Dogma holocaustului și delictul negării sale

Scris de ILUMINATI Lun Ian 18, 2016 1:49 am

Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie

Dicționarele definesc dogma ca fiind o teză, o teorie, o doctrină, un principiu, un punct de vedere care nu poate fi supus criticii și nu admite obiecții. Ea este imuabilă și impusă ca adevăr absolut. Deși ține mai mult de religie care a și consacrat-o, totuși, chiar dacă nu sub această denumire, ea este întâlnită și în alte domenii, unde se încearcă impunerea unor teze, opinii sau puncte de vedere ca adevăruri absolute, respingându-se orice afirmație contrară sau insuficient aliniată la teza considerată imuabilă. Caracter dogmatic a dobândit, de exemplu, în România și tragicul proces al exterminării evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dat fiind faptul că orice alt punct de vedere față de cel „oficial“ este interzis sub sancțiunea legii.

În vara acestui an (2015, n.n. – V.I.Z.), în condiții discutabile din punct de vedere al momentului ales, a fost adoptată Legea 217, care aduce mai multe modificări la O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii. Deși, chiar prin conținutul ei inițial, precum și prin modificările care i s-au mai adus până în prezent, ordonanța restricționează libertatea de exprimare, totuși, mass media și opinia publică n-au reacționat cu atâta vehemență ca în urma recentelor amendamente aduse acestui act normativ.

Facem precizarea că legiferarea într-un stat democratic nu este un atribut arbitrar al Puterii. Dacă ar fi așa, legea n-ar mai fi o expresie a voinței poporului. Pornind de aici, calitatea actului legislativ, respectiv conformitatea lui cu mandatul încredințat de popor, devine un etalon pentru a califica o guvernare ca fiind sau nu democrată. Greu s-ar putea confrunta cu acest criteriu guvernările României din ultimii 26 de ani. Activitatea lor legislativă nu numai că a ignorat voința poporului și mandatul încredințat, dar, de multe ori, a sfidat chiar împotrivirile manifestate de popor față de inițiative legislative care îi periclitau interesele. Unul dintre aceste exemple este chiar actul normativ la care am făcut referire mai sus. El nu-și are izvorul în niciun document programatic al actualei guvernări, pentru a fi legitim.

Surprinzător este și faptul că Legea 217/2015, mult mai restrictivă în privința libertății de exprimare, n-a primit niciun vot împotrivă în cele două Camere ale Parlamentului. Cu excepția a trei abțineri la Cameră, legea a trecut cu o majoritate zdrobitoare. Cum de a ajuns Parlamentul la un asemenea nivel de uniformitate opțională este o ciudățenie care cred că se va lămuri cândva.

Din data de 30 iulie 2015, această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările pe care le aduce O.U.G. 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertății de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră și mai clară, temele considerate tabu în spațiul public. De la forma inițială a ordonanței și până la cea dobândită prin Legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conținutului ei, de nuanțare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare și, ceea ce este foarte important, de accentuare a răspunderii statului român.

Toate aceste intervenții legislative n-au avut nici o motivare din perspectiva vreunui pericol social. Doar existența lor ar fi trebuit să motiveze incriminarea faptelor generatoare. Inclusiv jurisprudența dovedește că motivele invocate de legiuitor au fost false. Din momentul intrării în vigoare a acestui act normativ și până în prezent, deci în decurs de 13 ani, dispozițiile sale n-au fost aplicate nici măcar unui singur caz. O altă dovadă o constituie aplicarea duplicitară a măsurilor administrative. Astfel, imediat după adoptarea ordonanței, au fost înlăturate toate simbolurile legate de personalitatea mareșalului Antonescu, în timp ce altele, reprezentând adevărați criminali de război, cum este cazul lui Albert Vass, au rămas neatinse.

Credem că aceste dovezi ne permit să afirmăm că nu temerea reactivării unor organizații extremiste, xenofobe, fasciste etc. a stat la baza adoptării acestui act normativ și nici grija unei protecții sociale față de așa-zisele pericole pe care le-ar putea genera promovarea cultului unor persoane condamnate pentru genocid, contra umanității și de război. Este chiar neștiințific să consideri că asemenea pericole ar mai exista astăzi în România, desigur, din perspectiva înțelesului clasic al faptelor de genocid, contra umanității și de război.

Avem, în schimb, de a face cu un alt tip de genocid, practicat de această dată de statul român împotriva românilor, un asemenea scop servindu-l și cadrul normativ pe care-l analizăm. Este vorba de deposedarea poporului român de avuția pe care a creat-o sau moștenit-o de la strămoși, dislocarea din vatra strămoșească a tinerilor, proces cu efecte dramatice pentru vitalitatea nației române, demolarea, suspect de programată, a sistemului medical, accentuarea degradării învățământului, înstrăinarea sa de valorile naționale și de imperativele pe care le reclamă progresul țării și, poate nu în ultimul rând sau la fel de grav, contaminarea domeniilor educative și culturale cu practici decadente, străine de tradițiile și valorile noastre naționale. Acest genocid, după cum se constată, nu este reclamat de vreo autoritate a statului român, lucru firesc, de altfel, având în vedere că tocmai el, adică statul, este fermentul acestui proces distructiv. După cum se constată, „antiromânismul“ n-a devenit un concept juridic, așa cum este antisemitismul, naționalismul, rasismul etc., pentru ca faptele de mai sus să poată fi combătute prin instrumente juridice.

Pentru a înțelege conținutul juridic al acestor acte normative, facem precizarea că suportul lor ideologic îl reprezintă Raportul „Elie Wiesel“, elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România[1], înființată în 2004 și metamorfozată, după un an, în Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“[2]. Acest fapt îl subliniază chiar inițiatorii Legii 217/2015 în expunerea de motive, unde se face precizarea că din partea institutului respectiv s-a primit un „sprijin specializat“.

Atragem atenția, pentru început, că înființarea institutului ca organism guvernamental este de natură să dea mai multă greutate și eficiență așa-ziselor acțiuni de combatere a antisemitismului, xenofobiei, fascismului (mai nou, a legionarismului) și a faptelor de negare a holocaustului. Pentru aceasta, institutul beneficiază de logistică, finanțare bugetară destul de generoasă, după cum rezultă din transparența mediatică a documentelor sale și, nu în ultimul rând, de statutul de consultant, inclusiv pentru instanțe, în problemele care i s-au dat în competență. Având în vedere acest rol, vom putea considera raportul comisiei, pe care institutul și l-a însușit oficial, ca „izvor de drept“ pentru legislația din acest domeniu. Dacă ne uităm și la componența comisiei, în care predomină străinii, iar cei câțiva români „istorici“ nerecunoscând vreo contribuție la elaborarea raportului, comisia fiind, deci, internațională, nu numai cu numele, avem motive să considerăm acest fapt nu numai nedemocratic – pentru că, repetăm, sursa legii într-un stat democratic se află în voința poporului –, dar și un atentat la suveranitatea și independența statului român.

Ordonanța se ocupă în mod special de holocaust, fapt pe deplin explicabil având în vedere că Raportul „Elie Wiesel“ este izvor de drept pentru acest act normativ. În forma sa inițială, ordonanța definea holocaustul ca fiind „persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945“, în finalul textului fiind nominalizată, ca victimă a deportării și anihilării, și populația rromă. Textul, amendat prin Legea 217/2015, suferă modificări de substanță, fiind lesne de constatat că asupra lui și-au pus amprenta datele și concluziile din raport. Astfel, potrivit noului text, „prin holocaust pe teritoriul României se înțelege persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor, sprijinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944“. Dacă, în prima definiție, este indicată Germania nazistă ca suverană pe acest fenomen, iar statul (român) doar complice, în calitate de aliat și colaborator, în cea de a doua răspunderea se transferă exclusiv asupra României, persecuția și anihilarea evreilor și rromilor nemaifiind un proces generat de Germania nazistă. După ce Raportul Comisiei „Elie Wiesel“ acuză de atitudini antisemite pe cei mai de seamă reprezentanți ai culturii și literaturii române (B. P. Hașdeu, V. Alecsandri, V. Conta, M. Eminescu, I. Slavici, N. Iorga, O. Goga ș.a.) și chiar partidele istorice din România, conchide că „Holocaustul nu a apărut în România ca un meteorit venit din spațiu. Și nu a sosit nici din Germania nazistă… Holocaustul a avut rădăcini românești profunde și el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei politice și culturale a României“[3].

În optica „legiuitorului român“, victime ale holocaustului sunt, exclusiv, evreii și rromii, aceștia din urmă fiind nominalizați mai mult din considerente de tactică propagandistică. Opinia publică asociază însă noțiunea de holocaust cu etnia evreiască, percepție provocată de atitudinea agasantă și exclusivistă a liderilor acesteia în acțiunile de propagandă. Mai nou, organizațiile lor internaționale desemnează prin holocaust orice agresiune, indiferent de tipul sau intensitatea sa, îndreptată împotriva evreilor[4]. Avem, deci, de-a face cu un monopol pus pe acest concept, alterându-i-se conținutul original, fapt care ridică serioase semne de întrebare asupra scopului urmărit. Enciclopedia Wordsworth[5] definește holocaustul ca fiind „anihilarea a mai mult de 16 milioane de oameni de către regimul hitlerist, între 1933 și 1945, în numeroasele lagăre de concentrare și exterminare; cele mai cunoscute la Auschwitz, Sobibor, Treblinka și Maidanek în Polonia și Belsen, Buchenwald și Dachau în Germania. Dintre victime: mai mult de 6 milioane erau evrei ( peste 67% din evreimea europeană); 10 milioane ucraineni, polonezi și ruși – civili și prizonieri de război –, țigani, socialiști, homosexuali și alții“.

Etimologic, cuvântul provine din grecescul holos („întreg“, „tot“) asociat cu kaeiein („a arde“), desemnând, la origine, jertfa adusă zeilor sau divinității, care consta în arderea în întregime, pe altar, a animalelor sacrificate[6].

Termenul de holocaust semnifică, deci, nu numai tragedia evreilor, ci a tuturor celor 16 milioane de oameni, victime ale nazismului. Cifrele sunt, desigur, importante pentru a reliefa, și prin amploare, dramatismul fenomenului, însă această aritmetică exagerată, prin caracterul ei abstract, ar putea atenua compasiunea, emoția și starea de îngrijorare a umanității, ceea ce cred că nu este de dorit dintr-o perspectivă etică.

Știu oare adepții cifrelor în examinarea dramelor umane că se situează pe linia de gândire a lui Stalin, căruia i se atribuie celebrul citat: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică“ (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în 1945)?[7]

De asemenea, polarizarea atenției doar asupra holocaustului evreiesc face ca asupra altor tragedii umane de dimensiuni apocaliptice să se aștearnă colbul uitării. Regimul sovietic a produs peste 30 de milioane de victime și, cu toate acestea, opinia publică nu percepe această dramă ca pe un holocaust. De ce numai „persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor“ să însemne, potrivit legii române, holocaust, iar de aici să decurgă serioase consecințe juridice, în timp ce genocidul la care au fost supuși, de exemplu, românii din teritoriile ocupate de Rusia sovietică în 1940 să fie doar un fapt istoric supus diverselor controverse și reconsiderări, pentru că, nu-i așa, asupra evenimentelor istorice nu se pot emite verdicte definitive? Subliniem că legea care trece sub tăcere drama românilor este produsul „legiuitorului român“. Oficial, el are paternitatea asupra întregului cadru legislativ cu privire la holocaust.

Prin art. 6, în varianta stabilită de Legea 217, ordonanța incriminează fapta de negare, contestare, aprobare, justificare sau minimalizare în mod evident, prin orice mijloace, în public a holocaustului ori a efectelor acestuia, sub sancțiunea închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Facem precizarea că, în lumea civilizată, nici nu se pune problema ca atitudinea pe care oamenii o adoptă față de holocaust să fie legiferată. Crimele petrecute în lagărele de exterminare naziste sunt repudiate și condamnate de opinia publică în mod natural, firesc, fără a fi nevoie de amenințarea legii. Tragismul lor este suficient pentru a trezi reacții de groază, repulsie și aversiune. În același timp, tema holocaustului este una dintre cele mai intens cercetate și studiate, având încă multe necunoscute asupra cărora trebuie să se facă lumină. Pe de altă parte, sunt și mulți impostori care, urmărind să tragă foloase de pe urma acestei tragedii, impietează memoria atâtor victime, alterând, totodată, și starea firească de compasiune pe care o simte umanitatea.

Cadrul normativ la care ne referim interzice practic cercetările cu privire la holocaust. Cercetarea implică polemici, reconsiderări, controverse și revizuiri istorice; or, procedându-se astfel, există riscul de a se intra sub incidența legii care, după cum am precizat, condamnă orice poziție contrară celei hotărâte în Raportul final „Elie Wiesel“. Dar, acest personaj este acuzat, în presa occidentală, de impostură, pentru faptul că n-ar fi supraviețuitor al lagărelor naziste, așa cum afirmă, falsificându-și biografia și că ar fi transformat holocaustul într-o afacere personală. Ca dovezi ar fi mărturia evreului supraviețuitor din lagărul de la Buchenwald, Samuel Jakubowits, care afirmă că cel care i-a fost coleg de cameră nu este Elie Wiesel, ci Lazar Wiesel, precum și faptul că lui Elie Wiesel îi lipsește tatuajul de pe mâna stângă, care se aplica tuturor deținuților din lagăre[8].

Nu ne pronunțăm asupra acestui subiect, îl va lămuri, dacă va considera necesar, chiar personajul în cauză; noi vrem doar să demonstrăm, și cu acest exemplu, că tema holocaustului va provoca încă multe polemici, reconsiderări și revizuiri, motiv pentru care, în numele adevărului, ele nu trebuie cenzurate cu amenințarea legii.

Revenind la textul de incriminare, atragem atenția înainte de toate că el este imprecis și nu se încadrează în rigorile care trebuie să caracterizeze un act normativ, mai ales unul de natură penală. Această imprecizie obligă organele de aplicare să apeleze la serviciile de consultanță ale Institutului „Elie Wiesel“, condiții în care acest organism dobândește, aproape direct, atribuții judiciare. Odată ce autoritatea acestuia se întărește, există chiar riscul ca instanțele să devină instrumente la dispoziția sa. Practica judiciară de până la adoptarea legii 217 s-a confruntat, după cum se subliniază în expunerea de motive, cu diverse plângeri, sesizări și reclamații depuse la Parchet, fiind însă finalizate cu închiderea dosarului încă din faza de cercetare, motivul fiind tocmai imprecizia actului normativ care dădea naștere la confuzie în cea ce privește încadrarea juridică a faptelor reclamate.

Prin urmare, inițiatorii legii și-au propus să dea textelor ordonanței un conținut mai clar, pentru ca „negaționiștii de astăzi să nu mai găsească scăpări“[9]. După cum vom demonstra, noul conținut al ordonanței este chiar mai confuz decât cel inițial, fapt explicabil având în vedere că proiectul de amendare n-a fost gândit să creeze armonie socială și un climat sănătos de conviețuire – care este, de fapt, rostul oricărui act normativ –, ci să realizeze un instrument juridic la dispoziția Institutului „Elie Wiesel“, cu care acesta să anihileze orice atitudine sau acțiune care i-ar periclita interesele.

În această chestiune se evită, de fapt, esențialul și anume că faptele la care se referă ordonanța nu pot fi, logic, incriminate.

Pentru ca fapta de negare, contestare, aprobare, sau minimalizare să aibă sens, prima condiție care se cere este aceea ca aspectul, procesul, fenomenul etc. la care se referă să aibă valoare de adevăr absolut. Dacă ar fi așa, atunci Institutul Național de Studiere a Holocaustului din România ar rămâne fără obiect. Ce-ar mai avea el de studiat, de cercetat, de investigat, dacă holocaustul ar fi un subiect fără necunoscute. Dar nefiind așa, pentru că, în privința unor evenimente istorice, permanent apar date care reclamă anumite revizuiri, institutul are, cu alte cuvinte, de lucru. În aceste condiții nu riscă oare să încalce și el interdicțiile impuse de lege? Dacă, să zicem, în urma studiilor pe care le întreprinde, institutul se va convinge și va face public că numărul victimelor holocaustului din România nu este de 400.000, după cum se afirmă acum, ci de 100.000 sau chiar mai puțin, acest fapt, fiind o „minimalizare“, va întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 6 din O.U.G. 31/2002, ceea ce angajează răspunderea penală a institutului. Sintagma „minimalizarea în mod evident“ este atât de evazivă, încât ea poate fi aplicată oricărei afirmații, pentru că ce să însemne altceva „în mod evident“ dacă nu „după bunul plac“.

De fapt, toate modalitățile în care poate fi înfăptuită această infracțiune comportă o diversitate de interpretări. Aceasta face ca o atitudine, un gest, o afirmație etc. să dobândească semnificație juridică inclusiv atunci când n-ar avea legătură cu holocaustul, creându-se, astfel, pentru autorități un spațiu discreționar de acțiune mult prea larg. În aceste condiții libertatea, în general, și cea de exprimare, în special, sunt dependente de voința arbitrară a Puterii. Aceasta este o dovadă concludentă că libertatea de conștiință, revendicată încă din zorii Renașterii și consacrată astăzi în constituții și instrumente juridice internaționale, devine o iluzie când Puterea ajunge să devină captivă unor cercuri de interese oculte.

Raportat la textul incriminator, ne punem întrebarea dacă nu cumva și președintele Israelului, Shimon Peres, ar putea fi acuzat de negare sau minimalizare a holocaustului, pentru faptul că, în august 2010, în timpul vizitei oficiale efectuată la București, a declarat că „…românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400.000 de evrei…“[10], înaltul oficial contrazicând, astfel, Raportul „Elie Wiesel“, care pune pe seama României tot 400.000 de evrei, care și-ar fi găsit sfârșitul sub regimul Antonescu. Această declarație ar fi trebuit să polarizeze atenția mass media, să provoace dezbateri în spațiul public care să detalieze și să explice conținutul ei. Nu s-a întâmplat, însă, nimic din toate acestea, fapt care ne întărește convingerea că holocaustul este tratat ca o dogmă și, pe diverse căi, dezbaterile asupra lui sunt descurajate.

Sub incidența legii ar putea intra chiar și citarea unor mărturii, dacă sunt contrare verdictului dat de Institut, indiferent cât sunt ele de credibile, cel puțin prin statutul și poziția socială a autorilor. De exemplu, istoricul evreu Nicolae Minei Grünberg a afirmat că, „în România, holocaustul nu a avut loc…“[11], fostul șef-rabin al evreilor din Cluj, Moshe Carmilly Weinberger, a mărturisit și el că, „…atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale“[12]; președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România în timpul războiului, Wilhelm Filderman, într-o declarație din 1955 făcută în S.U.A., spune, fără rezerve, că „… populația română nu este antisemită, iar vexațiile de care au suferit evreii au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier“[13]. Și evreul Nicolae Steinhardt a contestat holocaustul românesc, afirmând că „… mareșalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populației evreiești, prescris cu strășnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareșalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – și nu încape îndoială că nu-i va fi fost ușor și că refuzul acesta a însemnat și asumarea unor riscuri imense“[14].

Din păcate pentru Guvernul României, devenit prizonierul unor grupuri de interese care se folosesc de holocaust în planurile lor oculte, astfel de mărturii sunt, cu bună știință, ignorate.

Nici obiectul acestei infracțiuni nu poate fi definit cu claritate, pentru ca încriminarea să aibă, într-adevăr, rol protector, ca în cazul celorlalte valori apărate prin măsuri penale. Prin incriminarea omorului este apărată viața, prin incriminarea furtului este apărată proprietatea, prin incriminarea faptelor de corupție este asigurată buna funcționare a instituțiilor statului etc. Prin incriminarea faptei de negare a holocaustului ce valori sunt protejate? Un punct de vedere exclusivist cu privire la un eveniment istoric, dramatic, într-adevăr, dar aflat încă în studiu?! Dacă obiectul acestei infracțiuni este unul de substrat și scopul urmărit se confirmă a fi unul mercantil, înseamnă că în conflict cu legea și cu morala nu sunt cei care au un alt punct de vedere cu privire la holocaust decât cel „oficial“, ci cei care-l exploatează pentru niște câștiguri extrem de maculate. Încă din 1993, la Ministerul Afacerilor Externe s-a depus o cerere de către unele organizații evreiești, pretinzându-se plata unei despăgubiri de 1,5 miliarde de dolari pentru Holocaust[15]. Nu se știe dacă i s-a dat sau nu vreo rezolvare. Ceea ce se știe este că s-au intensificat continuu presiunile asupra guvernului, ajungându-se ca astăzi culpa României pentru holocaust să fie legiferată, iar orice alt punct de vedere să devină un delict. În acest timp, activele țării au ajuns în mâna străinilor.

Sursa: LUMEA, nr. 1(274), 2016, pag. 39-44.

ADDENDA

Paradoxul acestui excelent articol este că, deși pleacă de la premise eminamente false, ajunge la concluzii corecte – îndeosebi cele referitoare la odioasa Lege 217/2015 și la fel de criminalul „institut național Elie Wiesel“.

Astfel, este absolut fals că ar fi existat un holocaust al jidanilor. Încă din anii ’60 s-a dezvoltat mișcarea numită „revizionistă“ a intelectualilor, a istoricilor și cercetătorilor care au început să combată dogma „holocaustului“, propagată de către cercurile mai mult sau mai puțin oculte ale organizațiilor jidănești sioniste. Această mișcare revizionistă începuse, de fapt, imediat după încheierea faimosului Proces de la Nürnberg, numit și „al învingătorilor“ și, deci, părtinitor din start, ca reacție tocmai la falsitatea respectivului proces! Autorul articolului, d-l Alexandru Amititeloaie, încă ancorat puternic în propaganda holocaustistă, scrie convins despre „lagărele de exterminare“, în genere, și despre „exterminarea“ jidanilor de către germani, în cadrul „soluției finale“. NU a existat nici o exterminare și nici o soluție finală. A demonstrat-o complet, printre mulți alții, Arthur Butz în consistenta sa carte, „Înșelătoria secolului XX“[16]. De asemenea, prizonier al aceleiași perfide propagande jidănești, prof. A. Amititeloaie scrie mereu despre „evrei“. Nu a existat un popor numit „evreu“! Chiar unii jidani onești scriu despre „Inventarea poporului jidovesc“[17]!

Ceea ce foarte puțină lume știe – și continuă să se bălăcească în ignoranța sa! – este faptul că însăși cifra celor „6.000.000 milioane de jidani“ care ar fi fost „uciși“ de germani este falsă, iar contestarea ei este făcută de mulți jidani, chiar de una dintre holocaustiste ca Hannah Arendt, denigratoare acerbă a României, în cartea sa celebră fiindcă este citată, dar nu este și citită, în care scrisese „cu mânuța ei“: «„Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat, la fel ca şi numărul total al victimelor din fiecare ţară implicată“[18]. Printre jidanii onești care au denunțat scornelile propagandei holocaustice se numără și Norman Finkelstein, cu deja cunoscuta lui carte în România, INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI. O sinteză destul de cuprinzătoare a falsei, dar bine construitei propagande holocau$tic€ a realizat-o subsemnatul, în cartea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ, publicată în august 2014[19]. După câteva luni, Gerhard Menuhin – fiul violonistului Yehudi Menuhin – a stârnit un nou uriaș scandal în lumea jidănească prin cartea sa TELL THE TRUTH AND SHAME THE DEVIL[20], în care scrie ceea ce afirmasem și eu, căholocaustul este cea mai mare escrocherie din toate timpurile. Gerhard Menuhin este nepotul rabinului Moshe Menuhin, care a publicat, în 1963, cartea – confiscată și arsă de sioniștii din S.U.A. – The Decadence of Judaism in Our Time[21]. Dar, cum am spus, concluziile autorului sunt corecte: așa-zisul institut „național Elie Wiesel“ este antinațional și existența sa constituie un atentat la securitatea națională. Și este susținut de statul român fiindcă, așa cum subliniase și acad. Dinu Giurescu, „statul român nu mai aparține românilor“, ci este contra românilor, precum demonstrează și autorul acestui articol antologic în literatura revizionistă românească.

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

[1] Înființată prin Hotărârea Guvernului României nr. 672/5 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 436 din 17 mai 2004, hotărâre prin care ziua de 9 octombrie este declarată „Ziua Holocaustului“.

[2] Înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 19 august 2005.

[3] Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea holocaustului în România, Editura Polirom, Iași, p. 54.

[4] Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareșalul și evreii, Editura RAO, București, 2010, p. 188.

[5] Citată în Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 186.

[6] Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC&GUVINITAS, București 2007, p. 866, col. a doua.

[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_Stalin

[8] Ion Spânu, Iată de ce Legea 217/2015, antilegionară, nu condamnă comunismul: Directorul Institutului „Elie Wiesel“ este fiul odiosului ideolog stalinist Radu Florian, Cotidianul, 12 august 2015, pe:http://www.cotidianul.ro/directorul-institutului-elie-wiesel-este-fiul-odiosului-ideolog-stalinist-radu-florian-266320/.

[9] Expunerea de motive la proiectul de lege pentru modificarea OUG 31/2002, semnat de inițiatori (Crin Antonescu – senator PNL, Andrei Gerea – deputat PNL, George Scutaru – deputat PNL), pe:http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.lista?cam=2&anl=2015, consultată la data de 27.10 2015.

[10] Președinția României, Comunicat de presă, 12 august 2010, sursă: http://www.presidency.ro/(consultată la 06 noiembrie 2015).

[11] Ion Coja, Holocaust în România?, Editura Kogaion, București, 2002, p. 8.

[12] Ibidem, p. 14.

[13] Ibidem, p. 15.

[14] Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ed. Dacia, București, 1993.

[15] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 722.

[16] Vezi ultimul episod aici: „http://www.altermedia.info/romania/2014/04/07/inselatoria-secolului-xx-49/“.

[17] Shlomo Sand, The Invention of the Jewish People. Verso, London, New York, 2009. Vezi și:

Shlomo Sand, Comment Le people Juif fut inventé, pe https://www.youtube.com/watch?v=0yjxkHXfJUs;

Shlomo Sand – Les Juifs ne sont pas les descendents d’anciens Hebreux, pehttps://www.youtube.com/watch?v=H169UHvDEr4; Shlomo Sand – „Comment la terre d‘Israel fut

inventée“ – Rencontre a l‘iReMMO, pe https://www.youtube.com/watch?v=taAUXOTx8Qg;

Shlomo Sand – „Comment j‘ai cesse d‘etre juif “ – Rencontre a l‘iReMMO , pehttps://www.youtube.com/watch?v=BjGMgnXg_oo; Conference avec Shlomo Sand: „Si Netanyahou est juif, alors moi je suis bouddhiste“, pe https://www.youtube.com/watch?v=jkkaiaHqGdQ .

[18] Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Banalitatea răului. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 5 – s.n., A.Z.

[19] http://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/606-601-061-1/Vasile-I-Zarnescu__Holocaustul-Gogorita-diabolica.html Un crochiu al acesteia puteți citi aici:http://www.altermedia.info/romania/2014/04/09/holocaustul-gogorita-diabolica/, postfaţă la THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry.

[20] Gerhard Menuhin, Tell the Truth and Shame the Devil, The Barnes Review; Washington DC, 2015.

[21] Moshe Menuhin, The Decadence of Judaism in Our Time, In Two Parts: I. Palestine, the Jews and the Arabs II. The Case of the Jews and of Judaism Versus „Jewish” Political Nationalism – 1965, pehttp://www.amazon.com/The-Decadence-Judaism-Time-Parts/dp/B000PFF3NY. Vezi și: Moshe Menuhin,The Decadence of Judaism in Our Time, The Institut for Palestine Studies, Beirut, 1969.