Eastern Europe: Return to Normality?

Scris de Amedeo Mier Oct 14, 2015 7:27 am

http://www.johnfeffer.com/eastern-europe-return-to-normality/

IT HAS BEEN THE FATE of Central and Eastern Europe — that wedge of territory between what was once the Soviet Union to the east and the European Community to the west — to wrestle with its own “abnormality.” For nearly five decades, the region experienced varying degrees of Soviet-style Communism, from the relatively liberal version enjoyed in Hungary to the more Stalinist model endured in Romania. After 1989, the region celebrated not only a joyful “return to Europe,” through its accession to the European Union, but also, as Andrei Shleifer and Daniel Treisman argue in a recent Foreign Affairs article, an even more liberating “return to normality.”

One of the indicators of that “normality” is near-invisibility. Central and Eastern Europe, once on the front pages of the international press for various uprisings against Soviet-sponsored regimes, rarely achieve headline status these days, except on anniversaries — such as those of the initial revolutions of 1989, the wars and breakups that convulsed parts of the region in the 1990s, and (occasionally) the economic and political reforms that accompanied the often difficult transitions. When The New York Times Magazine addressed the region in one of its issues this summer, the article tellingly focused on the efforts of a Czech libertarian to create his own minimalist state on a spit of unclaimed land between Croatia and Serbia. The region has become so uninteresting to American readers, or so the Timeseditors imply, that only something literally off the map (and truly off-the-wall) is worth devoting more than a couple column inches to.

If part of the price for living in a “normal” country is the indifference of newspaper editors and media consumers in the United States, most people in the region would surely welcome the bargain, especially those cursed with living through the “interesting” times of the 1990s, when the region was wracked by high levels of unemployment, escalating ethno-religious tensions, and (in former Yugoslavia) the return of genocide and ethnic cleansing. Like a celebrity recovering from a media scandal, East Central Europeans are eager to get on with their lives away from the glare of the TV cameras.

But the notion that East and Central Europe has become “normal” is a peculiar one. Though inflation and unemployment rates have largely fallen to more conventional levels, the region remains economically dependent on its richer, Western neighbors. In part because of thwarted expectations of greater economic success, a backlash against Western-style liberalism has swept through the region, nowhere more prominently than in Hungary, once a bastion of that same liberalism. Large segments of the population in almost every country confess nostalgia for the Communist period they resolutely rejected in 1989 — even in Romania, despite the nearly impossible-to-romanticize hardships under Nicolae Ceausescu. And parts of the region remain in geopolitical limbo, either in the halfway house of EU accession (like Serbia), in a situation of contested sovereignty (like Kosovo), or in a perpetual state of incoherent governance (like Bosnia).

This gap between the declarations of normalcy by some authoritative observers and the anything-but-normal reality on the ground has not attracted much attention from foreign correspondents, most of whom have migrated to more “interesting” beats. Nor are there many mass market books examining these trends, though publishers are now interested in what’s happening just beyond the frame in Ukraine, Greece, and Turkey.

The field is clear, then, for the more patient analysis of academics. The last decade has witnessed a quiet explosion of scholarly essays, monographs, collections, and book-length treatments of the economic, political, and social trajectories of East Central Europe. The four books under review here go well beyond the binary stereotypes of the region — East verus West, liberal versus authoritarian, nationalist versus cosmopolitan — in their interrogation of what constitutes normalcy for a group of diverse countries with overlapping historical experiences and the frequent misfortune of being stuck between larger, more ambitious powers.

Wrapping Communism

It is very difficult to imagine large numbers of Germans becoming nostalgic for the Nazi period, and German advertisers using Nazi imagery to tap into this nostalgia for marketing purposes. But nostalgia for the Communist period persists and, in some places, continues to grow more intense.

In their edited collection Remembering Communism (Central European University Press, 2014), Maria Todorova, Augusta Dimou, and Stefan Troebst focus on how Southeast Europe has wrapped and unwrapped its Communist experience. Ostalgie — nostalgia for the old German Democratic Republic (GDR) — has been popularized in the West through such films as Goodbye, Lenin and tourist attractions like the GDR Museum. Lesser known are the comparable nostalgias in the rest of the region. In Bulgaria, for instance, the Coca-Cola Corporation used the positive memories their potential consumers retain for that period to sell a product deeply associated with the capitalist West. As contributor Milla Mineva writes about the company’s 40 Years Together campaign, “It restored to the public eye socialist interiors, clothes, and famous pop songs.” Coca-Cola was contributing to a wave of Bulgarian sotz-nostalgia (nostalgia for socialism) that revived older brands of chocolate and tomato-pepper relish, the reputations of pop singers like Lili Ivanova, and even to a certain extent the political platforms of previously despised political figures like Communist kingpin Todor Zhivkov.

In her contribution, Simina Badica argues that “communism is fashionable again in Romania and all over Eastern Europe. Not its ideology, its leaders, nor its ‘achievements,’ but its visual wrapping.” If it were just a matter of pop songs and fondly remembered comfort foods, Badica would be right. But the longing runs deeper.

For instance, in a fascinating essay on the “brigadier movement” in Bulgaria, Tsvetana Manova quotes alumni of the movement — which mobilized 193,000 young people in 1947 and endured for more than four decades — who fondly remember the friendships, the shared purpose, and the overall solidarity of the period. Nostalgia for that period encompasses oppositional culture as well, for rarely has intellectual engagement been so highly valued as in East and Central Europe in the years before 1989. Sly jokes and a non-traditional structure made the play Improvisation, by Radoi Ralin and Valeri Petrov, so popular in Bulgaria in 1962 that tickets for performances functioned like an alternative currency — until the Party shut down the production. Quite a few writers from the region who had no love for Communism wistfully remember when the government, the people, and the foreign media paid much closer attention to their words.

Of course, the flip side of these nostalgias are the unpleasant memories of Communism — of repression and state surveillance and collaboration and economic want. For some, the dismalness of the past has produced a welcome amnesia. Others, who have labored over the last 25 years to bring the torturers, prison camp officials, and leading state security functionaries to justice, risk ending up as fixated on the past as those who remember only the positives of the period.

But it’s not surprising that people in the region continue to look backward. “It took a whole generation in post-Franco Spain after 1975 to reach the climactic moment of opening mass graves in 2000 and putting the issue on the table,” Maria Todorova reminds us in her introduction to the volume, “not to mention the lag of a generation and over two decades for the Germans to begin to come to terms with their legacy, a process that is still incomplete.”

A defeated Germany, of course, was able to close the wealth gap with the rest of Europe within a decade of the end of World War II. Prosperity helped much of the population turn their backs on the past. But 25 years after the 1989 revolutions, East Central Europe has still not closed the wealth gap with Western Europe. The Czech Republic has done the best with a per capita GDP at 84 percent of the EU average, in 2014, while Bulgaria has managed to reach only 45 percent.

The Radiant Future, Recast

Nearly everyone I interviewed in Central and Eastern Europe in 1990 told me that they expected to live like the Austrians or the French within five or 10 years. The method the region intended to use to span the wealth gap was membership in the European Union, which functioned in the early 1990s as a “radiant future” that replaced the utopian promise of Communism. Accession did come for most of the region, with most countries joining in 2004, Bulgaria and Romania in 2007, and Croatia in 2013 (leaving out only parts of former Yugoslavia). But full and equal membership in the EU continues to be a work in progress. Although certain sectors of society clearly benefitted from accession, significant portions of the population were left behind: unskilled workers, pensioners, the Roma minority. For these constituencies, the past was a refuge and socialism was not simply a brand. It signified substantive equality and provision of government services to all, however imperfect (and imperfectly remembered) these services might have been.

The region didn’t simply replace its “backward” Eastern European traditions with “forward-looking” EU norms. There “were rarely clashes of civilization,” write Janos Matyas Kovacs and Violetta Zentai, the editors of Capitalism from Outside? (Central European University Press, 2012). Rather, the “process of negotiation” produced a variety of hybrid outcomes.

This process often yielded surprising results. Eva Kovacs writes, for instance, of small vineyards in Hungary that modernized their wine production to produce French or Italian quality wine — often served in traditional ethnic German garb to Japanese tourists — but without becoming subsumed by larger European conglomerates.

Other efforts at reconciling East and West generated less felicitous results. After 1989, Poland and Hungary emerged as the most promising reformers in the region, based in part on their prior experience of extensive tinkering with the Communist system. But it was precisely this status as early adopters that “translated into a considerable amount of pride and honor among highly ranked members of state administration,” write Katalin Kovacs and Petya Kabakchieva in the same volume. When it came to implementing EU programs to upgrade agricultural and rural development, Polish and Hungarian officials took umbrage at the arrogance of EU representatives, who sometimes trashed reports that required months of patient work by frustrated researchers. In Bulgaria and Romania, meanwhile, officials were so delighted to be included in the accession process that they eagerly adopted whatever the outsiders presented.

Occasionally, the flow of knowledge went the other way. “One of the most successful workshops on traditional Bulgarian craftsmanship was structured around the rebuilding of an old house,” write Haralan Alexandrov and Rafael Chichek in their chapter.

At first, the foreign experts were convinced that the best solution would be to pull down the old shack and build it anew from scratch. The Bulgarian masons, however, started to work and over a couple of days demonstrated how it could be repaired. The foreigners were deeply impressed, acknowledged the virtuosity of the local masters, and volunteered to learn from them. This was an extraordinary experience of intensive cultural exchange in the language of art — the masons were “speaking with their hands.”

This story of the Bulgarian house resonates, perhaps precisely because it is so rare. Time and again, the negotiated compromises between East and West tilted in favor of the latter. The money, the decision-making power (over accession), and even the culture flowed out of Western Europe. The nostalgia for the Communist era can be read, then, as less an enthusiasm for socialism and more a longing for an earlier era of sovereign control, however illusory, over politics, economics, and culture. To join the EU and to integrate into the global economy — to become “normal” in political and economic terms — meant that East Central European countries had to subsume their national prerogatives within larger structures. It’s no surprise that this assimilation process has generated its own nationalist backlash against a variety of targets — the Brussels bureaucracy, multinational corporations and banks, the Roma minority, and most recently the refugees escaping war-torn countries in the Middle East and hoping to find sanctuary in the EU.

But the greatest nationalist backlash in the region against federal structures took place before any of the countries managed to win membership in the EU.

From Best to Worst

Before 1989, Yugoslavia qualified as the most “normal” of all the countries in East and Central Europe. It was considered the most likely candidate for membership in the European Community. It had the most diverse economy and the freest culture. Romanians risked their lives swimming across the Danube to defect to their Communist neighbor. Yugoslavia had also become normal in the modern European sense by laying to rest the nationalist demons of the 19th and 20th centuries. In creating an era of “brotherhood and unity,” Josip Broz Tito forged a successful supranational Yugoslav identity, but this also required both an amnesiac approach to the past and the often quite ruthless suppression of nationalist outbreaks in each of the constituent republics in the late 1960s and early 1970s.

The descent of Yugoslavia in the early 1990s into ethnoreligious bloodshed — in this most advanced country of Eastern Europe — sent scholars scrambling to understand how the continent could take such a great leap backwards. Most would agree that an understanding of the history of genocide and ethnic cleansing in the region is indispensible to any explanation of what happened during the 1990s. Paul Mojzes, in his 2011 study, Balkan Genocides (Rowman and Littlefield, 2011), tries to sort through the claims and the counter-claims to arrive at least close to the truth concerning the casualty figures in southeast Europe in the 20th century. These are not simply academic questions. What the Croatians did to the Serbs during World War II, what the Communist partisans did to the Croatian and Slovenian and Bosnian collaborators (not to mention Yugoslavia’s ethnic Germans) as the war came crashing to an end, and what the newly independent countries that emerged from former Yugoslavia did repeatedly to each other remain highly sensitive issues in the region today.

As Mojzes writes, Tito never permitted an open inquiry into the bloodletting that took place in Yugoslavia, particularly during and after World War II. The battles between Serbs and Croats that broke out in 1991 were prefigured by disputes between historians arguing over the number of deaths at Jasenovac, the concentration camp complex established by the fascist Croatian government during World War II. Franjo Tudjman, who would later lead newly independent Croatia, argued in the mid-1980s that only 20,000 Serbs died at Jasenovac — compared to the 600,000 that many Serbs claimed (Mojzes settles on a figure in the middle). Such sharply divergent views of the past translated into equally polarized interpretations of Serb-Croat relations as they deteriorated in the early 1990s. The disintegration of Yugoslavia was part of an extended score-settling that stretched back to World War II and even earlier.

Mojzes concludes that what tore apart Yugoslavia in the 1990s were “religious wars fought by irreligious people.” These crusades were led by crafty politicians, populist leaders, and paramilitary fighters who used religion — the key factor that distinguished Serbs, Croats, and Bosnians — to pursue their own will to power.

Other scholars look for answers elsewhere. In Debating the End of Yugoslavia (Ashgate, 2014), edited by Florian Bieber, Armina Galijas, and Rory Archer, a number of academics from both inside and outside the former Yugoslavia evaluate the various theories put forward for why a seemingly normal country descended so rapidly and so violently into abnormality.

These explanations boil down to three categories. Those who subscribe to the “single man theory” blame the destruction of Yugoslavia largely on Slobodan Milosevic, the Serbian politician who rose to prominence in the 1980s by exploiting the tensions between Serbs and Albanians in the autonomous region of Kosovo. His actions, which stimulated a rise in ethnic nationalism among his compatriots, in turn caused a comparable nationalist backlash throughout the country, particularly in Croatia.

Milosevic died before the Hague Tribunal could rule on his complicity in war crimes and genocide during the four wars that swept through the former Yugoslavia (in Slovenia, between Serbia and Croatia, in Bosnia, and between Serbia and Kosovo). But in her chapter, Sabrina Ramet argues that the evidence was clear. Milosevic was “paying the salaries of the officers in both the Croatian Serb Army and the Bosnian Serb Army” and “making key decisions about the mobilization and deployment of Serb forces.”

Meanwhile, according to the “outsider theory,” the international community deserves a lion’s share of the blame, either for intervening in the case of Germany’s recognition of the newly independent states of Croatia and Slovenia, or for not intervening when violent clashes first broke out in 1991. Many adherents of this view tend toward the conspiratorial. They are looking for puppet masters: the Germans, the Vatican, Washington, even Islamic fundamentalism. Of course, outsiders did play a role, but they were often guilty of sins of omission rather than commission, as in the American reluctance to get involved in a “European matter” in the early 1990s.

Most of the contributors to Debating the End of Yugoslavia generally emphasize a third factor: the role played by elites in the various republics. Nebojsa Vladisavljevic, for instance, fingers “the diffusion of nationalist ideas from narrow circles of dissident intellectuals to the masses, amplified with the sudden availability of the organizational resources of the party-state, as its officials adopted nationalist strategies in search of new sources of legitimation.” These elites were able, in a very short period of time, to delegitimize Yugoslavia’s fairly robust “supra-ethnic identity,” which prompted a majority of people surveyed throughout the country as late as 1990 — with the exception of Kosovo and, possibly, Slovenia — to oppose the establishment of new national states.

In areas outside Serbia where large concentrations of Serbs lived, these elites quickly took charge, even pursuing trajectories that Milosevic himself eventually found uncomfortable. In Bosnia, for instance, the Serbian elite purged virtually all non-Serbs from professional jobs in Banja Luka (the capital of what would become Republika Srpska). The Bosnian Serbs rejected the Vance-Owen peace plan, despite intensive lobbying from Milosevic to accept the compromise.

In the end, Yugoslavia suffered from what scholars Andrew Wachtel and Christopher Bennett, in an essay in [url=https://books.google.com/books?id=IDMhDgCJCe0C&pg=PA13&lpg=PA13&dq=wachtel+"multiple+organ+failure"&source=bl&ots=1hbzYWfu3B&sig=Yb06dFVe0S80ngYgItIcqvG5Wzk&hl=en&sa=X&ved=0CB0Q6AEwAGoVChMIg7KAhfGDyAIVxpYeCh3yVQ4T#v=onepage&q=wachtel "multiple organ failure"&f=false]another collected volume[/url] on Yugoslavia’s dissolution, term “multiple organ failure.” Prior to the 1990s, more astute observers identified the warning signs: the failure of any politician after Tito’s death who could successfully promote “brotherhood and unity,” the increasingly dysfunctional economy, the growing ethnic tensions in Kosovo, and the resentments of the richer republics of Slovenia and Croatia over subsidizing the federal center and the poorer regions of the country. These factors converged after 1989 to bring down an increasingly fragile state.

The EU could not have designed a more compelling worst-case scenario than Yugoslavia’s unraveling to emphasize the obvious virtues of joining a secure, supranational entity. Still, there were many in the region who wondered aloud if they were merely exchanging Moscow for Brussels. And the same resentments that ate away at Yugoslavia began to affect the EU as well: that of the richer subsidizing the poor, the weaker becoming dependent on the stronger, and the federal center dictating policy to everyone. Populist leaders like Slobodan Milosevic — as well as Vladimir Meciar in Slovakia, Viktor Orban in Hungary, and the Kaczynski twins in Poland — could find political leverage in widespread disgruntlement.

This, then, is the supreme irony for East and Central Europe. Just as they achieve “normal” status by joining the EU, the European federation is threatening to split apart because of economic differences (between Germany and Greece, for instance), escalating Euroskepticism (particularly on the extreme Right), arguments over the fate of Ukraine and the trajectory of Russia, and disagreements over how to handle the current refugee crisis. Having wanted nothing more than some peace and quiet (and a measure of prosperity), the people of Central and Eastern Europe are now thrust into the middle of a continent-wide debate on the very nature of Europe itself. In the end, then, East Central Europe continues to be interesting — to the delight of scholars and to the chagrin of its residents.

Los Angeles Review of Books, October 13, 2015

Scris de Amedeo Mier Oct 14, 2015 7:28 am

Acesta a fost soarta Europei Centrale și de Est - care pană de teritoriu între ceea ce a fost odată Uniunea Sovietică la est și Comunitatea Europeană la vest - ". Anormalitate" pentru a lupta cu propriile sale de aproape cinci decenii, regiunea a cunoscut diferite grade de stil sovietic comunismul, de la versiunea relativ liberal bucurat în Ungaria cu modelul mai stalinist îndurat în România. După 1989, regiunea a sărbătorit nu doar o "întoarcere la Europa", plină de bucurie, prin aderarea la Uniunea Europeană, dar, de asemenea, ca Andrei Shleifer și Daniel Treisman susțin într-un recentAfacerilor Externe articol, o "întoarcere și mai eliberator de normalitate. "

Unul din indicatorii de care "normalitate" este aproape de invizibilitate. Europa Centrală și de Est, o singură dată pe primele pagini ale presei internaționale pentru diverse revolte împotriva regimurilor sponsorizate-sovietic, rareori obține statutul titlu în aceste zile, cu excepția aniversări - cum ar fi cele ale revoluțiilor inițiale din 1989, războaiele și despărțiri care frământat părți ale regiunii în anii 1990, și (ocazional) reformele economice și politice care au însoțit adesea dificile tranziții. Când New York Times Magazine abordate regiunea într-una din problemele sale în această vară, articolul grăitor axat pe eforturile unei libertarian ceh pentru a crea propriul stat minimalist pe un scuipat de teren nerevendicate între Croația și Serbia. Regiunea a devenit atât de neinteresant pentru cititorii americani, sau astfel încât Times editorii implică, că doar ceva literalmente de pe hartă (și cu adevărat off-the-perete) este în valoare de dedică mai mult de o coloană de câteva inch la.

Dacă o parte din prețul de trai într-o țară "normală" este indiferența editori de ziare și a consumatorilor de media din Statele Unite, cei mai mulți oameni din regiune ar saluta cu siguranță afacere, mai ales cei blestemați cu care trăiesc prin vremurile "interesante" de anii 1990, când regiunea a fost devastată de un nivel ridicat al șomajului, escaladarea tensiunilor etno-religioase, și (în fosta Iugoslavie) întoarcerea de genocid și epurare etnică. Ca o celebritate de recuperare de la un scandal mass-media, est-europenii centrale sunt dornici de a obține departe cu viata lor, departe de strălucirea de camerele TV.

Dar ideea că de Est și Europa Centrală a devenit "normală" este una aparte. Deși inflația și șomajul ratele au scăzut în mare parte la mai multe niveluri convenționale, regiunea rămâne dependentă economic de vecinii săi mai bogate, de Vest. În parte din cauza așteptărilor dejucat de un succes mai mare economic, o reacție împotriva stil occidental liberalismul a măturat prin regiune, nicăieri mai vizibil decât în Ungaria, o dată pe bastion de același liberalism.Segmente largi ale populației în aproape fiecare țară nostalgie mărturisește pentru perioada comunistă au respins cu fermitate în 1989 - și în România, în ciuda greutăților aproape imposibil să-romanticize sub Nicolae Ceausescu. Și părți ale regiunii rămân în uitare geopolitic, fie în casa pe jumătate de la aderarea la UE (cum ar fi Serbia), într-o situație de suveranitate în litigiu (cum ar fi Kosovo), sau într-o stare perpetuă de guvernare incoerent (cum ar fi Bosnia).

Acest decalaj între declarațiile de normalitate de unii observatori cu autoritate și realitatea-nimic, dar normal pe teren nu a atras prea mult atentia de la corespondenții străini, dintre care majoritatea au migrat la mai multe batai "interesant". Nici nu există multe cărți de pe piață în masă examinarea acestor tendințe, deși editorii sunt acum interesați de ceea ce se întâmplă chiar dincolo de cadrul în Ucraina, Grecia și Turcia.

Câmpul este clar, atunci, pentru analiza mai pacientului academicieni. Ultimul deceniu a cunoscut o explozie liniștită de eseuri academice, monografii, colecții, și tratamente de carte-lungime de traiectoriile economice, politice, sociale și de Est Europa Centrală. Cele patru cărți în curs de revizuire aici merge bine dincolo de stereotipurile binare din regiune - Est Verus Vest, liberal față de autoritar, naționalist versus cosmopolit - în interogarea lor de ceea ce constituie normalitate pentru un grup de diverse țări cu care se suprapun experiențe istorice și frecvente nenorocirea fiind blocat între puterile, mai ambițioase mari.

Ambalaj comunismului

Este foarte dificil să ne imaginăm un număr mare de germani devenind nostalgic pentru perioada nazistă, și agenții de publicitate care utilizează germane imagini nazist să atingeți în această nostalgie în scopuri de marketing. Dar nostalgia pentru perioada comunistă persistă și, în unele locuri, continuă să crească mai intens.

În colecția lor Editat Amintindu comunismului (Apăsați Centrale Europene Universitatea, 2014), Maria Todorova, Augusta Dimou, și Stefan Troebst accent pe modul în care Europa de Sud-Est a împachetat și desfăcut experiența comunistă. Ostalgie - nostalgia pentru vechiul Republica Democrată Germană (RDG) - a fost popularizat în Occident, prin filme precum La revedere, Lenin și atracții turistice, cum ar fi Muzeul RDG. Mai puțin cunoscute sunt nostalgiile comparabile în restul regiunii. În Bulgaria, de exemplu, Coca-Cola Corporation folosit amintiri pozitive consumatorii lor potențiale reține pentru această perioadă pentru a vinde un produs profund asociat cu capitalist Occident. Așa cum scrie colaborator Milla Mineva despre companiei 40 de ani Împreună campanie, "A restaurat la ochii publicului interioare socialiste, haine, și cântece pop celebre." Coca-Cola a fost să contribuie la un val de bulgar sotz-nostalgie (nostalgie pentru socialism) care reînviat branduri mai vechi de ciocolată și roșii-piper savura, reputația de cântăreți pop, cum ar fi Lili Ivanova, și chiar într-o anumită măsură platformele politice ale figuri politice disprețuite anterior, cum ar fi pivotului comunist Todor Jivkov.

În contribuția sa, Simina Badica susține că "comunismul este din nou la modă în România și în toată Europa de Est. Nu ideologia sa, liderii ei, nici "realizările" sale, dar ambalaj vizual. "Dacă ar fi fost doar o chestiune de melodii pop si alimente confort drag aminte, Badica ar fi corect. Dar dorul merge mai departe.

De exemplu, într-un eseu fascinant pe "mișcarea brigada" în Bulgaria, Tsvetana MANOVA citează absolventii ai mișcării - care a mobilizat 193.000 de tineri în 1947 și a îndurat timp de mai mult de patru decenii - care amintesc cu drag prieteniile, scopul comun, și solidaritatea globală a perioadei. Nostalgia pentru această perioadă cuprinde cultura de opoziție, precum și, pentru rareori a angajament intelectual fost astfel extrem de apreciat ca în Est și Europa Centrală în anii înainte de 1989. glume Sly și o structură non-tradiționale a făcut jocul Improvizație, de Radoi Ralin și Valeri Petrov , atât de populare în Bulgaria în 1962 că biletele pentru spectacolele funcționat ca o monedă alternativă - până Partidul închide producția. Destul de multe scriitori din regiune care nu a avut nici dragoste pentru comunismului amintesc cu nostalgie atunci când guvernul, poporul, și mass-media străine a acordat o atenție mult mai aproape de cuvintele lor.

Desigur, reversul acestor nostalgii sunt amintirile neplăcute ale comunismului - de represiune și de stat de supraveghere și colaborare și de cautare economică. Pentru unii, dismalness din trecut a produs o amnezie de bun venit. Alții, care au lucrat în ultimii 25 de ani pentru a aduce torționarilor, oficialii închisoare, și care conduc funcționarii de securitate ale statului la justiție, riscă să ajungă ca fixat pe trecut ca cei care își amintesc doar pozitive ale perioadei.

Dar nu e de mirare că oamenii din regiune să continue să se uite înapoi. "A fost nevoie de o întreagă generație în post-Franco Spania după 1975 pentru a ajunge la momentul culminant al deschiderii gropi comune în 2000 și punerea problema pe masa," Maria Todorova ne amintește în introducerea ei la volumul, "să nu mai vorbim decalajul de o generație și peste două decenii pentru germani să înceapă să vină la termeni cu moștenirea lor, un proces care este încă incompletă. "

O Germania a învins, desigur, a fost în măsură să închidă diferența de bogăție, cu restul Europei într-un deceniu de la sfârșitul al doilea război mondial. Prosperitate a ajutat o mare parte a populației întorc spatele trecutului. Dar de 25 de ani, după revoluțiile din 1989, Europa de Est încă nu a închis diferența de bogăție, cu Europa de Vest. Republica Cehă a făcut cele mai bune, cu un PIB pe cap de locuitor la 84 la sută din media UE, în 2014, în timp ce Bulgaria a reușit să ajungă la doar 45 la suta.

The Radiant Viitorul, reformată

Aproape toată lumea-am intervievat în Europa Centrală și de Est în 1990 mi-a spus că se așteptau să trăiască la fel ca austriecii sau francezii în termen de cinci sau 10 ani. Metoda regiunea intenționează să folosească pentru a întinde diferența de bogăție a fost aderarea la Uniunea Europeană, care a funcționat la începutul anilor 1990 ca "un viitor radiant", care a înlocuit promisiunea utopică a comunismului. Aderare a venit pentru cea mai mare din regiune, cu cele mai multe țări aderarea în 2004, Bulgaria și România în 2007, iar Croația în 2013 (plecarea din care doar o parte din fosta Iugoslavie). Dar membru cu drepturi depline și egale în UE continuă să fie o lucrare în curs de desfășurare. Deși anumite sectoare ale societății au beneficiat în mod clar de aderare, porțiuni semnificative ale populației s-au lăsat în urmă: muncitori necalificați, pensionari, minoritatea romă. Pentru aceste circumscripții, trecut a fost un refugiu și socialism nu a fost pur și simplu un brand. Aceasta însemna egalitate de fond și furnizarea de servicii publice pentru toți, însă imperfect (și imperfect amintit) aceste servicii ar fi putut fi.

Regiunea nu a pur și simplu înlocui sale tradiții "înapoiate" din Europa de Est cu "anticipative" normele UE. Nu "au fost rareori ciocniri ale civilizației", scrie Janos Kovacs Matyas și Violetta Zentai, editorii de capitalismului din afara?(Comunicat Universitatea Central Europeană, 2012). Mai degrabă, "procesul de negociere", a produs o varietate de rezultate hibride.

Acest proces de multe ori a condus la rezultate surprinzătoare. Eva Kovacs scrie, de exemplu, a podgoriilor mici din Ungaria, care modernizate producția de vin pentru a produce vinuri de calitate franceză sau italiană - de multe ori servit în haine tradiționale etnice germană turiștilor japonezi - dar fără a deveni subsumate de conglomerate europene mai mari.

Alte eforturi la reconcilierea Est și Vest a generat rezultate mai puțin fericite. După 1989, Polonia și Ungaria au apărut ca cele mai promițătoare reformatorii din regiune, pe baza în parte pe experiența lor înainte de tinkering extinse cu sistemul comunist. Dar tocmai acest statut adopters încă că "tradus într-o cantitate considerabilă de mândrie și onoare între membrii foarte clasate ale administrației de stat," scrie Katalin Kovacs și Petya Kabakchieva în același volum. Cand a venit la punerea în aplicare a programelor UE pentru a face upgrade de dezvoltare agricolă și rurală, oficiali polonezi și maghiari au umbrage la aroganța de reprezentanți ai UE, care a distrus uneori rapoarte care au necesitat luni de lucru pacient de catre cercetatori frustrat. În Bulgaria și România, între timp, oficialii au fost atât de încântați să fie incluse în procesul de aderare pe care au adoptat cu nerăbdare indiferent de outsideri prezentate.

Ocazional, fluxul de cunoștințe a mers în altă parte. "Una dintre cele mai de succes de pe atelierele măiestrie tradițională bulgară a fost structurată în jurul reconstruirea unei case vechi," scrie Haralan Alexandrov și Rafael Chichek în capitolul lor.

La început, experții străini au fost convinși că cea mai bună soluție ar fi pentru a trage în jos vechi baraca și de a construi o nou de la zero. Zidari bulgari, cu toate acestea, a început să lucreze și pe câteva zile demonstrat cum ar putea fi reparat.Strainii au fost profund impresionat, a recunoscut virtuozitatea masterat locale, și sa oferit voluntar să învețe de la ei.Aceasta a fost o experiență extraordinară de schimb cultural intens în limbajul artei - Masonii au fost "vorbind cu mâinile lor."

Această poveste a casei bulgare rezoneaza, poate tocmai pentru că este atât de rar. Timp și, din nou, compromisurile negociate între Est și Vest înclinat în favoarea acestuia din urmă. Banii, puterea de decizie (peste aderare), și chiar cultura curgea din Europa de Vest. Nostalgia epocii comuniste poate fi citit, atunci, ca fiind mai puțin un entuziasm pentru socialism și mai mult o dorință pentru o eră anterioară a controlului suveran, însă iluzorie, peste politică, economie și cultură. Pentru a adera la UE și să se integreze în economia globală - de a deveni "normal" din punct de vedere politic și economic - a însemnat că țările est Centrală Europeană a trebuit să subsuma prerogativele lor naționale în structuri mai mari. Nu e de mirare că acest proces de asimilare a generat propria reacție naționalistă împotriva o varietate de obiective - birocrației de la Bruxelles, corporații multinaționale și bănci, minoritatea romă, și cel mai recent refugiaților evadeze țările devastate de război în Orientul Mijlociu și în speranța de a găsi sanctuar în UE.

Dar cea mai mare reacție naționalistă în regiune împotriva structurilor federale a avut loc înainte de orice din țările reușit să câștige aderarea la UE.

Cel mai bun la cel mai rau de la

Înainte de 1989, Iugoslavia a calificat ca fiind cea mai "normală" a tuturor țărilor din Est și Europa Centrală. Sa considerat candidatul cel mai probabil pentru aderarea la Comunitatea Europeană. Avea în economia cea mai diversă și mai liber cultura. Românii au riscat viața înot peste Dunăre să dezerteze la vecinul lor comunist. Iugoslavia a devenit, de asemenea, normală, în sensul european modern de stabilire să se odihnească demonii naționaliste din secolele 19 si 20.În crearea unei ere de "frăției și unității", Josip Broz Tito a creat o identitate iugoslavă supranațională de succes, dar acest lucru este necesar, de asemenea, atât o abordare amnezic a trecut și eliminarea de multe ori destul de nemilos de focare naționaliste în fiecare dintre republicile constituente la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.

Coborarea a Iugoslaviei la începutul anilor 1990 în vărsare de sânge ethnoreligious - în această țară cele mai avansate din Europa de Est - a trimis oamenii de știință de codare pentru a înțelege cum ar putea lua astfel de continent un mare salt înapoi. Cele mai multe ar fi de acord că o înțelegere a istoriei genocid și epurare etnică din regiune este indispensabil pentru orice explicație a ceea ce sa întâmplat în anii 1990. Paul Mojzes, în studiul său în 2011, genociduri din Balcani(Rowman și Littlefield, 2011), încearcă pentru a sorta prin creanțele și contra-revendicări pentru a ajunge cel puțin aproape de adevăr în ceea ce privește cifrele de accident din sud-estul Europei în secolul 20. Acestea nu sunt pur și simplu întrebări academice. Ce croații făcut pe sârbi în timpul al doilea război mondial, ceea ce a făcut partizanii comuniști a colaboratorilor croat și sloven și bosniaci (să nu mai vorbim Iugoslaviei etnicilor germani), ca războiul a venit crashing la capăt, și ceea ce țările independente care au apărut din fosta Iugoslavie a făcut în mod repetat, pentru a reciproc rămână aspecte extrem de sensibile în regiune astăzi.

După cum scrie Mojzes, nu Tito permite o anchetă deschisă în bloodletting care a avut loc în Iugoslavia, în special în timpul și după al doilea război mondial. Luptele dintre sârbi și croați, care a izbucnit în 1991 au fost prefigurată de disputele dintre istorici, argumentând pe numarul de decese de la Jasenovac, complexul lagărul de concentrare stabilit de guvernul croat fascist în timpul al doilea război mondial. Franjo Tudjman, care va conduce mai târziu nou independent Croația, a susținut în mijlocul anilor 1980 că numai 20.000 de sârbi au murit la Jasenovac - comparativ cu 600.000 că mulți sârbi au susținut (Mojzes stabilește pe o figură în mijloc). Astfel de opinii divergente brusc din trecut tradus în interpretări la fel de polarizate ale relațiilor de sârbi croați, deoarece deteriorat la începutul anilor 1990.Destrămarea Iugoslaviei a fost parte dintr-o extins scor de decantare, care se întindea înapoi la al doilea război mondial și chiar mai devreme.

Mojzes concluzionează că ceea ce a rupt afară Iugoslavia în anii 1990 au fost aceste cruciade au fost conduse de politicieni vicleni, lideri populiști, și luptători paramilitare care au folosit religia "războaie religioase purtate de oameni nereligioși." - Factorul cheie care distinge sârbi, croați și bosniaci - să urmărească propria lor voință la putere.

Alți cercetători căuta răspunsuri în altă parte. În Dezbaterea Sfârșitul Iugoslaviei (Ashgate, 2014), editat de Florian Bieber, Armina Galijas, și Rory Archer, un număr de academicieni din atât în interiorul cât și în afara fosta Iugoslavie evalueze diferitele teorii propuse pentru ce o țară aparent normală a coborât atât de rapid și violent în anomalie.

Aceste explicații fierbe până la trei categorii. Cei care se abonează la "teoria om singur" vina distrugerea Iugoslaviei în mare parte pe Slobodan Milosevic, politicianul sârb care a crescut la importanță în anii 1980 prin exploatarea tensiunile între sârbi și albanezi din regiunea autonomă Kosovo. Acțiunile sale, care a stimulat o creștere a naționalismului etnic între compatrioților săi, la rândul său, a provocat o reacție naționalistă comparabil în întreaga țară, în special în Croația.

Milosevic a murit în fața Tribunalului de la Haga ar putea pronunța cu privire la complicitate său în crime de război și genocid în cursul celor patru războaielor care au măturat prin fosta Iugoslavie (în Slovenia, între Serbia și Croația, în Bosnia, și între Serbia și Kosovo). Dar, în capitolul ei, Sabrina Ramet susține că dovezile a fost clar. Milosevic a fost "plata salariilor ofițerilor, atât în armata sârbo-croat și armatei sârbe bosniace" și "luarea deciziilor-cheie cu privire la mobilizarea și desfășurarea de forțe sârbe."

Între timp, în conformitate cu "teoria outsider," comunitatea internațională merită cota de leu de vina, fie pentru a interveni în caz de recunoaștere a Germaniei a noilor state independente din Croația și Slovenia, sau pentru a nu interveni când ciocniri violente prima izbucnit în 1991. Multe adepții acest punct de vedere tind spre conspirativ. Ele sunt în căutarea pentru masterat marionetă: germanii, Vatican, Washington, chiar fundamentalismul islamic. Desigur, din afară a jucat un rol, dar erau de multe ori vinovați de păcate de omitere, mai degrabă decât comision, la fel ca în reticența american de a se implica într-o "chestiune europeană" la începutul anilor 1990.

Cele mai multe dintre contribuabili la Dezbaterea Sfârșitul Iugoslaviei sublinia, în general, o treime factor: rolul jucat de elite în diferite republici. Nebojsa Vladisavljevic, de exemplu, degetele "difuzarea de idei naționaliste din cercurile înguste de intelectuali disidenți pentru a maselor, amplificate cu disponibilitatea bruscă a resurselor organizatorice ale partidului-stat, ca funcționarii săi adoptat strategii naționaliste, în căutare de noi surse de . legitimare "Aceste elite au putut, într-o perioadă foarte scurtă de timp, pentru a delegitimize destul de robust Iugoslaviei" identitate supra-etnică ", ceea ce a determinat o majoritate de persoanele chestionate în întreaga țară cât mai târziu 1990 - cu excepția Kosovo și, eventual, Slovenia - de a se opune stabilirii de noi state naționale.

În zonele din afara Serbia, unde a trăit concentrații mari de sârbi, aceste elite au luat repede de încărcare, chiar urmărind traiectorii care Milosevic se în cele din urmă găsit inconfortabil. În Bosnia, de exemplu, elita sârbă curățat, practic, toate non-sârbi din locurile de muncă profesionale în Bania Luka (capitala a ceea ce avea să devină Republica Srpska). Bosniaci sârbi au respins planul de pace Vance-Owen, în ciuda lobby intens din Milosevic să accepte compromisul.

În cele din urmă, Iugoslavia a suferit de ceea ce oamenii de știință Andrew Wachtel și Christopher Bennett, într-un eseu în [url=https://books.google.com/books?id=IDMhDgCJCe0C&pg=PA13&lpg=PA13&dq=wachtel+"multiple+organ+failure"&source=bl&ots=1hbzYWfu3B&sig=Yb06dFVe0S80ngYgItIcqvG5Wzk&hl=en&sa=X&ved=0CB0Q6AEwAGoVChMIg7KAhfGDyAIVxpYeCh3yVQ4T#v=onepage&q=wachtel "multiple organ failure"&f=false]alt volum colectate[/url] de dizolvare Iugoslaviei, termen Înainte de 1990, observatorii mai abili identificat semne de avertizare "insuficienta multipla de organ.": Defectarea oricărei politician după moartea lui Tito, care ar putea promova cu succes "frăție și unitate," economia din ce în ce disfunctionale, în creștere tensiunile etnice din Kosovo, și resentimentele republicilor bogate de Slovenia și Croația peste subvenționarea centrul federal și regiunile mai sărace ale țării. Acești factori convergente după 1989 pentru a aduce în jos o stare din ce în ce fragilă.

UE nu ar fi putut proiectat un scenariu mai rău caz mai convingator decat deșirare Iugoslaviei a sublinia virtuțile evidente de a adera la o entitate sigură, supranațională. Totuși, au existat mulți în regiune, care întrebat cu voce tare dacă acestea au fost pur și simplu schimb de Moscova pentru Bruxelles. Și aceleași resentimentele care au mancat departe la Iugoslavia a început să afecteze UE, precum: că de mai bogată subvenționarea săraci, mai slab devenind dependent de puternic, și centrul federal dicta politica pentru toată lumea. Liderii populiști ca Slobodan Milosevic -, precum și Vladimir Meciar în Slovacia, Viktor Orban în Ungaria, și gemenii Kaczynski în Polonia - găsit pârghie politică în nemulțumirea larg răspândită.

Acest lucru, atunci, este ironia suprema pentru Est și Europa Centrală. La fel cum au atingă o stare "normală" de aderarea la UE, Federația Europeană amenință să împartă în afară din cauza diferențelor economice (între Germania și Grecia, de exemplu), escaladarea euroscepticism (în special pe extrema dreapta), argumente pe soarta Ucraina și traiectoria de Rusia, și dezacordurile asupra modului de a gestiona criza refugiaților actuală. Neavând nimic dorit mai mult decât unele liniște și pace (și o măsură de prosperitate), oamenii din Europa Centrală și de Est sunt acum aruncat în mijlocul unei dezbateri la nivel continental cu privire la natura însăși a Europei în sine. În cele din urmă, atunci, Europa de Est continuă să fie interesant - spre deliciul savanți și spre disperarea locuitorilor săi.

Los Angeles Review of Books, 13 octombrie 2015

Eastern Europe: Return to Normality?

Eastern Europe: Return to Normality?

Re: Eastern Europe: Return to Normality?