LA MOARTEA LUI ELIE WIESEL…

de Florin DOBRESCU

A murit Elie Wiesel. Personal, evenimentul nu mi-a stârnit sentimente deosebite. Doar acel amar pe care-l simţi atunci când moare cineva care te-a urât cumplit…

Pentru că, da, acest Elie Wiesel  ne-a urât enorm pe toţi. A urât poporul român cu o forţă teribilă. Aşa cum şi părinţii săi l-au urât. O spune el însuşi, în memoriile sale: «O consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi „motorizate” ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu» (Elie Wiesel – All rivers run to the sea). Alături de populaţia maghiară, evreii s-au aflat printre cei care au întâmpinat cu entuziasm infama armată maghiară, în urma faptului impus de Diktatul de la Viena în Ardealul de Nord.Aşa după cum, cu două luni înainte, în Basarabia, evreii

fuseseră aceia care întâmpinaseră, alături de ruşi şi ucrainieni, armatele sovietice, dedându-se la crime şi acte de terorism împotriva armatelor române în retragere. Este o realitate aceea că evreii din Ardeal au purtat întotdeauna în suflete nostalgia Austro-Ungariei la a cărei cultură se simţeau aparţinători, deopotrivă cu ura nemărginită faţă de români, pe care întotdeauna i-au considerat ocupanţi ai Transilvaniei. Şi nu au făcut niciodată un secret din asta. Iar ura lui Elie Wiesel faţă de români şi românism s-amanifestat în diferite momente. Evreii aveau să cadă pradă cruzimii ancestrale a celor pe care îi primiseră cu entuziasm în 1940, fiind urcaţi în trenurile morţii în 1944 de Crucile cu Săgeţi szalaziste, şi duşi la Auschwitz, unde mare parte a lor au sfârşit în moduri cumplite. Dar ura viscerală a lui Elie Wiesel l-a făcut pe acesta să proiecteze asupra românilor vinovăţia pentru această deportare şi exterminare în masă. Într-o evocare, el confunda – voit, desigur – fasciştii szalazişti care i-au escortat cu armele la trenul morţii, cu Jandarmeria română… Iar în cuvântarea prilejuită de prima sa vizită la Sighet, în 2002, el arunca pe umerii românilor vinovăţia de a nu fi făcut nimic pentru salvarea evreilor: «Duceţi-vă acasă şi întrebaţi-i cum era atunci cînd aici, la Sighet, trăia o comunitate evreiască prosperă şi cum acum nu mai este nici un evreu. Întrebaţi-i cum s-au simţit după acea noapte, după 1944, dacă au dormit bine după aceea». Elie Wiesel se făcea că uită faptul că, începând din septembrie 1940, românii deveniseră victimele terorii şi crimelor ocupantului maghiar. Fără ca evreii să fi ridicat un deget pentru salvarea lor… Şi nici nu-şi făcea vreun proces de conştiinţă că, aflat la Paris în timp ce comuniştii – în rândul cărora abundau coreligionarii săi (după cum însuşi mărturiseşte în memoriile sale) – terorizau românii şi exterminau elitele naţionale (ce coincidenţă, chiar în închisoarea din Sighet…), domnia sa nu întreprins nici un demers real faţă de autorităţile occidentale pentru cauza Romîniei ocupate… Probabil că, pe atunci, Elie Wiesel putea dormi bine noaptea la Paris… Acum Elie Wiesel e mort. Dar microbul urii, al urii viscerale faţă de români şi faţă de eroii lor, al neputinţei de a ierta şi de a înţelege sensul suferinţei, transfigurând-o în sublim, acest microb continuă să se răspândească, diseminat de cei contaminaţi de ura lui Elie Wiesel şi a tovarăşilor săi. Florienii, ioanizii,şafirii, cioflâncile, murarii şi toţi beneficiarii acestei adevărate industrii a exploatării suferinţei, vor continua să împrăştie ura, suspiciunea şi terorismul intelectual. Lamoartea lui Elie Wiesel nu pot decât să simt regretul că acest om a murit fără putinţa de a ierta, de a înţelege şi a iubi… Că a trecut dincolo purtând în suflet toată povara urii ce-i schimonosea schipul. M-aş fi bucurat, sincer, dacă aş fi ştiut că a reuşit, asemenea deţinuţilor politici din închisorile comuniste, să ierte şi să găseească puterea a se ruga, deopotrivă, pentru cei exterminaţi, ca şi pentru criminali… Dacă ar fi reuşit să-şi înveţe discipolii cheia unui viitor construit pe iubire. Dar nu pot spune decât creştinescul „Dumnezeu să-l ierte”…