Mao, Tao și Dambla – partea I-II

Scris de **Admin** Lun Feb 22, 2016 5:19 am

Mao, Tao și Dambla – partea I

http://sov.ro/2016/02/10/capitolul-34-mao-tao-si-dambla/

Era pe la începutul anului 2007. De ceva timp mă simțeam foarte rău, la cel mai mic efort transpiram, mi se încleștau maxilarele și o gheară extrem de dureroasă îmi cuprindea pieptul și mă împiedica să respir. După o criză mult mai violentă decât celelalte, mi-am rugat asistenta să-mi aducă un medic internist acasă, și asta nu din megalomanie, ci pentru că eram extrem de ocupat, neavând timp să mă duc și să aștept pe holurile spitalelor. Chiar dacă-ți faci programare, medicul mai are un pacient la consult și te roagă să mai aștepți. Seara, asistenta care făcuse toate aranjamentele îl introduce pe medic în living și ne face prezentările. Era un tip înalt, spilcuit, cu o morgă aristocratică net superioară mie din toate punctele de vedere. Își întinde “au relanti” o mână flască, pe care și-o retrage rapid din mâna mea, vizibil deranjat de faptul că nu i-am sărutat-o. Afișez rapid un surâs tandru și sfios în același timp, îl poftesc să ia loc, lăsându-mă interogat preț de vreo 15 minute pe problemele de sănătate pentru care îmi permisesem să-l deranjez.

– Domnule, îmi spune el, după ce am terminat de răspuns întrebărilor lui, în proporție de 95% aveți cancer gastro-duodenal dar, pentru a fi sută la sută siguri, vă voi trimite la o clinică prestigioasă pentru a face o endoscopie.

– Și dacă se confirmă, cât mai am? – întreb, încercând să-mi ascund tremurul glasului.

– În faza în care presupun că sunteți, cel mult șase luni.

Faptul că maica-mea murise exact de această boală m-a făcut să nu pun nici o clipă la îndoială diagnosticul individului astfel că, în următoarele două zile, mi-am făcut toate aranjamentele necesare pentru a lăsa totul în regulă în urma mea. Cu un teribil sentiment al inutilității actului am decis totuși să-mi fac și endoscopia. Undeva acolo, în hăul hăului, mai pâlpâia o brumă de speranță neconștientizată.

Vomit de câteva ori, nu reușesc să înghit tubul ăla gros cât un furtun de pompieri, sunt adormit cu o injecție de dormicum, mă trezesc și aflu că am doar un rahat de gastrită. Îl sun pe “aristocrat” și, în cel mai românesc mod cu putință, îi sugerez acte pidosnice cu mămica, tăticul, bunica și alți decedați ai familiei domniei sale. Închid, îmi sun asistenta și îi comunic decizia de a-i reține din leafă onorariul plătit dobitocului. Îmi bâiguie ceva despre CV-ul ăluia, că e profesor celebru, recomandat de alt profesor celebru, o bag și pe ea în mă-sa și îi închid telefonul. Evident că nu i-am oprit vreun ban. Ăsta a fost modul meu de a mă descărca de tensiunea cumplită a celor două zile de coșmar. Am urlat, am înjurat și am redevenit lucid. OK, de cancer nu mor, dar ce dracu’ am?

Aveam în cap un proiect uriaș la nivel european și mă uitam după un partener puternic, de preferință un stat. De statul român condus de Băsescu nu putea fi vorba. Tipul, fiind ciudos și limitat intelectual, nu ar fi înțeles valoarea lui strategică și, chiar dacă prin absurd l-ar fi înțeles, l-ar fi respins. Ani mai târziu, după ce am lansat Publika TV în Moldova, singurul instrument real de propagandă românească în zonă, a făcut pe dracu-n patru să-l distrugă (și iarăși mă întreb a cui slugă este în realitate?). Deci, aflat în căutarea unui partener și suferind de o boală pe care nu o identificasem încă, soluția a venit parcă de la sine: China. Mitul medicinei tradiționale chineze precum și dorința lor de a penetra piețele U.E., făceau din această țară soluția perfectă trebuințelor mele. Pun mâna pe telefon și-l sun pe Robert Ziscovici, un evreu român, durduliu, palavragiu, sentimental, șmecher până la Dumnezeu și o palmă mai sus, cu o inteligență strălucită dar abil disimulată de o frazare deseori incoerentă sau bombastică. Acesta era modul lui de a-i tapa de bani pe fraieri. Lăsându-i să creadă că-i sunt superiori, îi umfla cu pompa până le țâșneau banii din portofele sau carduri. La vremea aceea eram fraierul lui preferat, dată fiind naturalețea pe care o afișam în interpretarea rolului. Nu i-am trezit nici cea mai mică umbră de suspiciune că l-aș fi dibuit, și asta pentru că-l îndrăgeam sincer, urmare a două particularități care-l extrăgeau cu desăvârșire din tagma escrocilor – își iubea cu sinceritate victimele și-și onora întotdeauna promisiunile făcute.

– Robert, vreau să te văd!

– În jumătate de oră sunt la tine.

Îi explic proiectul, îi spun de problemele fizice și îi cer să-mi aranjeze vizita în China, atât pentru afacere cât și pentru sănătate. Îmi cere bani pentru deplasare și trei săptămâni. I le dau pe amândouă și pleacă.

Despre ce s-a întâmplat acolo, despre medicina chineză, despre fratele lui Cocoș din China, despre mâncarea chinezească, despre spioni și comunismul corporatist chinez, vă voi vorbi în materialul următor.

Mao, Tao și Dambla – partea II-a

După câteva săptămâni mă sună Ziscovici și-mi spune că totul este aranjat așa că, închiriez un avion în care-mi încarc bodyguarzii, pe Sorin Enache – directorul general al trustului “Realitatea – Cațavencu” de la acea vreme, un fost prieten al cărui nume nu-l citez, urmare a dezamăgirii crunte pe care mi-a produs-o ani mai târziu, pe fiică-mea împreună cu un prieten de-al ei în calitate de turiști și pe Dambla, o corcitură de bișon maltez care ocupa la acea vreme funcția de general manager al haitei de maidanezi oploșită la locuința mea de la Otopeni.

Ajungem după mai bine de nouă ore deasupra Beijingului, o chestie uriașă care, după spusele oficialităților, avea circa 20 de milioane de locuitori, dar sunt sigur că un număr egal era adăpostit în marea de cutii de carton aflate la periferia orașului, o realitate pe care trebuie să te prefaci că n-ai văzut-o atunci când vorbești cu un oficial chinez.

Nu știu dacă ați remarcat comportamentul oficialilor din marile imperii.

Băiatul din America îți zâmbește călduros și te bate pe spate ca pe un trapaș de rasă pe care a decis să-și parieze toată averea. Condescendența gestului îți arată clar cine-i stăpânul.

Cu băiatul rus este mai simplu să înțelegi care îți este locul în lanțul trofic: îți întinde o mână strânsă căuș, te fixează cu o privire înghețată, tace lăsându-te să pălăvrăgești cât ai chef iar la sfârșit catadicsește să închidă discuția cu una sau două fraze scurte și decisive – “magister dixit”, adică, tradus din limba rusă, șeful a zis.

Băiatul chinez este mult mai sofisticat decât ceilalți doi. Pătruns de măreția “Regatului Celest”, nu simte nevoia să sublinieze nimic, totul este de la sine înțeles iar dacă nu înțelegi atâta lucru, ești prea prost ca să-și mai piardă timpul cu tine. Dincolo de modul în care te tratează, toți trei au o trăsătură comună – disprețul la adresa ta, urmare a faptului că aparții unei specii inferioare, deci cum dracu să-ți permiți să remarci că încă un Beijing locuiește în cutii de carton?

Așadar, aterizăm în zona de propagandă a Beijingului unde, spre stupoarea mea, eram așteptat de un grup de circa 100 de copii îmbrăcați în uniforme de pionieri, fluturând stegulețe și scandând niște chestii, alături de o echipă de la CCTV care mă filma de zor. Cobor stânjenit treptele avionului, ajutat de doi dintre bodyguarzii mei, înjurându-l în gând pe Robert, care se hlizea cu gura până la urechi, mândru nevoie-mare de isprava lui. La scara avionului ne așteptau câteva limuzine de lux, o mașină a poliției și vreo trei indivizi pe care nu-i cunoșteam dar care păreau extrem de bucuroși să mă vadă.

Dau din mână ca prostu’ către grupul de copii și urlu către camera de luat vederi a televiziunii chineze: “Trăiască prietenia între popoare!”. Urc apoi într-una dintre mașini, secondat de Robert și ceilalți trei indivizi. Doi dintre ei erau din partea statului chinez iar al treilea era un evreu ex-Mossad. Iată-mă deci flancat în mașină de trei agenți ai unor servicii de informații și de neobositul Ziscovici, care turuia întruna despre cât de mult a muncit el să pună lucrurile cap la cap. Îl ascultam cu un sfert de ureche, imaginile care mi se ofereau privirii captându-mi aproape întreaga atenție.

Un bulevard imens, flancat de o parte și de alta cu zgârie nori de aceeași înălțime din oțel și sticlă. Uniformi și oribili, se voiau întruchiparea bunăstării occidentale, ascunzând în spatele lor bijuteriile arhitectonice locale, pe care aveam să le văd câteva zile mai târziu. După vreo jumătate de oră ajungem într-un parc imens, plin de vile de protocol, mașinile noastre oprindu-se în fața celei mai mari dintre ele. Era o chestie imensă, cu zeci de camere și coridoare kilometrice care se intersectau, se răsuceau. În dreptul fiecărei intersecții dintre ele era postat un tip sau o tipă, îmbrăcați în uniforme, în poziție de drepți și muți ca peștii. Mergeam sprijinit de unul dintre bodyguarzi, iar drumul de la intrarea în vilă și până la camera mea mi-a creat senzația că a durat la fel de mult ca drumul de la aeroport până aici. Totul era imens și rece. Odată ajuns în cameră, i-am spus lui Robert că nu-mi place și să meargă la un hotel să închirieze niște camere, pentru că vreau să mă mut.

S-a uitat la mine neîncrezător, crezând că glumesc.

– Ești nebun? Știi cât m-am chinuit să te cazez aici? Asta e vila în care sunt primiți președinții și te-a și costat o avere.

– Robert, te duci și-mi închiriezi camere la hotel. Eu aici nu stau.

– Ok, dar ai aici aranjate deja două întâlniri cu oficiali chinezi.

– Când?

– Una mâine, la prânz, și cealaltă tot mâine, la cină.

– Bine, rămân până mâine după cină, apoi vreau să plecăm la hotel.

Întâlnirile cu cele două delegații de oficiali au fost cumplite. Un întreg ceremonial cu modul de așezare la masă, continuând cu ordinea mâncărurilor și a celor care au dreptul să vorbească, în funcție de importanța lor. Tot instructuajul mi-l făcea cel care se ocupa și de traducere, un domn elegant, vorbitor perfect de limba chineză, cu o figură extrem de agreabilă, lucrător la ambasada noastră din Beijing. Optasem pentru un lucrător de la ambasadă pentru a nu mă trezi cu tot felul de dezinformări prin țară, așa cum mi se întâmplase după vizita de la Moscova, unde munca de translator a făcut-o un prieten de-al meu.

Mi s-au perindat prin fața ochilor câteva zeci de feluri de mâncare, unele mai sofisticate decât altele, așezate în farfurie în tot de felul de forme, în tot felul de construcții arhitecturale, cu tot felul de mirosuri și ornamente florale.

După masa de prânz, care a durat circa trei ore, în care am mâncat doar puțină carne de rață, am expus proiectul în zece minute și m-am uitat la chinezii care au mâncat două ore și jumătate fără întrerupere, eram epuizat din toate punctele de vedere.

L-am rugat pe bucătarul stabilimentului să-i facă ceva de mâncare și lui Dambla.

– Domnule, îl abordez, fii amabil, aș dori niște orez fiert și un piept de pui la grătar.

– Nu v-a plăcut nimic din ce v-am pregătit la prânz?, mă întreabă nedumerit.

– Oooo, ba da, a fost un deliciu de la cap la coadă și chiar voiam să vă felicit pentru măiestrie. Orezul și pieptul de pui sunt pentru cățelușul meu.

Dacă mi-ar fi ieșit de sub cămașă două aripi de înger, bucătarul nostru nu ar fi avut o figură mai siderată. După câteva secunde de tăcere, mina siderată lasă locul unei furii aproape isterice.

– Domnule, eu gătesc pentru președinți, nu pentru câini!, îmi gâlgâie, cu o voce înfundată de indignare.

La cină nu m-am atins de niciun fel de mâncare, dintr-o precauție de la sine înțeleasă. Orgoliul profesional strivit de grobianismul meu putea genera niște idei deloc convenabile mie în țeasta celui care gătea pentru președinți.

În aceeași noapte ajung la hotel, unde trebuia să aștept răspunsul de la autorități vizavi de propunerea făcută.

După trei zile sunt anunțat că urmează să mă întâlnesc, în sfârșit, cu un negociator din partea lor. Intră pe ușa apartamentului vreo cinci indivizi spilcuiți și încruntați, începem să ne strângem mâinile și să facem schimb de cărți de vizită. Ne așezăm, sporovăim despre vreme, mâncare și Macao preț de vreun sfert de oră, după care, cel care devenise evident că este șeful echipei de negociatori, mă întreabă care sunt afacerile de care sunt interesat. Mă uit nedumerit la el.

– Cum, nu știți de ce am venit?

– M-a rugat ministrul culturii să vin să vorbesc cu dumneavoastră.

– Și nu v-a spus despre ce este vorba?

– Mi-a spus că mă veți pune la curent.

Îl întreb pe individ cum îl cheamă, iau cartea de vizită de pe masă și văd că era CEO la compania cutare. În acel moment îmi dau seama că statul nu era interesat să se implice pe față în proiect și mi-au trimis un Cocoș de-al lor, mai scund, mai slab și la fel de nătâng după cum aveam să-mi dau seama până la sfârșitul întâlnirii. Culmea, individul semăna izbitor și din punct de vedere fizic cu mai împlinitul nostru concetățean. Din acel moment am devenit dezinteresat de discuție. Nu venisem până acolo să fac afaceri cu un combinator local. Am scurtat întâlnirea invocând starea de sănătate, moment în care, netam-nesam, individul mă întreabă câți bani am. Fără a face niciun efort de a-mi masca minciuna, îi trântesc un patru miliarde de dolari și îi întind mâna de despărțire.

În materialul viitor veți afla restul poveștii și lucrul care m-a determinat să scriu acest material – ce se întâmplă cu adevărat în China și consecințele asupra României.

http://sov.ro/2016/02/22/capitolul-34-bis-mao-tao-si-dambla-partea-a-ii-a/