Putin, Tolontan și bulanul lui Arafat

Scris de ce e val ca valul trece Sam Noi 28, 2015 11:59 pm

http://sov.ro/2015/11/26/capitolul-30-putin-tolontan-si-bulanul-lui-arafat/

Evenimente externe

Cel mai scurt război mondial a durat mai puțin de 17 secunde.

Ocuparea Crimeii, declanșarea războiului hibrid din estul Ucrainei, etalarea colosală de forțe în Siria părea să refacă statutul de superputere al Rusiei. Comasarea uriașă de forțe aflate față în față pe teritoriul sirian a făcut ca voci extrem de puternice pe plan mondial să anunțe începutul celui de-al treilea război mondial. Ceea ce părea a fi o afacere strict otomană, prin intervenția Rusiei, mondializa conflictul. Cu o economie în degringoladă ca urmare a sancțiunilor economice și a scăderii drastice a prețului petrolului, exclusă din cercurile selecte de decizie planetară și geopolitic lihnită de foame, Rusiei nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să-și flexeze mușchii pozând în salvatoarea creștinătății prin anihilarea pericolului de islamizare a Europei.

Între jucătorii de poker se spune că un cacealmist, oricât de bun ar fi, la un moment dat tot va trebui să-și arate cărțile. Doborârea avionului rusesc de către turci l-a făcut pe Putin să-și pună cărțile pe masă. În loc de royală, careu, full, quintă sau brelan, avea doar câteva cofraje cu ouă, niște bolovani și niște vopsea Duco prăvălite peste Ambasada Turciei de la Moscova. Ifosele de superputere ale Rusiei s-au dus dracului.

Acum câteva săptămâni am adresat tinerilor care mă frecventează pe Facebook o întrebare al cărei sens abia acum a fost deslușit: ce ar alege între libertate și siguranță? Răspunsul a fost același pe care l-au dat și francezii după atentatele de la Paris. Traiul bun din ultimii 60 de ani a transformat răcnetul de acum mai bine de vreo două secole și un sfert – “Liberté! Egalité! Fraternité!” – în scâncetul de azi – “Sûreté!”.

Le petit Hollande, un personaj desprins din balzaciana “Comedie umană”, anunța cu vocea unui contabil de bistro golirea de conținut a conceptului de libertate în numele nevoii de securitate.

Căderea sistemului comunist din țările Europei de Est s-a constituit într-o mană cerească pentru Germania, în principal, și pentru câțiva acoliți, în secundar. Aceștia au distrus sau au cumpărat toate industriile acestor state, transformându-le în simple piețe de desfacere. Forța de muncă ieftină și extrem de calificată din ramurile de producție distruse de aceștia a fost dislocată din țara de baștină și pusă să trudească în fabricile lor de profil. În schimb, nemții au oferit un vis. Visul Statelor Unite ale Europei, în care se plimbă câinii cu colaci în coadă. Săptămâna trecută și l-au luat și pe ăsta înapoi, după ce ne-au lăsat în curul gol, și au decretat că suntem răi, urâți și proști. Iar de corupți, ce să mai vorbim?

Evenimente interne

Pleșu și ziariștii răi.

Unul dintre cei mai importanți intelectuali români, savuros și pestriț în același timp, comite o zicere jenantă în raport cu așteptările pe care le generează, nominalizând niște nume de jurnaliști pe care domnia sa n-ar mai dori să-i vadă și care ar trebui grabnic dați jos, întocmai ca guvernele și politicienii care au avut această bine-meritată soartă. Domnul Pleșu are tot dreptul să aibă “trăiri interne” vizavi de unele personaje care populează spațiul public, are tot dreptul să-și dorească dispariția unora dintre ei din acest spațiu, are chiar dreptul să o afirme cu glas tare în mediile pe care le frecventează sau în valoroasa publicistică a domniei sale. Apare însă întrebarea cum de un intelectual fin, cu un aparat critic atât de sofisticat, nu realizează că:

a) încadrându-i pe domnii Mihai Gâdea, Victor Ciutacu, Rareș Bogdan, Mugur Ciuvică… în categoria celor care trebuie să dispară, domnul Pleșu ne induce ideea ca ceilalți au dreptul să rămână, printre aceștia numărându-se un Dan Tapalagă sau Andreea Pora. Dacă pe Tapalagă l-aș putea cât de cât digera, în ciuda concupiscenței manifestate în raporturile lui cu Băsescu, pe vremea când acesta era președinte (vezi privirile languroase atunci când îi pomenea numele și catifelarea limbii când îi evoca “realizările”), față de doamna Pora, oricât m-aș chinui, nu aș putea simți nimic pozitiv. Modul acesta de a pune problema este o formă de manipulare pe care o resping, convins fiind că nici domnul Pleșu nu are vreo “trăire internă” legată de această doamnă.

b) toată lumea informată, și domnul Pleșu face parte din ea, știe că domnul Sorin Roșca Stănescu este o victimă politică a lui Traian Băsescu. A-l plasa în categoria infractorilor de drept comun, așa cum domnia sa o face, mi-a zdruncinat puternic admirația aproape necondiționată pe care i-o purtam.

c) fiecare dintre jurnaliștii prezenți pe posturile TV este egal cu numărul de telespectatori pe care îi are. Zi de zi, jurnalistul respectiv trece printr-un scrutin electoral, scrutin care are rolul de a-i valida prezența pe post. Îl poți disprețui pe acel jurnalist, poți avea opinii contrare sau îl poți urî, dar a-ți dori să dispară și a o spune în public înseamnă că-ți dorești să dispară și ceea ce reprezintă el, adică suma telespectatorilor săi, pentru că ei sunt cei care îl țin pe post pe respectivul “antipatic”. Nu cred totuși că domnul Pleșu disprețuiește jumătate din populația României, ci că mai degrabă de dragul replicii, adeseori sclipitoare, mai dă și câte o bâtă în baltă.

Un om a creat un sistem.

Un sistem de salvare de vieți, pe numele său SMURD. Omul nu era român. A obținut cetățenia și a înțeles să ofere la schimb patriei adoptive întreaga sa energie și expertiză. Când Băsescu a vrut să-l descăpățâneze, patria adoptivă a scos mii de români în stradă în apărarea lui. În urma acestor proteste, guvernul lui Băsescu a căzut, iar el a fost numit secretar de stat în MAI, cu responsabilități în situații de urgență.

Lacrimi, sânge, foc și fum.

Zeci de cadavre și sute de răniți într-un club din București, zeci de mașini de pompieri și de salvare, sute de pompieri și cadre medicale se înghesuie pe străduțele din zonă. Unii stingeau focul, alții cărau morții, alții răniții, iar alții încercau să resusciteze acolo pe loc ce se putea resuscita.

Omul nostru era acolo, dând zeci de telefoane în căutare de paturi de spital, de medici, încercând să consoleze vreo rudă a unui decedat sau să caute un copil al vreunui părinte disperat. Zile întregi, omul nostru încerca să salveze ce se mai poate salva. Lipsa de dotări și de cadre specializate necesare unui număr atât de mare de victime cu răni provocate de arsuri atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru face ca lupta lui să pară inutilă. În afara spitalelor, presa și strada cer explicații, cer vinovați, cer capete. În haosul, emoțiile, presiunea presei, a străzii, a morților și a răniților, omul nostru încerca să dea răspuns unor întrebări. Ieri s-a aflat că unul dintre răspunsuri fusese greșit. În loc să caute printre hârțoage, să facă anchete interne, să se acopere cu hârtii de toate felurile, nefericitul a încercat să salveze niște vieți, s-a lăsat purtat de emoții în loc să-și păstreze luciditatea unui animal politic și, uite așa, creatorul de sistem, omul care a încercat și pe alocuri a reușit să salveze niște vieți a ajuns piroman și criminal în serie, în conformitate cu principiul: “Geaba ai bulan mișto / Dacă n-ai pantofi maro”.

Dragă Tolo, începând de ieri mi-ai devenit brusc profund antipatic.

Încercarea ta de a poza în personajul lui Camil Petrescu din “Patul lui Procust” este lipsită de puritatea și profunda înțelegere a firii umane pe care o avea Ladima. Ești un tip rece, gol, însetat de faimă și fără niciun pic de nuanță.