Fascismul rus: lider mesianic și națiunea nemântuită

Scris de **Admin** Sam Mar 19, 2022 2:51 am

am participat la primul interviu al lui Valeri Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la București acordat unei televiziuni românești. Difuzat aseară pe News România, va face multe valuri. Zece jurnaliști au refuzat să participe la emisiunea Adrianei Bahmuțan. De frică și de consecințele haiterismului corect politic. Când m-au sunat producătorii ei, am răspuns din prima da. “Dacă aș putea, aș face interviu și cu spiritul lui I.V. Stalin.”

În direct i-am propus să-mi faciliteze un interviu și cu Vladimir Putin, pentru că rolul nostru, al media neînregimentate, este să căutăm adevărul. Prin orice mijloace, chiar și printre bombe sau prin buncăre.
În urmă cu o săptămână dezvăluiam, din sursele Departamentului de Stat al SUA, că 85% din informații sunt fake sau pe românește false. Kuzmin a plusat: 90%.
În cursul dialogului de trei ore, a recunoscut că doar “România liberă” publică și punctele lor de vedere. În media românească s-a stârnit o blocadă informațională, cum n-a mai fost. A comentat ambasadorul.
Lăudând că am scris despre Bandera, Regimentul Azov, grupările Aidar, ca formațiuni de crimă organizată, i-am replicat că în ziarul de a doua zi voi publica despre fascismul rusesc.

Ivan Ilin – filosoful nazist. A influențat doctrina lui Putin?

Câți dintre români sau ruși știu cine a fost Ivan Ilin, filosoful care înainte de primul război mondial fundamenta doctrina supremației poporului rus în fața decadenței Occidentului păcătos. Mulți comentatori americani susțin, într-o sumedenie de studii, că doctrina Putin s-a fundamentat pe ideiile naziste ale lui Ilin. Evident, Excelența Sa a ocolit răspunsul.
Între cele două războaie mondiale, ideologul Ilin a fugit din Uniunea Sovietică, pentru că V.I. Lenin se temea de concurența sa. Astfel, a ajuns în Italia la Mousollini.

Fascismul rus: lider mesianic și națiunea nemântuită Desen-statul-fascist-rus-1024x753

Jurnalistul rus Mihail Zigar, redactorul-șef fondator al singurului canal de știri independent de știri din Rusia, Dozhd, susține în cartea sa „Toți oamenii de la Kremlin” că lucrările lui Ilin au influențat definitoriu doctrina lui Putin și credințele sale în valorilor tradiționale rusești.
„Lumea este păcătoasă. Are nevoie de izbăvire. Doar o națiune în stare de o politică totală o poate aduce pe calea cea dreaptă. Națiunea aceea e Rusia nemântuită”- zicea Ivan Ilin, încă înainte de primul război mondial.

Admirator al lui Mussolini și a lui Hitler

Unul dintre profilerii săi, Timothy Snyder, spunea despre filosoful rus că îi considera pe Mussolini și pe Hitler, drept lideri mesianici, care salvau Europa prin dizolvarea democrației. Articolul său din 1927 „Despre fascismul rus” era adresat „Fraților mei albi, fasciștii”. Mai târziu, în anii 1940 și ’50, el a schițat o constituție a unei Sfinte Rusii fasciste, guvernate de un ales care avea să fie „inspirat de spiritul totalitar.”
Ce a condus în cele din urmă Rusia la tragedia revoluției din Octombrie 1917? El a răspuns că bolșevicii au reușit lovitura de stat pentru că rușilor acelor vremuri le „lipsea respectul de sine.” Nu aveau o identitate.
Ilin își imagina un stat rus, organizat precum o corporație. Recunoștea că oamenii nu sunt egali. Dar că mulți dintre conaționalii săi cred că unii au făcut mari averi din cauza slăbiciunii statului, dând vina pe funcționarii corupți.

A treia cale: democrație originală

Doctrina lui sperie astăzi Occidentul, pentru că Ilin prefigura la mijlocul secolului trecut viitorul Mamei Rusia. O țară guvernată de un om cu puteri mesianice, având un popor extrem de religios. Din punctul său de vedere, alegerile sunt pur decorative, cu rolul de a legitima alesul, căruia nu-i spunea dictator.
Într-un articolul din 1949, Ilin a adus obiecții, atât împotriva totalitarismului, cât și a democrației „formale,” în favoarea unei „a treia căi” de construire a unui stat în Rusia “cum n-a mai fost în lume.”
Sigur că opțiunea de a te lega de mândrie e mai veche în istoria lumii. Dar ce era nou în doctrina Ilin e că și după denazificarea Germaniei, el a continuat să susțină ideea unui stat național fascist.
“Cu cât oamenii căutau să înțeleagă mai mult, cu atât deveneau mai păcătoși.” Iată doar câteva idei din opera sa. “Viața modernă, cu pluralismul ei și societatea sa civilă, a adâncit defectele lumii și L-a ținut pe Dumnezeu în exil.” Singura speranță a lui Dumnezeu era ca o națiune dreaptă să urmeze un conducător drept, pentru a crea o nouă forță politică, în stare să înceapă munca de reconstrucție a lumii, în vederea răscumpărării Divinului.
citește și: Așa ar începe cel de-al treilea război mondial
Ideile sale, considerate radicale de către cei care nu cunosc mentalitatea rusească, reprezintă principalele motivele pentru care Occidentul este speriat.
Sigur că pe canalele rusești se vorbește doar nespre denazificarea Ucrainei. Nici ambasadorul, un istoric recunoscut, n-a scos o vorbă despre ideologul lui Putin, ascuns în nori.

Occidentul, înfricoșat. Nu cunoaște spiritul poporului rus

Mai există multe alte elemente care înfricoșează Vestul. Lipsa de implicare a rușilor în politica de stat, persistența ideilor de popor ales printre cei slabi, simplitatea vieții multora dintre cetățenii Federației Ruse.
Am mai spus-o în mai multe emisiuni, marea greșeală a Occidentului e că pune arhetipul democrației drept șablon peste alte civilizații.
Au întrebat americanii dacă afganii doresc să-și aleagă șefii de trib? Se poate instaura statul de drept printre culturile de opiu? Dar când SUA a distrus Iugoslavia, sârbii ce vină aveau?
Pentru cei care susțin nătâng, pios și emoțional Ucraina, le recomand să aibă o privire de ansamblu.
Lumea de mâine nu va mai fi ca cea de azi.
Rusia, chiar dacă nu ne place (avem în genă o fobie față de ruși), își caută un loc la masa marilor puteri. Sigur că mulți, la fel ca mine, îl consideră pe Putin un dictator. Dar a te hrăni cu iluzii că poporul rus va năvăli pe străzi să-l dea jos de la putere, asta nu ține decât de wishful thinking.
Vocile lumii
Timothy Snyder
Publicist american

Fascismul rus: lider mesianic și națiunea nemântuită Timothy-Snyder

publicist american
“Există trei idei legate de viața lui Ilin: una că “fascismul anilor 20, 30 și 40 – poate fi readus în secolul 21 pentru un context postmodern.” A doua că votul este o formalitate de recunoaștere a liderului providențial. “În fascism, liderul este un fel de erou, care iese din mit.” A treia idee le-ar putea aminti imediat cititorilor de respingerea „comunității bazate pe realitate”, o perspectivă înfiorătoare a lumii de mâine,” scrie Timothy Snyder.

Recenzie The Road to Unfreedom [Drumul spre nelibertate ] de Timothy Snyder – înfricoșătoare și de neignorabil

Această carte persuasivă se uită la filozoful politic rus preferat al lui Putin și la șablonul pe care l-a stabilit pentru știrile false Vladimir Putin: „Oferind masculinitatea ca argument împotriva democrației”.

Chiar și președinții care nu cred în istorie au nevoie de un istoric pe care să se bazeze. Întrebat, în 2014, de către o delegație de studenți și profesori de istorie pentru cronicarul său ales al trecutului Rusiei, Vladimir Putin a venit cu un singur nume: Ivan Ilyin. Ilyin este o figură care ar fi putut fi ușor pierdută în istorie dacă nu ar fi fost patronajul postum al liderului Rusiei. Putin a atras mai întâi atenția asupra lui – Ilyin a fost un filosof, nu un istoric, un rus care a murit în exil în Elveția în 1954 – când a organizat repatrierea rămășițelor lui Ilyin pentru reînmormântare la Moscova în 2005. Actele personale ale lui Ilyin, păstrate într-o bibliotecă în Michigan, au fost de asemenea aduse „acasă” la cererea președintelui. Noile ediții ale cărților dense de filozofie politică ale lui Ilyin au devenit populare în cercurile de la Kremlin – și toți funcționarii publici ai Rusiei au primit o colecție a eseurilor sale în 2014. Și când Putin a explicat nevoia Rusiei de a combate extinderea Uniunii Europene și a prezentat argument pentru invadarea Ucrainei, tocmai pe argumentele lui Ilin s-a bazat președintele. Timothy Snyder își începe deconstrucția prin modelare a istoriei recente a Rusiei – care prin design, susține el, nu se poate distinge de istoria recentă britanică și americană – cu o relatare cuprinzătoare a reverenței lui Putin pentru opera lui Ilyin. La fel ca mare parte din analiza lui Snyder din această carte de neignorabil, încadrarea oferă atât o perspectivă tulburătoare, cât și persuasivă. Ilyin, un critic timpuriu al bolșevismului, fusese expulzat de sovietici în 1922. În Germania, unde a scris favorabil despre ascensiunea lui Hitler și despre exemplul lui Mussolini, a dezvoltat idei pentru un fascism rusesc, care ar putea contracara efectele revoluția din 1917. Ca un fir prin retorica sa naționalistă, el a propus un „spirit rusesc” pierdut, care în esența sa reflecta creația inițială a unui Dumnezeu creștin înainte de cădere și se inspira dintr-o energie sexuală „pură” puternic masculină (a fost psihoanalizat de Freud). Ar trebui înființată o nouă națiune rusă, a susținut Ilyin, pentru a apăra și promova acel spirit inefabil împotriva tuturor amenințărilor externe – nu numai comunismului, ci și individualismului. Pentru a atinge acest scop, Ilyin a schițat un „simulatru” al democrației în care poporul rus va vorbi „în mod natural” cu o singură voce, dependent de un lider care a fost ales drept „mântuitor” pentru returnarea adevăratei culturi ruse poporului său. Alegerile ar fi „ritualuri” menite să susțină acea putere, „unind națiunea într-un gest de subjugare” periodic. Cu cât minciuna oficială era mai scandaloasă, cu atât mai mult le permitea oamenilor să-și demonstreze credința în Kremlin Pentru a stabili acel stat distopic, susține Snyder, regimul lui Putin a urmărit în mod deliberat două dintre conceptele centrale ale lui Ilyin. Prima cerea identificarea și distrugerea dușmanilor acelui spirit rusesc pentru a stabili unitatea; Influențele extraterestre – musulmane sau evreiești, fundamentaliste sau cosmopolite – au fost intenționate să „sodomizeze” virtutea rusă (imaginile sexuale nu sunt niciodată departe în chemările groaznice ale Kremlinului la arme). Dacă acei dușmani nu ar exista, ar trebui inventați sau exagerați. După atacurile teroriste asupra instituțiilor rusești – asediul teatrului de la Moscova și masacrul școlii din Beslan – separatismul cecen a fost folosit ca motiv pentru a aduce mai întâi televiziunea și apoi guvernațiile regionale sub controlul statului. Aceste politici au fost conduse, documentează Snyder, de Vladislav Surkov, fostul director de teatru postmodernist care a fost adjunctul șefului de cabinet al lui Boris Elțin și apoi principalul strateg al lui Putin. Surkov conduce o politică, împrumutată de la Ilyin, pe care el o numește „centralizare, personificare, idealizare”. Cu conducerea lui Surkov, „Putin trebuia să ofere masculinitatea ca argument împotriva democrației”, sugerează Snyder; trebuia să asocieze, în mod specific, de exemplu, drepturile homosexualilor și căsătoria egală cu un atac asupra spiritului rus.

În acest război cultural, dezinformarea a fost critică. Televiziunea rusă și rețelele de socializare ar crea un climat în care știrile devin divertisment și nimic nu ar părea real. Această schimbare suprarealistă este bine documentată, dar examinarea criminalistică a lui Snyder, de exemplu, a ciclului de știri care a urmat doborârii zborului MH17 face o lectură esențială. În prima zi, propaganda oficială a sugerat că atacul rusesc cu rachetă asupra avionului malaezian a fost de fapt o încercare preconizată a forțelor ucrainene de a-l asasina pe Putin însuși; în a doua zi, televiziunea rusă promova ideea că CIA a trimis deasupra capului un avion fantomă plin cu cadavre pentru a provoca forțele ruse. Cu cât minciuna oficială era mai scandaloasă, cu atât mai mult le permitea oamenilor să-și demonstreze credința în Kremlin. Putin a făcut, susține Snyder, atacul său direct asupra faptului „occidental” o sursă de mândrie națională. Snyder numește această politică „negabilitate neplauzibilă”; o auzi pe tonul „dezbaterii” actuale în jurul atacului de la Salisbury: puterea rusă este afișată într-un viscol relativist de teorii alternative, livrate într-un spirit vag absurd, de parcă niciun adevăr de pe pământ nu ar fi cu adevărat demonstrabil. A doua jumătate a cărții lui Snyder explorează modul în care Rusia a căutat să exporte această politică către cei care o amenință, în primul rând printr-un război de dezinformare în masă, o actualizare 2.0 a principiului „confuziei pentru inamicul nostru” al lui Sun Tzu, cu scopul de a diviza și polariza pluralismul. democrațiile – în special UE și SUA – împotriva lor înșiși. Epava zborului MH17: propaganda oficială a sugerat că atacul asupra avionului din Malaezia a fost o încercare anticipată de asasinare a lui Putin. Snyder este foarte priceput în a se alătura punctelor în modul în care propagandiștii ruși, umani sau digitali, au încercat să răspândească știri false pentru a submina încrederea în procesul democratic, oferind în același timp sprijin deschis separatiștilor europeni și obișnuiților TV din Rusia, cum ar fi Marine Le Pen și Nigel Farage. El detaliază modul în care, de exemplu, sursele de „știri” ruse au răspândit ideea că votul pentru independența Scoției a fost „falcat” de „forțele instituționale” cu scopul de a submina încrederea în instituțiile democratice din Marea Britanie înainte de referendumul UE. Încă așteptăm, desigur, dezlegarea completă a relațiilor complexe ale lui Donald Trump cu guvernul lui Putin și numeroasele legături dintre organizația sa de campanie și agenții ruși. La fel ca și în cartea lui Luke Harding Collusion, totuși, există mai mult decât suficient aici pentru a-l ține ocupat pe Robert Mueller încă o perioadă lungă de timp. O concluzie inevitabilă a acestei povești deprimante constă în recunoașterea faptului că strategia lui Putin a avut atât de mult succes în a zdruncina credința în sfințenia faptului și a cunoștințelor experte. O măsură a acestui atac vine atunci când îți examinezi reacția la această carte meticulos cercetată și cu note de subsol în timp ce o citești. Timothy Snyder este profesor de istorie la Yale. Cartea sa Bloodlands, despre consecințele atrocităților din cel de-al doilea război mondial de pe frontul de est, a câștigat prestigiosul premiu Hannah Arendt și a fost descrisă de regretatul și marele Tony Judt drept „cea mai importantă carte care a apărut pe acest subiect în decenii”. Și totuși, pe măsură ce el desfășoară această continuare contemporană, s-ar putea să auzi, așa cum am făcut din când în când, acele voci batjocoritoare care acum ți se încadrează în cap, care șoapte de „elitism liberal” și „știri false” și „MSM” și „conspirații tentante”. ”, și care refuză vreodată, cu totul, să fie liniștite. Cum am ajuns aici? Snyder are o idee bună. Vă mulțumim că v-ați alăturat nouă din România. Invazia Ucrainei de către Rusia a transformat brusc lumea. Milioane au fugit deja. O nouă Cortina de Fier se șlefuiește la loc. Războiul economic se adâncește, pe măsură ce conflictul militar se intensifică și crește victimele civile. Este datoria noastră la Guardian să descifrăm un peisaj în schimbare rapidă, în special atunci când implică o criză crescândă a refugiaților și riscul unei escalade de neconceput. Corespondenții noștri sunt pe teren în Ucraina, acoperind războiul, precum și în întreaga lume, furnizând raportări și analize non-stop în acest moment periculos. Știm că nu există nici un substitut pentru a fi acolo – și vom rămâne pe teren, așa cum am făcut în timpul revoluției din 1917, a foametei ucrainene din anii 1930, a prăbușirii din 1991 și a primului conflict ruso-ucrainean din 2014. Avem o istorie ilustră, de 200 de ani, care raportează în întreaga Europă în vremuri de tulburări, pace și tot ce se află între ele. Nu ne vom lăsa acum. Zeci de milioane și-au pus încrederea în jurnalismul neînfricat al The Guardian de când am început să publicăm acum 200 de ani, apelând la noi în momente de criză, incertitudine, solidaritate și speranță. Am dori să vă invităm să vă alăturați celor peste 1,5 milioane de susținători, din 180 de țări, care acum ne susțin financiar – menținându-ne deschiși tuturor și extrem de independenți. Spre deosebire de mulți alții, The Guardian nu are acționari și nici un proprietar miliardar. Doar hotărârea și pasiunea de a furniza rapoarte globale de mare impact, fără influențe comerciale sau politice. Raportarea astfel este vitală pentru a stabili faptele, cine minte și cine spune adevărul. Și oferim toate acestea gratuit, pentru ca toată lumea să le citească. Facem asta pentru că credem în egalitatea informațională. Un număr mai mare de oameni pot urmări evenimentele globale care modelează lumea noastră, pot înțelege impactul acestora asupra oamenilor și comunităților și pot fi inspirați să ia măsuri semnificative. Milioane pot beneficia de acces deschis la știri de calitate și veridice, indiferent de capacitatea lor de a plăti pentru ele. Dacă a existat vreodată un moment să ni se alăture, acesta este acum. Fiecare contribuție, oricât de mare sau mică, ne alimentează jurnalismul și ne susține viitorul. Sprijiniți Guardian de la doar 1 EUR – durează doar un minut. Dacă puteți, vă rugăm să luați în considerare să ne sprijiniți cu o sumă regulată în fiecare lună. Mulțumesc.