Personalităţi controversate ale Istoriei contemporane a României. Ion Antonescu - criminal de război sau erou-martir naţional? (2)

Scris de **Admin** Joi Sept 10, 2015 3:26 am

http://www.art-emis.ro/istorie/3102-personalitati-controversate-ale-istoriei-nationale-a-romaniei-ion-antonescu-criminal-de-razboi-sau-erou-martir-national-2.html

Incepând cu anul 1920, revenindu-se la starea de pace, Ion Antonescu a primit misiuni în diplomaţia militară, în calitate de ataşat militar în Franţa, Belgia şi Marea Britanie. Au fost ani de cunoaştere a Occidentului, a civilizaţiei moderne avansate şi a jocurilor ipocrite a unor mari puteri, pe seama „partenerilor inferiori" de coaliţie. Starea de spirit, accentele de revoltă neputincioasă sunt cele mai pregnant surprinse în corespondenţa cu Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu din anii 1940-1944. În martie 1941, răspunzând unor memorii ale fruntaşilor „istorici", mareşalul îi reamintea lui Dinu Brătianu: „Cunoaşteţi desigur lupta înverşunată şi demnă purtată de neuitatul dumneavoastră frate la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru a se respecta drepturile României înscrise în tratat (din august 1916 - n.a.), lupta diplomatică care a făcut obiectul studiului atât de documentat şi instructiv al domnului profesor Gheorghe Brătianu [...] Din această corespondenţă rezultă că puterile aliate nu numai că nu recunoşteau integral revendicările teritoriale ale României conform prevederilor Tratatului din 1916, dar îi negau chiar şi calitatea de aliat [...] Numai prin stăruinţele Franţei şi Italiei nu s-a înfăptuit una dintre cele mai monstruoase nedreptăţi ce le-ar fi înregistrat istoria [...] nu ni s-au recunoscut însă drepturile integrale asupra Banatului; delegaţii englezi şi americani erau gata să restituie Cadrilaterul Bulgariei [...], în Tratatul cu Austria se impuneau României condiţiuni ce jigneau independenţa ei politică [...] Chestiunea petrolului a dezlănţuit împotriva noastră pe marii rechini ai trusturilor americane"[8]. Este clar că asemenea cuvinte circulau şi că astfel de păreri îl condamnau definitiv pe cel care le rostea, în faţa Istoriei. Apoi, în anul 1934, probitatea profesională, cinstea şi caracterul integru demonstrate de Ion Antonescu în timpul misiunilor de la Paris, Londra şi Bruxelles i-au adus preţuirea nu numai lui Nicolae Titulescu, dar şi altor diplomaţi şi oameni politici români. Cu câteva luni înainte de încetarea misiunii, Nicolae Titulescu îi scria de la Nisa:„Colaborarea mea cu dumneata a fost o plăcere din punct de vedere al raporturilor de serviciu şi din cel al inimei".

Înţelegerea personalităţii de-a dreptul fascinante a lui Ion Antonescu nu poate progresa fără reconstituirea, realmente fugară, a experienţei lui militare din perioada interbelică, a succesiunii de satisfacţii şi insatisfacţii ce i-au punctat cariera şi viaţa personală. Rechemat la Bucureşti în 1926 - echipa Constantin Cristescu (ministrul de război) şi Ion C.Brătianu (prim ministru) îl „exilaseră" în străinătate - s-a văzut ţinut departe de conducerea superioară şi plasat (1927-1929, 1931-1933) la Şcoala Superioară de Război, unde a avut, într-adevăr, o prestigioasă activitate. Şcoala Superioară de Război i-a rămas cea mai dragă dintre toate unităţile pe care le-a comandat, după cum a mărturisit, hotărât să „muncească fără a cunoaşte limite" pentru a da comandamentelor „ofiţeri culţi, oameni de caracter, cetăţeni devotaţi şi mai presus de toate, elemente neşovăitoare în menţinerea puterii".Preocupat de formarea unor buni ofiţeri de stat major cu vaste aptitudini practice de conducere a trupelor, atât pe timp de pace cât şi în luptă, a introdus în programele de învăţământ călătoriile de documentare pe arme, ieşind cu ofiţerii elevi tot mai mult în teren, punându-i „să străbată ţara cu pasul" pentru asigurarea cunoaşterii diferitelor zone şi regiuni ale ţării, posibile zone de operaţii. De asemenea, o preocupare importantă a lui Ion Antonescu a constituit-o sădirea şi cultivarea neîncetată în sufletul ofiţerilor a unor nobile sentimente morale: spiritul datoriei şi al sacrificiului, camaraderia, cinstea, dreptatea, onoarea şi demnitatea, dragostea de neam şi ţară, îmbinate armonios cu o înaltă cultură militară generală şi profesională. Peste ani, locotenent-colonelul Aldea Romulus din promoţia 1936, rememorându-şi amintirile din perioada frecventării Şcolii Superioare de Război, arăta: „Gândind în urmă cu atâţia ani, ecoul frământărilor noastre sufleteşti de atunci păstrează aceeaşi rezonanţă: muncă până la epuizare, în disciplină până la renunţare [...]. Nu era aceasta o lozincă, ci un profund şi real fundament sufletesc; nimeni nu vorbea despre aceasta, toţi o făceau cu eforturi mereu înnoite, cu o ambiţie continuu tinerească, fără gândul recompenselor, pentru că toţi erau conştienţi că rezultatele stăruinţelor de atunci nu constituiau decât antrenamentul la muncă în viitor"[9].

La sfârşitul anului 1933, regele Carol al II-lea l-a promovat pe Ion Antonescu în fruntea Marelui Stat Major, cu toate că acesta îi pusese condiţia ca Ministerul de Război şi monarhul să-i garanteze autonomie deplină de acţiune. Societatea românească se găsea în plină criză economică: muncitorii se revoltaseră, funcţionarii erau neplătiţi, ţărănimea pauperizată, scindată în foarte bogaţi şi mase impresionante sărăcite, ameninţată de extremismul legionar şi nesfârşite lupte politicianiste Primul strigăt de alarmă al noului şef al Marelui Stat Major a denunţat monarhiei „mizeria din armată, afacerismul, nepotismul, complotul" împotriva structurilor vitale ale apărării naţionale. „In 1933, am fost numit, fără să cer şi fără să umblu, în postul de mare răspundere al Statului Major" - reamintea mareşalul în memoriul din 1939. „A doua zi după ce am pornit la muncă, calvarul a început. Surâzătoare, banda care pusese stăpânire pe Ministerul de Război - Samsonovici, Uică, Angelescu, Tătărescu a început să mă sâcâie, să mă exaspereze. Faimosul general Tătărescu (fratele lui Gheorghe Tătărescu, în mai multe rânduri prim ministru), a avut îndrăzneala să-mi spună în faţă: «sunteţi sâcâit ca să vă exasperaţi şi să plecaţi singur!». Nu puteam fi doborât prin nepriceperea, neactivitatea sau prin faptele mele, s-a recurs la clasica şi eterna mişelie, s-a recurs la intrigă şi la calomnie. Nu o ştiu de pe stradă. Domnul Dinu Brătianu mi-a spus când s-a dezbătut cazul meu în Parlament, că primul ministru i-a afirmat că nu a mai putut să mă susţină şi să cedeze injoncţiunilor generalului Angelescu, fiindcă s-a spus regelui şi regele a crezut că complotam în contra sa cu Armata (alături de Nicolae Titulescu - care a adus ordinul extern de trecere a legionarilor în afara legii, soldat cu execuţia lui I.C. Duca - şi cu Stelian Popescu - n.n.). Fratele primului ministru, generalul Tătărescu, mi-a numit ca ajutor al intrigii pe domnul Titeanu (subsecretar de stat la Interne). Am în arhiva mea actul doveditor [...] Domnul Dinu Brătianu mi-a cerut să nu-l «descopăr» cât va sta «partidul său la putere»"[10]. Iată ce prevala la Bucureşti, ce combinaţii se urzeau exact când situaţia internaţională devenea din ce în ce mai încordată în Europa.

Întorcându-ne la perioada 1933-1934 se cuvine să remarcăm o serie de măsuri propuse de Ion Antonescu pentru rapida restaurare a puterii armate, îndeosebi Planul general de reorganizare a armatei şi Planul de înzestrare pe 10 ani, reducerea structurilor militare parazitare, eliminarea corupţiei, orientarea instrucţiei spre realitatea războiului. „Actuala situaţie este anormală - declara el la Consfătuirea şefilor de Stat Major ai armatelor Micii Înţelegeri din primăvara anului 1934. Avem comandamente şi servicii mult prea numeroase. S-au răsturnat proporţiile. Armata combatantă este pe cale «să dispară», deci este nevoie de o reformă «completă şi radicală»"[11]. La 20 iunie 1934, în Prefaţa la Planul general al organizării armatei, trimis lui Tătărăscu, Ion Antonescu consemna: „Ţara este astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. Armata este complet dezarmată, pseudo instruită şi demoralizată. Dacă va fi chemată astăzi să apere frontierele, va fi, cu toate sacrificiile de vieţi ce i se vor cere, care vor fi pe cât de numeroase, pe atât de inutile, un dezastru militar unic în istoria popoarelor. După el va urma cu siguranţă, la scurt interval de timp, dezastrul social şi economic, care ne va costa nu numai graniţele României Mari, dar ne va duce la situaţia de a nu ne putea opri nici la cele ale României din 1916 [...]. Dacă o facem imediat avem putinţa, sper eu, de redresare. Nu e numai nevoie de bani. Oricâţi vom avea, cu sistemul actual se merge la dezastru. Pe lângă bani, este nevoie de un plan, o voinţă fermă, continuitate şi energie în aplicarea lui. Şi înlăturarea fără milă a farseurilor, a provocatorilor care, ridicăndu-se la conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le dau meritele, trecutul şi munca, trebuie alungaţi"[12]. Din păcate, conducerea de atunci nu a permis efectuarea acestor reforme în 1934 şi nici mai târziu, în 1938, când, pentru scurt timp, Ion Antonescu a ajuns ministrul Apărării Naţionale. Semnificativ, acelaşi lucru îl va raporta pe 29-30 august 1940 şi generalul Gheorghe Mihail, şef al Marelui Stat Major şi inamic personal al mareşalului Ion Antonescu. De altfel, mai trebuie precizat că în perioada cât s-a aflat la şefia Statului Major General, generalul Ion Antonescu a desfăşurat o laborioasă activitate în planul întăririi alianţei militare a Micii Înţelegeri, organism politico-diplomatic defensiv, abia reorganizat în 1933, vizitele sale la Belgrad, Praga, Ankara şi Paris fiind consacrate căutării unor mijloace suplimentare de securitate. Consfătuirile comune ale şefilor de Stat Major ai armatelor română, iugoslavă şi cehoslovacă şi planurile operative elaborate cu aceste prilejuri, vizând apărarea statelor membre împotriva unei aventuale agresiuni, poartă amprenta competenţei şi prestigiului militar al generalului român, aflat la acea vreme la comanda Statului Major General.

În iunie - iulie 1940, Ion Antonescu se adresa din nou lui Carol II: „Inevitabilul s-a produs Maiestate. Putregaiul a continuat opera lui şi astăzi trei milioane de români, care 20 de ani au crezut, au contribuit cu obolul lor la înarmarea ţării şi au sperat în armata lor, se văd aruncaţi prin surprindere în ghearele suferinţei, ale ruinei, ale întunericului şi ale morţii. Eu, deşi cu nimic nu sunt vinovat, realizez şi-mi sar tâmplele din loc de ruşine, de durere şi de umilinţă. De la generalul Mărdărăscu până la generalul Samsonovici, de la generalul Uică până la generalul Angelescu, de la acesta până la Argeşeanu, toţi miniştrii de război, de la unul până la toţi, şi de la toţi până la unul sunt vinovaţi. Toţi şefii de Stat Major de la război şi până astăzi, toţi fără nici o excepţie, în cap cu mine, trebuie daţi în judecată. Către mai toţi se îndreaptă în aceste momente pumnii încleştaţi de ură a 16 milioane de români"[13]. Poate astăzi asemenea descărcare de obidă, amărăciune şi ură nu este la locul ei, nu seamănă cu o analiză obiectivă, normală. Cine poate însă să jure că atunci erau vremuri normale? Sub imperiul acelor vremuri de maximă tensiune şi al celor mai grave ameninţări la adresa naţiunii, s-a acţionat în septembrie 1940. De asemenea, încriminarea energică, dar dreaptă, pe care am reprodus-o ne trimite la o calitate inconfundabilă a personajului nostru - fair-play-ul. Oferim încă două probe edificatoare: la „procesul" din 1946 a luat totul asupra sa mai puţin crimele: Voitinovici, preşedintele nefericit al „Tribunalului poporului" mărturisea în 1948 că Ion Antonescu deşi era „paranoic" şi „avid de putere", avea un comportament de „cavaler". Ciudată „calitate" la un „criminal de război" cum l-a declarat acelaşi personaj sinistru în pledoaria procesului. Îndepărtat din înaltele funcţii deţinute la începutul anului 1938 - când, după cum singur o recunoaşte, susţinuse instaurarea regimului dictaturii regale în care vedea un sistem de ordine, Ion Antonescu a fost exilat la comanda Corpului 3 armată - Chişinău. A protestat împotriva eliminării fizice (fară judecată) a lui C. Z. Codreanu şi a altor fruntaşi legionari în noiembrie 1938. După întâlnirea cu regele, din iunie 1940, acesta a căutat să-l asasineze şi, numai la intervenţia diplomaţilor germani de la Bucureşti, i-a fixat domiciliu forţat ia mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea. Acesta a fost omul şi militarul care va lua în mâinile sale puterea în septembrie 1940 şi care va refuza cu obstinaţie să fie o simplă spadă şi un om de sacrificiu, „manta de vremuri grele" pentru elita noastră politică. S-a vrut cu siguranţă, şi educatorul neamului, un redescălecător întârziat.

În continuare ne vom referi la convingerile lui politice, fără a dezvolta aici relaţiile cu partidele din epocă şi cu monarhia. Ion Antonescu a avut indiscutabil o gândire şi o practică politică de nivel elaborat, ambele subordonate servirii, aşa cum o înţelegea el, a naţiunii şi statului. Formaţia militară şi timpurile în care s-a maturizat şi-au pus amprenta asupra gândirii operei sale practice. Oricum, trebuie să operăm o distincţie între discursul oficial, sau de circumstanţă, între programul afişat şi acţiunea propriu-zisă. Temeliile ideilor sale politice sunt naţionaliste şi amestecat idealist-realiste; ele fac apel frecvent la istorie şi la credinţă şi mai întotdeauna judecăţile sale de valoare sunt exacte. Stilul în care sunt formulate principalele gânduri ale mareşalului este concis, dar inconfundabil mişcător. Adresându-se lui Dinu Brătianu, de exemplu, îi atrage atenţia în cel mai penetrant spirit de prozator modern că el „nu este fiu de statuie". În concepţia mareşalului naţiunea se constituia într-o fiinţă vie si, totodată, într-o valoare supremă pe care se cuvenea să o servească toate energiile societăţii. Din acest motiv îl va obliga pe regele Mihai I să depună, la 6 septembrie 1940, jurământ de credinţă, şi pe Führer să-l recunoască drept un fanatic al românismului. Naţiunea română avea un trecut eroic, beneficia de o descendenţă ilustră - dacă şi romană -, era alcătuită în majoritate din oameni oneşti, harnici, săraci şi cinstiţi. Muncitorii, plugarii şi industriaşii, meseriaşii, proprietarii mijlocii, funcţionarii, militarii, intelectualii se identificau cu forţele sale sănătoase; la fel ca şi Mihai Eminescu, ideologul indiscutabil al naţionalismului românesc, socotea că răul venea de la o clasă suprapusă, levantină, mercantilă, cosmopolită, cârcotaşă, masonică, internaţionalistă, parazitară. Puterea ei avea să fie redusă şi eliminată treptat prin combaterea privilegiilor şi încurajarea claselor productive, în orice caz nu prin revoluţie, confiscări abuzive, masacrări, distrugerea proprietăţii private. Statului îi revenea rolul de a pune ordine în societate, de a aplana contradicţiile sociale, de a stimula şi dirija producţia, de a asana finanţele, de a pedepsi pe răufăcători şi recompensa pe cei credincioşi, muncitori, disciplinaţi şi dezinteresaţi.

Statul fiind instrumentul de armonizare a intereselor în societate şi structura de supravieţuire îşi întemeia puterea, eficienţa şi autoritatea pe buna funcţionare a instituţiilor de administratiţie învăţământ, biserică, magistratură şi, mai cu seamă, pe armată, instituţia cea mai onestă, oglindă a clasei mijlocii, salvatoare a naţiunii în Marele Război de făurire a României Mari. „Primul meu gând se îndreaptă spre oştire - o va repeta Conducătorul cu orice ocazie - reazemul naţiunii. Nu aveam pe nimeni lângă mine, doar Armata, în momentul în care totul ameninţa să se prăbuşească"[14]. Şi avea oare pe altcineva? Armata nu face altă politică decât a statului şi a naţiunii. Cu toate că s-a declarat, cu diferite prilejuri, că nu avea un program politic (politicianist), Ion Antonescu ştia cu exactitate ce voia în vara anului 1940. Să-l numim regim de ordine, disciplină şi eficienţă, regim determinat de situaţia internă de stare de război civil nedeclarat şi de situaţia externă de război mondial. „Două scopuri voi urmări în zilele care mi-au mai rămas să le trăiesc - anunţa el la 6 septembrie 1940. Întâi, ridicarea morală a acestui popor din mocirla în care s-a zbătut atâţia ani, cum şi unirea tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă şi dreptate. În al doilea rând, repunerea ţării în drepturile ei veşnice. Credinţa, dreptatea, legea şi munca, cinstea şi conştiinţa, ordinea şi omenia vor fi de azi înainte, de la cel de sus până la cel mai de jos servitor al patriei, cartea sfântă a îndatoririlor noastre". La 16 octombrie 1940, Ion Antonescu îl avertiza pe comandantul Legiunii: „Sunt patruzeci de ani, domnule Sima, de când întemeiat pe cariera mea militară, mi-am dat seama că rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personală, ci de a lupta pentru ca întreaga naţiune să nu se reazeme decât pe caractere, pe competenţe şi pe valori de muncă, iar statul să fie condus decât cu autoritate şi prestigiu"[15].
- Va urma -
-----------------------------------------------
[8] Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944,Editura Dacia Cluj Napoca, 1979, pg.206 sau vezi Răspunsul integral al generalului Ion Antonescu în ANIC, dosar 48/1940 ff.42-97.
[9] Gr.mr.Mircea Agapie, Cpt. rg. 1, prof. univ. dr.Jipa Rotaru, Op.cit., p.25.
[10] Universul din 16 decembrie 1934 a publicat cu numeroase întreruperi în text determinate de cenzură interpelările și luările de poziție ale celor mai proeminente personalități politice ale vremii care au înfierat hotărârea vexatorie a guvernului sugerată de Casa Militară Regală și dusă la îndeplinire de un iresponsabil ministru de război, generalul Angelescu. Se detașează radical de toate celelalte discursuri în ceea ce privește valoarea generalului Ion Antonescu în fruntea Statului Major General discursul marelui om politic liberal Dinu Brătianu.
[11] Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond 948/RSR 3, dosar nr.18/1934, fila 228.
[12] Gr.mr.Mircea Agapie, Cpt. rg. 1, prof.univ.dr. Jipa Rotaru Op. cit. p.34.
[13] Gh.Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin,Casa editorială Demiurg, Iași, 2008, pg.153.
[14] Gr. mr. Mircea Agapie,Cpt.rg.1 prof.univ.dr. Jipa Rotaru, Op.cit.p.45.
[15] Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, Ed.Scripta, București, 1992, p.46.

Articole asemanatoare