De ce criza refugiaţilor în Europa nu este, cu adevărat, o criză? Eşecul coaliţiei anti-ISIS şi de ce UE a integrat 3 milioane de români, dar e depăşită de valul de sirieni

Scris de **Admin** Vin Oct 09, 2015 5:50 am

Doar circa 6% din cele peste 38 de milioane de persoane care au statut recunoscut de refugiat în lume sunt, în acest moment, în Europa. Cu toate acestea, criza în care au intrat autorităţile UE pare de netrecut. Ce ar trebui să facă UE şi ONU şi ce rol are Turcia în escaladarea situaţiei ne spune islamologul Marius Lazăr, cadrul didactic la UBB.

Marius Lazăr, lector la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie contemporană, la Facultatea de Istorie-Filosofie, din cadrul Universitatea Babeş-Bolyai şi unul dintre puţinii islamologi din România, a explicat pentru „Adevărul” criza refuguaţilor din Siria din perspectiva instituţiilor internaţionale care ar trebui să se implice în gestionarea acesteia.

Ce părere aveţi despre teama europenilor cu privire la faptul că mulţi dintre refugiaţi sunt terorişti?

Este foarte greu de verificat statutul şi biografia fiecărei persoane dintre sutele de mii de refugiaţi. Autorităţile europene ar trebui să nu fie aberante şi să nu intre într-o panică securitară ci mai degrabă să vadă realitatea: că majoritatea celor refugiaţi vin din zone de conflict, unde sunt probleme tragice. Sunt oameni care şi-au pierdut casele, familiile, condiţia lor socială şi profesională, care au trecut prin traume. Sunt trei mari traiectorii ale fenomenului migratoriu actual înspre spaţiul european: cea, foarte mediatizată acum, prin Europa de sud-est – Grecia, Croaţia, Ungaria şi, de aici, spre statele din Europa de vest – cei care vin pe această rută care sunt în mare parte sirieni, irakieni şi afgani; filiera din Mediterana centrală – pe unde vin refugiaţi din Libia, zona sub-sahariană, Eritreea, Sudan, Sudanul de Sud, Republica Centrafricană; şi filiera de vest a Mediteranei – prin Maroc sau, în număr mai redus, prin insulele spaniole de pe coasta atlantică a Africii de Nord. Criza refugiaţilor care se îndreaptă spre Europa este deja veche de mai mult de doi ani, şi, mai ales în 2014 au fost câteva fluxuri de refugiaţi ce au trecut Mediterana, ocazie cu care s-au înregistrat 4.000 de morţi. Tocmai aceasta a motivat şi o serie de proiecte ale Uniunii Europene de a gestiona securitar şi umanitar, mai ales prin Frontex, problematica tranzitului clandestin de refugiaţi peste Mediterana, proiecte precum Mare Nostrum, Triton, dar care au avut un succes limitat, poate şi din cauze de logistică dar şi financiare. Mai trebuie să spunem aici că problema refugiaţilor pe care toată lumea o discută acum se înscrie, în fapt, într-un cadru mai larg al fluxurilor migratorii din bazinul mediteranean, care durează de câteva decenii. În momentul când Uniunea Europeană a iniţiat parteneriatul Euro-Mediteranean, în 1995, cu statele din sudul şi estul Mediteranei, integrat, în 2004, în Politica Europeană de Vecinătate şi, apoi, rebotezat de către Sarkozy, Uniunea pentru Mediterana, în toate acestea tema imigraţiei clandestine spre Europa era una centrală. În contextul emergenţei mişcărilor jihadiste în Maghreb şi Sahel, mai ales după anii 90, problematica pur economică sau socială a acestor imigraţi a fost tot mai mult dublată de o percepţie securitară din partea autorităţilor europene, în măsura în care se încerca prevenirea intrării de persoane care ar fi putut fi vectorii unei radicalizări în rândul comunităţilor musulmane din Europa şi chiar ai unor posibile atacuri teroriste.

*Uniunea Europeană nu se află deci acum subit în faţa unor astfel de probleme dar, e adevărat, problema e acum mai degrabă ridicată de numărul masiv de refugiaţi al căror statut trebuie rapid stabilit şi gestionat şi, poate şi mai important, e faptul că subiectul acesta a ajuns să genereze mai degrabă discuţii privind propriile interacţiuni interne între membrii UE şi statusul şi interesele particulare ale diferitelor state de aici.

Care e situaţia reală a refugiaţilor, de fapt, în zonă?

Numărul total al refugiaţilor sirieni, dacă e să vorbim mai mult despre ei, pentru că situaţia lor e cea mai dramatică, atinge acum peste patru milioane de persoane. În Turcia sunt, în prezent, aproape două milioane de refugiaţi. Dintre aceştia, cam 200.000 sunt în taberele de refugiaţi ridicate mai ales înspre frontiera siriană, restul reuşind să se stabilească în diferitele localităţi, valorizând tradiţionalele reţele de sprijin şi de solidaritate, pe baze religioase, regionale, de clan, atât de specifice în Orientul Mijlociu. În acest sens, indiferent de criticile care se pot aduce regimului actual turc şi de suspiciunile asupra politicilor sale în Siria şi în regiune, trebuie remarcată această asumare vizibilă faţă de gestiunea umanitară a unei atât de mari mase de refugiaţi. Turcia a avut ambiţia de a dovedi comunităţii internaţionale că are resursele şi mai ales voinţa unei mari puteri; este de apreciat acest sprijin al autorităţilor de la Ankara, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul deceniilor, relaţiile dintre Turcia şi Siria au fost extrem de reci, chiar ostile, de multe ori.

*Dovedindu-şi disponibilitatea de a primi pe teritoriul său sutele de mii de refugiaţi sirieni, mai ales sunniţi şi arabi, ce-i drept, dar şi creştini, Turcia a încercat în mare măsură să-şi asume aproape independent gestiunea lor, chiar dacă a primit, în mod evident, sprijinul oferit de ONU, UE şi numeroase organizaţii umanitare, internaţionale sau islamice. Dar, după peste patru ani de conflict sirian, care s-a agravat tot mai mult, Turcia a ajuns la o saturaţie financiară din acest punct de vedere. Am citit recent că Turcia ar fi cheltuit, până acum, pentru gestiunea refugiaţilor, în jur de 7 miliarde de euro, din fonduri proprii.

Dincolo de aceste considerente imediate, legate de asigurarea resurselor de hrană şi locuinţă a unor mase atât de mari de oameni, dintre care foarte mulţi sunt femei, copii, oameni în vârstă, se pune în mod serios problema situaţiei lor de perspectivă. Şi în prezent asistăm încă la perpetuarea conflictului sirian şi mai ales la extinderea ariei de control a Statului Islamic, în nordul Siriei, precum şi la perpetuarea unui climat de insecuritate pe largi suprafeţe, mai ales în mediile urbane, din regiunile aflate sub controlul a ceea ce poate fi numit, generic, opoziţia anti-Assad. Toate acestea au afectat destinul a peste opt milioane de sirieni, unii fiind refugiaţi în statele din jur, alţii fiind deplasaţi intern, adică părăsindu-şi localităţile pentru a se stabili în alte părţi ale teritoriului sirian. În ansamblu, situaţia economică, socială, umană în toate aceste zone, mai ales cele răvăşite de confruntări militare, este absolut dezastruoasă şi este suficient să fie văzute numeroasele rapoarte ale ONU sau ale diferitelor agenţii de dezvoltare. Sute de mii de copii nu au mai urmat şcoala, de ani de zile, pentru că sute de şcoli au fost distruse sau închise, deci sunt generaţii care-şi văd limitate şansele unei educaţii şi, mai apoi, inserţii profesionale. Fabricile, mai ales în partea de nord, în jurul Alepului, Hama sau Homs, principalele centre comerciale şi industriale siriene, au fost distruse sau funcţionează la cote reduse.

*Pierderile şi distrugerile suferite de Siria necesită cel puţin 20 de ani de reconstrucţie. La aceasta se adaugă tragediile umane, peste 250.000 de oameni morţi în conflict, la care se adaugă sutele de mii de răniţi şi cei rămaşi cu traume, fizice sau psihice. Instalarea Statului Islamic şi multiplicarea confruntărilor dintre zecile de brigăzi şi grupări de rezistenţă din regiunile controlate de opoziţie, fie ele din Armata Siriană Liberă, grupări islamiste sau miliţii kurde, la care se adaugă violenţele perpetuate de structurile militare sau de securitate ale regimului, sprijinite de alţi actori externi, toate acestea contribuie continuu la valul de refugiaţi şi la perpetuarea tragediilor umanitare în regiune.

Mai mult, ofensiva Statului Islamic în nordul Irakului, după 2014, a produs un flux de refugiaţi şi din acea zonă, dar care, mai ales creştinii şi kurzii, precum şi alte comunităţi minoritate, turkmeni sau yezidiţi, au fugit spre Regiunea Autonomă Kurdă irakiană. La fel, prea puţin se vorbeşte de situaţia zecilor de mii de refugiaţi palestinieni care populează, de zeci de ani, taberele de refugiaţi din proximitatea marilor centre urbane siriene, mai ales Damasc. Cazul celor din tabăra Yarmouk este simptomatic, fiind supuşi unui blocade de luni de zile de către regimul sirian, ce a provocat înfometarea acestora şi moartea a sute de persoane; mai apoi, tabăra a fost ocupată de Statul Islamic şi a cunoscut numeroase confruntări militare între diferitele facţiuni palestiniene şi cele islamiste. Turcia, Libanul şi Iordania sunt statele unde se află acum cei mai mulţi refugiaţi, în Liban sunt 1,2 milioane iar în Iordania peste 600.000 înregistraţi dar, neoficial, se vorbeşte de o cifră de peste un milion. Mai sunt şi în alte ţări din regiune, precum Irak – peste 200.000, Egipt – peste o sută de mii sau Kuweit – în jur de o sută de mii. Dacă luăm în considerare condiţia economică şi potenţialul acestor state vecine Siriei, putem avea o imagine cât de cât obiectivă despre cât de penibile pot fi angoasele unor state europene în raport cu ideea de a primi câteva mii de refugiaţi. Iordania este o ţară săracă, cu propriile probleme economice, cu instabilitate politică, şi care, de altfel, încă din 1948, şi-a asumat constant sarcina de a primi pe teritoriul său şi de a integra sute de mii de palestinieni.

În cazul Libanului, populaţia sa este de 4 milioane dar nu a avut probleme din a încerca să primească peste un milion de sirieni, deci cât un sfert din numărul său total de locuitori. Chiar dacă e adevărat că mulţi dintre cei refugiaţi în Liban sunt cei cu resurse financiare, există încă alţii a căror situaţie a fost tragică. Mai mult decât în cazul Turciei şi al Iordaniei, problema Libanului şi a refugiaţilor sirieni de aici este mult mai complicată. Libanul este o ţară eterogenă confesional, existând aici 18 comunităţi oficial recunoscute, care-şi partajează funcţiile în stat potrivit unor cote demografice.

Ţara a cunoscut, la rândul său, un foarte sângeros război civil, între 1975-1989, ce a semănat extrem de mult cu cel de acum din Siria. După încheierea lui, stabilitatea politică a rămas foarte fragilă şi actuala criză siriană nu face decât să resuscite şi mai mult vechi rivalităţi şi traume. Faptul că Hezbollah participă direct de partea regimului Assad, cu mii de combatanţi, precum şi încercările Statului Islamic sau al Jabhat al-Nusra de a mobiliza facţiunile militante şi radicale din rândul comunităţii sunnite libaneze, toate acestea conferă acum Libanului un statut foarte instabil.

*Bascularea sa spre o situaţie de criză e oricând posibilă şi faptul că încă se află într-o relativă stabilitate securitară se datorează unui fel de acord tacit al tuturor marilor puteri regionale, Iranul, în primul rând, dar şi Arabia Saudită sau Israel, care au nevoie toate de un Liban încă funcţional. Mulţi critică statele din Golful Persic că sunt refractare în a primi refugiaţi sirieni sau irakieni dar în acest caz trebuie cunoscute realităţile particulare ale acestora; monarhiile din Golf sunt state bogate economic dar fragile social. Ele încearcă să-şi păstreze sistemele de putere şi tipurile de guvernanţă specifice şi mai ales să limiteze orice dezechilibru social care să afecteze ordinea instituită.

Există un număr mare de imigranţi care vin să lucreze în Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite sau Qatar dar aceştia sunt recrutaţi din state din Africa, unele state arabe (mai ales Yemen) sau Asia de Sud-Est sau de Sud, tocmai pentru a fi mai uşor de controlat şi de expulzat, ceea ce s-a şi întâmplat recent, cu aproape un milion de imigranţi consideraţi ca ilegali, dintre cele opt milioane câte sunt acum în Arabia Saudită. Ca urmare, pentru statele din Golf, considerentele securitare par a avea întâietate în faţa dezideratelor, atât de vehiculate, de altfel, privind solidaritatea arabă şi mai ales islamică.

Statele de aici sunt foarte impermeabile în ceea ce priveşte acceptarea de rezidenţi pe teritoriul lor, chiar şi când e vorba de populaţii arabe sunnite; pe de altă parte, există diferenţe culturale şi lingvistice semnificative între arabii din Levant şi cei din zona Golfului. Rigiditatea sistemelor de valori publice din Golf, costul foarte ridicat al vieţii de aici, reticenţele arabilor khaleeji (din Golf) faţă de cei din afara regiunii, clima extrem de dificilă, şi alte nenumărate motive, limitează şi posibilele intenţii ale refugiaţilor de a încerca să ceară drept de azil în monarhiile de aici – cu excepţia Kuweitului, care a primit mai ales pe cei cu resurse.

*Revenind deci la refugiaţi, şi vizualizând situaţia reală de pe teren, din Orientul Mijlociu, cu dramele şi dificultăţile atât de mari de acolo, putem să înţelegem cât de cât ce-i motivează să încerce să plece. Problema e că statutul refugiaţilor, în mod oficial, trebuie gestionat într-o manieră internaţională de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi. Acesta are însă serioase probleme financiare, datorită faptului că unele state membre ale ONU îşi plătesc destul de frugal cotizaţia ceea ce şi face ca bugetul general al Organizaţiei să fie deficitar, de ani de zile, limitând eficacitatea programelor sale.

Deja, în ultimele luni, Înaltul comisariat ONU a fost obligat să reducă raţiile pentru refugiaţi, tocmai din lipsa de fonduri şi datorită numărului mare al acestora. Nu ştiu în ce măsură percepţia publică internaţională, europeană şi cea românească, sunt conştiente de amplitudinea reală a actualei crize umanitare din zona Siria-Irak, care e considerată drept cea mai acută şi mai masivă de după al Doilea Război Mondial. Acesta e contextul în care trebuie plasat propria noastră criză de acum, cu refugiaţii care încearcă să intre în Europa.

De ce aici?

Întrebarea e aproape inutilă, pentru că, noi românii, ne putem da singur răspunsul. Şi noi am privit constant spre Europa de Vest şi avem acolo o imigraţie economică, pentru că acolo sunt resurse mai mari de a construi un destin. Cu atât mai mult în cazul celor care fug de război, de sărăcie, de insecuritate.

Ce implicare are Turcia în valul de refugiaţi care vin spre Europa?

Confruntaţi ei însişi cu dificultatea de a mai gestiona financiar şi logistic numărul atât de mare de persoane şi mai ales criticile tot mai dese aduse regimului Erdogan de către unele state europene, NATO sau unele segmente din cadrul administraţiei americane, toate au făcut pe turci să-şi schimbe politica. Încă de la venirea partidului la putere, AK Partisi, partid de orientare islamică, în 2002, şi mai ales în perioada când ministru de externe era Ahmet Davutoglu (2009-2014), Turcia şi-a elaborat o nouă politică externă, calificată drept neo-otomanism, prin care a vrut să-şi refacă influenţa în Orientul Mijlociu. Siria a focalizat în mare măsură ambiţiile noului regim turc, tocmai pentru că fusese ţara de care o despărţise numeroase rivalităţi: pentru apele Tigrului şi Eufratului, pentru faptul că provincia Hatay a fost pierdură de Siria în favoarea Turciei, în 1938, şi mai ales pentru sprijinul acordat de regimul Assad gherilelor kurde din PKK.

După începutul conflictului civil sirian, în martie 2011, Ankara a încercat, fără succes, să se interpună ca un mediator între Damasc şi opoziţia siriană. Acest eşec, datorat refuzului lui Assad de a negocia, a generat de atunci o aversiune a puterii de la Ankara faţă de regimul sirian. Turcia a primit pe teritoriul său şi a încercat să controleze atât liderii politici cât şi militari ai opoziţiei siriene. Multiplicarea actorilor regionali şi internaţionali care participă însă la conflictul sirian a limitat tot mai mult capacitatea reală a Turciei de a exercita o influenţă exclusivă şi, în timp, o parte dintre clienţii săi au fost captaţi de către alte puteri, precum Arabia Saudită sau Qatar.

Emergenţa facţiunilor politice şi militare kurde din Siria, care devin un actor important în regiunile aflate chiar la frontiera cu Turcia, au motivat şi mai mult angoasele Turciei în raport cu situaţia de pe teren din Siria. De-a lungul anilor, o serie de critici au fost aduse Turciei pentru neglijenţa cu care securizează lunga frontieră cu Siria, pe unde intră pe teritoriul sirian o mare parte dintre militanţii islamişti, armament, resurse financiare şi logistice. De unde, rumorile privind chiar posibilele complicităţi, dacă nu susţineri directe, de către serviciile turceşti de informaţii, a unor grupări jihadiste siriene, tocmai în logica în care acestea pot bloca ambiţiile kurde.

Asediul localităţii Kobanî, în toamna şi iarna lui 2014, când Ankara a acceptat cu dificultate să permită refugiaţilor kurzi asediaţi de Statul Islamic, să intre pe teritoriul său şi, corelativ, să permită tranzitarea sprijinului militar pentru cei asediaţi, a fost aici un exemplu. Acceptarea de a participa, la presiunea americanilor, la Coaliţia anti-ISIS nu a schimbat proiectele geopolitice proprii ale Turciei, în măsura în care ofensivele militare duse de aviaţia turcă par mai degrabă a privilegia taberele PKK-ului. De altfel, de o bună bucată de vreme, există o clară resuscitare a confruntărilor dintre autorităţile turceşti şi diferitele grupări combatante kurde de pe teritoriul său, în partea de sud-est locuită de aceştia, şi care sunt destul de violente chiar dacă puţin mediatizate, accesul presei fiind greu. Pe fondul acesta de creştere a problemelor politice, economice, securitare interne şi de presiuni externe, turcii au fost mult mai permisivi faţă de refugiaţi, să-i lase să plece spre Europa.

Trebuie să ne aşteptăm la alte valuri de refugiaţi ?

Nu e foarte clar dacă acest flux masiv pe care îl vedem în ultimele lumi pe filiera din Europa de Est e o dinamică spontană sau este generat de anumite interese ale decidenţilor din regiune de a permite sau chiar favoriza mobilităţile spre teritoriile europene. Fără să fiu un specialist în prolematica politicilor europene de imigraţie, am putut doar percepe, ca simplu observator, că discursul oficial al multor responsabili europeni, fie ei de la Bruxelles sau naţionali, ca să nu mai zic de cel mediatic, care frizează uneori paranoia, vizează mai puţin realitatea ca atare a situaţiei acelor oameni, cu dramele lor, ci mai degrabă sunt centrate pe propriile angoase şi dispute intraeuropene. Pentru a cita aici un coleg de la universitate, aş spune şi eu că Europa, care încă mai poate să se considere ataşată de valorile şi de virtuţile creştine, uită foarte mult ceea ce stă în centrul eticii creştine, parabola bunului samaritean.

Cum apreciaţi argumentele Europei privind atitudinea reţinută faţă de refugiaţi?

Orice stat are temeri din punct de vedere securitar, mai ales UE care trăieşte de câteva zeci de ani într-o logică de bastion, de construcţie a unui fel de paradis propriu, apărat cu atenţie la frontiere împotriva barbarilor. E legitim să existe interogaţii şi preocupări de ordin securitar şi de ordin economic dar mult mai importante ar trebui să fie preocupările de ordin umanitar. Faptul că mulţi dintre refugiaţi traversează marea pe o şalupă gonflabilă, trecând dincolo de orice simţ de conservare, riscându-şi viaţa lor şi a copiilor lor, cred că ar trebui să ofere mai multă temă de meditaţie celor care percep aceste evenimente cinic, din perspectiva confortabilă a celui care se crede intangibil în lumea sa protejată. Societăţile occidentale trăiesc, în ultimii zeci de ani, într-un fel de inconştienţă autoindusă, fără să vadă realitatea din jurul lor; tragediile umane şi umanitare sunt încă prezente peste tot, mai ales tocmai în jurul nostru, în Africa sau Orientul Mijlociu.

Şi, să nu se uite că, fără a face în mod explicit şi univoc culpabile marile puteri europene sau, mai nou, Statele Unite sau Rusia, după cum are tendinţa de a spune asta o bună parte din istoriografia postcolonială, totuşi sistemele sociopolitice şi o bună parte din statele din aceste zone au fost un produs al influenţelor directe sau indirecte europene. Africa şi Orientul Mijlociu moderne s-au aflat sub controlul european, uneori vreme de secole, deci istoria este comună şi, corelativ, şi responsabilităţile pentru o parte din eşecurile din aceste zone pot fi atribuite Europei.

În ultimele decenii, Uniunea Europeană a vrut să intervină în regiunile din proximitatea sa, crezând că poate genera schimbări pozitive în guvernanţa şi societăţile de aici doar livrând resurse financiare, expertiză sau colaborări sectoriale, păstrându-şi neafectate valorile şi interesele sale. Să nu uităm că, în lume, sunt în prezent peste 38 de milioane de persoane care au statul recunoscut de refugiat. Foarte mulţi sunt din Africa şi Orientul Mijlociu şi, evident, s-au îndreptat spre regiuni mai sigure sau mai stabile din proximitatea zonelor lor de conflict.

Pe de altă parte, resursele lor de subzistenţă şi de a-şi reface situaţia în acele zone sunt la fel de limitate, în măsura în care vorbim de ţări sărace, ele însele cu situaţii economice şi sociale dificile. Încercările lor de a căuta un loc unde să poată trăi, chiar supravieţui, sunt nu doar legitime ci şi necesare, oricine dintre noi ar face asta. Din păcate, media noastră, nu doar în România, unde există limite foarte vizibile ale calităţii discursului mediatic şi al reflectării autentice a realităţilor internaţionale, dar şi la nivel european şi internaţional, oferă puţină atenţie unor astfel de tragedii şi situaţii umane dezastruoase.

Foarte puţin se vorbeşte despre criza din Eritreea, ţară din Cornul Africii unde lungul război de independenţă faţă de Etiopia şi apoi regimul autocratic la putere au provocat sărăcirea masivă a populaţiei şi încercările multora de a fugi pentru a putea supravieţui. Soarta lor e dramatică, căci ei au de traversat, clandestin şi cu resurse improvizate, deşerturi, jungle, alte zone de conflict, blocajele exercitate de alte state, pentru a se îndrepta spre nordul Africii şi, de aici, spre ceea ce ei consideră că este singura lor şansă de viaţă, continentul european.

Or, Europa, la ora actuală, are 6% din numărul total de refugiaţi din lume. Asta nu înseamnă, evident, că ar trebui să aibă o cifră mai mare, nu e o cotă. Dar, prin potenţialul său economic, prin capacitatea sa reală de a asimila în mod foarte eficient noi structuri de populaţie, prin chiar sistemul său social şi instituţional atât de performant, care face mândria liderilor europeni, ar fi poate util ca să se reflecteze mai bine la posibilităţile reale şi la necesităţile morale ca Europa să fie mai deschisă spre exterior, atunci când e vorba de interese vitale ale omenirii.

Ea trebuie să iasă din turnul său de fildeş şi să îşi asume mai concret şi alte consecinţe ale globalizării. Or, problematica crizelor umanitare este prin excelenţă una ce priveşte solidaritatea internaţională şi asumarea propriei noastre condiţii umane. Mai mult, generalizarea discursului public în unele medii europene, prin care condiţia individului ajunge să fie judecată prin excelenţă plecându-se de la confesiunea este una dintre cele mai stranii şi dăunătoare percepţii, cu atât mai mult cu cât cultura publică oficială a Europei şi fundamentele doctrinare ale democraţiei se bazează tocmai pe motivul egalităţii dintre indivizi dincolo de orice referinţă religioasă a acestora.

Este aberant ca un om să fie judecat şi valorizat după religia sa, iar discursurile recente furibunde care percep pe refugiaţi strict din perspectiva faptului că sunt de confesiune musulmană uită un fapt fundamental, că ei sunt în primul rând oameni. Tocmai abuzul de a percepe pe celalalt din perspectiva alterităţii sale, rasiale, etnice, religioase, a provocat, de-a lungul secolelor, inclusiv în istoria noastră foarte recentă, chiar europeană, atâtea conflicte şi tragedii. Criticăm pe cei din Statul Islamic că reprimă şi ucid pe cineva tocmai în virtutea faptului că e creştin, şiit, yezidi; tocmai de aceea probabil ar trebui reflectat mai mult la pericolele şi la caracterul aberant al unor astfel de reprezentări, mai ales când ele sunt induse mediatic, prin care nu mai vedem omul ca atare ci doar absolutizăm şi respingem ceea ce considerăm că îl deosebeşte de noi.

Cum ar trebui România să gestioneze situaţia?

De ce să nu putem gestiona mai mult de 2.000 de refugiaţi.Nouă ne-a plăcut ca UE să integreze 3 milioane de români. Eu, cu logica mea domestică, sunt de părere că 6.000 de refugiaţi nu e o cifră fabuloasă, dacă îi verifici, îi certifici că sunt în regulă şi realmente sunt oameni care au statut de refugiaţi. Sunt instituţii specializate care se ocupă de identificare şi de triere.

Carte de vizită, Marius Lazăr

Marius Lazăr este lector universitar la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie contemporană, la Facultatea de Istorie-Filosofie, din Universitatea Babeş-Bolyai şi unul dintre puţinii islamologi din România. Lazăr Marius are un doctorat în Relaţii Internaţionale la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi este doctorand la „Institut Français de Géopolitique” din cadrul , Université Paris 8 (Franţa) unde lucrează pe problematica şiismului irakian. A fost în mai multe stagii de cercetare în Franţa, Egipt, Maroc şi Iran. El ţine cursuri de Istoria şi geopolitica Orientului Mijlociu contemporan, Istoria şi geopolitica Caucazului şi a Asiei Centrale şi de Sud, Relaţii Internaţionale în secolele XX-XXI.

Remus Florescu