Grecii, primarul urâcios și nația română

Scris de **Admin** Mier Dec 16, 2015 11:14 pm

http://sov.ro/2015/12/15/capitolul-31-grecii-primarul-uracios-si-natia-romana/

Motto:

„Căci lumea nu-i făcută să-nalțe în tine temple,

Ci vrea doar o oglindă în ea să se contemple”

(din valoroasa lirică proprie)

Eram la Atena într-o seară de început de septembrie. Tocmai fusesem jefuit de un ospătar mic, gras și chelios, care îmi băgase în nota de plată și costurile de la înmormântarea soacră-sii, când șoferul taxiului în care mă retrăgeam la hotel îmi arată un afiș cu un cuplu surâzător, semn clar că nu trecuseră pe la taverna de unde tocmai plecasem. Neînțelegând de ce mi-a arătat afișul, îl întreb pe afaceristul grec, la a cărui invitație eram acolo, cine erau persoanele semnalate de șofer.

– Sunt cei mai importanți cântăreți de muzică grecească, îmi răspunde. Cântă chiar în seara asta la o tavernă celebră. Și îmi spune numele tavernei, pe care evident că nu l-am reținut, lansând în același timp și invitația de a merge împreună să îi ascultăm.

– OK, zic eu, dar doar dacă plătești tu de data asta.

Începem să râdem și stabilim să ne întâlnim în jurul orei 22.00, pregătiți pentru o noapte memorabilă de bouzouki în compania celor doi cântăreți.

Ajungem la taverna așezată pe un deal într-o pădure, cu o sală de vreo 400 de metri pătrați, cu mese simple din lemn, cu scaune și banchete din același material, o scenă puternic luminată și un loc de dans foarte mic în comparație cu numărul de locuri. Ceva mai târziu urma să înțeleg de ce. Comandăm mâncare cu specific grecesc, conversăm pe tot felul de subiecte, în timp ce ne rotim ochii prin tavernă în căutarea unor figuri cunoscute sau a unor chipuri de femei frumoase. Singurele femei frumoase, în număr de patru, erau la masă cu un cunoscut primar din București, care părea la el acasă, dezinvolt și cordial cu ospătarii care forfoteau în jurul lui. Una dintre curvulițe îmi atrage privirea ca un magnet. Era de o prospețime aparte și de o candoare inimaginabilă pentru profesia ei. În timp ce mă bălăceam cu nesimțire în ochii și în zâmbetul ei, observ privirea chiorâșă a primarului și, cu mare regret, revin la amicul meu grec, lansându-mă într-o critică severă la adresa egoismului primarilor din București.

Văzuse scena, știa cine e personajul, pentru că îi spusesem eu în momentul în care l-am văzut, așa că m-a aprobat fără rezerve, subliniind chiar și lăcomia individului căruia trei nu-i erau de ajuns.

– Ca un câine bătrân, îmi zice grecul. Nici el n-o să le poată mânca pe toate, nici pe altul nu lasă.

– Păcat, îi zic. Uite ce frumoasă e.

– Stai liniștit, bre Sorin, la 18 ani și dracul era frumos.

Începem să râdem și ne mutăm privirea spre scena unde tocmai apăruseră cele două vedete ale muzicii grecești. El, un tip la vreun metru și șaptezeci și doi, între 35 și 40 de ani, subțire, îmbrăcat tot în negru, cu o alură de homosexual, ea mai înaltă cu vreo 10 cm, boită strident, cu o rochie lungă gri perlă și cu o eșarfă roșie, trecută binișor de prima tinerețe.

Brusc am început să regret ieșirea în oras. Totul începuse să mi se pară bătrâncios, contrafăcut și de prost gust. Am luat decizia să termin masa și să mă întorc la hotel, încercând să găsesc o scuză convenabilă în fața grecului care mă invitase. Această decizie m-a ținut până în clipa în care cei doi au început să cânte. Cu niște voci nefiresc de frumoase, o melodie superbă despre eternele teme ale muzicii grecești: marea, marinarii plecați și iubirea. Era o melodie în care se auzea vuietul mării, trosnetul corăbiilor izbite de stânci și bocetele iubitelor rămase singure pe malul mării așteptându-și zadarnic iubiții. Melodiile se succedau una dupa alta, încălzind încet-încet atmosfera. Unele erau triste, altele vesele, iar ceea ce era o simplă ieșire la restaurant cu program s-a transformat într-o petrecere generală în care parcă toți se cunoșteau între ei, toți dansau cu cine apucau și pe unde apucau, pe mese, pe scaune, între mese și pe micul ring din centrul tavernei. Simțeam o stare de comuniune totală cu toți cei aflați acolo, greci, străini, cântăreți și chiar cu primarul cel urâcios. Pe toți ne lega locul, muzica și, cu excepția mea, dansul. Nu pot defini momentul în care această vrajă a comuniunii s-a rupt. Dar lucrul s-a întâmplat. Grecii ne-au izolat pe toți cei care eram străini de loc. Muzica era a lor, locul era al lor, petrecerea devenise a lor, iar noi, cei câțiva străini, ieșeam deja în evidență prin zâmbetele tâmpe pe care le afișam, fără să înțelegem ce se petrece. Mult timp după această întâmplare am înțeles că națiile se iubesc doar pe ele însele, se acceptă doar pe ele însele, pot tolera străinii doar pentru perioade scurte de timp. În tradițiile lor, în obiceiurile lor, în petrecerile lor, străinii n-au ce căuta.

Scriu aceste rânduri pentru a le arăta celor de aici prin ce dramă trec concetățenii noștri pripășiți prin alte locuri. Cât de injuste sunt înjuriile la adresa lor de către unii care se fudulesc că au rămas aici să lupte cu sistemele ticăloșite. Cei care au rămas luptă într-adevăr să supraviețuiască într-un stat ostil aflat sub ocupație. Cei care au plecat luptă să-și păstreze identitatea și demnitatea în comunități care îi izolează și îi disprețuiesc. Dar să nu uităm că atât unii cât și alții reprezentăm o nație cu bunele și relele ei, cu obiceiurile și tradițiile ei, cu frumusețile și valorile ei, cu limba și ȚARA ei. Nu suntem nici fiii ploii și nici scursurile Europei. De aceea m-aș simți onorat dacă mi-ați accepta urările de bine, de o viață mai bună cu ocazia Sărbătorilor de sfârșit de an. La mulți ani, dragii mei!