Criza afgană - consecință a corupției imperiale americane

Scris de **Admin** Joi Aug 26, 2021 3:15 am

https://www.art-emis.ro/analize/criza-afgana-consecinta-a-coruptiei-imperiale-americane

Căderea liberă a „statului democratic” afgan (Republica Islamică Afganistan, 26 ianuarie 2004-15 august 2021) și revenirea Emiratului Islamic Afganistan (proclamat inițial la 7 septembrie 1996) nu poate să nu ne ducă cu gândul la marile eșecuri anterioare ale Imperiului American, căruia nu i-a reușit nici-un export de democrație manu militari din istoria războaielor sale recente.

Exemplele de „mare succes” - Germania de Vest și Japonia - care au devenit puteri democratice și economice mondiale competitive, până la rivalitate cu S.U.A., sunt consecința unor capitulări necondiționate și ale unor inginerii dolosive de sprijin financiar despre care puțină lume cunoaște și nimeni nu a făcut vreodată caz.

Nu este lipsit de interes să ne reamintim că S.U.A. au luat drept pradă de război cea mai mare parte aurului și valorilor de tezaur jefuite de cel de-Al Treilea Reich, din care au susținut apoi „Planul Marshal”, având grijă să recupereze ulterior tot ce au investit, până la ultimul cent. Mai trebuie adăugat și faptul că eminențele cenușii ale naziștilor, inclusiv criminali de război, au fost extrase, puse la adăpost și exploatate în beneficiul Imperiului American, pentru susținerea Războiului Rece și a regimului juntelor militare din mai toată America Latină, dar și a subversiunii împotriva stângii vest-europene.

Simetric, din tabăra opusă, bastioanele rezistente ale comunismului, China și Vietnamul par fi modele de succes ale economiilor socialiste de piață. Dobândirea de către China a poziției de putere economică mondială, nucleară și spațială, putând fi un motiv strategic al abandonării Afganistanului, pentru o redirecționare a resurselor S.U.A. și ale N.A.T.O. înspre amenințarea reală.

Eșecul unui deceniu de război în Vietnam și a două decenii de război în Afganistan, la care se mai adaugă războaiele din Golful Persic, Balcanii de Vest, Irak, Siria, diversiunile „Primăvara arabă” și „Statul Islamic”, sancțiunile și amenințările împotriva Iranului și Coreii de Nord ș.a., toate relevând lipsa de realism a țintelor strategice și obținerea unor rezultate colaterale, chiar contrare scopurilor declarate, nu pot decât să semnifice acumularea masei critice a vulnerabilităților care erodează credibilitatea sistemului de securitate garantat de Statele Unite.

In 245 de ani de la fondare, Statele Unite ale Americii au avut parte de doar 21 de ani de pace, cu mențiunea că războaiele clandestine ale C.I.A. au acoperit și perioadele de pace (sursa Global Research). O astfel de statistică nu demonstrează, oare, că numai permanența războaielor și mobilitatea armatei sale a conferit și poate menține primatul și avantajul geostrategic global al S.U.A. , că fără acest primat, susținut de „complexul militar industrial”, Statele Unite nu și-ar putea atenua inevitabilul declin, fiindcă nu sunt adaptabile unei conviețuiri pașnice consensuale ?

Într-o serie de războaie, S.U.A. s-au aflat în defensivă și și-au apărat interesele, dar după al Doilea Război Mondial, S.U.A. au fost cele care au pornit cea mai mare parte dintre conflictele în care au fost implicate. Regimurile politice impuse de S.U.A. pentru apărarea democrației și stăvilirea expansiunii comunismului în lume s-au dovedit a fi conduse de marionete corupte, fără rădăcini în țările natale, dispuse oricând la crime și trădări împotriva propriilor popoare. Dovadă stă și tratamentul oferit „prietenilor” sud-vietnamezi care au fost salvați la căderea Saigonului. Cei mai mulți au murit, cum se spune. „de inimă rea”, urmare a desconsiderării și umilințelor de care au avut parte.

Administrația Afganistanului edificată în cei 20 de ani este etichetată de către chiar formatorii ei americani, ca fiind măcinată de corupție sistemică și, pe cale de consecință, de incapacitatea fidelizării forțelor armate și de securitate. Martori oculari relatează că pentru finanțarea cash a „democratizării și securizării” Republicii Islamice Afganistan, paleții cu dolari erau descărcați cu elevatorul din avioane militare cargo. Erau bani din trezoreria S.U.A. sau contravaloarea exporturilor de opiu, heroină și cocaină, precum și a unor materii prime rare ? Surse credibile, între care rapoarte ale unor organisme financiar-bancare, relevă că talibanii au taxat sistematic toate aceste exporturi, cu 10 procente la fiecare nivel: al fermierilor și minerilor, al procesatorilor și al comercianților. Dintr-o astfel de mezalianță, se putea ajunge la un altfel de final?

În loc de concluzie: În Afganistan a fost un război pentru instaurarea statului de drept, a democrației și impunerea respectului drepturilor omului, sau o mega-afacere a complexului militar-industrial controlată de o coaliție a corupției în care au mai fost învinși încă odată poporul afgan, dar și contribuabilii alianței S.U.A.- N.A.T.O.?

Suntem după cum ne bate vântul altora, nu după cum știm că a fost Istoria Patriei Noastre

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/suntem-dupa-cum-ne-bate-vantul-altora-nu-dupa-cum-stim-ca-a-fost-istoria-patriei-noastre

Pe generalul/mareșalul Ion Antonescu nu aveam cum să îl cunosc, el fiind ucis la 1 iunie 1946, la Jilava. L-am cunoscut pe locotenent-colonelul Gheorghe Magherescu, apropiat de el, care prin confesiunile sale mi-a confirmat intuiția că Antonescu a fost și a rămas, până în ultima clipă, un om singur.

Pe (ex)Regele Mihai I l-am întâlnit în trei împrejurări, două la Palatul Elisabeta și una la o întâlnire cu absolvenți români ai Colegiului de Studii Internaționale de Securitate din Bavaria. La întâlnirea din biroul său l-am întrebat - eu fiind atunci colonel activ al Armatei României - cum a primit gradul de mareșal. A zâmbit și mi-a relatat că generalul Ion Antonescu trebuia să aibă în subordine feldmareșali germani (desigur teoretic), și atunci urma să primească gradul aferent misiunii de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, de sub sovietici. Cum regele nu avea un grad superior generalului a primit primul însemnele de mareșal, ulterior el fiind acela care l-a înălțat în grad pe Ion Antonescu (a fos o cutumă practicată pentru cei patru suverani ai României; toți au avut gradul onorific de mareșal, nu doar Mihai I - sublinierea red.). Ca militar am fost surprins, dar am înțeles contextul unor asemenea decizii succesive, la nivel înalt.

La 77 de ani de la arestarea Conducătorului României suntem forțați să acceptăm lecțiile de învățământ istoric ale te miri cui trăiește prin nordul moldovean al țării noastre, fiind fratele noului ambasador român peste Ocean: „Regele a fost bun. Conducătorul Statului, respectiv Ion Antonescu, nicidecum”. Realitatea este alta, adevărul pe la mijloc și fiecare dintre cele două personalități a avut pe ici, pe colo, și umbre și lumini.

„Infamul Pact Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, a reprezentat începutul tragediei Europei, un moment care a deschis calea unor abuzuri fatale și a sfâșiat teritorii prin împărțirea Europei Centrale și Răsăritene în sfere de influență”.

Întrebarea firească a încă 20.000.000 de români în viață, de bună credință, majoritatea trăitori în țară, unii de ani buni pe afară, este ce au făcut președinții postdecembriști Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis, pentru ca România să aibă sprijinul internațional necesar pentru ca să refacă pașnic teritoriul interbelic al țării?

- unul nu a vrut să-i supere pe sovietici;

- altul a cedat Insula Șerpilor (și, „pe veci” pământurile românești aflate sub ocupație ucraineană: sudul Basaraniei, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, prin blestermatul tratat din 1997 - n.r.);

- unul a oferit pașapoarte românești;

- cel din urmă tot așteaptă să ceară Chișinăul reunificarea…

Suntem după cum ne bate vântul altora, nu după cum știm că a fost istoria… Măcar Ion Antonescu a comandat plutonul de execuție, gest în urma căruia nimeni nu-l poate șterge din cartea istoriei naționale. Am vizitat, cu ani în urmă Muzeul Holocaustului, din Israel, ca invitat al Forțelor de Apărare - Tzahal. Am pășit în toate încăperile și nu am văzut nicio referire la România, deși mă așteptăm să am parte de imagini și mărturii dureroase. Cu israelienii dialogul trebuie să fie ca și cu americanii, sau cu rușii. Franc, fără prejudecăți.

Trăim în anul 2021, la 77 de ani de la încheierea regimului antonescian - așa cum a fost el - și a iluziilor regale, dar puterea era 100% la sovietici (cu avizul Occidentului - n.r.). După alți trei ani, la finele lui 1947, ex-Regele Mihai I pleca, în viață, dincolo de hotarele ciuntite ale țării. Ciuntite de Moscova ( cu acordul total al „Aliaților” - n.r.).

Cred că este timpul ca despre Regele Mihai I al României și Mareșalul Ion Antonescu să se scrie cu echilibru, fie și pentru că au purtat amândoi, la un moment dat, o anumită cruce aninată la gât (Ordinul „Mihai Viteazul” - n.r.). Unul a vrut salvarea monarhiei, celălalt a dorit și salvarea Țării, atât cât se mai putea atunci și cu cine mai accepta o alianță cu țara noastră.

Istoria României nu a fost niciodată scrisă de la Palatul nr. 1 al puterilor politice trecătoare. Și niciun cenzor, de tipul fratelui ambasadorului menționat, nu ne pune în genunchi, pe coji, la colțul carpatin, doar pentru a face frumos la un instantaneu fotografic, cu cipilică[1].