Acasa
Portal
Căutare
Înregistrare
ConectareHow Israel Out-Foxed US Presidents
AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA :: PATETICO & DAMNATIO -GENOCIDE si HOLOCAUSTURI :: USRAIEL
Pagina 1 din 1
How Israel Out-Foxed US Presidents
Scris de mihai_tincanu Mar Noi 10, 2015 10:26 am
From the Archive: As Israeli Prime Minister Netanyahu meets with President Obama, the mainstream media is asking who’s to blame for their chilly relationship. But the problem is not just personal. It goes to Israel’s longstanding efforts to out-fox U.S. presidents, as Morgan Strong described in 2010.
By Morgan Strong (Originally published May 31, 2010)
At the end of a news conference on April 13, 2010, President Barack Obama made the seemingly obvious point that the continuing Middle East conflict – pitting Israel against its Arab neighbors – will end up “costing us significantly in terms of both blood and treasure.”
Obama’s remark followed a similar statement in congressional testimony by Gen. David Petraeus on March 16, linking the unresolved Israeli-Palestinian conflict to the challenges that U.S. troops face in the region.
President Barack Obama holds a bilateral meeting with Prime Minister Benjamin Netanyahu of Israel in the Oval Office, Oct 1, 2014. The meeting was described as chilly, reflecting the strained relationship between the two leaders. (Official White House Photo by Pete Souza)
“The conflict foments anti-American sentiment, due to a perception of U.S. favoritism for Israel,” Petraeus said in prepared testimony. “Arab anger over the Palestinian question limits the strength and depth of U.S. partnerships with governments and peoples in the [region] and weakens the legitimacy of moderate regimes in the Arab world. Meanwhile, al-Qaeda and other militant groups exploit that anger to mobilize support.”
[Petraeus later tried to back away from this implicit criticism of Israel, fearing that it would hurt his political standing with his neoconservative allies. He began insisting that the analysis was only part of his written testimony, not his oral remarks.]
Yet, the truth behind the assessments from Obama and Petraeus is self-evident to anyone who has spent time observing the Middle East for the past six decades. Even the staunchly pro-Israeli Bush administration made similar observations.
In 2007 in Jerusalem, Secretary of State Condoleezza Rice termed the Israeli/Palestinian peace process of “strategic interest” to the United States and expressed empathy for the beleaguered Palestinian people. “The prolonged experience of deprivation and humiliation can radicalize even normal people,” Rice said, referring to acts of Palestinian violence.
But the recent statement by Obama and Petraeus aroused alarm among some Israeli supporters who reject any suggestion that Israel’s harsh treatment of Palestinians might be a factor in the anti-Americanism surging through the Islamic world.
After Petraeus’s comment, the pro-Israeli Anti-Defamation League said linking the Palestinian plight and Muslim anger was “dangerous and counterproductive.”
“Gen. Petraeus has simply erred in linking the challenges faced by the U.S. and coalition forces in the region to a solution of the Israeli-Arab conflict, and blaming extremist activities on the absence of peace and the perceived U.S. favoritism for Israel,” ADL national director Abraham Foxman said.
However, the U.S. government’s widespread (though often unstated) recognition of the truth behind the assessment in Petraeus’s testimony has colored how the Obama administration has reacted to the intransigence of Israel’s Likud government of Prime Minister Benjamin Netanyahu.
The U.S. government realizes how much it has done on Israel’s behalf, even to the extent of making Americans the targets of Islamic terrorism such as the 9/11 attacks (as the 9/11 Commission discovered but played down) and sacrificing the lives of thousands of U.S. troops fighting in Middle East conflicts.
That was the backdrop in March 2009 for President Obama’s outrage over the decision of the Netanyahu government to continue building Jewish housing in Arab East Jerusalem despite the fact that the move complicated U.S. peace initiatives and was announced as Vice President Joe Biden arrived to reaffirm American support for Israel.
However, another little-acknowledged truth about the U.S.-Israeli relationship is that Israeli leaders have frequently manipulated and misled American presidents out of a confidence that U.S. politicians deeply fear the political fallout from any public battle with Israel.
Given that history, few analysts who have followed the arc of U.S.-Israeli relations since Israel’s founding in 1948 believe that the Israeli government is likely to retreat very much in its confrontation with President Obama. [Now, nearly seven years into Obama’s presidency – after Netanyahu’s persistent obstruction of Palestinian peace talks and his steady expansion of Jewish settlements – that assessment has proved out.]
Manipulating Eisenhower
In the 1950s, President Dwight Eisenhower was a strong supporter of the fledgling Jewish state and had supplied Israel with advanced U.S. weaponry. Yet, despite Eisenhower’s generosity and good intentions, Israel sided with the British and French in 1956 in a conspiracy against him. Israeli leaders joined a secret arrangement that involved Israel invading Egypt’s Sinai, which then allowed France and Great Britain to introduce their own forces and reclaim control of the Suez Canal.
President Dwight Eisenhower delivering his farewell address on Jan. 17, 1961.
In reaction to the invasion, the Soviet Union threatened to intervene on the side of Egypt by sending ground troops. With Cold War tensions already stretched thin by the crises in Hungary and elsewhere, Eisenhower faced the possibility of a showdown between nuclear-armed adversaries. Eisenhower demanded that the Israeli-spearheaded invasion of the Sinai be stopped, and he brought financial and political pressures to bear on Great Britain and France.
A ceasefire soon was declared, and the British and French departed, but the Israelis dragged their heels. Eisenhower finally presented Israeli Prime Minister David Ben-Gurion with an ultimatum, a threat to cut off all U.S. aid. Finally, in March 1957, the Israelis withdrew. [For details, see Eisenhower and Israel by Isaac Alteras.]
Even as it backed down in the Sinai, Israel was involved in another monumental deception, a plan for building its own nuclear arsenal. In 1956, Israel had concluded an agreement with France to build a nuclear reactor in the Negev desert. Israel also signed a secret agreement with France to build an adjacent plutonium reprocessing plant.
Israel began constructing its nuclear plant in 1958. However, French President Charles de Gaulle was worried about nuclear weapons destabilizing the Middle East and insisted that Israel not develop a nuclear bomb from the plutonium processing plant. Prime Minister Ben-Gurion assured de Gaulle that the processing plant was for peaceful purposes only.
After John F. Kennedy became President, he also wrote to Ben-Gurion explicitly calling on Israel not to join the nuclear-weapons club, drawing another pledge from Ben-Gurion that Israel had no such intention. Nevertheless, Kennedy continued to press, forcing the Israelis to let U.S. scientists inspect the nuclear reactor at Dimona. But the Israelis first built a fake control room while bricking up and otherwise disguising parts of the building that housed the plutonium processing plant.
In return for allowing inspectors into Dimona, Ben-Gurion also demanded that the United States sell Hawk surface-to-air missiles to the Israeli military. Kennedy agreed to the sale as a show of good faith. Subsequently, however, the CIA got wind of the Dimona deception and leaked to the press that Israel was secretly building a nuclear bomb.
After Kennedy’s assassination, President Lyndon Johnson also grew concerned over Israel’s acquiring nuclear weapons. He asked then-Prime Minister Levi Eshkol to sign the Nuclear Non-Proliferation Treaty. Eshkol assured Johnson that Israel was studying the matter and would sign the treaty in due course. However, Israel has never signed the treaty and never has admitted that it developed nuclear weapons. [For details, see Israel and The Bomb by Avner Cohen.]
Trapping Johnson
As Israel grew more sophisticated – and more confident – in its dealings with U.S. presidents, it also sought to secure U.S. military assistance by exaggerating its vulnerability to Arab attacks. One such case occurred after the Egyptians closed off the Gulf of Aqaba to Israel in May 1967, denying the country its only access to the Red Sea. Israel threatened military action against Egypt if it did not re-open the Gulf.
Israel then asked President Johnson for military assistance in the event war broke out against the Egyptians. Johnson directed Richard Helms, the newly appointed head of the CIA to evaluate Israel’s military capability in the event of war against the surrounding Arab states.
On May 26, 1967, Israeli Foreign Minister Abba Eban met with Johnson, Secretary of Defense Robert McNamara, and Helms. Eban presented a Mossad estimate of the capability of the Arab armies, claiming that Israel was seriously outgunned by the Arab armies which had been supplied with advanced Soviet weaponry. Israel believed that, owing to its special relationship with the United States, the Mossad intelligence assessment would be taken at face value.
However, Helms was asked to present the CIA estimate of the Arabs’ military capabilities versus the Israeli army. The CIA’s analysts concluded that Israel could “defend successfully against simultaneous Arab attacks on all fronts, or hold on any three fronts while mounting a successful major offensive on the fourth.” [See “C.I.A. Analysis of the 1967 Arab Israeli War,” Center for the Study of Intelligence.]
“We do not believe that the Israeli appreciation was a serious estimate of the sort they would submit to their own high officials,” the CIA report said. “It is probably a gambit intended to influence the U.S. to provide military supplies, make more public commitments to Israel, to approve Israeli military initiatives, and put more pressure on Egyptian President Nasser.” [SeeA Look Over My Shoulder by Richard Helms.]
The CIA report stated further that the Soviet Union would probably not interfere militarily on behalf of the Arab states and that Israel would defeat the combined Arab armies in a matter of days. As a consequence, Johnson refused to airlift special military supplies to Israel, or to promise public support for Israel if Israel went to war.
The Six-Day Success
Despite Johnson’s resistance, Israel launched an attack on its Arab neighbors on June 5, 1967, claiming that the conflict was provoked when Egyptian forces opened fire. (The CIA later concluded that it was Israel that had first fired upon Egyptian forces.)
On June 8, at the height of the conflict, which would become known as the Six-Day War, Israeli fighter/bombers attacked the USS Liberty, a lightly armed communications vessel sent on a mission to relay information on the course of the war to U.S. naval intelligence.
USS Liberty (AGTR-5) receives assistance from units of the Sixth Fleet, after she was attacked and seriously damaged by Israeli forces off the Sinai Peninsula on June 8, 1967. (US Navy photo)
The attack killed 34 Americans sailors, and wounded 171 others. Israeli leaders have always claimed that they had mistaken the U.S. vessel for an enemy ship, but a number of U.S. officials, including Secretary of State Dean Rusk, believed the attack was deliberate, possibly to prevent the United States from learning about Israel’s war plans. [See As I Saw It by Dean Rusk.]
However, in deference to Israel, the U.S. government did not aggressively pursue the matter of the Liberty attack and even issued misleading accounts in medal citations to crew members, leaving out the identity of the attackers.
Meanwhile, on land and in the air, Israel’s powerful military advanced, shredding the Arab defenses. Soon, the conflict escalated into another potential showdown between nuclear-armed superpowers, the Soviet Union and the United States. On June 10, President Johnson received a “Hot Line” message from Soviet Premier Alexi Kosygin. The Kremlin warned of grave consequences if Israel continued its military campaign against Syria by entering and/or occupying that country.
Johnson dispatched the Sixth Fleet to the Mediterranean, in a move to convince the Soviets of American resolve. But a ceasefire was declared later the same day, with Israel ending up in control of Syria’s Golan Heights, Egypt’s Sinai, and Palestinian lands including Gaza and East Jerusalem.
But a wider war was averted. Johnson’s suspicions about Israel’s expansionist intent had kept the United States from making an even bigger commitment that might have led to the Soviets countering with an escalation of their own.
Nixon and Yom Kippur
Israeli occupation of those additional Arab lands set the stage for a resumption of hostilities six years later, on Oct. 6, 1973, with the Yom Kippur War, which began with a surprise attack by Egypt against Israeli forces in the Sinai.
The offensive caught Israel off guard and Arab forces were close to overrunning Israel’s outer defenses and entering the country. According to later accounts based primarily on Israeli leaks, Prime Minister Golda Meir and her “kitchen cabinet” ordered the arming of 13 nuclear weapons, which were aimed at Egyptian and Syrian targets.
Israeli Ambassador to the United States Simha Dintz warned President Richard Nixon that very serious repercussions would occur if the United States did not immediately begin an airlift of military equipment and personnel to Israel. Fearing that the Soviet Union might intervene and that nuclear war was possible, the U.S. military raised its alert level to DEFCON-3. U.S. Airborne units in Italy were put on full alert, and military aid was rushed to Israel.
Faced with a well-supplied Israeli counteroffensive and possible nuclear annihilation, the Arab forces fell back. The war ended on Oct. 26, 1973, but the United States had again been pushed to the brink of a possible superpower confrontation due to the unresolved Israeli-Arab conflict.
Nuclear ‘Ambiguity’
On Sept. 22, 1979, after some clouds unexpectedly broke over the South Indian Ocean, a U.S. intelligence satellite detected two bright flashes of light that were quickly interpreted as evidence of a nuclear test. The explosion was apparently one of several nuclear tests that Israel had undertaken in collaboration with the white-supremacist government of South Africa. But President Jimmy Carter – at the start of his reelection bid – didn’t want a showdown with Israel, especially on a point as sensitive as its secret nuclear work with the pariah government in Pretoria.
So, after news of the nuclear test leaked a month later, the Carter administration followed Israel’s longstanding policy of “ambiguity” about the existence of its nuclear arsenal, a charade dating back to Richard Nixon’s presidency with the United States pretending not to know for sure that Israel possessed nuclear bombs.
The Carter administration quickly claimed that there was “no confirmation” of a nuclear test, and a panel was set up to conclude that the flashes were “probably not from a nuclear explosion.” However, as investigative reporter Seymour Hersh and various nuclear experts later concluded, the flashes were most certainly an explosion of a low-yield nuclear weapon. [For details, see Hersh’s Samson Option.]
Getting Carter
Despite Carter’s helpful cover-up of the Israeli-South African nuclear test, he was still viewed with disdain by Israel’s hard-line Likud leadership. Indeed, he arguably was the target of Israel’s most audacious intervention in U.S. politics.
Prime Minister Menachem Begin was furious at Carter over the 1978 Camp David accords in which the U.S. President pushed the Israelis into returning the Sinai to the Egyptians in exchange for a peace agreement. The next year, Carter failed to protect the Shah of Iran, an important Israeli regional ally who was forced from power by Islamic militants. Then, when Carter acceded to demands from the Shah’s supporters to admit him to New York for cancer treatment, Iranian radicals seized the U.S. Embassy in Tehran and held 52 Americans hostage.
President Jimmy Carter signing the Camp David peace agreement with Egypt’s Anwar Sadat and Israel’s Menachem Begin.
In 1980, as Carter focused on his reelection campaign, Begin saw both dangers and opportunities. High-ranking Israeli diplomat/spy David Kimche described Begin’s thinking in the 1991 book, The Last Option, recounting how Begin feared that Carter might force Israel to withdraw from the West Bank and accept a Palestinian state if he won a second term.
“Begin was being set up for diplomatic slaughter by the master butchers in Washington,” Kimche wrote. “They had, moreover, the apparent blessing of the two presidents, Carter and [Egyptian President Anwar] Sadat, for this bizarre and clumsy attempt at collusion designed to force Israel to abandon her refusal to withdraw from territories occupied in 1967, including Jerusalem, and to agree to the establishment of a Palestinian state.”
Begin’s alarm was driven by the prospect of Carter being freed from the pressure of having to face another election, according to Kimche.
“Unbeknownst to the Israeli negotiators, the Egyptians held an ace up their sleeves, and they were waiting to play it,” Kimche wrote. “The card was President Carter’s tacit agreement that after the American presidential elections in November 1980, when Carter expected to be re-elected for a second term, he would be free to compel Israel to accept a settlement of the Palestinian problem on his and Egyptian terms, without having to fear the backlash of the American Jewish lobby.”
So, by spring 1980, Begin had privately sided with Carter’s Republican rival, Ronald Reagan, a reality that Carter soon realized. Questioned by congressional investigators in 1992 regarding allegations about Israel conspiring with Republicans in 1980 to help unseat him, Carter said he knew by April 1980 that “Israel cast their lot with Reagan,” according to notes found among the unpublished documents in the files of a House task force that looked into the so-called October Surprise case.
Carter traced the Israeli opposition to his reelection to a “lingering concern [among] Jewish leaders that I was too friendly with Arabs.” [For details, see Robert Parry’s Secrecy & Privilege.]
Doing What Was Necessary
Begin was an Israeli leader committed to do whatever he felt necessary to advance Israeli security interests and the dream of a Greater Israel with Jews controlling the ancient Biblical lands. Before Israel’s independence in 1948, he had led a Zionist terrorist group, and he founded the right-wing Likud Party in 1973 with the goal of “changing the facts on the ground” by placing Jewish settlements in Palestinian areas.
Begin’s anger over the Sinai deal and his fear of Carter’s reelection set the stage for secret collaboration between Begin and the Republicans, according to another former Israeli intelligence official, Ari Ben-Menashe.
“Begin loathed Carter for the peace agreement forced upon him at Camp David,” Ben-Menashe wrote in his 1992 memoir, Profits of War. “As Begin saw it, the agreement took away Sinai from Israel, did not create a comprehensive peace, and left the Palestinian issue hanging on Israel’s back.”
Ben-Menashe, an Iranian-born Jew who had immigrated to Israel as a teen-ager, became part of a secret Israeli program to reestablish its Iranian intelligence network that had been decimated by the Islamic revolution. Ben-Menashe wrote that Begin authorized shipments to Iran of small arms and some military spare parts, via South Africa, as early as September 1979 and continued them despite Iran’s seizure of the U.S. hostages in November 1979.
Extensive evidence also exists that Begin’s preference for Reagan led the Israelis to join in a covert operation with Republicans to contact Iranian leaders behind Carter’s back, interfering with the President’s efforts to free the 52 American hostages before the November 1980 elections.
That evidence includes statements from senior Iranian officials, international arms dealers, intelligence operatives (including Ben-Menashe), and Middle East political figures (including a cryptic confirmation from Begin’s successor Yitzhak Shamir). But the truth about the October Surprise case remains in dispute to this day. [For the latest details, see Robert Parry’sAmerica’s Stolen Narrative.]
It is clear that after Reagan defeated Carter — and the U.S. hostages were released immediately upon Reagan being sworn in on Jan. 20, 1981 — Israeli-brokered weapons shipments flowed to Iran with the secret blessing of the new Republican administration.
President Ronald Reagan, delivering his Inaugural Address on Jan. 20, 1981.
Dealing with Reagan
The Israel Lobby had grown exponentially since its start in the Eisenhower years. Israel’s influential supporters were now positioned to use every political device imaginable to lobby Congress and to get the White House to acquiesce to whatever Israel felt it needed.
President Reagan also credentialed into the Executive Branch a new group of pro-Israeli American officials – the likes of Elliott Abrams, Richard Perle, Michael Ledeen and Jeane Kirkpatrick – who became known as the neocons.
Yet, despite Reagan’s pro-Israel policies, the new U.S. President wasn’t immune from more Israeli deceptions and additional pressures. Indeed, whether because of the alleged collusion with Reagan during the 1980 campaign or because Israel sensed its greater clout within his administration, Begin demonstrated a new level of audacity.
In 1981, Israel recruited Jonathan Pollard, an American Navy intelligence analyst, as a spy to acquire American intelligence satellite photos. Eventually, Pollard purloined massive amounts of intelligence information, some of which was reportedly turned over to Soviet intelligence by Israel to win favors from Moscow.
Prime Minister Begin sensed, too, that the time was ripe to gain the upper hand on other Arab enemies. He turned his attention to Lebanon, where the Palestine Liberation Organization was based. When U.S. intelligence warned Reagan that Israel was massing troops along the border with Lebanon, Reagan sent a cable to Begin urging him not to invade. But Begin ignored Reagan’s plea and invaded Lebanon the following day, on June 6, 1982. [See Time, Aug. 16, 1982.]
As the offensive progressed, Reagan sought a cessation of hostilities between Israel and the PLO, but Israel was intent on killing as many PLO fighters as possible. Periodic U.S.-brokered ceasefires failed as Israel used the slightest provocation to resume fighting, supposedly in self-defense.
“When PLO sniper fire is followed by fourteen hours of Israeli bombardment that is stretching the definition of defensive action too far,” complained Reagan, who kept the picture of a horribly burned Lebanese child on his desk in the Oval Office as a reminder of the tragedy of Lebanon.
The American public nightly witnessed the Israeli bombardment of Beirut on television news broadcasts. The pictures of dead, mutilated children caught in the Israeli artillery barrages, were particularly wrenching. Repulsed by the carnage, the U.S. public decidedly favored forcing Israel to stop.
When Reagan warned Israel of possible sanctions if its forces continued to indiscriminately attack Beirut, Israel launched a major offensive against West Beirut the next day. In the United States, Israeli supporters demanded a meeting with Reagan to press Israel’s case. Though Reagan declined the meeting, one was set up for 40 leaders of various Jewish organizations with Vice President George H.W. Bush, Defense Secretary Caspar Weinberger and Secretary of State George Shultz.
Reagan wrote once again to Begin, reminding him that Israel was allowed to use American weapons only for defensive purposes. He appealed to Begin’s humanitarianism to stop the bombardment.
The next day, in a meeting with Israeli supporters from the United States, Begin fumed that he would not be instructed by an American president or any other U.S. official. “Nobody is going to bring Israel to her knees. You must have forgotten that Jews do not kneel but to God,”Begin said. “Nobody is going to preach to us humanitarianism.”
More Tragedy
Begin’s government also used the tragedy in Lebanon as an opportunity to provide special favors for its American backers.
In From Beirut to Jerusalem, New York Times correspondent Thomas L. Freidman wrote that the Israeli Army conducted tours of the battlefront for influential U.S. donors. On one occasion, women from Hadassah were taken to the hills surrounding Beirut and were invited to look down on the city as Israeli artillery put on a display for them. The artillery began an enormous barrage, with shells landing throughout the densely populated city. The shells struck and destroyed apartments, shops, homes and shacks in the squalid refugee camps of the Palestinians.
A ceasefire was finally agreed upon by Israel and the PLO, requiring Yasser Arafat and all PLO fighters to leave Lebanon. The Palestinians were assured, as part of the agreement brokered by the United States, that their wives and children living in Lebanese refugee camps would be safe from harm. The PLO then left Lebanon by ship in August 1982, moving the PLO headquarters to Tunisia.
On Sept. 16, Israel’s Christian militia allies, with Israeli military support, entered the Sabra and Shatila refugee camps, and conducted a three-day campaign of rape and murder. Most of the dead – with estimates varying from Israel’s count of 400 to a Palestinian estimate of nearly 1,000 – were women and children.
Bodies of Palestinian refugees at the Sabra camp in Lebanon, 1982. (Photo credit: U.N. Relief and Works Agency for Palestine Refugees)
American Marines, who had been dispatched to Lebanon as peacekeepers to oversee the PLO evacuation but then had departed, hastily returned after the Sabra and Shatila massacres. They were housed in a large warehouse complex near Beirut’s airport.
Over the next year, American forces found themselves drawn into the worsening Lebanese civil war. A key moment occurred on Sept. 18, 1983, when Reagan’s national security adviser Robert McFarlane, who was considered a staunch supporter of Israel, ordered U.S. warships to bombard Muslim targets inside Lebanon.
As Gen. Colin Powell, then a top aide to Defense Secretary Weinberger, wrote in his memoir, “When the shells started falling on the Shiites, they assumed the American ‘referee’ had taken sides.” [See Powell’s My American Journey.]
Muslim attacks on the Marines in Beirut soon escalated. On Oct. 23, 1983, two Shiite Muslims drove explosives-laden trucks into two buildings in Beirut, one housing French forces and the other the Marines. The blasts killed 241 Americans and 58 French.
Over the ensuing weeks, American forces continued to suffer losses in skirmishes with Muslim militiamen near the Beirut airport and American civilians also became targets for execution and hostage-taking. On Feb. 7, 1984, Reagan announced that the Marines would be redeployed from Lebanon. Within a couple of weeks, the last of the Marines had departed Lebanon, having suffered a total of 268 killed.
However, the hostage-taking of Americans continued, ironically creating an opportunity for Israel to intercede again through its contacts in Iran to seek the help of Ayatollah Ruhollah Khomeini’s regime in getting the Lebanese Shiite militants to release captured Americans.
Israeli arms dealers and neocon Americans, such as Michael Ledeen, were used as middlemen for the secret arms-for-hostages deals, which Reagan approved and McFarlane oversaw. However, the arms deliveries via Israel failed to reduce the overall number of Americans held hostage in Lebanon and were eventually exposed in November 1986, becoming Reagan’s worst scandal, the Iran-Contra Affair.
Noriega and Harari
Though Israel’s government had created some headaches for Reagan, it also provided some help, allowing its arms dealers and intelligence operatives to assist some of Reagan’s favorite covert operations, particularly in Central America where the U.S. Congress had objected to military assistance going to human rights violators, like the Guatemalan military, and to the Nicaraguan Contra rebels.
As Vice President, George H.W. Bush met with Panamanian dictator Manuel Noreiga and considered him a compliant partner. Noriega subsequently funneled financial and other help to Reagan’s beloved Contras and once even volunteered to arrange the assassinations of leaders of the Sandinista government in Nicaragua.
Vice President George H.W. Bush meeting with Panamanian Gen. Manuel Noriega in the mid-1980s.
One of Noriega’s top operatives was Michael Harari, who had led Israeli assassination teams and who had served as the Israeli Mossad station chief in Mexico. In Panama, Harari became a key intermediary for Israeli contributions to the Contras, supplying them with arms and training, while Noriega handed over cash.
But Noriega and Harari were conducting other business in the region, allegedly working as middlemen and money launderers for the lucrative smuggling of cocaine into the United States. When that information surfaced in the U.S. news media – and Noriega became notorious as an unstable thug – George H.W. Bush as President found himself under enormous political pressure in 1989 to remove Noriega from power.
So, Bush prepared to invade Panama in December 1989. However, the Israeli government was concerned about the possible capture of Harari, whom U.S. prosecutors regarded as Noriega’s top co-conspirator but who also was someone possessing sensitive information about Israeli clandestine activities.
Six hours before U.S. troops were to invade Panama, Harari was warned of the impending attack, an alert that enabled him to flee and may have compromised the safety of American paratroopers and Special Forces units preparing to begin the assault, units that took surprisingly heavy casualties.
Tipped off by Israeli intelligence agents, Harari was whisked away by an Israeli embassy car, flying a diplomatic flag, with diplomatic license plates to ensure he would not be stopped and held, according to an interview that I had in January 1990 with Col. Edward Herrera Hassen, commander of Panama Defense Forces.
Harari soon was on his way back to Israel, where the government has since rebuffed U.S. requests that Harari be extradited to the United States to stand trial in connection with the Noriega case. For his part, Noriega was captured and brought to the United States where he was convicted of eight drug and racketeering charges. [Hariri died on Sept. 21, 2014, in Tel Aviv at the age of 87.]
The Lobby
The one constant in Israel’s endless maneuverings both with and against the U.S. government has been the effectiveness of the Israel Lobby and its many allies to fend off sustained criticism of Israel, sometimes by smearing critics as anti-Semitic or by mounting aggressive cover-ups when investigations threatened to expose ugly secrets.
Given this long record of success, U.S. presidents and other politicians have demonstrated a declining capacity to press Israel into making concessions, the way Eisenhower, Kennedy and Carter tried to do. For instance, when President Bill Clinton first met with Netanyahu in 1996, Clinton was surprised to find himself getting a lecture from Israel’s Likud prime minister. “Who the f**k does he think he is? Who’s the superpower here?” a peeved Clinton was quoted as saying. [See The Much Too Promised Land, by Aaron Miller, an aide to Clinton.]
Joe Lockhart, then White House spokesman, told Clayton Swisher, author of The Truth About Camp David, that Netanyahu was “one of the most obnoxious individuals you’re going to come into – just a liar and a cheat. He could open his mouth and you could have no confidence that anything that came out of it was the truth.”
Faced with these difficulties – and fending off Republican attempts to drive him from office – Clinton put off any serious push for a Middle East peace accord until the last part of his presidency. Clinton negotiated the Wye River memorandum with Netanyahu and Arafat on Sept. 23, 1999, calling for reciprocal undertakings by both sides. The agreement called for the freezing of Israeli settlements on Palestinian land, but Netanyahu failed to stop the settlement activity. Demolition of Palestinian homes, restrictions on movement by Palestinians, and settlement building continued.
Ultimately, Clinton failed to achieve any breakthrough as his final efforts collapsed amid finger-pointing and distrust between the Palestinians and the Israelis.
Handling Bush
Israel’s hopes were buoyed further when George W. Bush entered the White House in 2001. Unlike his father who looked on the Israelis with suspicion and felt some kinship with the Arab oil states, the younger Bush was unabashedly pro-Israel.
Though Reagan had credentialed many young neocons in the 1980s, he had kept them mostly away from Middle East policy, which usually fell to less ideological operatives such as Philip Habib and James Baker. However, George W. Bush installed the neocons in key jobs for Mideast policy, with the likes of Elliott Abrams at the National Security Council, Paul Wolfowitz and Douglas Feith at the Pentagon, and Lewis Libby inside Vice President Dick Cheney’s office.
The neocons arrived with a plan to transform the Middle East based on a scheme prepared by a group of American neocons, including Perle and Feith, for Netanyahu in 1996. Called “A Clean Break: A New Strategy for Securing the Realm,” the idea was to bring to heel all the antagonistic states confronting Israel.
The “clean break” was to abandon the idea of achieving peace in the region through mutual understanding and compromise. Instead, there would be “peace through strength,” including violent removal of leaders who were viewed as hostile to Israel’s interests.
The plan sought the ouster of Saddam Hussein’s regime in Iraq, which was called “an important Israeli strategic objective in its own right.” After Hussein’s ouster, the plan envisioned destabilizing the Assad dynasty in Syria with hopes of replacing it with regime more favorable to Israel. That, in turn, would push Lebanon into Israel’s arms and contribute to the destruction of Hezbollah, Israel’s tenacious foe in South Lebanon.
The removal of Hezbollah in Lebanon would, in turn, weaken Iran’s influence, both in Lebanon and in the occupied territories of Gaza and the West Bank, where Hamas and other Palestinian militants would find themselves cornered.
But what the “clean break” needed was the military might of the United States, since some of the targets like Iraq were too far away and too powerful to be overwhelmed even by Israel’s highly efficient military. The cost in Israeli lives and to Israel’s economy from such overreach would have been staggering.
The only way to implement the strategy was to enlist a U.S. president, his administration and the Congress to join Israel in this audacious undertaking. That opportunity presented itself when Bush ascended to the White House and the terrorist attacks of Sept. 11, 2001, created a receptive political climate in the United States.
Turning to Iraq
After a quick strike against al-Qaeda and its allies in Afghanistan, the Bush administration turned its attention to conquering Iraq. However, even after the 9/11 attacks, the neocons and President Bush had to come up with rationales that were sellable to the American people, while playing down any suggestion that the coming conflicts were partially designed to advance Israel’s interests.
So, the Bush administration put together tales about Iraqi stockpiles of WMD, its “reconstituted” nuclear weapons program, and its alleged ties to al-Qaeda and other terrorists determined to strike at the United States. The PR operation worked like a charm. Bush rallied Congress and much of the American public behind an unprovoked invasion of Iraq, which began on March 19, 2003, and drove Saddam Hussein’s government from power three weeks later.
President George W. Bush announcing the start of his invasion of Iraq on March 19, 2003.
At the time, the joke circulating among neocons was where to go next, Syria or Iran, with the punch line: “Real men go to Tehran!”
Meanwhile, Israel continued collecting as much intelligence as possible from the United States about the next desired target, Iran. On Aug. 27, 2004, CBS News broke a story about an FBI investigation into a possible spy working for Israel as a policy analyst for Under Secretary of Defense Wolfowitz. The official was identified as Lawrence Franklin.
Franklin pled guilty to passing a classified Presidential Directive and other sensitive documents pertaining to U.S. foreign policy regarding Iran to the powerful Israeli lobbying group, the American Israel Public Affairs Committee, which shared the information with Israel.
According to FBI surveillance tapes, Franklin relayed top secret information to Steve Rosen, AIPAC’s policy director, and Keith Weissman, a senior policy analyst with AIPAC. On Aug. 30, 2004, Israeli officials admitted that Franklin had met repeatedly with Naor Gilon, head of the political department at the Israeli Embassy in Washington, and a specialist on Iran’s nuclear programs.
Franklin was sentenced to 12 years and seven months in prison for passing classified information to a pro-Israel lobby group and an Israeli diplomat. No charges were brought against the AIPAC executives or the Israeli diplomat.
Bloody Chaos
Meanwhile, back in the Middle East, it turned out that occupying Iraq was more difficult than the Bush administration had anticipated. Ultimately, more than 4,400 American soldiers died in the conflict along with hundreds of thousands of Iraqis.
The bloody chaos in Iraq also meant that the neocon “real men” couldn’t go either to Syria or Iran, at least not right away. They were forced into a waiting game, counting on the short memories of the American people before revving up the fear machine again to justify moving to the next phase.
When the U.S. death toll finally began to decline in Iraq, the neocons stepped up their alarms about Iran becoming a danger to the world by developing nuclear weapons (although Iran has disavowed any desire to have nukes and U.S. intelligence expressed confidence in 2007 that Iran had stopped work on a warhead four years earlier).
Still, while trying to keep the focus away from its own nuclear arsenal, Israel has pushed the international community to bring pressure on Iran, in part by threatening to mount its own military attack on Iran if the U.S. government and other leading powers don’t act aggressively.
The neocon anti-Iran plans were complicated by the victory of Barack Obama, who promised to reach out in a more respectful way to the Muslim world. Inside Israel and in U.S. neocon circles, complaints quickly spread about Obama’s coziness with Muslims (even claims that he was a secret Muslim or anti-Semitic). Obama further antagonized the neocons and Israeli hardliners by suggesting a linkage between the festering Palestinian problem and dangers to U.S. national security, including violence against U.S. troops in the Middle East.
Netanyahu, who again had assumed the post of prime minister, and the neocons wanted U.S. policy refocused on Iran, with little attention on Israel as it continued its longstanding policy of building more and more Jewish settlements on what was once Palestinian land.
In reaction to Netanyahu’s unwillingness to curb those settlements – and with the announcement of more housing units during Biden’s visit – Obama retaliated by subjecting Netanyahu to several slights, including refusing to have photographs taken of the two of them meeting at the White House.
Obama walked out of one meeting with Netanyahu after failing to get his written promise for a concession on halting further settlement construction. Obama went to dinner alone, a very pointed insult to Netanyahu. As Obama left the meeting, he said, “Let me know if there is anything new,” according to a member of Congress who was present.
Secret Pacts
For his part, Netanyahu has claimed that secret agreements with the Bush administration allow for the continued building of settlements. However, Obama said on National Public Radio that he does not consider himself bound by secret oral agreements that may have been made by President Bush.
Instead, Obama claims Israel is bound by the 2003 “Road Map” agreement which prohibits building more settlements. “I’ve said clearly to the Israelis both privately and publicly that a freeze on settlements, including natural growth, is part of these obligations,” Obama said.
Still, Obama has shied away from publicly challenging Israel on some of its most sensitive issues, such as its undeclared nuclear-weapons arsenal. Like presidents back to Nixon, Obama has participated in the charade of “ambiguity.” Even as he demanded “transparency” from other countries, Obama continued to dance around questions regarding whether Israel has nuclear weapons.
President Barack Obama stands with Israeli President Shimon Peres and Prime Minister Benjamin Netanyahu during the President’s official arrival ceremony in Tel Aviv, Israel, in 2013. (Official White House Photo by Pete Souza)
Netanyahu and Israel surely have vulnerabilities. Without America’s military, diplomatic and economic support, Israel could not exist in its present form. One-quarter of Israeli wage incomes are derived from American aid money, German reparations and various charities. Without that outside assistance, Israel’s standard of living would sink dramatically.
According to the Congressional Research Service, Israel receives $2.4 billion a year in U.S. government grants, military assistance, loan guarantees, and sundry other sources. The United States also pays Egypt another $2 billion to keep the peace with Israel. The combined assistance to both countries comprises nearly one half of all U.S. foreign aid assistance worldwide.
In a sense, Israel can’t be blamed for standing up for itself, especially given the long history of brutality and oppression directed against Jews. However, Israeli leaders have used this tragic history to justify their own harsh treatment of others, especially the Palestinians, many of whom were uprooted from their ancestral homes.
Over the past six decades, Israeli leaders also have refined their strategies for taking advantage of their staunchest ally, the United States. Today, with many powerful friends inside the United States – and with Obama facing intense political pressure over his domestic and national security policies – the Israeli government has plenty of reasons to believe that it can out-fox and outlast the current U.S. president as it did many of his predecessors.
Morgan Strong is a former professor of Middle Eastern history, and was an advisor to CBS News “60 Minutes” on the Middle East. He is author of ebook, The Israeli Lobby and Me, Bush Family History, and Hoodwinking American Presidents.
mihai_tincanu- Mesaje : 69
Data de înscriere : 10/06/2013
Re: How Israel Out-Foxed US Presidents
Scris de mihai_tincanu Mar Noi 10, 2015 10:27 am
Din Arhiva: Ca prim-ministru israelian Netanyahu se întâlnește cu președintele Obama, mass-media mainstream cere care e de vina pentru relația lor rece. Dar problema nu este doar personal. Se merge la eforturile de lungă durată Israelului de a out-fox președinți americani, așa cum este descris Morgan puternic în 2010.
De Morgan Strong (original publicat 31 mai 2010)
La sfârșitul unei conferințe de presă pe 13 aprilie, 2010, președintele Barack Obama a făcut punctul aparent evident că continuă conflictului din Orientul Mijlociu - pitting Israel împotriva vecinilor săi arabi - se va termina ", ne costă în mod semnificativ în ceea ce privește atât sânge și comoara. "
Remarca lui Obama a urmat o declarație similară în mărturia Congresului de generalul David Petraeus la 16 martie, care leagă conflictul israeliano-palestinian nerezolvat la provocările cu care se confruntă trupele americane în regiune.
Președintele Barack Obama deține o întâlnire bilaterală cu prim-ministrul Benjamin Netanyahu a lui Israel în Biroul Oval, 1 Oct 2014. Reuniunea a fost descris ca fiind rece, reflectând relația tensionată dintre cei doi lideri. (Oficial al Casei Albe Fotografie de Pete Souza)
"Conflictul generează comportamente inspirate de sentiment anti-american, din cauza la o percepție de SUA favoritism pentru Israel", a declarat Petraeus în mărturia pregătit. "Furie Arab peste problema palestiniană limitează puterea și profunzimea de parteneriate cu guvernele SUA și popoare din [regiune] și slăbește legitimitatea regimurilor moderate din lumea arabă. Între timp, Al-Qaida și alte grupuri militante exploata care furia a mobiliza sprijinul. "
[Petraeus mai târziu a încercat să se îndepărteze de la această critică implicită a Israelului, temându-se că aceasta ar strica capacității sale politice cu aliații săi neoconservatori. El a început insistând că analiza a fost doar o parte din mărturia sa scris, nu remarcile sale orale.]
Cu toate acestea, adevărul din spatele evaluărilor din Obama și Petraeus este de la sine înțeles pentru oricine care a petrecut timp cu respectarea Orientul Mijlociu în ultimele șase decenii. Chiar și administrația Bush ferm pro-israeliene a făcut observații similare.
În 2007, în Ierusalim, secretarul de stat Condoleezza Rice a numit procesul israelian / palestinian pace de "interes strategic" în Statele Unite și-a exprimat empatie pentru poporul palestinian asediate. "Experiența îndelungată a privare și umilință poate radicalizeze chiar oameni normali", a declarat Rice, referindu-se la acte de violență palestiniene.
Dar recent declarația Obama și Petraeus a stârnit alarmă printre unii susținători israelieni care resping orice sugestie că tratamentul dur de către Israel a palestinienilor ar putea fi un factor în antiamericanismul crestere prin lumea islamică.
După comentariul lui Petraeus, pro-israelian Anti-Defamation League a declarat leagă situația palestinian și furia musulmană a fost "periculos și contraproductiv."
"Gen. Petraeus a comis o eroare, pur și simplu în corelarea provocările cu care se confruntă forțele americane și de coaliție din regiune la o soluție a conflictului israeliano-arab, și vina activități extremiste pe lipsa de pace și SUA perceput favoritismul pentru Israel, "director național ADL Abraham Foxman a spus.
Cu toate acestea, pe scară largă de recunoaștere (deși de multe ori nedeclarată) guvernul SUA a adevărul din spatele evaluării în mărturia Petraeus a colorat cum administrația Obama a reacționat la intransigența guvernului Israelului Likud al premierului Benjamin Netanyahu.
Guvernul SUA își dă seama cât de mult a făcut în numele lui Israel, chiar în măsura în care de a face americani obiectivele terorismului islamic, cum ar fi atacurile de 9/11 (ca Comisia 9/11 a descoperit dar a jucat în jos) și sacrifica viețile a mii trupelor americane luptă în conflicte din Orientul Mijlociu.
Acesta a fost fundalul martie 2009 pentru ultraj președintelui Obama pe deasupra decizia guvernului Netanyahu de a continua construirea de locuinte evreiesti in Ierusalimul de Est, în ciuda faptului că în mișcare complicată SUA inițiative de pace și a fost anunțat ca vice-presedintele Joe Biden a sosit să-și reafirme sprijinul american pentru Israel.
Cu toate acestea, un alt adevăr puțin recunoscut-despre relația americano-israeliene este că liderii israelieni au manipulat în mod frecvent și induși în eroare presedinti americani dintr-un încredere că politicienii americani se tem profund fallout politic de la orice luptă publică cu Israelul.
Având în vedere că istoria, puțini analiști care au urmat arcul relațiilor americano-israeliene de la fondarea Israelului in 1948 cred că guvernul israelian este probabil sa se retraga foarte mult în confruntarea sa cu președintele Obama. [Acum, aproape șapte ani în președinția lui Obama - după obstructie persistente Netanyahu a negocierilor de pace palestinieni și extinderea lui constantă de așezări evreiești - această evaluare sa dovedit a fi afară.]
Manipulare Eisenhower
În 1950, președintele Dwight Eisenhower a fost un susținător puternic al statului evreu tinerei și a furnizat Israelului avansate arme americane. Cu toate acestea, în ciuda generozitate și bunele intenții lui Eisenhower, Israel a trecut de partea britanic și francez în 1956 într-o conspirație împotriva lui. Liderii israelieni s-au alăturat un aranjament secret faptul că a implicat Israel invadarea Egiptului Sinai, care apoi a permis Franța și Marea Britanie să introducă propriile forțe și revendica controlul Canalului Suez.
Președintele Dwight Eisenhower livrarea adresa sa de adio pe 17 ianuarie 1961.
Ca reacție la invazia, Uniunea Sovietică a amenințat că va interveni de partea Egiptului prin trimiterea de trupe la sol. Cu tensiuni Războiului Rece deja întins subțire de crizele din Ungaria și din alte părți, Eisenhower sa confruntat cu posibilitatea de o confruntare între adversari înarmat nuclear. Eisenhower a cerut ca invazia israeliană-condus de Sinai fi oprit, iar el a adus presiuni financiare și politice pentru a purta pe Marea Britanie și Franța.
O încetare a focului în curând a fost declarată, și britanic și francez a plecat, dar israelienii au târât tocuri lor.Eisenhower a prezentat în cele din urmă prim-ministrul israelian David Ben-Gurion, cu un ultimatum, o amenințare la adresa taie toate ajutoarele SUA. În cele din urmă, martie 1957, israelienii s-au retras. [Pentru mai multe detalii, a se vedea Eisenhower și Israel Isaac Alteras.]
Chiar așa cum susținut în Sinai, Israel a fost implicat într-un alt înșelăciune monumental, un plan pentru construirea propriul arsenal nuclear. În 1956, Israel a încheiat un acord cu Franța pentru a construi un reactor nuclear în deșertul Negev. Israel a semnat, de asemenea, un acord secret cu Franța pentru a construi o instalație de reprocesare a plutoniului adiacentă.
Israel, a început construcția uzina nucleară în 1958. Cu toate acestea, președintele francez Charles de Gaulle a fost îngrijorat de arme nucleare să destabilizeze Orientul Mijlociu și a insistat că Israelul nu dezvolta o bomba nucleara de la uzina de procesare plutoniu. Prim-ministrul Ben Gurion asigurat de Gaulle că uzina de procesare a fost doar pentru scopuri pașnice.
După John F. Kennedy a devenit președinte, el a scris, de asemenea, să Ben Gurion apel în mod explicit pe Israel să nu se alăture clubului de arme nucleare, desen un alt gaj de la Ben-Gurion că Israelul nu a avut nici o astfel de intenție. Cu toate acestea, Kennedy a continuat să facă presiuni, forțând israelienii pentru a ne oameni de stiinta inspecta reactorul nuclear de la Dimona. Dar israelienii construit primul-o cameră de control fals în timp ce zidarie si deghiza în caz contrar părți ale clădirii care adăpostea fabrica de prelucrare plutoniu.
În schimbul pentru a permite inspectorilor în Dimona, Ben-Gurion, de asemenea, a cerut ca Statele Unite să vândă rachete Hawk sol-aer pentru a armata israeliană. Kennedy a fost de acord cu vânzarea ca un spectacol de bună-credință. Ulterior, cu toate acestea, CIA a aflat de înșelăciune Dimona și scurgeri de presă că Israelul a fost construirea în secret o bombă nucleară.
După asasinarea lui Kennedy, Lyndon Johnson, de asemenea, președintele a crescut în cauză pe care achiziționează arme nucleare ale Israelului. El a cerut atunci prim-ministru Levi Eshkol a semna Tratatul de neproliferare nucleară.Eshkol a asigurat Johnson că Israelul a fost studiat problema și va semna tratatul în timp util. Cu toate acestea, Israelul nu a semnat tratatul și nu a recunoscut că a dezvoltat arme nucleare. [Pentru mai multe detalii, a se vedea Israel și bomba de Avner Cohen.]
Prindere Johnson
Ca Israel a crescut mai sofisticate - și mai încrezători - în relațiile sale cu SUA președinți, de asemenea, a încercat să americane asigura asistența militară prin exagerarea vulnerabilitatea sa la atacuri arabe. Un astfel de caz a avut loc după ce egiptenii închis Golful Aqaba în Israel mai 1967, negând țara de acces doar la Marea Roșie. Israel a amenințat o acțiune militară împotriva Egiptului în cazul în care nu a re-deschide Golf.
Israel apoi a cerut președintele Johnson pentru asistență militară în războiul caz izbucnit împotriva egiptenilor.Johnson regia Richard Helms, șeful nou-numit al CIA pentru a evalua capacitatea militară a Israelului în caz de război împotriva jur statele arabe.
Pe 26 mai 1967, ministrul de Externe, Abba Eban israelian sa întâlnit cu Johnson, Secretar al Apararii Robert McNamara, și Helms. Eban a prezentat o estimare Mossad a capacității de armatele arabe, susținând că Israelul a fost grav armament de armatele arabe care au fost furnizate împreună cu armament sovietic avansat. Israel a crezut că, datorită relației sale speciale cu Statele Unite, evaluarea de informații Mossad vor fi luate la valoarea nominală.
Cu toate acestea, Helms a fost rugat să prezinte estimarea CIA capacităților militare a arabilor față de armata israeliană. Analiștii CIA a concluzionat că Israelul ar putea "apăra cu succes împotriva atacurilor arabe simultane pe toate fronturile, sau să dețină pe oricare trei fronturi în timp ce montarea unei ofensive majore de succes pe a patra." [A se vedea "Analiza CIA a 1,967 arabe israeliene de război," Centrul de Studiul de Intelligence.]
"Noi nu credem că aprecierea israelian a fost o estimare serioasă de genul le-ar supune propriile înalți oficiali", a declarat raportul CIA. "Este, probabil, un gambit destinat să influențeze în SUA pentru a oferi bunuri militare, face angajamente mai publice în Israel, de a aproba inițiativele militare israeliene, și a pus mai multă presiune asupra președintele egiptean Nasser." [Vezi o privire peste umărul meu de Richard Helms. ]
Raportul CIA a mai afirmat că Uniunea Sovietică nu ar interveni, probabil, militar, în numele statelor arabe și că Israelul ar învinge armatele arabe reunite într-o chestiune de zile. În consecință, Johnson a refuzat să Airlift echipamente militare speciale pentru Israel, sau să promită sprijin public pentru Israel, dacă Israelul a mers la război.
Șase Zile-succesul
În ciuda rezistenței Johnson, Israelul a lansat un atac asupra vecinilor săi arabi la 5 iunie, 1967, susținând că conflictul a fost provocat, atunci când forțele egiptene au deschis focul. (CIA mai târziu a concluzionat că a fost Israel, care a tras primul pe forțele egiptene.)
La 8 iunie, la o înălțime de conflict, care va deveni cunoscut sub numele de Războiul de Șase Zile, vânătoare israelian / bombardiere atacat USS Liberty, o navă de comunicații ușor armat a trimis într-o misiune de a retransmite informații cu privire la cursul războiului a serviciile secrete americane naval.
USS Liberty (-AGTR 5) primește asistență din unități de A șasea Flotei, după ce a fost atacat și grav afectate de forțele israeliene de pe Peninsula Sinai din 8 iunie 1967. (US Navy fotografie)
Atacul a ucis 34 de americani marinari, și rănit alții 171. Liderii israelieni au susținut întotdeauna că au greșit nava SUA pentru o nava inamica, dar o serie de oficiali americani, inclusiv secretarul de stat Dean Rusk, credeau că atacul a fost deliberat, eventual, pentru a preveni Statele Unite de la a învăța despre planurile de război Israelului.[Vezi cum am văzut că de Dean Rusk.]
Cu toate acestea, din respect pentru Israel, guvernul SUA nu a urmări agresiv problema atacului Libertății și chiar conturile înșelătoare emise în citatii medalie pentru membrii echipajului, lăsând identitatea atacatorilor.
Între timp, pe uscat și în aer, militar puternic Israelului avansat, mărunțirea de apărare arabe. În curând, conflictul a escaladat într-o altă confruntare potențial între superputeri nucleare armate, Uniunea Sovietică și Statele Unite.La 10 iunie, președintele Johnson a primit un "Hot Line" mesaj de la sovietic Premier Alexi Kosîghin. Kremlinul a avertizat de consecințele grave în cazul în care Israelul a continuat campania militară împotriva Siriei prin introducerea și / sau ocuparea această țară.
Johnson a trimis a șasea Flota la Marea Mediterană, într-o mișcare pentru a convinge pe sovietici de rezolva american. Dar un armistițiu a fost declarat mai târziu, în aceeași zi, cu Israel se încheie până în controlul Siriei Golan Heights, Sinai Egiptului, și terenuri palestiniene, inclusiv Gaza și Ierusalimul de Est.
Dar un război mai mare a fost evitată. Suspiciunile Johnson despre expansionistă intenția lui Israel au păstrat Statele Unite de la a face un angajament mai mare, care ar putea fi condus la sovieticilor de combatere cu o escaladare a lor.
Nixon și Yom Kippur
Ocupația israeliană a acestor terenuri arabe suplimentare pregatit terenul pentru o reluare a ostilităților șase ani mai târziu, pe 06 octombrie de 1973, cu Yom Kippur război, care a început cu un atac surpriză de Egipt împotriva forțelor israeliene în Sinai.
Ofensiva prins cu garda jos și Israel forțele arabe au fost aproape de a depășirii de apărare exterioare Israelului și intrarea în țară. Potrivit conturile ulterioare bazate în primul rând pe scurgeri de informații israeliene, premierul Golda Meir și ei "bucătărie cabinet" a ordonat înarmarea 13 arme nucleare, care au fost menite obiective egiptene și siriene.
Ambasadorul israelian în Statele Unite Simha Dintz a avertizat președintele Richard Nixon, care repercusiuni foarte grave s-ar produce în cazul în care Statele Unite ale Americii nu a început imediat o transport aerian de echipamente și personal militar în Israel. Temându-se că Uniunea Sovietică ar putea interveni și că războiul nuclear a fost posibil, armata SUA a ridicat nivelul de alertă la DEFCON 3. Unități US Airborne din Italia au fost puse în alertă maximă, și ajutor militar a fost dus de urgenta la Israel.
Confruntandu-se cu o contraofensivă israelian bine aprovizionat și posibil anihilarea nucleară, forțele arabe au căzut înapoi. Războiul sa încheiat pe 26 octombrie de 1973, dar Statele Unite au fost din nou împins la un pas de o posibilă confruntare superputere din cauza conflictului israeliano-arab nerezolvat.
"Ambiguitatea" nuclear
Pe 22 septembrie 1979, în urma unor nori rupt pe neașteptate peste de Sud Oceanul Indian, un satelit de informații din SUA a detectat două flash-uri luminoase, care au fost interpretate de repede ca dovadă a unui test nuclear.Explozia a fost aparent una din mai multe teste nucleare care Israelul a întreprinse în colaborare cu guvernul alb-suprematiei Africa de Sud. Dar președintele Jimmy Carter - la începutul oferta sa realegere - nu a vrut o confruntare cu Israelul, în special pe un punct de fel de sensibil ca activitatea sa secrete nucleare cu guvernul paria în Pretoria.
Deci, după știri a testului nuclear scurgeri de o lună mai târziu, administrația Carter a urmat politica de lungă durată de către Israel a "ambiguitate" cu privire la existența arsenalului său nuclear, o șaradă datând președinției lui Richard Nixon cu Statele Unite pretinde să nu știu sigur că Israelul poseda bombe nucleare.
Administrația Carter a afirmat rapid ca nu exista "nici o confirmare" a unui test nuclear, iar un panou a fost creat pentru a concluziona că clipește au fost "probabil, nu a unei explozii nucleare." Cu toate acestea, așa cum reporter de investigație Seymour Hersh și diferiți experți nucleari mai târziu a concluzionat, clipește au fost cu siguranță o explozie de o armă nucleară-randament scăzut. [Pentru mai multe detalii, a se vedea Hersh lui Samson Option.]
Noțiuni de bază Carter
În ciuda lui Carter de ajutor mușamalizare a testului nuclear israeliano-sud-african, el a fost încă privită cu dispreț de hard-line de lider Likud lui Israel. Într-adevăr, el a fost, fără îndoială, ținta de intervenție cele mai curajoasă a Israelului în politica SUA.
Prim-ministrul Menachem Begin a fost furios la Carter peste 1978 Camp David acordă în care președintele american a împins israelienii în revenirea Sinai a egiptenilor în schimbul unui acord de pace. În anul următor, Carter nu a reușit să protejeze Șahului Iranului, un aliat regional israelian de important care a fost forțat de la putere de militantii islamici. Apoi, atunci când Carter a aderat la cererile de suporteri șahului să-l recunosc la New York pentru tratamentul cancerului, radicali iranieni au confiscat Ambasada SUA din Teheran și a avut loc 52 de americani ostatici.
Președintele Jimmy Carter semnarea acordului de pace de la Camp David cu Egiptul lui Anwar Sadat si Menachem Begin Israelului.
În 1980, ca Carter concentrat pe campania sa de realegere, începeți văzut atât pericole și oportunități. De rang înalt israelian diplomat / spion David Kimche descris începe de gândire în 1991 cartea, ultima opțiune, povestind cum a începe se temeau că ar putea forța Carter Israel să se retragă din Cisiordania și să accepte un stat palestinian în cazul în care el a câștigat un al doilea mandat.
"Începeți a fost în curs de înființare pentru sacrificare diplomatic de măcelarii de master de la Washington", a scris Kimche. "Ei au avut, de altfel, binecuvântarea aparentă a doi președinți, Carter și [președintele egiptean Anwar] Sadat, pentru această încercare bizar și stângace la coluziune proiectat pentru a forța Israelul să renunțe refuzul ei de a se retrage din teritoriile ocupate în 1967, inclusiv Ierusalimul, și să fie de acord la crearea unui stat palestinian. "
Începe a alarmei a fost determinată de perspectiva de a Carter a fi eliberat de presiunea de a avea pentru a face față o altă alegere, în funcție de Kimche.
"Fără știrea negociatorilor israelieni, egipteni a avut loc un as în mânecă, și au fost de așteptare pentru a-l joace", a scris Kimche. "Cardul a fost de acord tacit Președintele Carter că după alegerile prezidențiale americane din noiembrie 1980, când Carter de așteptat să fie reales pentru un al doilea mandat, el va fi liber de a obliga Israelul să accepte o înțelegere a problemei palestiniene pe lui și egiptean termeni, fără să se teamă de reacția de lobby-ul evreiesc american. "
Deci, până în primăvara anului 1980, începeți a de partea privată cu rivalul republican Carter, Ronald Reagan, o realitate care Carter a dat seama repede. Întrebat de catre anchetatori Congres în 1992 în ceea ce privește acuzațiile despre Israel conspirație cu republicanii în 1980 să îl ajute să detroneze, Carter a spus că știa până în aprilie 1980 că "Israelul aruncat lot lor cu Reagan," în conformitate cu notele de gasit printre documentele nepublicate în fișierele de Casă grup de lucru care sa uitat în așa-numitul caz octombrie Surprise.
Carter urmărit opoziția israeliană a realegerea sa la o "preocupare lungite [printre] liderii evrei că am fost prea prietenos cu arabi." [Pentru mai multe detalii, a se vedea Robert Parry lui Secretul si Privilege.]
Fac ceea ce era necesar
Începe a fost un lider israelian angajat să facă tot ce a simțit necesar pentru a avansa interesele de securitate israeliene și visul unei Israel mai mare cu evreii controlează terenurile biblice antice. Înainte de independența Israelului în 1948, el a condus un grup terorist sionist, iar el a fondat dreapta Likud Partidului în 1973 cu scopul de a "schimba faptele pe teren" prin plasarea așezări evreiești în zonele palestiniene.
Inceput de furie pe afacere Sinai și teama de realegerea lui Carter seta scena pentru colaborare secretă între începe și republicanii, în conformitate cu un alt fost oficial de informații israelian, Ari Ben Menashe-.
"Începeți decaderii Carter pentru acordul de pace forțată asupra lui la Camp David," Ben-Menashe a scris în 1992 memoriile sale, Profiturile War. "Ca Begin a văzut, contractul de luat Sinai din Israel, nu a creat o pace cuprinzătoare, și a lăsat chestiunea palestiniană agățat pe spate Israelului."
Ben-Menashe, un evreu iranian de origine care au emigrat în Israel ca un adolescent, a devenit parte a unui program secret de israelian de a restabili rețelei sale de informații iraniene care au fost decimat de revoluția islamică. Ben-Menashe a scris că a începe transporturile autorizate să Iran a armelor de calibru mic și a unor piese de schimb militare, prin Africa de Sud, încă din septembrie 1979 și le-a continuat în ciuda confiscarea Iranului a ostaticilor americani din noiembrie 1979.
Dovezi extinse există, de asemenea, că preferința de a începe pentru Reagan a condus israelieni să se alăture într-o operațiune sub acoperire cu republicanii pentru a contacta liderii iranieni spatele lui Carter, interferând cu eforturile președintelui de a elibera ostaticii americani cele 52 înainte de alegerile din noiembrie 1980.
Aceste dovezi include declarații de la oficialii iranieni de rang înalt, dealeri de arme internaționale, agenți de informații (inclusiv Ben-Menashe), și personalități politice Orientul Mijlociu (inclusiv o confirmare criptic la început de succesor Yitzhak Shamir). Dar adevărul despre cazul octombrie Surpriza rămâne în litigiu la această zi. [Pentru cele mai recente detalii, consultați Robert Parry lui Americii furat narativă.]
Este clar că, după Reagan învins Carter - și ostaticii americani au fost eliberati imediat după Reagan fiind învestit în pe 20 ian 1981 - transferurile de arme israeliene-intermediat curgea Iranului cu binecuvântarea secret al noii administrații republicane.
Președintele Ronald Reagan, oferind inaugurală adresa pe 20 ian 1981.
Confruntarea cu Reagan
Israel lobby a crescut exponențial de la început în anii Eisenhower. Susținătorii influenți Israelului au fost acum poziționate pentru a folosi fiecare dispozitiv imaginabil politic pentru a face lobby Congresului și pentru a obține de la Casa Albă a consimtă la orice Israel au considerat că este necesar.
Președintele Reagan, de asemenea, acreditati în Filiala executiv un nou grup de oficiali americani pro-israeliene - place de Elliott Abrams, Richard Perle, Michael Ledeen și Jeane Kirkpatrick - care a devenit cunoscut sub numele de neoconservatorii.
Cu toate acestea, în ciuda politicilor pro-Israel lui Reagan, noul președinte american nu a fost imun la mai multe înșelăciunile israeliene și presiuni suplimentare. Într-adevăr, dacă, din cauza presupusei complicitate cu Reagan în timpul campaniei 1980 sau pentru că Israel a simțit ponderea sa mare în administrația sa, Begin a demonstrat un nou nivel de îndrăzneală.
În 1981, Israel a recrutat Jonathan Pollard, analist de informații american Marinei, ca un spion să achiziționeze americane fotografii din satelit inteligență. În cele din urmă, Pollard sustras cantitati masive de informații secrete, dintre care unele au fost relatărilor predat informații sovietice de Israel pentru a câștiga favoruri de la Moscova.
Prim-ministrul a începe detectată, de asemenea, că a venit timpul pentru a obține mâna de sus pe alți dușmani arabe. El a indreptat atentia spre Liban, unde a fost bazat Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Când informații americane a avertizat că Israelul a fost Reagan masarea de trupe de-a lungul frontierei cu Libanul, Reagan a trimis un cablu pentru a începe îndemnându-l să nu să invadeze. Dar Inceput ignorat motiv Reagan și a invadat Libanul a doua zi, pe 6 iunie, 1982. [Vezi Time, 08.16.1982.]
Ca ofensiva a progresat, Reagan a solicitat încetarea ostilităților dintre Israel și OEP, dar Israel a fost intenția de a ucide cât mai multe luptători OEP posibil. Periodice armistiții SUA-intermediate nu a reușit ca Israelul a folosit cea mai mică provocare pentru a relua lupta, se presupune că în auto-apărare.
"Când PLO sniper incendiu este urmată de paisprezece ore de bombardament israelian care este întinde definiția acțiune defensivă prea departe," sa plâns Reagan, care a păstrat imaginea unui copil libanez oribil ars pe birou în Biroul Oval ca un memento de tragedie de Liban.
Publicul american a asistat noapte bombardament israelian de Beirut pe știri de televiziune. Imaginile moarte copii, mutilați prinși în barajelor de artilerie israeliene, au fost deosebit de dureroasa. Respins de măcelul, publicul american net favorizat forțând Israel pentru a opri.
Când Reagan a avertizat Israelul posibile sancțiuni în cazul în care forțele au continuat să atace fără discriminare Beirut, Israelul a lansat o ofensivă majoră împotriva West Beirut a doua zi. În Statele Unite, suporterii israeliene au cerut o întâlnire cu Reagan să apăsați cazul Israelului. Deși Reagan a refuzat întâlnirea, unul a fost înființat de 40 de lideri ai diverselor organizații evreiești cu vicepreședintele George HW Bush, Secretarul Apararii Caspar Weinberger și secretarul de stat George Shultz.
Reagan a scris din nou pentru a începe, amintindu-i că Israelul a fost permis să folosească arme americane numai în scopuri defensive. El a făcut apel pentru a începe de umanitarism pentru a opri bombardamentul.
A doua zi, într-o întâlnire cu suporterii israeliene din Statele Unite ale Americii, începeți afumat că nu va fi instruit de un președinte american sau a oricărui alt oficial american. "Nimeni nu este de gând să aducă pe Israel la genunchi. Trebuie să fi uitat că evreii nu îngenunchea ci lui Dumnezeu ", Begin a spus. "Nimeni nu este de gând să predice ne umanitarism."
Mai Tragedia
Inceput de guvern, de asemenea, folosit tragedia din Liban ca pe o oportunitate de a oferi favoruri speciale pentru sustinatorii sai americani.
În la Beirut la Ierusalim, New York Times corespondentul Thomas L. Friedman a scris că armata israeliană a efectuat turnee de front pentru donatori influente din SUA. Pe de o ocazie, femeile din Hadassah au fost luate la dealurile din jur Beirut și au fost invitați să se uite în jos, pe oras ca artilerie israelian a pus pe un ecran pentru ei.Artileria a început o baraj enorm, cu scoici aterizare în întreg orașul dens populate. Cojile lovit și a distrus apartamente, magazine, case și barăci în taberele de refugiați mizere ale palestinienilor.
O încetare a focului a fost în cele din urmă convenită de Israel și OEP, Yasser Arafat și care necesită toate luptătorii PLO să plece Liban. Palestinienii au fost asigurate, ca parte a acordului mediat de către Statele Unite ale Americii, ca soțiile și copiii lor care trăiesc în taberele de refugiați libaneze ar fi în siguranță de la rău. OEP a plecat apoi Liban cu vaporul în luna august 1982, se deplasează la sediul OEP în Tunisia.
La data de 16 septembrie, aliații miliției creștine Israelului, cu sprijinul armatei israeliene, a intrat în taberele de refugiați Sabra și Shatila, și a efectuat o campanie de trei zile de viol și omor. Cele mai multe dintre morți - cu estimările variind de la numărul de Israel a 400 de o estimare palestinian de aproape 1.000 - au fost femei și copii.
Organismele de refugiați palestinieni de la Sabra tabăra din Liban, 1982. (credit foto: Relief ONU și Agenția lucrări pentru refugiații palestinieni)
Marines americani, care au fost expediate în Liban ca menținere a păcii pentru a supraveghea evacuarea PLO, dar apoi au plecat, în grabă a revenit după masacrele Sabra și Shatila. Ei au fost adăpostite într-un complex depozit mare apropiere de aeroport Beirut.
Pe parcursul anului viitor, forțele americane s-au găsit atras în războiul civil libanez agravarea. Un moment cheie a avut loc pe 18 septembrie 1983, atunci când consilierul lui Reagan de securitate națională Robert McFarlane, care a fost considerat un susținător fervent al lui Israel, a ordonat SUA nave de război în bombarda obiective musulmane în interiorul Liban.
Ca generalul Colin Powell, apoi un consilier de top a Secretarul Apararii Weinberger, a scris în memoriile sale, "Când cojile au început să cadă pe șiiți, au presupus" arbitru "americanul a luat părți." [Vezi Powell meu americanJourney.]
Atacurile musulmane asupra pușcașii marini din Beirut în curând a escaladat. Pe 23 oct 1983, musulmanii șiiți condus două exploziv-Laden camioane în două clădiri din Beirut, o singură carcasă forțelor franceze și a celorlalte pușcașii marini. Exploziile ucis 241 de americani și 58 francez.
De-a lungul săptămânilor care au urmat, forțele americane au continuat să sufere pierderi în încăierări cu milițienii musulmani in apropiere de aeroport Beirut și civili americani au devenit, de asemenea, obiective de execuție și luare de ostatici. Pe 7 februarie 1984, Reagan a anunțat că pușcașii marini vor fi redistribuite de la Liban. În termen de câteva săptămâni, ultimul dintre pușcașii marini au plecat Liban, care a suferit un total de 268 ucis.
Cu toate acestea, luarea de ostatici de americani a continuat, creând în mod ironic o oportunitate pentru Israel să intervină din nou prin contactele sale din Iran de a solicita ajutorul regimului Ayatollah Ruhollah Khomeini în obținerea militanții șiiți libanezi de a elibera capturat de americani.
Dealeri israelieni arme și neoconservatori americani, cum ar fi Michael Ledeen, au fost folosite ca intermediari pentru secrete de arme-pentru-ostatici oferte, care Reagan aprobate și McFarlane supervizat. Cu toate acestea, livrările de arme prin intermediul Israel nu a reușit să reducă numărul total de americani ținuți ostatici în Liban și în cele din urmă au fost expuse în noiembrie 1986, devenind cel mai rău scandal Reagan, Iran-Contra Affair.
Noriega și Harari
Deși guvernul Israelului a creat unele dureri de cap pentru Reagan, a oferit, de asemenea, de ajutor, permițând dealerii sai de arme și cooperativele de informații pentru a ajuta unele dintre operațiuni sub acoperire preferate lui Reagan, în special în America Centrală, unde Congresul SUA a obiectat la asistență militară va încalcă drepturile omului , cum ar fi armata Guatemala, precum și rebelii din Nicaragua Contra.
În calitate de vicepreședinte, George HW Bush sa întâlnit cu dictatorul panamez Manuel Noreiga și el un partener compatibil luate în considerare. Noriega canalizate ulterior ajutor financiar și de altă natură Reagan iubit Contras și o dată chiar sa oferit voluntar pentru a aranja asasinatele ale liderilor guvernului sandinist din Nicaragua.
Reuniune Vice President George HW Bush cu Panama generalul Manuel Noriega la mijlocul anilor 1980.
Unul dintre agenți de top Noriega a fost Michael Harari, care a condus echipe de asasinare israelieni și care a servit ca șef israelian Mossad stație în Mexic. În Panama, Harari a devenit un intermediar cheie pentru contribuțiile israeliene la Contras, care le furnizează cu arme și de formare, în timp ce Noriega predat numerar.
Dar Noriega și Harari au fost efectuarea de alte afaceri din regiune, ar fi de lucru ca intermediari și spălătorii de bani pentru traficul de cocaină lucrativ în Statele Unite ale Americii. Când aceste informații apărut în mass-media știri - și Noriega a devenit notoriu ca un asasin instabil - George HW Bush ca președinte sa aflat sub presiune politică enormă în 1989 pentru a elimina Noriega la putere.
Deci, Bush pregătit să invadeze Panama în decembrie 1989. Cu toate acestea, guvernul israelian a fost preocupat de posibila capturarea Harari, care SUA procurorii considerate ca Noriega top co-conspirator, dar care a fost, de asemenea, cineva care deține informații sensibile despre activitățile clandestine israeliene.
Șase ore înainte de trupele americane au fost de a invada Panama, Harari a fost avertizat de atac iminent, o alertă care i-au permis să fugă și să fi compromis securitatea parasutisti americani și forțele speciale de unități pregătesc pentru a începe atacul, unități care au pierderi surprinzător grele .
Evacuate în afara de agenți de informații israeliene, Harari a fost whisked departe cu o masina ambasadei israeliene, care arborează un steag diplomatic, cu plăcuțe de înmatriculare diplomatice pentru a se asigura că nu va fi oprit și a avut loc, potrivit unui interviu pe care am avut-o în ianuarie 1990 cu colonelul Edward Herrera Hassen, comandant al Forțelor de Apărare Panama.
Harari în curând a fost pe drum spre Israel, în cazul în care guvernul a refuzat, deoarece cererile SUA care Harari fi extradat in Statele Unite pentru a fi judecat în legătură cu cazul Noriega. La rândul său, Noriega a fost capturat și adus în Statele Unite, unde a fost condamnat de opt taxe de droguri și inselatorie. [Hariri a murit pe douăzeci și o septembrie 2014, la Tel Aviv, la vârsta de 87]
Lobby-ul
Singurul constantă în manevre nesfârșite Israelului atât cu și împotriva guvernului SUA a fost eficacitatea lobby Israel și multe aliații săi pentru a se îngriji de off critica sustinuta a lui Israel, uneori de pete critici ca antisemit sau prin montarea agresive cover-up-uri atunci când investigații amenințat pentru a expune secretele urâte.
Având în vedere acest record timp de succes, președinți americani și alți politicieni au demonstrat o capacitate în declin a apăsa Israel în concesii face, modul Eisenhower, Kennedy și Carter a încercat să facă. De exemplu, atunci când președintele Bill Clinton sa întâlnit mai întâi cu Netanyahu în 1996, Clinton a fost surprins de a găsi el însuși a obține un curs de prim-ministru Likud Israelului. "Cine f ** k se crede este? Cine e superputere aici? "O Clinton iritat a fost citat. [Vezi Mult Țara Promisă prea, de Aaron Miller, un consilier de Clinton.]
Joe Lockhart, atunci purtătorul de cuvânt al Casei Albe, a declarat Clayton Swisher, autor al Adevărul despre CampDavid, care a fost Netanyahu "una dintre persoanele cele mai suportabil ai de gând să intre în - doar un mincinos și un escroc. El ar putea deschide gura și ai putea avea nici o încredere că ceva care a venit din ea era adevărul. "
Confruntat cu aceste dificultăți - și alungarea încercări Republican să-l conduce din funcție - Clinton pune pe orice impuls serios pentru un acord de pace în Orientul Mijlociu până în ultima parte a președinției sale. Clinton a negociat Memorandumul Wye River cu Netanyahu și Arafat la 9.23.1999, de asteptare pentru întreprinderile reciproce de ambele părți. Acordul solicitat înghețarea așezărilor israeliene pe terenuri palestinian, dar nu a reușit să oprească Netanyahu activitatea de decontare. Demolarea de case palestiniene, restricțiilor de circulație prin palestinieni, și de decontare de construcție a continuat.
În cele din urmă, Clinton nu a reușit să realizeze orice progres ca eforturile sale finale prăbușit pe fondul acuzații și neîncredere între palestinieni și israelieni.
Manipularea Bush
Speranțele lui Israel s-au încurajat și mai mult atunci când George W. Bush a intrat în Casa Albă în 2001. Spre deosebire de tatăl său, care a privit pe israelienii cu suspiciune și a simțit unele rudenie cu statele arabe petroliere, mai tineri Bush a fost nestingherit pro-Israel.
Deși Reagan a acreditati multe neoconservatorii tineri în anii 1980, el le-a ținut în mare parte departe de politica Orientul Mijlociu, care a scăzut de obicei la agenți mai puțin ideologice, cum ar fi Philip Habib și James Baker. Cu toate acestea, George W. Bush instalat neoconservatorii din locuri de muncă cheie pentru politica din Orientul Mijlociu, cu place de Elliott Abrams la Consiliul Național de Securitate, Paul Wolfowitz și Douglas Feith la Pentagon, și Lewis Libby în biroul vicepresedintele Dick Cheney.
Neoconservatorii au sosit cu un plan de a transforma Orientul Mijlociu pe baza unei scheme pregătit de un grup de neoconservatorii americani, inclusiv Perle și Feith, pentru Netanyahu în 1996. Numit "A Break Curățenie: O nouă strategie pentru Asigurarea Realm," ideea a fost de a aduce la călcâi toate statele antagoniste confruntă Israel.
De "pauză curat" a fost să renunțe la ideea de a realiza pacea în regiune prin înțelegere reciprocă și compromis. În schimb, nu ar fi "pace prin forță", inclusiv eliminarea violent de lideri care au fost văzute ca ostil intereselor Israelului.
Planul a solicitat înlăturarea regimului lui Saddam Hussein în Irak, care a fost numit "un obiectiv strategic israelian de important în sine." După înlăturarea Hussein, planul prevedea destabilizeze dinastia Assad în Siria cu speranța de înlocuirea acestuia cu regim mai favorabil Israel. Care, la rândul său, ar impinge Liban în brațele lui Israel și să contribuie la distrugerea de Hezbollah, dușman tenace Israelului in sudul Libanului.
Eliminarea Hezbollah în Liban ar fi, în schimb, slăbi influența Iranului, atât în Liban și în teritoriile ocupate din Gaza și Cisiordania, unde Hamas si alte militantii palestinieni ar găsi ei înșiși încolțit.
Dar ceea ce "pauză curat" a fost nevoie de puterea militară a Statelor Unite, deoarece unele dintre obiectivele, cum ar fi Irak au fost prea departe și prea puternic pentru a fi copleșit, chiar de militar este extrem de eficiente Israelului. Costul în viața israeliene și pentru economia Israelului de la astfel de depăși ar fi fost uimitor.
Singura modalitate de a pune în aplicare strategia a fost să se înroleze un presedinte al Statelor Unite, administrația sa și Congresul să se alăture Israel în această întreprindere curajoasă. Că oportunitate sa prezentat, atunci când Bush a urcat la Casa Albă și atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, a creat un climat politic receptiv în Statele Unite ale Americii.
Revenind la Irak
După o grevă rapidă împotriva Al-Qaida și aliații săi din Afganistan, administrația Bush a îndreptat atenția către cucerirea Irakului. Cu toate acestea, chiar și după atacurile 9/11, neoconservatorii si presedintele Bush a trebuit să vină cu raționamentele care au fost vandabila la poporul american, în timp ce joacă pe orice sugestie că conflictele care vin au fost parțial concepute pentru a promova interesele Israelului.
Deci, administrația Bush a pus împreună povești despre stocuri irakiene de distrugere în masă, programul de arme nucleare "reconstituite", și presupusele legături de la al-Qaeda și a altor teroriști determinat să lovească la Statele Unite ale Americii. Operațiunea PR a lucrat ca un farmec. Bush s-au adunat Congresul și o mare parte din publicul american din spatele o invazie neprovocat de Irak, care a început pe 19 martie 2003, și a condus guvernul lui Saddam Hussein de la putere de trei săptămâni mai târziu.
Președintele George W. Bush anunta inceputul invaziei lui Irak pe 19 martie., 2003
La acea vreme, gluma care circula printre neoconservatorii fost în cazul în care să mergem, Siria sau Iran, cu poanta: "! Bărbați adevărați merg la Teheran"
Între timp, Israelul a continuat colectarea de informații cât mai mult posibil din Statele Unite ale Americii cu privire la următoarea țintă dorit, Iran. Pe 08.27.2004, CBS News a rupt o poveste despre o anchetă FBI într-un posibil spion care lucrează pentru Israel ca un analist de politica de subsecretar al Apararii Wolfowitz. Oficialul a fost identificat ca Lawrence Franklin.
Franklin pledat vinovat la trecerea unei directive prezidențial clasificate și alte documente sensibile referitoare la politica externă a SUA în ceea ce privește Iranul a puternic grup de lobby israelian, Israel Public Affairs Committee american, care în comun informațiile cu Israelul.
Potrivit casete de supraveghere FBI, Franklin transmis informații secrete de top la Steve Rosen, director de politica AIPAC, iar Keith Weissman, un analist senior politica cu AIPAC. Pe 30.08.2004, oficialii israelieni a recunoscut că Franklin sa întâlnit în mod repetat cu Naor Gilon, șef al departamentului politic la Ambasada Israelului din Washington, si un specialist cu privire la programele nucleare ale Iranului.
Franklin a fost condamnat la 12 de ani și șapte luni de închisoare pentru trecerea informațiilor clasificate la un grup de lobby pro-Israel și un diplomat israelian. Fără taxe au fost aduse împotriva directori AIPAC sau diplomat israelian.
Chaos sângeroase
Între timp, înapoi în Orientul Mijlociu, sa dovedit că ocupă Irak a fost mai dificil decât au anticipat administrația Bush. În cele din urmă, mai mult de 4.400 de soldati americani au murit în conflictul împreună cu sute de mii de irakieni.
Haosul sângeroase în Irak a însemnat, de asemenea, că neocon "bărbații adevărați" nu a putut merge nici la Siria sau Iran, cel putin nu imediat. Ei au fost forțați într-un joc de așteptare, mizeaza pe scurt amintirile poporului american înainte de rotirea în sus a mașinii frica din nou pentru a justifica trecerea la faza următoare.
În cazul în care taxa moartea ne în cele din urmă a început să scadă în Irak, neoconservatorii intensificat alarme lor cu privire la Iran a deveni un pericol pentru lumea prin dezvoltarea de arme nucleare (deși Iranul a dezavuat orice dorinta de a avea bombe și serviciile de informații americane și-a exprimat încrederea în 2007 că Iranul a a oprit lucrările la un focos cu patru ani mai devreme).
Totuși, în timp ce încearcă să mențină accentul departe de propria arsenal nuclear, Israelul a împins comunitatea internațională pentru a aduce presiuni asupra Iranului, în parte prin amenințarea de a monta propriul atac militar asupra Iranului în cazul în care guvernul Statelor Unite și alte puteri de conducere nu acționa agresiv.
Neocon Planurile anti-Iran au fost complicate de victoria lui Barack Obama, care a promis să ajungă într-un mod mai respectuos la lumea musulmană. În interiorul Israel și în cercurile neoconservatori americani, plângeri sa răspândit rapid despre confort lui Obama cu musulmanii (chiar susține că el a fost un musulman secret sau antisemit). Obama antagonizat continuare neoconservatorii și radicalilor israelieni sugerând o legătură între problema palestiniană purulente și pericolele la US securitatea națională, inclusiv violența împotriva trupelor americane din Orientul Mijlociu.
Netanyahu, care din nou a preluat postul de prim-ministru, și neoconservatorii vrut politicii SUA reorientat asupra Iranului, cu putina atentie asupra Israelului ca a continuat politica de lungă durată de a construi mai multe și mai mult evreiești așezări pe ceea ce a fost odată teren palestinian.
În reacție la refuzul lui Netanyahu de a reduce aceste așezări - și cu anunțarea de mai multe unități de locuit în timpul vizitei lui Biden - Obama sa răzbunat prin supunerea Netanyahu la mai multe slights, inclusiv refuzul de a avea fotografii luate de două dintre ele întâlnire la Casa Albă.
Obama a ieșit din o întâlnire cu Netanyahu după ce a eșuat pentru a obține promisiunea scrisă de concesiune privind stoparea continuare de construcții de decontare. Obama a mers la cina singur, o insultă foarte ascuțit la Netanyahu. Ca Obama a părăsit ședința, a spus el, "Lasă-mă să știu dacă există ceva nou", potrivit unui membru al Congresului, care a fost prezent.
Secret Pactele
La rândul său, Netanyahu a afirmat că acordurile secrete cu administratia Bush permite construirea în continuare a așezărilor. Cu toate acestea, Obama a declarat la National Public Radio că nu se consideră legat de acorduri secrete verbale care au fost făcute de către președintele Bush.
În schimb, Obama susține Israelul este legat de "foaie de parcurs" acordului din 2003, care interzice construirea de mai multe localități. "Am spus clar la israelieni atât privat și public că o înghețare pe localități, inclusiv creșterea naturală, face parte din aceste obligații", a spus Obama.
Totusi, Obama a ferit de o provocare public Israel pe unele dintre problemele cele mai sensibile, cum ar fi nedeclarată arsenalul de arme nucleare. Ca președinți înapoi la Nixon, Obama a participat la șarada de "ambiguitate". Chiar el a cerut "transparență" din alte tari, Obama a continuat să danseze în jurul valorii de întrebări cu privire la dacă Israelul are arme nucleare.
Președintele Barack Obama se află cu președintele israelian Shimon Peres și prim-ministrul Benjamin Netanyahu în timpul ceremoniei președintelui sosirea oficial în Tel Aviv, Israel, în 2013. (oficial al Casei Albe Fotografie de Pete Souza)
Netanyahu și Israel avea cu siguranță vulnerabilitati. Fără militar Americii, sprijin diplomatic și economic, Israel nu ar putea exista în forma sa actuală. Un sfert din veniturile salariale israeliene sunt derivate din banii de ajutor american, reparatii germani și diverse organizații de caritate. Fără această asistență din afară, nivelul de trai al Israelului ar scufunda în mod dramatic.
Potrivit Serviciului de Cercetare al Congresului, Israel primește 2,4 miliarde $ pe an in subventii guvernamentale din SUA, asistență militară, garanții pentru împrumuturi, și alte surse diverse. Statele Unite ale Americii, de asemenea, acordă o altă Egipt 2 miliarde $ pentru a menține pacea cu Israelul. Asistența combinat pentru ambele țări cuprinde aproape o jumătate din asistența SUA ajutor străin în întreaga lume.
Într-un sens, Israel nu poate fi învinuit pentru picioare de la sine, mai ales având în vedere lunga istorie de brutalitate și oprimare îndreptate împotriva evreilor. Cu toate acestea, liderii israelieni au folosit acest istoria tragică a justifica propria lor tratament dur de alții, în special palestinienii, dintre care mulți au fost dezradacinate din casele lor ancestrale.
Pe parcursul ultimelor șase decenii, liderii israelieni și-au rafinat strategiile pentru a profita de vajnici aliat lor, Statele Unite ale Americii. Astăzi, cu mulți prieteni puternici în interiorul Statele Unite - și cu Obama se confruntă cu presiuni politice intense asupra politicilor sale de securitate internă și naționale - guvernul israelian are o multime de motive de a crede că se poate out-fox și reziste mai mult decât actualul președinte american așa cum a făcut mulți dintre predecesorii săi.
Morgan Strong este un fost profesor de istorie din Orientul Mijlociu, și a fost consilier CBS News "60 Minutes", privind Orientul Mijlociu. El este autor al ebook, israelian Lobby and Me, Bush Istoriafamiliei, și Hoodwinking presedinti americani.
mihai_tincanu- Mesaje : 69
Data de înscriere : 10/06/2013
Subiecte similare» Greater Israel
» “Greater Israel” in the Making? Israel to Control Mediterranean From Beirut to Gaza?
» Israel’s Proxies Hell-bent on Destroying America for Israel?
» Israel has always owned the US Soul America is regressing into childhood, and America's childhood was pure Zionism by Francis (a white voodoo practitioner) (henrymakow.com) As Israel damns itself out of all respectable existence into the most fail
» Israel and AIPAC defeated on Iran deal – Everyone else wins (Israel și AIPAC învins pe deal Iran - Toată lumea câștigă)
» “Greater Israel” in the Making? Israel to Control Mediterranean From Beirut to Gaza?
» Israel’s Proxies Hell-bent on Destroying America for Israel?
» Israel has always owned the US Soul America is regressing into childhood, and America's childhood was pure Zionism by Francis (a white voodoo practitioner) (henrymakow.com) As Israel damns itself out of all respectable existence into the most fail
» Israel and AIPAC defeated on Iran deal – Everyone else wins (Israel și AIPAC învins pe deal Iran - Toată lumea câștigă)
AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA :: PATETICO & DAMNATIO -GENOCIDE si HOLOCAUSTURI :: USRAIEL
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum