Japonia între ciocan și nicovală (1-2)

Scris de **Admin** Joi Iun 17, 2021 4:37 am

Japonia între ciocan și nicovală (1)

https://www.art-emis.ro/analize/japonia-intre-ciocan-si-nicovala-1

Zona Asia de Sud-Est: tendințe în sfera militară

Oceanul Pacific este cel mai mare ocean şi probabil cel mai important din punct de vedere strategic, al securităţii liniilor de transport maritim, al comerţului global (aproape jumătate din comerţul mondial se realizează aici), dar şi al riscurilor de confruntare violentă între state, piraterie, pescuit ilegal, poluare şi a fenomenelor climatice extreme.

Din punct de vedere al securităţii, un factor important, cu implicaţii geopolitice, îl constituie intensa cursă a înarmărilor manifestată în aproape toate statele din Asia de Sud-Est și Indo-Pacific. Analizând datele statistice din domeniul militar se evidențiază tendinţa de modernizare a sistemelor de armamente aflate în dotare, urmată de achiziţii ale unora noi. Aceste tendinţe sunt întărite de faptul că în Asia cheltuielile militare au crescut cu 9% în perioada 2013-2016, de la 326 miliarde dolari la 356 miliarde dolari, tendinţă ce se menţine în continuare.

Coreea de Nord, considerată a fi cel mai periculos stat din zona Pacificului şi-a dublat cheltuielile militare, a continuat testele nucleare combinate cu lansări de rachete cu rază mare de acţiune şi cu experimentarea de lansatoare de rachete de pe platforme mobile. Negocierile la nivel înalt dintre liderul nord coreean, Kim Jong-un şi cel american, Donald Trump, nu au dus la niciun rezultat concret în ceea ce priveşte dezarmarea nucleară a Coreei de Nord.

China şi-a mărit cheltuielile militare cu 26%, a iniţiat un program agresiv de construire de insule artificiale în Marea Chinei de Sud, pe care a amplasat radare, sisteme de rachete, piste de aviaţie. Aceste insule reprezintă o suprafaţă ce depășește 1200 de hectare (comparativ, pista de aterizare/decolare a unui portavion american de 1000 tone este de aproximativ 3 hectare). În anul 2016 Curtea Internaţională de Justiţie a hotărât că aceste insule sunt construite ilegal. Hotărârea nu a fost luată în seamă de către autorităţile chineze.

Chiar dacă această postură agresivă a Chinei nu ameninţă direct forţa navală dislocată în zonă de S.U.A. şi nici nu modifică semnificativ echilibrul de forţe din zonă, reprezintă totuşi un factor de prestigiu pentru Beijing, dar şi de iritare şi descurajare în relaţiile sale cu ţările mai mici din regiune. Atacurile cibernetice executate de China deja par să fie de notorietate şi acestea vor continua pe o scară tot mai mare. Strategia adoptată de liderii chinezi A2/AD (anti-acces/zonă de interdicţie) conferă o agresivitate sporită sistemului defensiv şi creează o bază puternică pentru folosirea ofensivă a puterii militare a Chinei. Aceasta reprezintă şi o schimbare majoră de abordare politică a intereselor naţionale prin trecerea de la „dezvoltare paşnică” la „apărare activă”.

Între China şi S.U.A. au apărut o seamă de puncte de fricţiune: insulele artificiale, libertatea de navigaţie, atacurile cibernetice, echilibrarea balanţei comerciale, ce au degenera într-un „război rece asiatic”. Dacă evenimentele nu vor fi gestionate cu atenţie şi clarviziune de liderii celor două puteri evoluţiile pot deveni dramatice.

Coreea de Sud şi-a sporit bugetul militar cu 6%. Investiţiile sale cele mai importante merg către realizarea și achiziționarea de tehnologii noi. Coreea de Sud rămâne în continuare dependentă de S.U.A. în privinţa apărării anti-aeriene.

Australia şi-a sporit cheltuielile militare cu 7%, cele mai importante investiţi fiind dirijate către achiziţionarea de avioane de luptă, nave, inclusiv modernizarea flotei sale de submarine clasice.

Analizând tendinţa de creştere a bugetelor militare în marea majoritate a ţărilor din Zona Indo-Pacific, dar şi acţiunile politice şi militare de consolidare a alianţelor se poate trage o concluzie clară, anume prezenţa unor ameninţări cu potenţial destabilizator major pentru întreaga regiune.

Japonia, actor geopolitic în Asia de Sud-Est

Premierul Abe a atras de multe ori atenţia asupra pericolului reprezentat pentru întreaga regiune de apropierea dintre Rusia și China. De asemeni, a încercat să deturneze această tendință adoptând o politică proactivă faţă de Rusia, inclusiv prin încercarea de a cultiva prietenia preşedintelui acesteia, Vladimir Putin. Este adevărat că în cele două mandate ale sale nu a reuşit să îmbunătăţească relaţiile ruso-japoneze atât cât ar fi dorit şi nici să realizeze obiectivul politic major al Japoniei, anume reintegrarea Insulelor Kurile. Motive au fost multe, interne (acceptarea de către liderii japonezi a poziţiei de dependenţă politică şi strategică faţă de Washington), cât şi externe, în principal opoziţia S.U.A. faţă de astfel de iniţiative. În schimb, succesul incontestabil al premierului nipon a fost acela că a reuşit să apropie Japonia de alte ţări eurasiatice. Ideea ca Japonia să devină ţara care să lege toţi actorii statali din zona Asia-Pacific prin cooperare nu a rămas fără urmări.

Dovada ataşamentului premierului Abe de acestă strategie zonală este aceea că imediat ce a luat în primire cel de al doilea mandat de prim ministru, a propus un nou concept de securitate intitulat „Diamantul democratic de securitate al Asiei” în care prezenta Japonia ca principalul stat din regiune capabil să lege S.U.A., Australia şi India într-o alianţă a ţărilor democratice capabilă să asigure o putere navală redutabilă în Zona Indo-Pacific. Se pare că liderii americani au înţeles realismul acestei iniţiative, fapt pentru care principiile şi obiectivele sale se regăsesc în strategia S.U.A. pentru Asia de Sud-Est.

Japonia, mai cu seamă în perioada Abe, a lansat multe alte iniţiative de cooperare, toate menite să consolideze cercul democraţiilor asiatice cu scopul de a prospera economic și de a se întări militar astfel încât să poată contracara orice ameninţare. Tokio a oferit Indiei un „parteneriat strategic global” în baza căruia cele două ţări urmau să-şi extindă cooperarea bilaterală bazată pe valori comune precum libertatea, democraţia, respectarea drepturilor omului, dar şi pe interesele strategice comune.

O altă inițiativă a fost „Arcul Libertăţii şi Prosperităţii” prin care diplomaţia niponă propunea realizarea unei largi alianţe economico-strategice la care să participe ţările din zona rimland-ului continentului Eurasiatic. Japonia şi India deveneau pivotul în jurul căruia urma să se cristalizeze o astfel de construcţie geopolitică. Continuarea firească putea fi realizarea „Asiei Mari” care să acopere spaţiul adiacent celor două oceane, Indian şi Pacific şi care să includă S.U.A. şi Australia.

Din aceste iniţiative se vede intenţia Japoniei de a-şi transforma avantajul economic în avantaj politic, a limita cât mai mult expansiunea Chinei în Zona Asia-Pacific şi de a evita situaţia în care ar fi nevoită să lupte pe două fronturi în eventualitatea unui conflict militar regional sau global. Nu putem trece cu vederea nici iniţiativa „Un Pământ Prietenos 50” (Cool Earth 50) prin care Japonia atrage atenţia lumii asupra pericolului încălzirii globale şi propune reducerea emisiei de noxe cu 50% până în anul 2050.

Cadrul legislativ și securitatea Japoniei

Conform Constituţiei, forţele militare ale Japoniei sunt de apărare, dar în ultima perioadă s-a putut observa intenția guvernului de a interpreta mai larg prevederile legale şi chiar de a elimina Articolul 9 din Constituţie. Pentru eliminarea Articolului 9 se poartă ample dezbateri şi atât opoziţia politică cât şi cea populară sunt foarte puternice. Pe de altă parte nu pot fi ignotate ameninţările la adresa securităţii ţării și presiunea SUA de a transforma Japonia într-un aliat puternic.

Interesant este de urmărit modul în care se nuanţează limbajul diplomatic al liderilor niponi atunci când descriu adversarii, plecând de la unul dur, atunci când este vorba de Coreea de Nord, la unul amabil, chiar curtenitor, atunci când este vorba de Rusia. Înțelegerea detaliilor limbajului utilizat pentru a descrie rivalii Japoniei oferă o perspectivă asupra percepției amenințărilor la adresa Japoniei, a obiectivelor politicii externe și de securitate ale liderilor de la Tokio. Cel mai recent Program Național de Apărare (2018) a folosit cel mai ascuțit limbaj de până acum pentru a descrie Coreea de Nord, catalogând-o drept „o amenințare gravă și iminentă la adresa securității Japoniei” (în comparație cu „factorul destabilizator pentru securitatea regională” în 2010). În privinţa Chinei a folosit un limbaj ferm, mai moderat decât cel al Washingtonului şi uneori indirect. Astfel, a definit-o ca fiind o „preocupare puternică în materie de securitate pentru regiune, dar și pentru Japonia și comunitatea internațională”. Cât despre Rusia se face doar menţiunea că aceasta merită „o atenție deosebită”. Activităţile militare executate de militarii ruşi au fost caracterizate ca fiind „active” și „din ce în ce mai solide”.

Bugetul militar

Conducerea militară a Japoniei a solicitat pentru anul 2020 un buget de 50,3 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că acest an este al optulea an consecutiv în care resursele financiare ale Forţelor de Autoapărare ale Japoniei cresc. Chiar şi în aceste condiţii, alocarea bugetară pentru apărare reprezintă doar 1% din PIB.

Priorităţile de achiziţii şi investiţii sunt:
a) Înzestrarea armatei: cumpărarea unei prime tranșe de 6 avioane invizibile F-35B; reconfigurarea unui distrugător din cele două distrugătoare aflate în dotarea Forţelor Navale de Autoapărare astfel încât să poată avea la bord avioane F-35B; creşterea interoperabilităţii cu forţele militare americane; sporirea mijloacelor de interdicţia în spaţiul aerian şi maritim propriu.
b) Industria militară naţională

După sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în timpul ocupaţiei militare americane, a avut loc un proces amplu de demilitarizare a ţării şi instituţiilor sale. Această situaţie a durat până în anul 1952 când a fost semnat „Tratatul de securitate” între S.U.A. şi Japonia. Acest tratat, cunoscut sub denumirea „Doctrina Yoshida”, prevedea prezenţa trupelor americane pe teritoriul Japoniei şi permitea guvernului nipon să înceapă procesul de relansare economică a ţării. În anul 1954 acest tratat a fost extins sub forma „Acordului de Asistenţă Mutuală de Securitate”, prin care Tokio primea permisiunea de a importa tehnologie militară din SUA.

Conducătorii japonezi s-au folosit cu abilitate de caracterul general al Acordului şi au acţionat pentru a convinge patronii marilor companii industriale nipone să investească în cercetarea tehnologiilor militare. Primii care au reacţionat pozitiv la această iniţiativă politică au fost constructorii de nave. În scurt timp, şantierele navale au reuşi să construiască marea majoritate a echipamentelor navale cu dublă utilitate, civilă şi militară. Au urmat apoi industria electronică şi cea constructoare de aeronave.

Între anii 1951–1984 companiile nipone au semnat peste 40.000 de contracte cu parteneri externi, în valoare de 17 miliarde dolari, ceea ce a reprezentat un adevărat aflux de tehnologie modernă asimilată în producţia companiilor japoneze.

Procesul de modernizare a industriei militare nu a fost unul lin. Au fost momente în care guvernul, sub presiunea pacifiștilor, a interzis companiilor să facă export militar. În timpul Războiului din Vietnam a fost interzis exportul de armament în ţările comuniste şi cele aflate sub embargou ONU; în 1976, prin lege s-a limitat bugetul militar la 1% din PIB. Chiar şi aşa, industriile de apărare nipone (mai ales companiile mari) au reuşit să-şi menţină nivelul de producţie prin participarea la unele programe militare derulate de companii americane. Astfel, avionul de vânătoare F-2, existent în prezent în dotarea Forţelor Aeriene de Autoapărare, a fost realizat în cooperare cu firma americană Lockheed şi este o variantă a avionului multirol american F-16 echipat cu tehnologie produsă de companiile japoneze.

Recent, Compania Mitsubishi a fost desemnată ca prim contractor pentru construirea unui avion de vânătoare ce va îngloba tehnologii de ultimă generaţie (stealth, radare, sisteme de integrare a misiunilor, etc.). Se estimează că până în anul 2035 noul model de avion va înlocui cele 90 de avioane de vânătoare F-2 aflate în înzestrarea aviației nipone.

Iniţial, guvernul japonez a decis oprirea producţiei avioanelor F-2 atunci când s-a hotărât achiziţionarea din SUA a 147 de avioane F-35 (42 avioane din cele 147 vor fi varianta F-35B, cu decolare şi aterizare verticală ce vor acţiona de la bordul celor două distrugătore).

Prin alegerea companiei Mitsubishi pentru a realiza noul avion de luptă, practic guvernul i-a acordat un sprijinit important pentru menţinerea nivelului de competenţă (compania Mitsubishi se situează în prezent pe locul 21 între primele 100 cele mai bune companii cu producţie militară din lume).

O altă realizare majoră a industriei japoneze în domeniul construcţiei de avioane este intro-ducerea în dotarea Forţelor Aeriene de Autoapărare, după doi ani de testări, a avionului de culegere de informaţii şi război electronic RC-2.

Sistemele încorporate sunt de cel mai înalt nivel tehnologic (antene pentru detectarea comunicaţiilor ad-versarului, sisteme de culegere şi clasificare a informaţiilor culese, navigaţie satelitară, etc.). Eforturi se fac şi pentru realizarea unui avion cu tehnologie modernă de bruiaj. Bugetarea pentru acest program a fost deja aprobată pentru anul financiar 2021 (144,9 milioane dolari). De asemeni, Japonia intenţionează să realizeze o reţea de şapte sateliţi prin care să se obțină localizarea continuă a forţelor sale de autoapărare. Acest sistem va asigura continuu date de navigaţie fără a depinde de sateliţii G.P.S.

Japonia a anunţat intenţia sa de a sprijini cercetarea ştiinţifică pentru proiectarea şi realizarea de rachete hipersonice. În principiu, se are în vedere realizarea a două tipuri de rachete hipersonice: de croazieră (Hipersonic Cruise Missile - HCM) pentru distanţe mari, propulsată de un motor cu combustie supersonică; proiectil de mare viteză (Hyper Velocity Gliding Projectil – HVGP) lansate de către o rachetă cu combustibil solid (separarea capului de luptă de rachetă se realizează la mare înălţime).

În ceea ce privește efectivele militare, în pofida iniţiativelor politice limitative, efectivele au crescut continuu (de la 165.000 în anul 1954 la 235.000 în 1972). În prezent, acest proces este îngreunat de problemele demografice severe cu care se confruntă Japonia şi a lipsei de apetit a populaţiei pentru cariera militară.

Astăzi forţele armate ale Japoniei sunt considerate a fi la unul dintre cele mai înalte nivele tehnologice din lume, dar din punct de vedere strategic acestea formează doar o componentă a sistemului militar american desfăşurat în Asia de Sud-Est.

[list="box-sizing: border-box; margin-bottom: 10px; color: rgb(51, 51, 51); font-family: \"Arial,Helvetica Neue", Helvetica, sans-serif; font-size: 16px; text-align: justify; background-color: rgb(255, 255, 255);"]

[*]c) Exerciţii militare naționale sau împreună cu partenerii

[/list]

„Keen Sword 21” a fost un exerciţiu cu trupe ce s-a desfăşurat pe teritoriul Japoniei şi în jurul acesteia, la care au participat 9.000 militari americani aparţinând tutu-ror categoriilor de forţe (Forţe Te-restre, Infanterie Marină, Aviaţie şi Marină) şi 37.000 militari japonezi din cadrul Forţelor de Autoapărare. Pe durata exerciţiului (11 zile) au fost executate următoarele operaţiuni: debarcare de trupe; aeriene; navale; logistice; de apărare anti-aeriană; securitate cibernetică și altele.

Obiectivul principal al exerciţiului a fost acele de a asigura un cadru complex pentru a testa forţele şi mijloacele necesare pentru a sprijini apărarea Japoniei, de a răspunde oportun şi eficient la situaţii de criză şi de urgenţă ce ar putea apare în Zona Indo-Pacific.

„MALABAR 2020” este un exerciţiu naval anual la care participă SUA şi principalii săi aliaţi. Anul acesta exerciţiul s-a desfăşurat în două etape: prima etapă (03-06.11.2020) a avut loc în Golful Bengal; a doua etapă (17-20.11.2020) s-a desfăşurat în Marea Arabiei. La acest exerciţiu au participat forţe navale din SUA, Japonia, India şi pentru prima dată a fost invitată şi Australia, care a participat în etapa a doua. Amploarea exerciţiului a fost mult mai mare decât în anii precedenţi şi cei vizaţi, deși nenominalizați, au fost China şi Iran.

Bibliografie

- Robert D. Kaplan, The Revenge of Geography, Ed. Random House, 2012;

- Henry Kissinger, A World Restored, Ed. Penguin Press, carte electronică;

- Henry Kissinger, World Order, Ed. Penguin Press, 2014;

- John Garafano şi Andrea J. Dew, Deep Currents and Rising Tides, Ed. Georgetown University Press, 2013;

- Kazuta Suzuki, Japan view of the North Corean Threat, Asia Times, 05.06.2018;

- Grant Newsham, China, Japan island dispute in new sharper focus, Asia Times, 03.08.2020;

- Joshua Walker și Hidetashi Azuma, Shinzo Abe's Unfinished Deal with Russia, The National Interest, 11.08.2020;

- Mike Yeo, Japan names contractor to build its future fighter jet, Defense Newa, 31.10.2020;

- Mike Yeo, Japan is bolstering its electronic warware capabilities, Defense News, 05.10.2020;

- John Bolton, The Room where it Happened, carte electronică.

Japonia între ciocan și nicovală (2)

Triada amenințărilor la adresa Japoniei

https://www.art-emis.ro/analize/japonia-intre-ciocan-si-nicovala-2

Din punct de vedere geografic, Japonia se află într-o zonă în care interesele geopolitice ale celor trei mari puteri globale se intersectează: Rusia, China şi SUA. Raportul de forţe, deocamdată este echilibrat. Rusia şi China, la care se mai adaugă şi Coreea de Nord, deşi cu intensităţi diferite, sunt ostile Japoniei; SUA, la care se adaugă India, Australia și Coreea de Sud sunt aliate. Tendinţele geopolitice actuale sunt conturate, dar nu există nicio certitudine că evoluţia lor va păstra coordonatele actuale. Astfel, putem menţiona ca tendinţe principale: a) apropierea politică, economică şi militară a Rusiei de China; b) caracterul fluctuant al politicii Washingtonului faţă de Asia de Sud-Est (administraţia Biden pare să schimbe acest curs şi să încerce să facă iar „America puternică”); c) China poate deveni o superputere economică dominantă în Zona Asia-Pacific şi o putere militară capabilă să descurajeje pe oricine ar dori o confruntare directă cu aceasta; d) continentul american nu mai este imun la un atac cu rachete nucleare (supersonice sau hipersonice) din partea adversarilor săi.

Ameninţările la adresa securi-tăţii Japoniei sunt multiple şi fiecare dintre acestea ar putea face obiectul unei abordări ample, dar în această lucrare mă voi axa pe prezentarea pericolelor evidente şi a principa-lelor surse ale acestora. China este sursa celor mai severe ameninţări la adresa Japoniei fiind şi principalul său competitor politic, economic şi militar în Zona Asia-Pacific. Obiectivul geopolitic al Chinei este acela de a deveni o putere globală. Primul pas în realizarea acestui obiectiv este extinderea controlului politic, economic şi militar asupra spaţiului indo-pacific, ceea ce presupune eliminarea SUA din zonă şi dezmembrarea reţelei sale de alianţe strategice.

Japonia, ca aliat strategic al Washingtonului, dependentă politic şi securitar de acesta, cu o poziţie geo-grafică strategică și cu un potenţial economic și tehnico-științific uriaş, este chiar pilonul principal al politicii S.U.A. pentru Asia de Sud-Est. În aceste condiţii nu este de mirare că Japonia este percepută de liderii de la Beijing ca un adversar ce trebuie anihilat.

Sunt multe domenii în care se manifestă acţiunile ostile ale Chinei, pornind de la extinderea excesivă a zonei de control aerian în spaţiul de responsabilitate al Japoniei, până la revendicări teritoriale. China intenționează să-şi extindă controlul administrativ asupra insulelor Senkaku ce sunt situate în Marea Chinei de Est şi care aparţin Japoniei. Acţiunile provocatoare ale Beijingului au început cu opt ani în urmă. Forma de bază a agresiunii chinezești este aceea de a trimite în zona insulelor Senkaku sute de nave pescăreşti însoţite de nave de protecţie (un fel de miliţii formate tot din nave pescăreşti dar înarmate).

În afară de interesul economic presupus de pescuitul în această zonă, China revendică Insulele Senkaku şi pentru a-şi justifica prezenţa militară în zonă. Chiar dacă va reuşi să forţeze Japonia să accepte o situaţia de compromis, conflictul tot nu va fi încheiat întrucât atenţia Beijingului se va îndrepta spre controlul lanţului insular Ryukyu care include şi insula Okinawa.

În faţa „invaziei” navelor pescăreşti chinezeşti, Garda de Coastă japoneză este practic neputincioasă. Aceasta este subfinanţată, iar navele din dotare sunt puţine şi slab încadrate cu personal. Pe lângă toate acestea, legislaţia japoneză este restrictivă în ceea ce priveşte executarea unor acţiuni militare în forţă, inclusiv pentru stoparea accesului pescarilor chinezi în apele teritoriale japoneze. Va veni o vreme în care Tokio va fi forţat să ia o decizie dificilă fiind nevoit să aleagă între folosirea forţei și cedarea controlului asupra insulelor Senkaku.

Deocamdată răspunsul guvernului japonez la presiunile Chinei au fost de natură diplomatică şi economică: anularea vizitei pe care Shinzo Abe, premierul Japoniei, urma să o facă în China; alocarea unei sume de 2 miliarde dolari pentru finanțarea relocării companiilor japoneze ce activează în China; condamnarea măsurilor represive întreprinse de guvernul chinez în Hong Kong.

Coreea de Nord lansează ameninţări la adresa Japoniei care sunt foarte directe şi transparente: pericolul unui atac nuclear; decuplarea SUA de Japonia; exod de masa a nord-coreenilor în Japonia.

Pericolul unui atac nuclear asupra Japoniei este un adevărat coşmar atât pentru politicienii de la Tokio cât şi pentru populaţie în ansamblul său. Amintirea atacului executat de S.U.A. în cel de Al Doilea Război Mondial asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, cuplată cu mai recentele incidente la centralele nucleare proprii provocate de cutremurul subacvatic care a generat un tsunami în anul 2004, contribuie la sporirea anxietăţii faţă de această ameninţare.

Liderii nord-coreeni nu au făcut niciun secret din faptul că programul nuclear este menit să descurajeze un atac inamic asupra ţării şi este îndreptat asupra obiectivelor americane din Coreea de Sud şi Japonia. Pericolul este sporit de faptul că majoritatea testelor cu rachete balistice cu rază mică de acţiune sunt îndreptate spre Japonia sau chiar pe deasupra Japoniei, cum s-a întâmplat în august 1998. Riscul ca o rachetă să poată lovi, fie chiar din greşeală, un oraş nipon este enorm. Natura gravă a acestei ameninţări a stat la baza motivării solicitărilor guvernului către Dietă de a aproba: sumele necesare pentru achiziţionarea unor sisteme moderne de apărare antiaeriană și începerea unor programe pentru sateliți militari; modificarea Constituţiei şi reînnoirea alianţei cu SUA care urmează să expire în martie 2021.

Pericolul unui exod în masă a nord-coreenilor poate apare în condiţiile în care ar izbucni un război între SUA, Coreea de Sud, Japonia (împreună sau separat) şi Coreea de Nord. Într-o asemenea situaţie nord-coreenii pot fugi în China, Coreea de Sud sau, pe mare, în Japonia. Ţinând seama de cât de bine sunt apărate graniţele terestre cu China şi Coreea de Sud, Japonia rămâne cea mai probabilă destinaţie pentru refugiați. Complexitatea problemelor economice, sociale, de securitate, care pot fi generate de afluxul unei mase mari de oameni face ca imigraţia să fie o amenințare pentru Japonia.

Deşi între Tokio şi Seul sunt multe conflicte, unele istorice, SUA a reuşit să le aducă împreună pentru a contracara inamicii comuni: Coreea de Nord şi China. A fost semnat şi un acord de colaborare bilaterală (1965) care presupune și realizarea unui schimb de informaţii pe domenii comune de interes. Cele două state au convenit inclusiv să disponibilizeze un fond de sprijin pentru Pyongyang (Japonia urma să contribuia cu 8 miliarde dolari şi Coreea de Sud cu 5 miliarde dolari) dacă liderii nord-coreeni vor fi de acord cu denuclearizarea totală a ţării. Eşecul oricărei încercări de a-l convinge pe Kim Jung-un să renunțe la programul nuclear l-a convins pe premierul Shinzo Abe că negocierile sunt inutile şi că diplomaţia nedublată de o presiune puternică şi credibilă nu va da rezultate.

Acesta este şi motivul pentru care a încercat, alături de mulţi alţii, să descurajeze inițiativa lui Donald Trump de a negocia direct cu Kim Jong-un. Când acest lucru s-a dovedit imposibil, l-a sfătuit pe preşedintele american ca în negocieri să solicite: dezarmarea să înceapă imediat (deosebit faţă de vechea şi sterila politică a preşedintelui G. Bush de „acţiune pentru acţiune”); să nu dureze mai mult de 2 ani şi să se refere atât la rachetele balistice cu raza mare de acţiune (periculoase pentru teritoriul SUA), cât şi la cele cu rază mică şi medie (periculoase pentru Japonia și Coreea de Sud); eliminarea armelor biologice şi chimice, precum și a centrului de cercetare pentru dezvoltarea acestor arme; acordul să fie clar, fără ambiguităţi şi verificabilă; ridicarea sancţiunilor impuse Coreei de Nord şi eliberarea fondurile de sprijin promise să se facă abia după ce denuclearizarea va fi terminată; solicitarea eliberării celor 17 ostatici japonezi răpiţi de nord-coreeni.

Pentru a-i sensibiliza orgoliul, premierul Abe a subliniat că doreşte ca acordul de pace pe care preşedintele Trump îl va semna cu Kim Jung-un să fie mult mai eficient decât cel semnat de președintele Obama cu Iranul. Nici această încercare de a-l determina pe Trump să ia în consideraţie şi îngrijorările aliatului său nu a ajutat în negocieri.

Rusia, în relaţia directă dintre Tokio şi Moscova, este mai bine poziţi-onată, fapt de care va profita pentru a extrage cât mai multe avantaje. Tendinţa reciprocă de apropiere a celor două ţări nu este de dată recentă, avantajele unei relaţii strategice între ele fiind subliniată cu claritate de geopoliticienii ruşi şi niponi. A existat şi un pro-iect pan-asiatic care viza realizarea unei axe strategice Moscova - Tokio ca imperativ major al realizării componentei est-asiatice a viziunii geopolitice a Rusiei. În acest context, Japonia, care constituie un spaţiu geografic avantajos pentru realizarea expansiunii politice, strategice şi economice a Rusiei sau cum formula geopoliticianul rus, Alexandr Dughin, al viitorului Imperiu Rus, urma să devină un punct central al luptei geopolitice pentru influenţă regională. Realizarea acestei viziuni a politicienilor ruşi ar permite atingerea mai multor obiective geopolitice ale Moscovei: subminarea expansiunii SUA; accesul la tehnologii avansate; avantaje economice şi comerciale; ieşirea la mările calde.

Geopoliticienii ruși aduc în discuție și avantajele pe care Japonia le-ar putea avea în virtutea acestei cooperari: Japonia, căreia îi lipseşte independenţa politică şi un sistem militar strategic, va putea avea acces nelimitat la resursele de materii prime pe care Rusia le are din abundenţă; accesul direct la „blocul budist” format din Mongolia, Tibet, Kalmuci, Tuva şi Buriatia ce formează enclava budistă eurasiatică cu care Japonia are legături puternice ar putea constitui un element unificator între Rusia şi Japonia și care, la nevoie, ar putea fi folosită şi pentru a crea probleme Chinei; apropierea strategică dintre cele două ţări ar şterge „ruşinea politică” suferite de Japonia din partea S.U.A. prin înfrângerea suferită în Al Doilea Război Mondial (un apel la mândria poporului japonez).

Agenda politică a premierului Shinzo Abe cu privire la Rusia a fost mult mai nuanțată decât cea a predecesorilor săi. Aceasta a fost mai curând o abordare geopolitică a spaţiului eurasiatic în care Japonia urma să-şi asume un rol important prin propunerea unor iniţiative de politică externă, independente de poziţia Washingtonului. Obiectivele urmărite prin această politică erau: consolidarea poziţiei sale unice în Eurasia, păstrându-și totodată legăturile speciale cu S.U.A.; ocuparea unei poziţii puternice în Orientul Îndepărtat rusesc şi în Siberia, care să-i permită să concureze eficient proiectele politico-economice ale Chinei; apropierea de Moscova în speranţa găsirii unei soluţii de rezolvare pozitivă a litigiului legat de insulele Kurile; realizarea unei încercări de echilibrare strategică a regiunii; asumarea unui rol de intermediar între Washington şi Moscova.

Dincolo de aceste interese geopolitice imediate, primul ministru japonez intenţiona să readucă în actualitate „diplomaţia Eurasiatică” a Japoniei, formulată de fostul prim ministru nipon, Ryutoro Hashimoto în anii ’90. Hashimoto a fost primul lider japonez care a angajat Japonia în mod concret în zona Eurasiatică dorind să arate că Tokio poate avea o politică externa independentă de cea a S.U.A. Această doctrină viza dezvoltarea cooperării economice şi integrarea regională a Eurasiei prin atragerea Rusiei în Zona Asia-Pacific şi introducerea unei noi dinamici regionale care să confere Japoniei un rol mult mai important şi totodată un spaţiu mult mai larg de ma-nevră, vis-a-vis de China şi S.U.A. Practic, „Diplomaţia drumului mătăsii” ancora Japonia de Asia Centrală post-sovietică. Această vi-ziune strategică a stat la baza „Iniţiativei Asia Centrală + Japonia” lansată de suc-cesorul său, Junichiro Koizumi, în anul 2004.

Pentru apropierea de liderii de la Kremlin, premierul Abe a înţeles că trebuie să facă unele gesturi politice. Astfel, în anul 2013 a propus Kremlinului un parteneriat strategic de securitate în baza căruia urma să se iniţieze un dialog la nivel ministerial 2+2 pe probleme de politică externă şi de apărare. Acest dialog între miniştrii de externe şi ai apărării din cele două ţări a continuat neîntrerupt până în prezent. În anul 2016, spre marea indignare a administraţiei Obama, Japonia a fost prima care a propus reprimirea Rusiei în G7. În acelaşi an s-a adus în discuţie posibilitatea unei cooperări economice în Siberia şi Orientul Îndepărtat rusesc. Japonia participa cu suma generoasă de 3 miliarde dolari şi probabil spera la o dezghețare a negocierilor privind insulele Kurile.

Pentru promovarea ambiţiilor geo-economice ale Japoniei, guvernul nipon a aprobat o investiţie de aproximativ 30 miliarde dolari în mai multe programe de infrastructură în Asia Centrală. Intenţia de a concura iniţiativa Chinei „Centura şi Drumul” (BRI) era evidentă.

Eforturile guvernului de la Tokio de a cultiva Rusia nu au rămas fără urmări. În anul 2018 preşedintele Putin a oferit Japoniei un tratat de pace, fără precondiţii şi a lansat un proces de discuţii privind problemele teritoriale dintre cele două ţări. Surprinzător, s-a ajuns la retragerea temporară a pretenţiilor teritoriale ale Japoniei asupra celor patru insule Kurile aflate în posesia Rusiei (2019). Trebuie subliniat că decizia Japoniei de a ceda, chiar şi temporar, în privinţa insulelor Kurile, se datorează şi inconstanţei politice a S.U.A. privind rolul său în Zona Asia-Pacific şi a incertitudinii privind modul în care Washingtonul îşi va îndeplini obligaţiile faţă de aliaţi în situaţii critice.

Pe de altă parte, este greu de crezut că Rusia va ceda de bună voie posesia insulelor Kurile. Cadrul legal stabilit prin Acordul de Ialta, dar şi din negocierile ulterioare, face aproape imposibil transferul legal al acestor insule către Japonia.

Recent, Rusia a luat măsuri de consolidare a sistemului militar desfăşurat pe cele patru insulele Kurile. Posesia acestor insule are o importanță vitală pentru protecția submarinelor nucleare rusești ce au baza în Marea Ohotsk.

Realităţile geopolitice actuale au arătat că încercarea de a destrăma alianţa dintre China şi Rusia este peste puterile Japoniei, dar politica promovată de premierul Shinzo Abe este realistă şi realizabilă.

Bibliografie

- Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, Editura eurasiatica.ro. București 2011;

- John Bolton, The Room Wherw it Happend, electronic book;

- The National Interest, 29.09.2018, Discursul premierului Japoniei, Shinzo Abe, în Parlamentul Indiei, Editat de The Naţional Interest, 29.09.2018 - Confluence of the Two Seas;

- Amiral James Stavridis, Sea Power, Amazon carte electronică;

- Serge Friedman, Viitorul război cu Japonia, Amazon carte electronică;

- Amiral James Stavridis, Command at Sea, Ed. Penguin Press, 2017;

-Daniel S. Markey, China’s Western Horizon. Beijing and the New Geopolitics of Eurasia, Ed. Oxford University Press, 2020;

- Paul Dobrescu, Geopolitica, Ed.Comunicare, 2008;

- Douglas E. Schoen şi Melik Kaylan, The Russia-China Axis, Ed.Encounter, 2014;

- Richard McGregor, Xi Jimping: The Backlash, Ed. Penguin Australia, 2019;

- Robert D. Kaplan, The Revenge of Geography, Ed. Random House, 2012;

- Henry Kissinger, A World Restored, Ed. Penguin Press, carte electronică;

- Henry Kissinger, World Order, Ed. Penguin Press, 2014.