Dă Sting sau “legenda meşterului Dragnea

“The Sting” (Cacealmaua) este un film apărut pe piaţa filmelor în 1973 şi în mare tratează un conflict între doi “cursari” adică doi borfaşi cu ştaif care dau lovituri în stil mare, regizate la amănunt în care cu greu poţi să îţi dai seama cine cu cine votează sau cine va câştiga până la urmă. Este ca un joc de Poker în care toată lumea joacă la cacealma toată lumea ştie că şi ceilalţi joacă la cacealma dar plusează în speranţa că ceilalţi jucători se vor speria şi vor crede că el a prins cu adevărat o mână bună. Trebuie să recunosc că filmul este excelent, jucat de trei actori de clasă, Paul Newman – Gondorff şi Robert Redford -Hooker, care se luptă cu Robert Shaw în rolul lui Lonegan, cu un scenariu atractiv care te face să îi simpatizezi pe cei doi borfaşi, în primul rând pentru că sunt doi actori de excepţie şi frumoşi şi în al doilea rând pentru că aşa cum sunt ei, borfaşi, luptă cu un borfaş mai borfaş, mai rău, mai antipatic. Cel mai ameninţat personaj pare să fie Hooker, căutat şi de poliţie şi de un criminal plătit dar reuşeşte până la urmă să scape de toţi. În film mai apare şi un om al legii care este plătit de una din părţi şi păcălit de cealaltă, asta aşa ca să dea culoare şi veridicitate filmului şi să nu creadă cineva că pe undeva prin lume afacerile murdare se fac în afara legii.

Exact aşa se întâmplă în România cam de 25 de ani încoace, oamenii simpatizează, empatizează, votează, aplaudă, sau aleg un partid, sau un preşedinte, un premier sau un consilier nu pentru că ar fi cinstit, nu pentru că are merite deosebite ci pentru că se luptă cu un alt borfaş mai urât, mai veros, mai zgârcit, mai rău, mai nesuferit. Dacă întrebi pe cineva de ce a votat cu Gondorff îţi va spune că a votat pentru că nu a vrut să câştige Lonnegan, care e un nesuferit sau a furat mai mult decât Gondorff. În ultimul episod turnat în România, studiourile de Dâmboviţa, domnul Liviu Dragnea, acest Robert Redford – Hooker al politicii româneşti a câştigat partida cu Pontegan-ul PSD-ului. Mulţi consideră alegerile de Duminică din PSD drept un eveniment de cotitură în viaţa politică a PSD şi a ţării. Eu aş spune că adevăratul eveniment, adevăratul moment de cotitură s-a petrecut pe 15 Iulie 2015 când Ponta a decis să îşi dea demisia din fruntea partidului sub pretextul aiuritor că procesul său ar fi întinat imaginea partidului. Dar imaginea guvernului nu ? Cum adică nu vrei să strici imaginea partidului care este oricum plin de corupţi şi penali condamnaţi sau doar cercetaţi şi îţi dai demisia din partid ca să nu sufere partidul, dar nu te interesează imaginea guvernului plin şi el cu acelaşi tip de cacealmişti ? Absurd! Dar procesul lui Dragnea, deja comndamnat de o primă instanţă, nu strică imaginea PSD? De ce imaginea unui preşedinte condamnat este mai frumoasă decât a unuia cu dosar pe rol? Nu cumva tocmai pentru că nu ai valoare dacă nu eşti condamnat? Adevărata cacealma în filmul nostru, nu în cel al americanilor, s-a jucat atunci, iar Pontegan a fost fie forţat, fie păcălit să demisioneze din partid având asigurarea că va rămâne totuşi în cărţi şi la partid şi la guvern dar este nevoie ca formal să renunţe la ceva ca să nu îl supere pe cel care îi voia pielea în băţ cu orice preţ. De atunci şi până acuma Hooker s-a făcut că îl sprijină pe Pontegan, jucând însă cartea lui Gondorff. Acuma, după ce s-a văzut cu caii în căruţă, nimic nu îl mai opreşte ca în interesul partidului să retragă sprijinul dat lui Pontegan şi să accepte o înţelegere prin care să i se promită că PSD-ul va rămâne la guvernare dacă pleacă Ponta.

Nici nu s-a văzut bine preşedinte de partid, nici nu au cântat cocoşii tot ce trebuiau să cânte, că Hooker a declarat că nu exclude o discuţie cu Gondorff pe tema schimbării guvernului, dar nu va iniţia el această discuţie. Dacă Hooker acceptă o asemenea variantă, cacealmaua este la două capete, unu al lui Pontegan şi celălalt al  său, adică cel care acuma aşteaptă propuneri şi se crede călare pe calul cel mai mare al politicii româneşti. După căderea definitivă a lui Pontegan, numai un ameţit care nu a jucat niciodată cărţi mai poate crede că Gondorff din Cotroceni va accepta un alt prim-ministru decât unul supus lui, indiferent ce haină politică ar avea îmbrăcată, iar acesta va avea grijă ca alegerile din 2016 să fie pregătite şi organizate de “toţi oamenii preşedintelui”. La această oră frumosul Hooker crede că a învins zdrobitor cu 92%, dar după ce Pontegan va fi debarcat de la Victoria, al doilea cap care va atinge pământul va fi al lui, pentru că dosarul lui încă nu a fost definitiv rezolvat şi mai sunt multe alte cauze care aşteaptă să fie deschise că doar nu o fi Teleormanul singurul judeţ în care nu s-au făcut afaceri murdare. Este greu de crezut că Dragnea a căzut în această cacealma fără să o ia în calcul, dar probabil şi-a spus că ar fi totuşi posibil să nu fie înşelat şi pe de altă parte, că lasă să se vadă el în fruntea partidului că după aia altfel se pune problema.

La fel ca şi în filmul regizat de George Roy Hill şi la noi există reprezentanţi ai legii care fac jocul unuia din combatanţi chiar dacă nu se văd în “film”. Spre deosebire însă de filmul original, la noi este oricând posibil să apară un al patrulea personaj, chiar al cincilea care să fi jucat aparent un rol secundar sau doar să fi chibiţat şi care până la urmă să soarbă caimacul. De asta se şi spune la noi că viaţa politică bate filmul. Dacă am avea un regizor “independent” neimplicat politic – dar nu avem, aşa cum nu avem nici un domeniu neîmbâcsit de mirosul politicii de Dâmboviţa – acesta ar putea scoate nu câteva episoade, ci un serial cu cacealmale, mai lung decât Dinastia, Sclava Izaura,  Tânăr şi neliniştit şi Dallas, la un loc. Material există căcălău, de scenarişti nu e nevoie, trebuie doar să citeşti dosarele DNA şi stenogramele şi declaraţiile din presă, finanţarea ar fi asigurată de cei care vor vrea sau nu vor vrea să îşi vadă numele pe generic, iar actori slavă domnului sunt destui şi în viaţa politică şi pe lângă. Zăvoranca, de exemplu, ar putea să joace şi rolul sclavei Izaura din perioada când mama nu îi dădea bani de Miami, şi pe al lui Sue Elen, când PP Ewing o neglija şi rolul lui Hurem când era favorita sultanului Vadim şi orice rol vrea muşchii ei. Acuma ar putea să fie şi producător şi actor şi, de ce nu, şi senator.

O altă asemănare între filmul de The Sting şi politicienii noştri este aceea că toţi, sau, mă rog, dacă nu toţi, oricum într-o proporţie mai mare decât cea a voturilor lui Dragnea, mint dă sting.

PS: Mi-au dat lacrimile când l-am auzit pe Meşterul Dragnea narând cum veneau “livienii” lui să voteze prin ploi, furtuni, viscole, mai ceva ca Ana lu Manole, ca să îşi facă datoria faţă de partid şi popor. Legenda trebuie rescrisă neapărat, pentru că Dragnea a intrat în legendă şi legendă va rămâne.