, cred eu, între primii dintre cei mai eleganţi profesori ai Capitalei, cu o garderobă de „fiecare zi”, de „marcă”, predominând albul, şi uneori, asemeni Geniului nepereche – Mihail Eminescu, când era invitat de regina Carmen Silva la un banchet literar în palatul Pelişor, mergea însoţit de două costume elegante, boiereşti, pe care le schimba la timp în momentele evenimentului, la rându-mi foloseam câte două costume pe zi, când îmi exercitam vocaţia, misiunea, profesia, arta, asumarea modelelor Înaintaşilor dragi. Așa simțeam eu atunci nevoia să-mi respect auditoriul, convins fiind că profesorul are datoria să creeze modele demne de urmat, născând respectul celor îndrumați pentru ținută, în complexitatea ei vocațională. M-a scos din uimire vocea catifelată de soprană, ce fascina în jur, chipul cu ochii negri în care strălucea atâta bunătate şi o infinită dragoste creştină, rar întâlnită.

Amintirea acelei emoţionante întâlniri mi-a rămas vie, vibrându-mi încă în suflet chiar dacă au trecut mulți ani!

Înțeleg că, astăzi, caut frumusețea acelor ani deoarece nu mă pot regăsii în realitatea degradantă a acestor zile!

Nu pot crede că Nația care a avut asemenea valori, multe dintre ele dând jertfa supremă cu convingerea măreției Neamului său românesc, a ajuns să accepte până și umilirea morților dragi! Știu și cred că trebuie să luptăm, pentru că boala aceasta sau oricare ar fi ea, este adesea necruțătoare! Dar cred, în același timp, că trebuie să o facem respectându-ne demnitatea și tradițiile strămoșești !

Cine își uită trecutul se aseamănă unui copac fără rădăcini purtat de orice vânt haihui! Din lemnul lui nu se va putea face niciodată nici BISERICĂ sufletului și nici CASĂ trupului acestui Neam!

Ferice de Patria în care au sălășduit Harul, Frumuseţea, Jertfa şi Spiritul!