Câteva lucruri de maxim bun simţ despre shari’ah islamică

Scris de **Admin** Dum Iul 17, 2016 12:07 pm

Auzim tot mai des că imigranţii şi refugiaţii care vin în Europa ar trebui să se integreze, şi ni se explică în ce constă: să renunţe la shari’ah. Pentru că shari’ah este incompatibilă cu valorile europene. Pentru că shari’ah este mai importantă în ochii musulmanilor decât legile noastre. Pentru că în numele ei trebuie ucişi toţi necredincioşii, femeia este mai puţin importantă decât un măgar (cu varianta ceva mai generoasă: o cămilă), ş.a.m.d. În ochii europeanului cu creier igienizat de mass-media, shari’ah este chintesenţa răului, ura împotriva ei fiind nu doar legitimă, ci o obligaţie mondenă şi un semn de civilizaţie. Ei bine, nefiind ziarist şi neavând nicio obligaţie de a mă comporta ca o tobă propagandistică în care bat alţii, am scris rândurile care urmează pentru a încerca să lămuresc puţin lucrurile.

În limba arabă, shari’ah înseamnă pur şi simplu “lege”. E o componentă ineluctabilă a islamului, e osatura, scheletul religiei propovăduite de Muhammad. Se spune că islamul are două componente: legea (shari’ah) şi înţelepciunea (haqiqah), care pot fi văzute parabolic ca ulciorul şi vinul. Nu poţi indepărta shari’ah din islam, pentru că fără ulcior vinul se împrăştie şi nu mai poate fi băut. Nici shari’ah fără înţelepciune n-are rost, pentru că nimeni nu-şi poate potoli setea dintr-un ulcior gol. Să ceri unui musulman, ca preţ al integrării, să renunţe la complicatul hăţiş de reguli care alcătuiesc shari’ah, revine la a-i cere să fie un musulman neserios, un ipocrit, ca un fel de creştin care merge la biserică doar cu ocazia botezului, nunţii şi eventual a înmormântării lui. Pretenţia integrării este pretenţia renunţării la propria personalitate, la cultura locului din care provine, la identitate.

De fapt, orice religie conţine o shari’ah, inclusiv religia creştină. Atunci când creştinismul s-a revărsat spre neamuri, a existat o dilemă: noua religie trebuia să adopte şi legea lui Moise ori nu? Apostolul Pavel, evreu fariseu, a spus: nu este nevoie de shari’ah lui Moise, vom lua shari’ah neamurilor şi vom turna în acest ulcior vinul christic. Aceasta a fost decizia, şi de aceea legea creştină nu este totuna cu legea mozaică. A îndrepta nava bisericii spre răsărit şi a ne ruga după ce căutăm răsăritul Soarelui este o regula din şari’ah creştină. A posti miercurea şi vinerea, pe lângă posturile anului, este o altă regulă. A ne spovedi la duhovnic, a ne împărtăşi măcar în cele patru posturi, sunt prevederi ale shari’ah. Cam tot ce numim drept canonic este shari’ah. O bună parte din tradiţiile validate de Biserică sunt shari’ah. Putem să folosim acest cuvânt sau să-i zicem “tradiţie”, sau “predanie”, sau oricum vrem. Aceasta e osatura creştinismului pe care, dacă o eliminăm, ştim bine ce iese.

Nu tot creştinismul este lege, mai avem şi harul, care e deasupra legii. Putem controla îndeplinirea prescripţiilor legii, dar nu putem decât să aşteptăm harul. Legea în sine nu-i mântuitoare, e doar un vas gol, dar legea ne mobilizează şi ne struneşte aşteptarea, ne face capabili să primim cele de deasupra legii. Dacă mă duc duminică la liturghie, nu înseamnă că intru automat şi-n paradis, dar există şanse serioase să treacă harul lui Dumnezeu pe lângă mine dacă mă înfund într-o crâşmă şi mă umplu de alcool. Zic şi eu aşa, la urma urmei nu ştiu nimic precis despre har, decât că suflă unde vrea El. Înţelepciunea fără practică riscă să rămână la nivel de poezie pură, ceea ce e mai puţin decât ni se pare. Legea seacă, fără har, e habotnicie şi obtuzitate. Iar ca totul să fie şi mai greu, un învăţat islamic a zis: Legea este Înţelepciunea, şi Înţelepciunea este Legea. Uneori, legea şi harul nu se pot despărţi cu ochii minţii.

Ştiind acum că şi noi suntem sub shari’ah noastră, hai să vedem câte ceva despre shari’ah islamică. Am să vă spun câteva principii mari, fără trimiteri şi fără să deschid vreo culegere de fattawa. Nu facem operă de erudiţie, enunţăm doar lucruri de bun simţ, repere mari, după cum am promis. Există în islam o etică a afacerilor. De exemplu, înainte de 2008, când se jucau foarte mulţi bani în speculaţii bursiere de tip FOREX, musulmanii au cerut opinia unui expert dacă este corect să participe şi ei la această activitate. Expertul a cântărit cum se fac banii şi cum se pierd banii în speculaţiile valutare, a căutat în shari’ah principiul de referinţă şi a dat aviz negativ. Justificarea era următoarea: întrucât Profetul ne-a spus nu cumva să facem afaceri mâncându-ne averea unii altora, adică să nu ne lăsăm antrenaţi în operaţiuni comerciale al căror câştig presupune automat o pierdere din partea cuiva, şi întrucât câştigurile din speculaţiile bursiere se fac luând din banii altor participanţi, considerăm că implicarea musulmanilor în acest gen de activitate este haram (adică interzisă). Remarcaţi în treacă că nu se pune problema unei excepţii legate de banii ne-musulmanilor. Nu, islamul nu cunoaşte dubla măsură. Dacă este interzis să vinzi alcool unui coreligionar, acest lucru nu devine permis cu un creştin. Dacă este interzis să percepi dobândă bancară într-o bancă islamică, nici dobânda de la o bancă ne-islamică nu este acceptabilă.

Aceasta este shari’ah şi aşa funcţionează. Dacă există o problemă nouă (şi întotdeauna avem probleme noi în lumea modernă), te adresezi unui specialist în fqih (lege islamică) şi acesta îţi va răspunde. Nu costă nimic, pentru că este strict interzis să perceapă cineva bani pentru servicii legate de religie. Specialiştii în drept islamic au meserii din care trăiesc, iar serviciile legate de islam se fac doar în regim gratuit. De ce? Există un verset islamic în Coran care spune aşa: “Să nu vindeţi cuvintele Mele pe bani puţini.” Hermeneutica agreată de veacuri consideră că toţi banii din lume, dacă ar fi să fie plătiţi pentru cuvântul lui Dumnezeu, tot ar fi puţini. De aceea orice serviciu religios trebuie să fie şi este gratuit în islam, iar aceasta este shari’ah.

Mult huliţii talibani care au preluat puterea în Afghanistan au eradicat, în numele unei prevederi din shari’ah, toate culturile de opium din care se face heroina. Interdicţia religioasă vizează tot ceea ce tulbură raportarea la real, mai ales alcoolul, dar nu numai. Sobrietatea pe care o presupune shari’ah nu poate coexista cu visarea, cu onirismul, cu drogurile. Talibanii, oameni serioşi, nu s-au limitat să interzică utilizarea opiaceelor în ţara lor, ci au asimilat interdicţia în totalitate. Dacă ar fi existat o minimă posibilitate în shari’ah de a asigura alt tratament ne-musulmanilor, vă asigur că Afghanistanul ar fi devenit sub teocraţia islamică cel mai mare exportator de droguri din lume. După cum bine ştiţi, talibanii au fost demonizaţi în presa internaţională, iar astăzi sensul cuvântului taliban este pentru noi: barbar, înapoiat, monstru. De fapt, este vorba despre “cel care studiază Coranul”.

N-am pretenţia să lămuresc aici statutul femeii în islam, dar tot voi puncta vreo două aspecte. În reclamele la parfumuri şi haine feminine de la televiziunile arabe nu apar femei. Nu vreau să zic că nu apar femei goale, nu apar femei şi basta. Feminitatea este sugerată, dar nu înfăţişată. Întrebat de ce abordarea e atât de diferită de spaţiul nostru, un realizator saudit a răspuns: “Pentru că nicio femeie nu merită să fie umilită astfel.” Nu cred că citise ce-a scris Pierre Bourdieu despre reificarea prin publicitate, adică despre transformarea femeii în obiect în mediul televiziunii. Cred că pur şi simplu civilizaţia respectivă intuieşte că, în momentul în care vinzi imaginea unei fiinţe, automat o cobori o treaptă mai jos, în clasa obiectelor. Cu excepţia unor universitari care scriu texte la care nu se uită nimeni, noi nu mai înţelegem că e degradantă dezgolirea publică a unei femei. Nu că n-ar fi interzis goliciunea neruşinată prin shari’ah creştină, fireşte că este, dar nu ştiu cum se face că uităm prea uşor interdicţiile propriei noastre religii.

Vi se pare că între legea civilă şi shari’ah, trebuie aleasă legea civilă? Serios? Păi, să facem un exerciţiu practic. Atât shari’ah creştină cât şi cea islamică interzic uciderea pruncilor nenăscuţi. Motivaţia este în ambele religii aceeaşi: Dumnezeu îi dă copilului binecuvântarea de care are nevoie, copilul vine cu norocul lui şi nu trebuie oprit din calculele noastre neghioabe. Legea civilă însă ne învaţă: viaţa începe după naştere, până atunci copilul e parte din corpul mamei, cu care aceasta face ce vrea ea. Tatăl nu are decât drepturi ipotetice asupra copilului, pe care nu le poate impune sub nicio formă. De exemplu, dacă mama vrea să avorteze, tatăl nu are dreptul să se opună în numele vieţii copilului său. Vă întreb pe voi, creştini practicanţi şi serioşi, ce trebuie respectat în situaţia asta, shari’ah creştină care ocroteşte viaţa sau legea civilă care permite pruncuciderea celor nenăscuţi?

Al doilea aspect despre femeia islamică pe care voiam să-l evoc constă în faptul că tot ceea ce câştigă ea constituie automat patrimoniul ei distinct de al familiei. Nu te poţi căsători cu o musulmană pentru zestrea ei ori moştenirile ulterioare, pentru că nu le poţi atinge, shari’ah stabileşte că bărbatul nu are drept asupra lor. Nu o poţi trimite să lucreze pe bani pentru că decizia asta îi aparţine ei. Dacă totuşi o face, nu-i poţi cere salariul. Întreţinerea familiei cade în sarcina exclusiv a soţului, şi acesta trebuie să cumpănească bine înainte de a se căsători. Aşa este shari’ah. Probabil că vouă vi se pare că a fi bun creştin constă în a practica ritualurile, a face milostenie, a căuta să-ţi internalizezi virtuţile. Hai să vă spun un semn al excelenţei islamice: “Acela dintre voi va fi mai bun musulman, care-şi va mulţumi mai bine soţia.” Deci, Popescule, dacă Popeasca e nefericită toată structura ta identitară este fisurată. Nu poţi fi bineplăcut lui Dumnezeu dacă soţia ta nu este fericită. Din punct de vedere islamic, tratamentul femeii euro-americane in acest moment este un scandal.

Închei spunându-vă că, dinainte de a mă citi, aveaţi o părere excelentă despre shari’ah islamică. Probabil că nu sunteţi conştienţi de acest aspect, iar acest lucru se datorează faptului că nu vă cercetaţi suficient gândurile şi ideile. De câte ori, în ultima vreme, excedaţi de răutatea şi corupţia care se întinde în România, nu vi s-a întâmplat să-l citaţi pe Eminescu: “Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei?” Tocmai aţi invocat legea sacră, înconjuraţi de nelegiuirile moderne (mai precis, nebunia şi laşitatea). După cum bine ne putem aminti, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, a fost crescut şi educat de turci, având posibilitatea să cunoască şi să aprecieze virtuţile legii islamice. Dacă astăzi reprezintă pentru noi unul din reperele cinstei absolute (vezi legenda cu cupa de aur care a stat cât a trăit voievodul pe ghizdurile unei fântâni), este pentru că a aplicat shari’ah islamică în circumstanţe obişnuite. Nu cunosc în toată istoria românilor un personaj care să fi tăiat mâinile hoţilor ca un agă musulman, aşa cum a făcut-o el.

Vă rog să nu spuneţi că shari’ah cere cuiva să intre în islam, pentru că nu este aşa. Avem doi voievozi mari care au fost crescuţi la Istambul şi care au rămas toată viaţa lor creştini: Vlad Ţepeş şi Dimitrie Cantemir. Probabil că sunt mai mulţi, dar cunoştinţele mele istorice nu au avut pretenţia că ar acoperi toate detaliile. Gustul pentru erudiţie şi cunoaştere a voievodului cărturar Dimitrie Cantemir s-a format în civilizaţia turcilor, căreia i-a dedicat o parte din cercetările şi lucrările sale. E ironic să se teamă de islamizare un popor care nu a fost islamizat în perioada în care era vasalul unui mare imperiu islamic. De fapt, shari’ah islamică nu nu-i numeşte pe creştini “necredincioşi”, ci “oamenii Cărţii”, alături de evrei. Ulterior, şi aceasta este tot shari’ah, islamul a recunoscut validitatea hinduismului, a buddhismului şi a altor religii orientale cu care a intrat în contact. Necredincios, în limbajul shariei, înseamnă pur şi simplu ateu, ceea ce nu-i totuna cu creştin.

Mai zic la nimereală: atunci când dai mâna cu un grup de bărbaţi, începi de la dreapta spre stânga, indiferent de vârsta, culoarea pielii sau poziţia socială. Shari'ah: ai voie să contempli toată creaţia lui Dumnezeu, mai puţin femeia. Dintre toate femeile, ai voie s-o contempli numai pe a ta. Shari'ah: ziua de post negru din Ramandan începe atunci când se vede suficient de bine afară cât să bagi aţa în ac. Shari'ah: mâna dreaptă este pentru mâncare, mâna stangă este pentru igiena intimă. Shari'ah: daca nu poţi posti, trebuie să dai de mâncare unui om cât să-l saturi. Shari'ah: să nu ţii un câine fără ca acesta să aibă o utilitate: pază, sau vanătoare, sau altceva. Shari'ah: să nu chinui animalele, Dumnezeu este al tuturor. Shari'ah: să cauţi cunoasterea cât de mult poţi tu, chiar dacă trebuie să mergi în China pentru asta. Shari'ah: Coranul este în limba arabă, restul sunt doar traduceri, iar traducerile nu sunt Coranul. Noi le cerem musulmanilor să renunţe la toate acestea, si mai mult de atât, ca să se integreze. Realizaţi ce le cerem de fapt?

În cele din urmă, am să vă relatez una din întâlnirile mele personale cu shari’ah islamică. Cu ani în urmă, a trebuit să asist ca translator un student tunisian care-şi căuta gazdă prin Cluj. Tânăr, reiese din ceea ce discutăm că nu era foarte consecvent practicant al religiei. Vizităm câteva apartamente, nu-i prea convine ba preţul, ba locul, ba amplasamentul. El e moderat de fiţos, eu nu-s mai răbdător ca atunci când mă duc cu nevasta prin magazinele de haine. După vreo trei ceasuri găsim ceva bun, bate palma cu proprietarul şi promite să revină spre seară cu bagajele. Ieşim din imobil şi ne contactează o agenţie cu o nouă ofertă. Mergem şi acolo, dar mai mult din curiozitate. Noua locuinţă se dovedeşte perfectă, net superioară celei pentru care se bătuse palma. Ce să fac, ma întreabă tunisianul? Ia-o pe asta, îi zic, n-ai semnat nimic, n-ai dat niciun ban, nu te angajează absolut nimic. Ba da, îmi răspunde fără emfază. Mi-am dat cuvântul. În religia mea asta înseamnă contract. S-a întors la locuinţa anterioară, pentru că shari’ah îl împiedica să-şi treacă peste cuvânt. Tânăr, student la medicină, din capitala ţării, deci zona cea mai expusă influenţelor occidentale, nu era chiar musulmanul tipic, care vede doar religia şi nimic mai mult. Numai că adusese cu el în geantă nu numai condimentele mediteraneene care transformă mâncarea într-o formă de foc solid, ci şi shari’ah.

http://radu-iliescu.blogspot.ro/2016/07/cateva-lucruri-de-maxim-bun-simt-despre.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:+RaduIliescu+(Radu+Iliescu)