Of Course, It Is an Intifada: This Is What You Must Know

Scris de Marco_polo2013 Mier Oct 14, 2015 9:18 pm

http://original.antiwar.com/ramzy-baroud/2015/10/14/of-course-it-is-an-intifada-this-is-what-you-must-know/

When my book Searching Jenin was published soon after the Israeli massacre in the Jenin refugee camp in 2002, I was quizzed repeatedly by the media and many readers for conferring the word “massacre” on what Israel has depicted as a legitimate battle against camp-based “terrorists”.

The interrogative questions were aimed at relocating the narrative from a discussion regarding possible war crimes into a technical dispute over the application of language. For them, the evidence of Israel’s violations of human rights mattered little.

This kind of reductionism has often served as the prelude to any discussion concerning the so-called Arab-Israeli conflict: events are depicted and defined using polarizing terminology that pay little heed to facts and contexts, and focus primarily on perceptions and interpretations.

Hence, it should also matter little to those same individuals whether or not Palestinian youth such as Isra’ Abed, 28, shot repeatedly on October 9 in Affula – and Fadi Samir, 19, killed by Israeli police a few days earlier, were, in fact, knife-wielding Palestinians who were in a state of self-defense and shot by the police. Even when video evidence emerges countering the official Israeli narrative and revealing, as in most other cases, that the murdered youth posed no threat, the official Israeli narrative will always be accepted as facts, by some. Isra’, Fadi, and all the rest are “terrorists” who endangered the safety of Israeli citizens and, alas, had to be eliminated as a result.

The same logic has been used throughout the last century, when the current so-called Israeli Defense Forces were still operating as armed militias and organized gangs in Palestine, before it was ethnically-cleansed to become Israel. Since then, this logic has applied in every possible context in which Israel has found itself, allegedly: compelled to use force against Palestinian and Arab “terrorists”, potential “terrorists” along with their “terror infrastructure.”

It is not at all about the type of weapons that Palestinians use, if any at all. Israeli violence largely pertains to Israel’s own perception of its self-tailored reality: that of Israel being a beleaguered country, whose very existence is under constant threat by Palestinians, whether they are resisting by use of arms, or children playing at the beach in Gaza. There has never been a deviation from the norm in the historiography of the official Israeli discourse which explains, justifies or celebrates the death of tens of thousands of Palestinians throughout the years: the Israelis are never at fault, and no context for Palestinian “violence” is ever required.

Much of our current discussion regarding the protests in Jerusalem, the West Bank, and as of late at the Gaza border is centered on Israeli priorities, not Palestinian rights, which is clearly prejudiced. Once more, Israel is speaking of “unrest” and “attacks” originating from the “territories”, as if the priority is guaranteeing the safety of the armed occupiers – soldiers and extremist settlers, alike.

Rationally, it follows that the opposite state of “unrest”, that of “quiet” and “lull”, are when millions of Palestinians agree to being subdued, humiliated, occupied, besieged and habitually killed or, in some cases, lynched by Israeli Jewish mobs or burned alive, while embracing their miserable fate and carrying on with life as usual.

The return to “normalcy” is thus achieved; obviously, at the high price of blood and violence, which Israel has a monopoly on, while its actions are rarely questioned, Palestinians can then assume the role of the perpetual victim, and their Israeli masters can continue manning military checkpoints, robbing land and building yet more illegal settlements in violation of international law.

The question, now, ought not to be basic queries about whether some of the murdered Palestinians wielded knives or not, or truly posed a threat to the safety of the soldiers and armed settlers. Rather, it should be centered principally on the very violent act of military occupation and illegal settlements in Palestinian land in the first place.

From this perspective then, wielding a knife is, in fact, an act of self-defense; arguing about the disproportionate, or otherwise, Israeli response to the Palestinian “violence’ is, altogether moot.

Cornering oneself with technical definitions is dehumanizing to the collective Palestinian experience.

“How many Palestinians would have to be killed to make a case for using the term “massacre”?” was my answer to those who questioned my use of the term. Similarly, how many would have to be killed, how many protests would have to be mobilized and for how long before the current “unrest”, “upheaval” or “clashes” between Palestinian protesters and the Israeli army become an “Intifada”?

And why should it even be called a “Third Intifada”?

Mazin Qumsiyeh describes what is happening in Palestine as the “14th Intifada”. He should know best, for he authored the outstanding book, Popular Resistance in Palestine: A History of Hope and Empowerment. However, I would go even further and suggest that there have been many more intifadas, if one is to use definitions that are relevant to the popular discourse of the Palestinians themselves. Intifadas – shaking off – become such when Palestinian communities mobilize across Palestine, unifying beyond factional and political agendas and carry out a sustained campaign of protests, civil disobedience and other forms of grassroots resistance.

They do so when they have reached a breaking point, the process of which is not declared through press releases or televised conferences, but is unspoken, yet everlasting.

Some, although well-intentioned, argue that Palestinians are not yet ready for a third intifada, as if Palestinian uprisings are a calculated process, carried out after much deliberation and strategic haggling. Nothing can be further from the truth.

An example is the 1936 Intifada against British and Zionist colonialism in Palestine. It was initially organized by Palestinian Arab parties, which were mostly sanctioned by the British Mandate government itself. But when the fellahin, the poor and largely uneducated peasants, began sensing that their leadership was being co-opted – as is the case today – they operated outside the confines of politics, launching and sustaining a rebellion that lasted for three years.

The fellahin then, as has always been the case, carried the brunt of the British and Zionist violence, as they fell in droves. Those unlucky enough to be caught, were tortured and executed: Farhan al-Sadi, Izz al-Din al-Qassam, Mohammed Jamjoom, Fuad Hijazi are among the many leaders of that generation.

These scenarios have been in constant replay since, and with each intifada, the price paid in blood seems to be constantly increasing. Yet more intifadas are inevitable, whether they last a week, three or seven years, since the collective injustices experienced by Palestinians remain the common denominator among the successive generations of fellahin and their descendants of refugees.

What is happening today is an Intifada, but it is unnecessary to assign a number to it, since popular mobilization does not always follow a neat rationale required by some of us. Most of those leading the current Intifada were either children, or not even born when the Intifada al-Aqsa started in 2000; they were certainly not living when the Stone Intifada exploded in 1987. In fact, many might be oblivious of the details of the original Intifada of 1936.

This generation grew up oppressed, confined and subjugated, at complete odds with the misleading “peace process” lexicon that has prolonged a strange paradox between fantasy and reality. They are protesting because they experience daily humiliation and have to endure the unrelenting violence of occupation.

Moreover, they feel a total sense of betrayal by their leadership, which is corrupt and co-opted. So they rebel, and attempt to mobilize and sustain their rebellion for as long as they can, because they have no horizon of hope outside their own action.

Let us not get bogged down by details, self-imposed definitions and numbers. This is a Palestinian Intifada, even if it ends today. What truly matters is how we respond to the pleas of this oppressed generation; will we continue to assign greater importance to the safety of the armed occupier than to the rights of a burdened and oppressed nation?

Ramzy Baroud (www.ramzybaroud.net) is a media consultant, an internationally-syndicated columnist and the editor of PalestineChronicle.com. His latest book is My Father was A Freedom Fighter: Gaza’s Untold Story (Pluto Press).

Read more by Ramzy Baroud

Listen to Syrians: The Media Jackals and the People’s Narrative – October 7th, 2015
Israel’s High-Stake Game in al-Aqsa and Why Netanyahu May Prevail – September 23rd, 2015
How Yarmouk Came About: Israel’s Unabashed Role in the Syrian Refugee Crisis – September 16th, 2015
Palestine’s Crisis of Leadership: Did Abbas Destroy Palestinian Democracy? – September 3rd, 2015
‘Islamic State’ Pretense and the Upcoming Wars in Libya – August 26th, 2015

Scris de Marco_polo2013 Mier Oct 14, 2015 9:19 pm

Când cartea mea Caută Jenin a fost publicat la scurt timp după masacrul israelian în tabăra de refugiați Jenin, în 2002, am fost chestionat în mod repetat de către mass-media și multe cititori pentru conferirea cuvântul "masacru" asupra a ceea ce Israelul a descris ca o luptă legitimă împotriva bază de tabără "teroriști".

Întrebările interogative au avut ca scop mutarea narațiunea de la o discuție cu privire la posibilele crime de război într-o dispută tehnic cu privire la aplicarea de limbaj. Pentru ei, dovada de încălcări ale Israelului drepturilor omului contat puțin.

Acest tip de reducționism adesea a servit ca preludiu la orice discuție cu privire la așa-numita conflictul arabo-israelian: evenimente sunt descrise și definite folosind o terminologie de polarizare care acordă mai puțină atenție fapte și contexte, și să se concentreze în primul rând pe percepțiile și interpretările.

Prin urmare, ar trebui, de asemenea, contează puțin pentru aceleași persoane, dacă tineret palestinian, cum ar fi sau nu Isra 'Abed, 28, împușcat în mod repetat, la 9 octombrie in Affula - și Fadi Samir, 19, ucis de poliție israelian cu câteva zile mai devreme, au fost, în De fapt, palestinienii care au fost într-o stare de auto-apărare și împușcat de poliție-inarmati cuțit. Chiar și atunci când dovezi video de apare combaterea narațiunii israelian oficial și revelatoare, ca în majoritatea alte cazuri, că tinerii ucis reprezentat o amenințare, narațiunea israelian oficial va fi întotdeauna acceptate ca fapte, de către unii. Isra ', Fadi, și tot restul sunt "teroriști" care au periclitat siguranța cetățenilor israelieni și, din păcate, a trebuit să fie eliminate, ca urmare.

Aceeași logică a fost utilizată în secolul trecut, când așa-numitele Forțele de Apărare israeliene actuale au fost încă funcționează ca milițiile armate și grupuri organizate în Palestina, înainte de a fi curățit-etnic pentru a deveni Israel. De atunci, această logică a aplicat în orice context posibil, în care Israelul și-a găsit în sine, ar fi: ". Infrastructura teroare" obligat să folosească forța împotriva palestiniene și arabe "teroriști", potențial "teroriști", împreună cu lor

Nu este deloc despre tipul de arme care folosesc palestinieni, dacă este cazul, la toate. Violență israelian se referă în mare măsură la percepția propriei lui Israel de realitatea sa auto-adaptate: cea a Israelului a fi o țară asediat, a cărei existență foarte este în pericol constant de palestinieni, indiferent dacă acestea sunt rezistente prin utilizarea de arme, sau copii care se joacă pe plaja din Gaza . Nu a existat niciodată o abatere de la norma în istoriografia discursului israelian oficial care explică, justifică sau sărbătorește moartea a zeci de mii de palestinieni de-a lungul anilor: israelienii nu sunt niciodată de vină, și un context pentru palestinian "violență" este necesar vreodată.

O mare parte din discuția noastră actuale privind protestele din Ierusalim, Cisiordania, și începând cu sfârșitul anului la frontieră Gaza este centrat pe prioritățile israeliene, nu drepturile palestiniene, care este în mod clar prejudiciate. Încă o dată, Israel vorbește despre "neliniște" și "atacuri" originar din "teritorii", ca în cazul în prioritatea este garantarea siguranței ocupanților armate - soldații și coloniștii extremiste, deopotrivă.

Rațional, rezultă că starea opusă a "neliniște", că de "liniște" și "acalmie", sunt atunci când milioane de palestinieni sunt de acord să fie supus, umilit, ocupat, asediat și în mod obișnuit ucis sau, în unele cazuri, linșat de israelian mafioti evrei sau arși de vii, în timp ce imbratiseaza soarta lor mizerabilă și desfășurarea cu viața, ca de obicei.

Revenirea la "normalitate" este astfel atins; evident, la prețul ridicat de sânge și violență, care Israelul are un monopol pe, în timp ce acțiunile sale sunt rareori sub semnul întrebării, palestinienii își poate asuma apoi rolul de perpetuu victimei, și stăpânii lor israelieni pot continua deservesc punctele de control militare, jefuit teren și construcție încă așezări mai ilegali din încălcare a dreptului internațional.

Întrebarea, acum, ar trebui să nu fie întrebări de bază cu privire la posibilitatea unele dintre palestinieni uciși dețineau cutite sau nu, sau cu adevărat a reprezentat o amenințare pentru siguranța soldaților și coloniștii armate. Mai degrabă, ar trebui să fie centrate în principal pe actul foarte violent de ocupație militară și așezări ilegale în teren palestinian, în primul rând.

Din această perspectivă, atunci, inarmati cu un cutit este, de fapt, un act de auto-apărare; argumentând despre disproporționată, sau în caz contrar, răspunsul israelian la palestinian "violența" este, cu totul discutabil.

Viraje se cu definiții tehnice este dezumanizant la experiența palestiniene colectiv.

"Câte palestinieni ar trebui să fie ucis pentru a face un caz pentru utilizarea termenului" masacrul "?" A fost răspunsul meu pentru cei care a pus la îndoială utilizarea mea a termenului. În mod similar, cât de multe ar trebui să fie ucis, cât de multe proteste ar trebui să fie mobilizate și pentru cât timp înainte de actuala "neliniște", "revolta" sau "ciocnirile" între protestatari palestinieni și armata israeliană a deveni un "Intifada"?

Și de ce ar trebui să fie numit chiar un "al treilea Intifada"?

Mazin Qumsiyeh descrie ceea ce se întâmplă în Palestina ca "14 Intifada". El ar trebui să știe cel mai bine, pentru că el este autorul cărții restante, rezistență populară în Palestina: O istorie a Hope și pentru emancipare. Cu toate acestea, aș merge chiar mai departe și sugerează că au existat mult mai multe intifadas, în cazul în care unul este de a utiliza definiții care sunt relevante pentru populare discursul palestinienilor înșiși. Intifadas - scuturarea - devin astfel atunci când comunitățile palestiniene mobilizeze peste Palestina, unificarea dincolo de agende facțiuni și politice și să efectueze o campanie susținută de proteste, nesupunere civilă și alte forme de rezistență la nivel local.

Ei fac acest lucru atunci când au ajuns la un punct de rupere, a căror proces nu este declarat prin intermediul comunicatelor de presă sau conferințe televizate, dar este nerostite, dar veșnică.

Unii, deși bine-intentionate, susțin că palestinienii nu sunt încă gata pentru un al treilea intifada, ca în cazul în revolte palestiniene sunt un proces calculat, realizat după multe deliberări și tocmeală strategic. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Un exemplu este 1,936 Intifada împotriva colonialismului britanic și sionist în Palestina. Acesta a fost inițial organizată de partidele arabe palestinieni, care au fost cele mai sancționate de sine guvernul Mandatului Britanic. Dar când fellahin, țăranii săraci și în mare măsură needucati, a început simțind că conducerea lor a fost co-optat - așa cum este cazul în prezent - au operat în afara sferei politicii, lansarea și susținerea o rebeliune care a durat timp de trei ani.

Fellahin apoi, așa cum a fost întotdeauna cazul, purtat greul violenței britanice și sionist, așa cum au căzut în masă. Cei suficient de ghinionist să fie prins, au fost torturați și executați: Farhan al-Sadi, Izz al-Din al-Qassam, Mohammed Jamjoom, Fuad Hijazi sunt printre mulți lideri de acea generație.

Aceste scenarii au fost în reluare constantă din, și cu fiecare Intifada, prețul plătit în sânge pare să fie în continuă creștere. Cu toate acestea, mai multe intifadas sunt inevitabile, dacă acestea durează o săptămână, trei sau șapte ani, de la nedreptățile colective experimentate de palestinieni rămân numitorul comun între generații succesive de fellahin și descendenților lor de refugiați.

Ceea ce se întâmplă astăzi este o Intifada, dar nu este necesar de a atribui un număr de la acesta, din moment ce mobilizare populară nu urmează întotdeauna o rațiune curat cerute de unii dintre noi. Cele mai multe dintre cele care conduc curent Intifada au fost fie copii, sau nu chiar născut atunci când Intifada Al-Aqsa a început în 2000; cu siguranță ei nu trăiau atunci când Intifada Piatra explodat în 1987. De fapt, mulți ar putea fi orb cu privire la detaliile de Intifada original al 1936.

Această generație a crescut oprimați, limitat și subjugată, în contradicție completă cu înșelătoare "proces de pace" lexicon care a prelungit un paradox ciudat între fantezie și realitate. Ei protestează pentru că au experiență umilire zi cu zi și trebuie să îndure violența inexorabil de ocupație.

Mai mult decât atât, se simt un sentiment total de trădare de către conducerea lor, care este corupt și co-optat. Astfel încât acestea rebel, și încercarea de a mobiliza și a susține răzvrătirea lor, atâta timp cât acestea pot, pentru că nu au orizont de speranță în afara lor de acțiune.

Să nu se blochează din cauza jos de detalii, definiții autoimpuse și numere. Acesta este un Intifada palestiniană, chiar dacă se termină astăzi. Ceea ce contează cu adevărat este modul în care răspunde la motivele acestei generații asuprit; va vom continua să atribui o importanță mai mare siguranta ocupantului armat decât la drepturile unei națiuni împovărată și asuprit?

Ramzy Baroud (www.ramzybaroud.net) este un consultant media, un cronicar sindicalizat la nivel internațional și editorul PalestineChronicle.com. Ultima sa carte este Tatăl meu a fost o libertate luptător: Povestea Untold Gaza (Pluto Press).

Citește mai mult de Ramzy Baroud

Ascultați sirieni: Șacalii Media și narativă Poporului - 7 octombrie de 2015
Joc Israelului High-Miza în Al-Aqsa și ce Netanyahu să prevaleze - 09.23.2015
Cum Yarmouk apărut: Rolul necondiționat Israelului in criza refugiaților sirian - șaisprezece-09-2015
Criza Palestinei de conducere: A Abbas distruge democrația palestinian? - 03 sep 2015
Pretense "stat islamic" și războaiele viitoare din Libia - 26 august 2015

Of Course, It Is an Intifada: This Is What You Must Know

Of Course, It Is an Intifada: This Is What You Must Know

Re: Of Course, It Is an Intifada: This Is What You Must Know