Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (IV)

Scris de ILUMINATI Mier Mai 13, 2015 5:04 am

http://foaienationala.ro/lucian-boia-si-mitizarea-istoriei-recenzii-ale-acad-ioan-aurel-pop-iv.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+foaienationala+%28Foaie+Nationala%29

Un mit naţional: Mihai Viteazul (p. 61-66)

Mai nou, după exagerările comandate din timpul regimului comunist, figura lui Mihai Viteazul este luată tot mai des ca model de deformare, instrumentalizare a istoriei şi chiar de mit naţionalist. Pentru dl Boia, tema Mihai Viteazul devine un leit-motiv pe parcursul întregii lucrări, un exemplu la îndemână în vederea condamnării „naţionalismului” românesc.

Mihai începe să devină — ni se spune — mit naţional la mijlocul secolului al XIX-lea, sub influenţa mişcării naţionale şi mai ales graţie ardeleanului Aaron Florian şi apoi munteanului Nicolae Bălcescu. De atunci, mai toţi istoricii noştri şi alţi intelectuali, în total dezacord cu izvoarele şi cu realitatea istorică de la 1600, — crede autorul citat —, ar fi făcut dintr-un „cuceritor” al Transilvaniei şi Moldovei un „unificator”, figura centrală a unui „mit naţional”. Oare chiar aşa să fie?

Este clar că Mihai Viteazul nu a făurit o Românie la 1600, că nu a avut intenţia explicită să-i reunească într-un stat naţional pe toţi românii, că nu exprimă, cum spune poetic Bălcescu, „visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”. Este clar că, de la un timp,a fost supralicitată personalitatea voievodului, că i s-au atribuit numai calităţi şi i s-au atenuat ori eliminat defectele, că a fost transformat în simbol al unirii, cu „sabia ridicată spre cerul dreptăţii”, cum spune Iorga. Parcă-l vedem pe Bălcescu mustrându-şi letargicii contemporani, reproşându-le lipsa de elan naţional: dacă Mihai i-a unit pe români la 1599-1600, urmaşii lui, după două secole şi jumătate, nu sunt capabili să facă acelaşi lucru? Este un amar reproş, dar şi un mijloc de mobilizare, de ambiţionare. Bălcescu nu a fost însă un istoric profesionist. De altminteri, profesionalizarea istoriei nu se produsese încă la noi. Bălcescu scrie ca un literat, ceea ce i-a făcut pe criticii şi istoricii literari săintroducă Românii supt Mihai Voievod Viteazul — cartea neterminată a revoluţionarului muntean — în istoria literaturii române. Textul are incontestabile valenţe literare, ca şi operele cronicarilor din secolele XVII-XVIII, el fiind revendicat deopotrivă de istorici, ca monografie istorică, şi de literaţi, ca model de operă romantică, de portret, de descriere etc. Pe alocuri, cartea are aspect de roman, scris după canoanele romantismului, cam în genul creaţiilor lui Walter Scott.

Însă recuperarea lui Mihai Viteazul pentru panteonul naţional, „mitizarea” lui nu au fost atât de simple, de rapide şi de unanime, cum le prezintă grăbit, spre a-şi susţine ideea, dl Lucian Boia. Primele note de admiraţie faţă de Mihai provin chiar din epocă, de la 1600, şi se referă la două înfăptuiri ale voievodului: lupta sa împotriva otomanilor şi rezultatele spectaculoase ale acestei lupte, pe de o parte, şi „restituirea Daciei”, adică punerea sub autoritatea sa a celor trei principate din vechiul spaţiu dacic, pe de altă parte. Pentru că principele Mihai era român şi pentru că ţările stăpânite de el, fie şi numai pentru o clipă, erau locuite în mare măsură de români, gloria lui Mihai s-a răsfrânt de timpuriu şi asupra românilor. Încă din secolul al XVII-lea, cronicarul Gheorghe Brancovici remarcă acest lucru când scrie că „măria sa a lăţit puterea neamului românesc” prin unirea Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Refacerea Daciei nu este o idee romantică, ci una renascentistă, din secolul al XVI-lea. Cei mai importanţi cartografi ai acelui timp au scris numele de Dacia peste Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Mai mulţi principi maghiari (în principal Sigismund Bathory) au urmărit înfăptuirea ei, dar Mihai i-a dat, între altele, şi o tentă românească, fapt remarcat mai întâi de unii contemporani, de oamenii de la 1600. Nimeni nu putea să-l aleagă pe voievodul Ţării Româneşti drept simbol naţional dacă nu exista nici un temei în acest sens. Exagerările literare, politice, demagogice care au urmat nu au mai nimic de-a face cu istoriografia onestă, făcută de profesioniştii de marcă. Desigur, supralicitarea figurii domnului român de către neistorici a avut un impact şi asupra scrisului istoric. Au fost şi istorici care au scris la „comandă”, după voia stăpânilor, dar niciodată punctul lor de vedere, chiar dacă a fost oarecum „oficial”, nu a fost unicul şi nu i-a ademenit pe autenticii specialişti. În fine, în şcoli, pentru elevi, de-o veşnicie, istoria oferă şi exemple mobilizatoare. Cum ar putea ea să fie altfel magistra vitae(„învăţătoarea vieţii”)? Pe cine să fi luat înaintaşii noştri drept exemplu? Pe Gheorghe Basta, pe împăratul Rudolf al II-lea, pe Sigismund Bathory, pe Vlad Înecatul sau pe Mihnea Turcitul? Mihai a trecut meteoric prin viaţă şi a avut toate atributele eroului, în tratarea personalităţii domnului a rămas mereu, mai ales în ultimul secol, o notă de spectacular, de avânt romantic, de ideal naţional, notă pe care, de altfel, unele izvoare o şi susţin. Ea să fie oare primejdia cea mare pentru suflete? Datorită lui Mihai Viteazul „mitizat” nu vor mai fi capabili românii să înţeleagă viitorul Europei unite? Sau ar fi mai bine să scriem doar despre infidelităţile voievodului faţă de doamna Stanca, despre incertitudinea originii sale pe linie paternă, ori despre chefurile sale cu nobilii unguri din Transilvania? Se poate scrie despre orice, cu o condiţie, esenţială pentru un istoric: să nu transformăm faptul cotidian, mărunt şi total nerelevant în fapt istoric. Noi, oamenii, reconstituim trecutul prin abstracţie, ocolind cu bună ştiinţă amănuntul nesemnificativ. Altfel, ne-am îngropa în noianul de fapte şi nu am mai produce nimic. Fireşte că prin aceasta se poate motiva manipularea, falsul, dar între specialişti trebuie să pornim de la premisa onestităţii. Faţă de cititori, istoricul nu are cum să golească personalitatea lui Mihai de orice conţinut, să-i blameze pe toţi antecesorii şi să rescrie istoria. Faptele sunt de mult reconstituite în mare măsură, iar Mihai Viteazul este un simbol al unităţii românilor.

Cu discreţie şi onestitate, se pot semnala şi elimina treptat greşelile voite, exagerările, deformările. Dar cei care o fac nu trebuie să lase impresia, prin tonul adoptat, că doar ei, care le ştiu pe toate, care sunt un fel de „sanitari” ai istoriei, au dreptate sau au monopolul dreptăţii.

Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (IV) Lucian-boia-300x246

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 45-48, Editura Enciclopedică, București, 2014