O condamnare ratată

Scris de **Admin** Joi Noi 23, 2017 1:51 am

Mie cauzele eşecului în Procesul comunismului îmi apar absolut clare: nu s-a dorit condamnarea penală a organizatorilor răului, nu s-a dorit adevăr integral, ci o istorie din nou corectată, de vreme ce s-au neglijat sau s-au ascuns date esenţiale. Ce-a făcut rău Raportul-farsă, Raportul-eşec? A minimalizat fărădelegile din timpul terorii dej-paukeriste, „holocaustul roşu” (sintagma lui Florin Mătrescu), unii factori politici fiind priviţi cu simpatie, alţii cu antipatie. Fără violenţă!; Fără condamnări penale; Nu vrem iarăşi epurări ca-n '50, s-a cerut de la vîrf. Nucleul neocomunist al Puterii, în frunte cu pro-eminenţa Brucan, s-a opus din răsputeri terapiei sociale a Punctului 8. Cei care au susţinut utopia rea, instaurată – hăt-hăt, în 1917 – în Rusia, n-au dorit lustrare.

Purificarea socială n-a mai venit, dar s-a instalat democratura (vocabula lui Pierre Hasner, preluată de Monica Lovinescu). Măcar, în Franţa, susţinătorilor guvernului de la Vichy li s-a dat verdict de „indemnitate naţională”. Noi l-am scos „pe sticlă” pe fostul scînteist care ceruse şi obţinuse condamnări la moarte pentru Marii Unionişti, ca Iuliu Maniu. Citim, tipărite de Humanitas, confesiunile generalului de Securitate care a torturat, dar îl condamnăm din nou pe deţinutul politic, pentru că ar fi cedat sub tortură. Pleşiţă a povestit senin, fără umbră de regret, chiar satisfăcut, cum l-a lovit „pă Guoma”, deci ar fi făcut oricînd la fel. Iar Goma e cel care ne-a predat lecţia despre rezistenţă la ideologia roşie, rezistenţă la compromis, rezistenţă la avantajele oferite de Putere, străin total de arivism. Cine a mai refuzat să-i fie tipărite cărţile pe bani Soros?

Celor care au organizat răul absolut, în Infernul Piteşti, în Infernu Aiud, în Infernul Gherla, li s-au căutat justificări, alibiuri morale. A fost vreun torţionar condamnat în 25 de ani? Ion Ficior, comandantul Coloniei de muncă forţată de la Periprava, al Infernului numit Periprava, a spus că deţinuţii „au murit de bătrîneţe”. Povesteşte un martor supravieţuitor cum erau băgaţi în carcere, fără aerisire, cîte 10-20 de oameni; cînd se lumina de ziuă, erau trimişi la muncă grea. Cădeai de epuizare, te ridicau „cu paru'”; în contrareplică, un fost gardian, cu pensie grasă spune ritos: „a fost înainte şi atît”.

Mai mult încă, s-a afirmat, ici-colo, dar hotărît, că exterminarea duşmanilor de clasă ar fi fost necesară. Şi dacă a fost necesară uciderea dujmanului de clasă socială, atunci şi morţii la „evenimentele” din '89-'90 au fost necesari, n’aşa? Au murit firesc, ce mai contează să aflăm cine-a tras în noi, după 22? Cei schilodiţi de gloanţele lui Ceauşescu-Iliescu? A, au vrut să se elibereze de frică, treaba lor! Generalul Mihai Chiţac reprimase revoluţia de la Timişoara; a fost pus ministru de Interne, ca să spulbere demonstraţia anticomunistă de la Km. Zero. Era în temă. În 13 iunie, la Universitate, acelaşi preşedinte Iliescu ordona: „Lichidaţi rebeliunea legionară”. Şi au venit minerii. Ce dacă a murit, degradat din general, ca soldat Chiţac? Misia şi-a îndeplinit-o. În logica ideologiei totalitare, intră şi vechea obsesie a fascismului. Fascismul se întoarce, conspiră contra „democraţiei originale”. Fiii agitpropagandiştilor nu prididesc să condamne „fascismul” lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum l-a numit N. Steinhardt, „fascismul” lui Iustin Pârvu, lui Petre Ţuţea, ba chiar al lui Steinhardt. Ne ceartă cînd rememorăm jertfa martirilor, etichetîndu-i fascişti îi omorîm a doua oară. Şi-l citez pe Cicerone Ioniţoiu: „Se apreciază că pedepsele stabilite de instanţă pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă”. A oferit Raportul Tismăneanu cifre cu un plus de precizie? Dimpotrivă: s-au neglijat cifrele corecte sau s-au falsificat prin omisiune, de unde se vede clar că lupta contra „căuzaşilor” e mimată. Pe faptele criminale trebuia să pună accent Raportul, pe obligaţia noastră de a nu-i uita pe martirii temniţelor comuniste şi ai rezistenţei din munţi. Şi-i tot de datoria noastră să rememorăm jertfa sutelor de scriitori pe care delictul de opinie, ca acuză comunistă, i-a trimis în carceră, nu să-i blamăm pe cei presaţi să colaboreze cu Securitatea după puşcărie, ca Ion Caraion sau Ştefan Augustin Doinaş. Mai ales că protagoniştii ideologici ai „omului nou”, citiţi ne-omul, versus omul vechi, „putrefact” după Sorin Toma, revin să-şi apere isprăvile în folosul artei „cu tendinţă”. Şi ce adevărată poate părea o minciună spusă cu şart! Nu-i cazul lui Toma, fiul lui Alexandru, care-şi fabrică explicaţii aberante, pentru a fi absolvit. Contextul? Priza la valorile noastre cîte sunt e dispreţuită, blamată; ne lăudăm că am intrat în ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar ne ferim a fi naţionali. Un reprezentant ICR, care-şi urăşte (şi nu-i vorba de iubiura lui Cioran, cum o denumeşte Luca Piţu) propria cultură, propria limbă, propria istorie, e prezentat ca filosof elevat-rafinat, deşi poporul român iese destul de emmerdat – îi cunoaşteţi vocabula favorită – din eseurile lui. Iar telecultivaţii noştri s-au înstrăinat de români, ca fiind în deficit de toate: de minte şi de inimă, de etică şi de cultură. Românii au fost (program prestabilit) prezentaţi ca insensibili, inconştienţi, inculţi, toate cu prefixele in şi ne (necivilizaţi, netrebnici, necinstiţi, ba chiar neortodocşi).

Spus net, clasa politică nu mi s-a părut deloc pregătită să răspundă la apelul senatorului Sorin Ilieşiu privind condamnarea totalitarismului şi n-a răspuns. Deţine Parlamentul voci sonore, caractere? Puţine, aproape inexistente. Cei mai verticali mor (ca liberalul Mihai Buracu, martor torţionat al cumplitului „experiment” Piteşti) sau demisionează; cei slabi cedează presiunilor, acceptă datul, preferă să fie ipocriţi sau autişti. Ce putere reală are Parlamentul, dacă e incapabil de reacţie la conceptul uniformizator, global, la comanda iarăşi unică? Şi dacă are această putere, ce vrea el? „Kestii”, cum se scrie pe internet: salarii înfloritoare, pensii uriaşe, deplasări exotice… Mereu interesele personale pun în umbră interesul public. Doar i-am văzut cu toţii pe politicieni preocupaţi de afacerlîcuri sau la table, pe Coasta de Azur, zornăind zaruri (acum, zornăind cătuşe), tunşi cu bordură sau unşi cu unguente din bani publici. Şi ce nume au! William Brânză, Toni Greblă, Elvis Săftoiu, Cali...cum?, a, Calimente. Cît despre senatoare ori deputate, blonde sau brune, o, ele se întrec în... genţi de firmă, dînd din coatelor lor politice, din fundurile lor politice, din nasul lor politic. Memorialul durerilor erotice pare a le interesa mai mult decît Memorialul durerii. Piesa care se joacă pe scena politică e cea descrisă de mereu actualul Caragiale: „o cîrcoteală ca vai de capul ei şi al nostru, al privitorilor; tragedia, te face să rîzi; comedia, să plîngi? Dar cum poate merge aşa teatru? Cu decor, cu mult decor, cu strălucit decor şi cu tobă mare. Orbeşti ochii,asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles”.

„Decor” plătit la greu de cetăţenii contribuabili.

Nu, clasa politică formată (corect: deformată) în cei 25 de ani de postsocialism, nu-i defel pregătită să răspundă la acest apel. Mă refer la corupţii şi la hoţii instalaţi de preşedintele cel sărac şi cinstit, la lătrăi, la trădători, la clovnii în rol de tribuni şi de arhangheli vindecători, la mîncătorii de vită kobe, dar şi la adormiţi, apatici, abulici. Blocajul moral e total. Dea Domnul să mă înşel, să n-am dreptate, dar răul se va menţine şi asta pentru că incompetenţii (ca să nu le spun ca Jean-François Revel „idioţi utili”) sunt necesari pentru perpetuarea statu-quo-ului socialist, „cu faţă umană”, din inerţie sau din inepţie. Vom fi iarăşi complici ai răului şi vom fi acuzaţi în numele vinei colective (Kollektiv- schuld) de alţi fii de kominternişti, de alţi fii de globalizatori. Ca Petre Roman, care apare pe ecrane ca liberal după ce i-a „demascat” pe liberali, cu aerul că nici usturoi n-a mîncat, nici campanie de vindere a industriei la preţ de fier vechi n-a demarat.

Actualul context politic nu e favorabil apelului. Cum să-i fie, cînd opinia publică primeşte informaţii false? Informarea deformată e-n floare, iar cei ne- sau subinformaţi iau de bune ce le spun mass-media. În ceauşism, nu ne puteam informa (dar riscam să avem acces la informaţii; riscau scriitorii, riscau editorii, riscau chiar şi cenzorii, riscam cu toţii să aflăm adevărul); azi, informaţia e dirijată, altfel spus suntem dirijat dezinformaţi. Dezinformarea a dus la votul pe orb din 20 mai '90, cînd foştii comunişti au obţinut 60%, iar partidele istorice, la un loc, cam 9 procente. Vă amintiţi calomniile abjecte din ziarul „Azi”? Televiziunea lui Răzvan Theodorescu deforma deliberat informaţia. Da, presa a organizat o amnezie programată privind disidenţa reală. Ne-am grăbit să-i acordăm cetăţenia generalului Pacepa, eroizat, nu lui Goma, declarat (culmea!) „fost agent KGB”. Aşa s-a ajuns să raporteze contra comunismului nu disidenţii reali, ci „lepădaţii” de doctrină, „iluminaţii” ideologici ca V. Tismăneanu, care numai credibili nu-s, cînd existau oameni cu adevărat credibili, ca Paul Goma. Tismăneanu, prob moral şi intelectual? Întreb.

Nu, nu e deloc tardivă condamnarea totalitarismului, de vreme ce se încearcă din nou modificarea polilor morali, în tradiţie marxist-leninist-stalinistă. Anticomunistofobii au reactivat termeni ca hiene, şacali, şobolani pentru anticomunistofili, în timp ce (neo)oportuniştii sar din car în căruţă, din brînză în smîntînă, cum spune etnosoful anonim. Diarişti comunişti put sînge se dau drept disidenţi ai Ceauşescului; cum au fost buni aplaudaci, sunt şi buni curăţitori de scame de pe umerii lui Ion Iliescu.

Bunăvoinţa faţă de comunism, pe care o detecta şi detesta Mario Vargas Llosa, nu-i de acceptat, nici de tolerat, dacă nu vrem să intrăm în postmoralia, deja aflîndu-ne în minima. Minima moralia.

Beneficiile unei condamnări corecte a atrocităţilor comunismului? Multe. Şi mari, şi mărunte. Cea esenţială: de-contaminarea opiniei publice, continuu dezorientată, dar şi împinsă spre neîncredere şi indiferenţă. Dintre cele două rele (de atitudine), prudenţa şi indiferenţa, cea mai mare e… a treia: lipsa dorinţei de a te informa corect.

Nu, nu e tardivă condamnarea totalitarismului în Parlament, cîtă vreme procesul e tot în stadiul de raport şi încă final, fără urmări penale; cînd ideologia a fost condamnată de faţadă, cînd factorii de propagandă au pensii uriaşe (unii, indemnizaţii de merit), iar marii criminali, ca Drăghici, au murit liniştiţi în paturile lor, cînd torţionarul Vişinescu îşi permite să-i înjure pe gazetari ca, odinioară, pe „bandiţii” din carcere, cînd activiştii anti-burghezie s-au îmburghezit, cînd securistul băiat-bun, securistul-patriot nevoie mare, securistul-evlavios continuă să contamineze opinia publică. Lor li s-a dat din nou cuvîntul, celorlalţi, adevăraţilor disidenţi, li s-a luat din nou cuvîntul. Un exemplu: la noi, la Ieş’, au ajuns şefi de catedre la „Cuza” şi directori de edituri, informatori dovediţi, ca un anume Nicu Creţu, iar presa e plină – zice-se – de agenţi acoperiţi. Academia, ca instituţie reprezentativă pentru inteligenţa românească, s-a „bucurat” de distrugere după aşa-zisa Reformă din 1948. Şi unde se ajunsese, dacă activista siderurgistă Suzănica Gîdea era membru corespondent al înaltului for. Zice gura tîrgului literar că voia să-l cheme la ea, pentru critică şi autocritică, pe Mircea Eliade, „cu carnet PCR cu tot”.

Un raport semnat de Academia Română ar putea conţine cercetarea intransigentă a trecutului, cu obiectivitate în tratamentul perioadei-dej-paukeriste şi perioadei ceauşiste, fără omisiuni de informare. Un astfel de Raport n-are dreptul de a comite erori. Exclude dreptul la eroare. Istoria noastră a fost şi mutilată, şi mutilantă, iar „recenţii” publică din nou „istorie corect-corectată”, aşa cum trăgea un semnal de alarmă printre primii Petru Ursache. La încercările de a reanima ideologia comunistă (iar grădina lui Dumnezeu – Popescu e mare), se adaugă refuzul informaţiei ca neconfortabilă: „Ne-am săturat de ororile astea ale istoriei”. Ba nu, cu cît avem mai multe dovezi pentru a dovedi atrocitatea comunismului, cu atît mai bine.

Un Raport academic onest, în respectul adevărului trebuie pus la îndemîna întregii populaţii. Ca plantele de leac. Trebuie să ne împotrivim răului cu toată fiinţa: şi celui care vine din trecut, şi celui actual, pentru că, aşa cum a formulat Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna istorie contemporană”.

Magda URSACHE